V. I.

Lenin
Cuvîntare rostită la consfătuirea pe ţară a comitetelor pentru educaţie politică ale secţiilor
guberniale şi judeţene de învăţămînt
3 noiembrie 1920

Tovarăşi, permiteţi-mi să vă împărtăşesc cîteva idei în legătură cu organizarea Comitetului

principal pentru educaţie politică, idei despre care, în parte, s-a vorbit la şedinţele
Comitetului Central al partidului comunist şi ale Consiliului Comisarilor Poporului, iar în parte
mi-au fost sugerate de proiectul depus la Consiliul Comisarilor Poporului. Ieri acest proiect a
fost adoptat în principiu, urmînd să mai fie discutat în amănunt.
În ceea ce mă priveşte, îmi voi permite doar să remarc că la început am avut o atitudine cu
totul negativă faţă de schimbarea denumirii instituţiei dumneavoastră. După părerea mea,
sarcina Comisariatului poporului pentru învăţămîntul public este să ajute pe oameni să
înveţe ei şi să-i înveţe şi pe alţii. În cursul experienţei mele de construcţie sovietică m-am
obişnuit să privesc diversele denumiri ca pe nişte copilării, căci orice denumire este în felul ei
o copilărie. Acum noua denumire — Comitetul principal pentru educaţie politică — a şi fost
aprobată.
Întrucît este vorba de o chestiune hotărîtă, observaţia mea trebuie s-o priviţi doar ca pe o
observaţie personală. Dacă lucrurile nu se vor mărgini doar la schimbarea denumirii, nu
putem decît să salutăm acest lucru.
Dacă vom reuşi să atragem noi lucrători în munca cultural-educativă, atunci nu va mai fi
vorba doar de o nouă denumire şi ne vom putea împăca cu slăbiciunea „sovietică“ de a lipi
etichete pe fiecare acţiune nouă şi pe fiecare instituţie nouă. În caz de succes, vom obţine
ceva mai mult decît s-a obţinut pînă acum.
Principalul lucru care trebuie să-i facă pe tovarăşi să ia parte, alături de noi, la o muncă
cultural-educativă comună, este legătura dintre învăţămînt şi politica noastră. Denumirea
poate să anunţe ceva, dacă este nevoie de acest lucru, deoarece în întreaga noastră muncă
educativă nu putem adopta vechea poziţie a apolitismului în învăţămînt, nu putem situa
munca cultural-educativă în afara legăturii cu politica.
O astfel de idee a dominat şi continuă să domine în societatea burgheză. Denumirea de
învăţămînt „apolitic“ sau „nepolitic“ este o făţărnicie a burgheziei şi nu este altceva decît o
înşelare a maselor, în proporţie de 99% năpăstuite de dominaţia bisericii, a proprietăţii
private etc. Burghezia, dominînd în toate ţările care continuă încă să fie ţări burgheze, se
ocupă tocmai cu această înşelare a maselor.

Şi cu cît aparatul politic din aceste ţări are o importanţă mai mare, cu atît este el mai puţin
liber faţă de capital şi faţă de politica acestuia.
În toate statele burgheze legătura dintre aparatul politic şi învăţămînt este extrem de strînsă,
deşi societatea burgheză nu poate recunoaşte deschis acest lucru. Or, această societate
influenţează masele cu ajutorul bisericii, cu ajutorul întregii instituţii a proprietăţii private.
De altfel, principala noastră sarcină este să opunem „adevărului“ burghez adevărul nostru şi
să facem ca el să fie recunoscut.
Trecerea de la societatea burgheză la politica proletariatului este o trecere foarte grea, cu
atît mai mult cu cît burghezia ne calomniază fără încetare cu ajutorul întregului său aparat de
propagandă şi agitaţie. Ea se străduieşte din răsputeri să estompeze cît mai mult rolul — şi
mai important încă — al dictaturii proletariatului, sarcina ei educativă, deosebit de
importantă în Rusia, unde proletariatul reprezintă doar o minoritate a populaţiei. Or, aici
această sarcină trebuie pusă pe primul plan, deoarece trebuie să pregătim masele pentru
construcţia socialistă. De dictatura proletariatului nici n-ar fi putut fi vorba, dacă
proletariatul nu şi-ar fi format în cursul luptei duse împotriva bungheziei o înaltă conştiinţă,
un puternic spirit de disciplină, un profund devotament, adică acea totalitate de însuşiri a
căror cultivare trebuie să constituie o sarcină, dacă vrem ca proletariatul să repurteze
victoria deplină asupra duşmanului său de veacuri.
Noi nu sîntem adepţii punctului de vedere utopic că masele muncitoare ar fi pregătite pentru
societatea socialistă. Noi ştim, pe baza datelor precise ale întregii istorii a socialismului
muncitoresc, că lucrurile nu stau aşa, că numai marea industrie, lupta grevistă şi organizarea
politică fac ca proletariatul să fie pregătit pentru socialism. Iar pentru a obţine victoria,
pentru a săvîrşi revoluţia socialistă, proletariatul trebuie să fie capabil să acţioneze solidar,
să-i răstoarne pe exploatatori. Şi acum constatăm că el a căpătat toate aptitudinile necesare
şi le-a folosit atunci cînd a cucerit puterea.
Pentru lucrătorii din învăţămînt şi pentru partidul comunist — în calitatea lui de avangardă în
luptă — principala sarcină trebuie să fie aceea de a ajuta la educarea şi instruirea maselor
muncitoare, pentru a învinge vechile obiceiuri, vechile deprinderi care ne-au rămas
moştenire de la vechea orînduire, deprinderi şi obiceiuri de proprietar, de care sînt pătrunse,
pînă în adîncul lor, masele largi. Această sarcină de căpetenie a întregii revoluţii socialiste
niciodată nu trebuie pierdută din vedere atunci cînd sînt analizate acele probleme
particulare care au stat atît de mult în centrul atenţiei C.C. al partidului şi a Consiliului
Comisarilor Poporului. Cum trebuie organizat Comitetul principal pentru educaţie politică,
cum să-l legăm de diferite instituţii, cum să-l legăm nu numai de centru, ci şi de instituţiile
locale, — la această întrebare ne vor răspunde tovarăşii mai competenţi în materie, care au
deja o experienţă bogată şi au studiat în mod special acest domeniu. Aş vrea numai să
subliniez principalele momente ale aspectului principial al chestiunii. Nu putem să nu punem
chestiunea deschis, recunoscînd făţiş că, spre deosebire de toată acea minciună care se
folosea înainte, învăţămîntul nu poate să nu fie legat de politică.

Trăim în momentul istoric al luptei împotriva burgheziei mondiale, care este de multe, de
foarte multe ori mai puternică decît noi. Într-un asemenea moment de luptă trebuie să
apărăm construcţia revoluţionară, să luptăm împotriva burgheziei atît pe calea armelor cît şi,
mai ales, pe cale ideologică, prin educaţie, pentru ca obiceiurile, deprinderile, convingerile
pe care clasa muncitoare şi le-a format de-a lungul deceniilor de luptă pentru libertatea
politică, pentru ca totalitatea acestor obiceiuri, deprinderi şi idei să servească drept
instrument de educare a tuturor oamenilor muncii; iar sarcina de a găsi modul în care să fie
educaţi revine proletariatului. Trebuie să formăm în ei conştiinţa că nu se poate, că nu e
admisibil să rămîi în afara luptei proletariatului, luptă care astăzi cuprinde într-o măsură din
ce în ce mai mare toate ţările capitaliste din lume, fără excepţie, să te ţii la o parte de
întreaga politică internaţională. Unirea tuturor ţărilor capitaliste puternice din lume
împotriva Rusiei Sovietice — iată adevărata bază a actualei politici internaţionale. Şi trebuie
să recunoaştem că de aceasta depinde soarta a sute de milioane de oameni ai muncii din
ţările capitaliste. Căci în prezent nu există colţişor pe pămînt care să nu fie subordonat unui
mănunchi de ţări capitaliste. Prin urmare, se creează o astfel de situaţie că trebuie ori să stai
în afara actualei lupte, dînd astfel dovadă de o totală inconştienţă, ca acei oameni ignoranţi
care au rămas la o parte de revoluţie şi de război şi care nu văd cît de înşelate sînt masele de
burghezie, nu văd că burghezia ţine în mod conştient aceste mase în întuneric, ori să te
încadrezi în lupta pentru dictatura proletariatului.
Despre această luptă a proletariatului vorbim absolut deschis, şi fiecare om trebuie să se
situeze sau de partea aceasta, a noastră, sau de partea cealaltă. Orice încercare de a nu te
situa nici de o parte, nici de cealaltă se soldează cu faliment şi scandal.
Constatînd nesfîrşitele rămăşiţe ale kerenskismului, rămăşiţe ale eserilor şi ale social-
democraţiei, care apar în persoana unor Iudenici, Kolceak, Petliura, Mahno etc., am văzut o
atare varietate de forme şi de nuanţe ale contrarevoluţiei în diferite părţi ale Rusiei, încît
putem spune că sîntem mult mai căliţi decît oricare alţii, iar cînd aruncăm o privire spre
Europa occidentală, constatăm că acolo se repetă aceleaşi lucruri care s-au petrecut la noi,
că se repetă istoria noastră. Aproape pretutindeni, alături de burghezie se întîlnesc elemente
de kerenskism. Într-o serie întreagă de state, îndeosebi în Germania, asemenea elemente
predomină. Pretutindeni se observă acelaşi lucru: imposibilitatea unei poziţii de mijloc şi
conştiinţa clară că nu poate exista decît ori dictatura albă (în vederea căreia se pregăteşte,
înarmîndu-se împotriva noastră, burghezia din toate ţările Europei occidentale) ori dictatura
proletariatului. În Rusia am simţit atît de acut şi de profund acest lucru, încît nu mai e nevoie
să vorbesc prea mult despre comuniştii de la noi. De aici se poate trage o singură concluzie, o
concluzie care trebuie să stea la baza tuturor raţionamentelor şi considerentelor legate de
Comitetul general pentru educaţie politică. În primul rînd, în activitatea acestui organ trebuie
să fie făţiş recunoscut rolul primordial al politicii partidului comunist. Altă formă nu
cunoaştem, şi altă formă încă n-a elaborat nici o ţară. Partidul poate să corespundă mai mult
sau mai puţin intereselor clasei sale, el poate suferi unele schimbări sau îndreptări, dar o
formă mai bună noi încă nu cunoaştem, şi întreaga luptă din Rusia Sovietică, care timp de
trei ani a ţinut piept asaltului imperialismului mondial, este legată de faptul că partidul îşi
pune în mod conştient sarcina de a ajuta proletariatul să-şi îndeplinească rolul de educator,
organizator şi conducător, rol fără de care destrămarea capitalismului nu este cu putinţă.
Masele celor ce muncesc, masele de ţărani şi muncitori, trebuie să învingă vechile deprinderi
ale intelectualităţii şi să se reeduce în vederea construirii comunismului, altfel nu ne putem
apuca de construcţie. Întreaga noastră experienţă ne arată că aceasta este o treabă foarte
serioasă; de aceea nu trebuie să uităm rolul conducător al partidului şi nu trebuie să pierdem
din vedere acest lucru atunci cînd discutăm problema activităţii, a construcţiei
organizatorice. Despre modul cum trebuie s-o înfăptuim vom fi nevoiţi să discutăm încă
mult, vom fi nevoiţi să discutăm despre aceasta şi în C.C. al partidului şi în Consiliul
Comisarilor Poporului; decretul aprobat iert constituie o bază în ceea ce priveşte Comitetul
principal pentru educaţie politică, dar la Consiliul Comisarilor Poporului el nu a trecut încă
prin întreaga filieră. În curînd acest decret va fi dat publicităţii şi veţi vedea că în redactarea
lui definitivă nu există o declaraţie explicită cu privire la relaţiile dintre acest comitet şi
partid.
Noi însă trebuie să ştim şi să nu uităm că întreaga constituţie, de drept şi de fapt, a Republicii
sovietice are la bază faptul că partidul îndreaptă, hotărăşte şi construieşte totul după acelaşi
principiu, pentru ca elementele comuniste, legate de proletariat, să poată insufla acestui
proletariat spiritul lor, să şi-l subordoneze, să-l elibereze de înşelăciunea burgheză, pe care
ne străduim de atîta timp s-o stîrpim. Comisariatul poporului pentru învăţămînt a avut de
dus o luptă înlelungată, vreme îndelungată organizaţia corpului didactic a luptat împotriva
revoluţiei socialiste. În acest mediu al învăţătorilor şi profesorilor prejudecăţile burgheze
prinseseră rădăcini deosebit de puternice. În acest domeniu s-a desfăşurat o luptă
îndelungată, atît sub formă de sabotaj direct cît şi sub formă de prejudecăţi burgheze, care
au persistat cu încăpăţînare, şi sîntem nevoiţi să cucerim încetul cu încetul, pas cu pas
poziţiile comunismului. În faţa Comitetului principal pentru educaţie politică, care lucrează în
domeniul învăţămîntului extraşcolar şi care înfăptuieşte sarcina instruirii şi educării maselor,
se impune cu o deosebită forţă sarcina de a îmbina exercitarea conducerii de către partid cu
subordonarea faţă de partid; de a inocula spiritul său, de a aprinde cu focul iniţiativei sale
acest aparat uriaş — armata de o jumătate de milion de oameni a corpului didactic, care
acum se află în serviciul muncitorului. Corpul didactic, lucrătorii din învăţămînt au fost
educaţi în spiritul prejudecăţilor şi deprinderilor burgheze, într-un spirit ostil proletariatului,
de care nu erau de loc legaţi. Astăzi, noi trebuie să educăm o nouă armată de cadre
didactice, care trebuie să fie strîns legate de partid, de ideile lui, care trebuie să fie pătrunse
de spiritul lui, să-şi apropie masele muncitoreşti, să sădească în ele spiritul comunismului, să
le trezească interesul pentru ceea ce fac comuniştii.
Întrucît trebuie să rupem cu vechile obiceiuri, deprinderi, idei, în acest domeniu Comitetului
principal pentru educaţie politică şi lucrătorilor lui le revine o sarcină dintre cele mai
importante, care nici un moment nu trebuie pierdută din vedere. Şi într-adevăr, ne aflăm aici
în faţa dilemei: cum să legăm corpul didactic, în majoritatea lui de formaţie veche, de
membrii de partid, de comunişti? Aceasta este o problemă extrem de grea, asupra căreia
trebuie să chibzuim bine de tot.
Să vedem cum pot fi legaţi între ei pe linie organizatorică nişte oameni atît de diferiţi.
Principial, pentru noi nu încape îndoială că partidul comunist trebuie să aibă rolul
conducător. Prin urmare, scopul educaţiei politice, al învăţămîntului politic este de a educa
comunişti adevăraţi, capabili să învingă minciuna, prejudecăţile şi să ajute masele
muncitoare să învingă vechea ordine şi să înfăptuiască construcţia statului fără capitalişti,
fără exploatatori, fără moşieri. Dar cum se poate face acest lucru? Acest lucru este cu putinţă
numai dacă ne însuşim totalitatea cunoştinţelor pe care corpul didactic le-a moştenit de la
burghezie. Fără aceasta comunismul n-ar putea să realizeze nici o cucerire tehnică, iar orice
vis în această privinţă ar fi zadarnic. Se naşte atunci întrebarea: cum să-i legăm pe aceşti
lucrători, care nu sînt obişnuiţi să lucreze pe o bază politică, şi în special pe o bază politică
utilă nouă, adică necesară comunismului? Aceasta este, după cum am spus, o problemă
foarte grea. Noi am discutat această problemă şi în Comitetul Central, şi discutînd-o am
căutat să ţinem seama de indicaţiile furnizate de experienţă, şi credem că un congres de felul
celui de astăzi, la care vorbesc eu acum, o conferinţă ca a dumneavoastră va avea în această
privinţă o mare importanţă. Fiecare comitet de partid trebuie să privească într-un fel nou pe
fiecare propagandist, care înainte era privit ca un om făcînd parte dintr-un anumit cerc,
dintr-o anumită organizaţie. Fiecare dintre aceştia face parte din partidul care guvernează,
care conduce statul întreg, care conduce lupta mondială a Rusiei Sovietice împotriva
orînduirii burgheze. El este un reprezentant al clasei care luptă şi al partidului care domină —
şi trebuie să domine — asupra unui uriaş aparat de stat. Foarte, foarte mulţi comunişti care
au trecut cu rezultate foarte bune prin şcoala muncii ilegale, care au fost încercaţi şi căliţi în
luptă, nu vor şi nu pot să înţeleagă întreaga însemnătate a acestei cotituri, a acestei treceri,
cînd din agitator-propagandist el devine conducător de agitatori, conducător al unei uriaşe
organizaţii politice. Dacă cu acest prilej i se va da sau nu un titlu corespunzător, poate chiar
un titlu răsunător, ca, de pildă, acela de director al învăţămîntului elementar, lucrul nu
prezintă prea mare importantă, important este ca el să ştie să conducă masa de învăţători.
Trebuie spus că sutele de mii de membri ai corpului didactic formează un aparat care
urmează să împingă munca înainte, să trezească gîndirea, să lupte împotriva prejudecăţilor,
care mai dăinuie încă şi astăzi în rîndurile maselor. Moştenirea culturii capitaliste, faptul că
masa învăţătorilor şi profesorilor este îmbîcsită de lipsurile acestei culturi şi că din pricina
acestor lipsuri nu poate fi o masă comunistă, nu trebuie să constituie o piedică în calea
încadrării acestor membri ai corpului didactic în rîndurile lucrătorilor din domeniul muncii de
educaţie politică, deoarece ei posedă cunoştinţe fără de care noi nu ne putem atinge ţelul.
Trebuie să punem sute de mii de oameni corespunzători în slujba educaţiei comuniste. O
problemă asemănătoare a fost rezolvată pe front, în Armata noastră Roşie, în ale cărei
rînduri au fost înrolaţi zeci de mi de oameni din vechea armată. În cursul unui îndelungat
proces, proces de reeducare, ei s-au contopit cu Armata Roşie, lucru pe care pînă la urmă l-
au dovedit prin victoriile lor. Acest exemplu trebuie să-l urmăm şi în munca noastră cultural-
educativă. Ce-i drept, această muncă nu este atît de spectaculoasă, dar ea este şi mai
importantă. Fiecare agitator şi propagandist ne este necesar; el îşi îndeplineşte sarcina
atunci cînd îşi duce munca în spirit strict partinic şi nu se mărgineşte numai la partid, ci ţine
minte că sarcina lui este de a conduce sutele de mii de membri ai corpului didactic, de a le
trezi interesul, de a învinge vechile lor prejudecăţi burgheze, de a-i atrage spre tot ceea ce
facem noi, de a le insufla conştiinţa faptulul că munca noastră este de proporţii grandioase şi
că, numai trecînd la această muncă, vom putea duce pe drumul cel bun această masă
oprimată de capitalism, pe care acesta din urmă o îndepărta de noi.
Acestea sînt sarcinile care trebuie să preocupe pe fiecare agitator şi pe fiecare propagandist
care are o muncă extraşcolară şi nu trebuie să scape nici un moment din vedere aceste
sarcini. În rezolvarea lor veţi întîmpma o sumedenie de greutăţi de ordin practic.
Dumneavoastră trebuie să ajutaţi la construirea comunismului şi să deveniţi reprezentanţi şi
conducători nu numai ai cercurilor de partid, dar şi ai întregii puteri de stat, pe care acum o
deţine clasa muncitoare.

Sarcina noastră este de a învinge întreaga împotrivire a capitaliştilor, nu numai împotrivirea

militară şi politică, ci şi pe cea ideologică, care este cea mai profundă şi mai puternică.
Sarcina lucrătorilor noştri din domeniul învăţămîntului este de a înfăptui această
transformare a masei. Interesul pe care-l manifestă masa, atracţia pe care o simte pentru
învăţătură şi pentru cunoaşterea comunismului, pe care o constatăm cu toţii, constituie o
garanţie că vom ieşi şi aici învingători, deşi, poate, nu atît de repede ca pe front, poate chiar
cu mari greutăţi, iar uneori şi cu înfrîngeri, dar în ultimă instanţă tot vom fi învingători.
În încheiere aş vrea să mă opresc încă asupra unui lucru: poate că expresia Comitetul
principal pentru educaţie politică nu este just înţeleasă. Întrucît în această expresie figurează
noţiunea de politic, politica este aici lucrul cel mai important.
Dar cum să înţelegem politica? Dacă înţelegem politica în sensul cel vechi, putem comite o
greşeală mare şi gravă. Politică înseamnă luptă între clase, politică înseamnă relaţiile
proletariatului care luptă pentru eliberare, împotriva burgheziei mondiale. În lupta noastră
se disting însă două laturi ale chestiunii: pe de o parte, sarcina de a anihila moştenirea
orînduirii burgheze, de a zădărnici încercările, reluate de întreaga burghezie, de a strivi
Puterea sovietică. Pînă acum, această sarcină a preocupat în cea mai mare măsură atenţia
noastră şi ne-a împiedicat să trecem la cealaltă sarcină — sarcina construcţiei. Politica în
concepţia burgheză era parcă ruptă de economie. Burghezia spunea: munciţi, ţărani, ca să
puteţi trăi; munciţi, muncitori, ca să obţineţi pe piaţă toate cele necesare traiului, iar politica
economică o fac stăpînii voştri. Dar nu e aşa: politica trebuie s-o facă poporul, trebuie s-o
facă proletariatul. Iar aici trebuie să subliniem că în munca noastră 9/10 din timp sîntem
ocupaţi cu lupta împotriva burgheziei. Victoriile repurtate asupra lui Vranghel, despre care
am citit ieri şi despre care dumneavoastră veţi citi astăzi şi, probabil şi mîine, arată că un
stadiu al luptei se apropie de sfîrşit, că noi am obţinut prin luptă pacea cu o serie întreagă de
ţări occidentale, iar fiecare victorie de pe frontul războiului ne eliberează pentru lupta
internă, pentru politica construirii statului. Fiecare pas care ne apropie de victoria asupra
albgardiştilor strămută treptat centrul de greutate al luptei spre politica economică.
Propaganda de tip vechi expune, arată prin exemple ce este comunismul. Dar această veche
propagandă nu e bună de nimic, deoarece trebuie să arătăm în practică cum trebuie
construit socialismul. Întreaga propagandă trebuie organizată pe baza experienţei politice a
construcţiei economice. Aceasta este principala noastră sarcină, şi dacă cineva s-ar gîndi să
înţeleagă acest lucru în sensul vechi al cuvîntului, s-ar dovedi a fi un om rămas în urmă, care
nu poate duce muncă de propagandă în rîndurile maselor de ţărani şi muncitori. Principala
noastră politică în momentul de faţă trebuie să fie construcţia economică a statului; să fie
colectate mai multe puduri de cereale, să fie extrase mai multe puduri de cărbune, să ştim
cum să folosim mai bine aceste puduri de cereale şi de cărbune, să nu existe oameni flămînzi
— iată care este politica noastră. Şi pe această bază trebuie să fie construită întreaga agitaţie
şi întreaga propagandă. E nevoie de cît mai puţine vorbe, deoarece cu vorbe nu-i veţi
satisface pe oamenii muncii. De îndată ce războiul ne va permite să mutăm centrul de
greutate de la lupta împotriva burgheziei, de la lupta împotriva lui Vranghel, împotriva
albgardiştilor, — ne vom ocupa de politica economică. Şi aici agitaţia şi propaganda vor avea
de jucat un rol imens, care va creşte necontenit.
Fiecare agitator trebuie să fie un conducător de stat, un conducător al tuturor ţăranilor şi
muncitorilor în construcţia economică. El trebuie să arate că pentru a fi comunist omul are
nevoie de cunoştinţe, trebuie să citească cutare broşură, cutare carte. În felul acesta vom
îmbunătăţi economia şi o vom face mai solidă, mai obştească, vom spori producţia, vom
aduce îmbunătăţiri în problema cerealelor, vom repartiza mai just produsele obţinute, vom
spori producţia de cărbune şi vom reface industria fără capitalism şi fără spirit capitalist.
În ce constă comunismul? Întreaga propagandă a comunismului trebuie organizată în aşa fel,
încît totul să se reducă la conducerea în practică a construcţiei de stat. Comunismul trebuie
să devină accesibil maselor muncitoreşti, ca o cauză a lor proprie. Această muncă se face
astăzi prost, cu mii de greşeli. Noi nu ascundem acest lucru, dar înşişi muncitorii şi ţăranii, cu
ajutorul nostru, cu micul şi slabul nostru concurs, trebuie să formeze şi să îndrepte aparatul
nostru; pentru noi el a încetat de a mai fi o teorie, un program, o sarcină, pentru noi el este o
problemă de construcţie concretă, actuală. Şi dacă în războiul nostru am suferit cele mai
crîncene înfrîngeri din partea duşmanilor, am tras în schimb învăţăminte din aceste înfrîngeri
şi am obţinut o victorie deplină. Şi acum din fiecare înfrîngere trebuie să învăţăm ceva,
trebuie să ţinem minte că pe muncitori şi pe ţărani trebuie să-i învăţăm pe baza experienţei
muncii îndeplinite. Trebuie să arătăm ce este prost la noi, pentru ca pe viitor să evităm acest
lucru.
Pe baza exemplului acestei munci de construcţie, reluînd-o de multe ori, vom reuşi să facem
din comuniştii care îşi îndeplinesc prost funcţiile de conducere constructori adevăraţi, în
primul rînd, ai economiei noastre. Vom reuşi să facem tot ce trebuie; vom învinge toate
piedicile pe care ni le-a lăsat vechea orînduire şi care nu pot fi înlăturate dintr-o dată; trebuie
reeducate masele, şi ele pot fi reeducate numai prin agitaţie şi propagandă; trebuie, în
primul rînd, să legăm masele de construcţia vieţii economice generale. Iată ce trebuie să
constituie principalul şi esenţialul în munca fiecărui agitator-propagandist, şi cînd acesta va fi
convins că aşa este, succesul muncii lui va fi asigurat. (Aplauze furtunoase.)