Tema 1 : Endodonție. Noțiuni generale. Scopul și sarcinile endodonției.

Structura spațiului
endodontic.

1. Endodonție. Noțiuni generale.

Este o ramură a stomatologiei clinice, asociată cu prevenirea, diagnosticarea și tratamentul
patologiilor pulpei dentare și sechelelor acestora.
În limba greacă, Endo semnifică “interior”, iar Odont se interpretează ca “dinte”. Tratamentul
endodontic are loc în interiorul dintelui.

2. Scopul endodonției.
 Terapia pulpei vitale (pulpotomia, coafaj direct/indirect)

 Diagnosticul diferențial al durerii orale

 Tratamentul canalelor radiculare a dinților cu sau fară patologii periradiculare de origine

pulpară

 Managementul chirurgical al patologiilor ca rezultat al afecțiunilor pulpare

 Managementul dinților avulsionați (replantarea)

 Rezecții apicale, premolarizări și rezecții radiculare

 Retratarea dinților tratați endodontic anterior

 Înălbirea dinților modificați în culoare

 Restaurări coronare cu ajutorul pivoților intraradiculari

3. Sarcinile (obiectivele) endodonției.

Obiectivele de bază ale endodonției sunt :

 menținerea vitalității pulpare

 conservarea și restabilirea dintelui cu pulpa necrotică
 conservarea și restabilirea dinților care au fost supuși tratamentului endodontic eșuat

4. Metode de diagnostic în endodonție.

 Anamneza :
 Motivele prezentării :
 -durere
clasificare durerii: discomfort, ușoară, moderată, severă;
debutul durerii: declanșat de un eveniment aparte, spontam/provocat,
brusc/gradat;
durata: momentană/de durată;
frecvența: fără întrerupere de la debut/frecvența episoadelor
indexul durerii: pacientul e rugat să=și încadreze durerea pe o scară de la 1 la 10
factorii ce influențează durerea: termici, mecanici, chimici, perioade ale zilei,
activități fizice.

-tulburări masticatorii
-tulburări fizionomice
-consult interdisciplinar
 Istoricul afecțiunii actuale
 Antecedente medicale
(-afecțiuni generale:alergii, proteze valvulare la cord, hipertensiune arterial,
diabet zaharat, hepatite,hemofilii ;
-medicația pacientului la momentul examinării)
 Istoricul stomatologic

 Examenul clinic
 Extraoral (Inspecția și Palpația părților moi, structurilor osoase, ATM)
 Intraoral
-Examenul regiunilor învecinate dinților:
inspecția și palparea orificiului bucal, vestibulului, mucoasei palatine, planșeul,
limba, mucoasa alveolara

-Examenul dinților:

Inspecția prezența/absența dinților, gradul de igienă, discromii

coronare,modificări de integritate coronară.

Palparea proces carios, deschiderea camerei pulpare, acces realizat anterior,

restaurări, mobilitatea)

Percuția orizontală (ț.parodontale) și vertical(apex)

 Examene complementare
1. Transiluminarea (ex. Lampa de fotopolimerizare) . Lampa se proiecteză dinspre
palatinal sau lingual.
La dinți cu necroză pulpară se observă spatiull camerei pulpare ca o zonă mai întunecată
La dinții fracturați fragmentul de partea opusă iluminării va fi întunecat;
Dinți cu pulpa vitală-nu apare nici o diferență.
 2. Teste de vitalitate
Reguli: se explica pacientului în ce constă testul ; Se efectuează sub izolare, cu dintele
uscat; Testarea dintelui cauzal și a unor dinți sănătoși, martor)
 Termice:
-la cald
Testul cu gutapercă încălzită
Testul cu fuloarul încălzit
Testul căldurii fricționate (pentru dinții cu aparate protetice metalice,se face cu
un polipant)
-la rece
Testul cu Freon 12s sau clorură de etilen
Testul cu gheață

Interpretarea rezultatelor:

Rs negative-dinte devital

Rs moderat-dinte normal

Rs dureros ce se resimte rapid- pulpit reversibilă

Rs dureros ce se menține- pulpit ireversibilă

 Electrice
 Testul cavității (foraj explorator)(cu freza rotunda, fara anestezie si fara spray
de racier)
 Barajul anestezic (indicat în cazul unei dureri irradiate, se efectuează diferite
anestezii)
3. Examenul radiologic
4. Examen microbiologic,alergologic

5. Criteriile ce favorizează reușita terapiei endodontice.

 Cunoașterea anatomo-topohgrafică a particularităților cavităților dentare a diferitor
grupe de dinți;
 Îndemânarea în folosirea corectă a instrumentelor endodontice;
 Cunoașterea metodicii de acces endodontic;
 Cunoașterea metodicii de preparare a cavitîților;
 Aplicarea abilă a tehnicilor de prelucrare mecaniză/medicamentoasă și de abturare a
canalelor radiculare.
 6. Noțiuni despre camera pulpară. Date topografice ale cavității coronare a
dintelui (fundul, tavanul și pereții).
Porțiunea coronară repetă forma externă a coroanei dentare.

Ocupă porțiunea coronară a cavității pulpei.

Capătă formă și dimensiune în funcție de coroana dintelui, vârsta persoanei și iritare, dacă
există.

Plafonul (tavanul) camerei pulpare este format din dentină care acoperă camera pulpară
ocluzal sau incizal.

Planșeul (fundul) camerei pulpare se contopește cu canalul radicular la nivelul orificiilor de

deschidere a acestora. Astfel, aceste orificii sunt deschiderile din planșeul camerei pulpare care
duc în canalele radiculare.

Pereții laterali sunt dispuși între plafon și planșeu și poartă denumirea acelei suprafețe
dentare, cu care cavitatea e învecinată (V,L,M,D).

Un stimul specific, cum ar fi caria dentară, duce la formarea dentinei secundare sau terțiare. Cu
timpul, camera pulpară prezintă o reducere în dimensiuni din contul acestei modificări.

Coarnele pulpare sunt niște prelungiri coronare ale pulpei dentare. Ele pot varia în înălțime și
locație. Cornul pulpar tinde să fie asociat cu fiecare cuspid al dinților laterali și mezial și distal la
dinții frontali. Extinderea ocluzală a cornului pulpar corespunde înălțimii conturului dinților
permanenți.

Ostiumurile reprezintă orificiile care unesc pulpa coronară cu cea radiculară

7.Date topografice ale canalelor radiculare (canalul principal, ramificații).

Canalul radicular reprezintă un spațiu în interiorul rădăcinii dentare, în formă de con cu vârful-
la apexul rădăcinii.

Canalul radicular se extinde de la orificiul canalului la foramenul apical.

La dinții anteriori, camera pulpară se contopește cu canalul rădăcinii, iar la dinții laterali cu mai
multe rădăcini, această diviziune devine destul de evidentă.

De obicei, un canal radicular are o curbură sau o constricție înainte de a termina la apex.
Curbura poate fi netedă sau ascuțită, simplă sau dublă, sau sub forma literei „S”.

Canalul radicular se împarte în: treimea coronară, treimea medie și treimea apicală.

Au fost indentificate 5 tipuri de morofologii canalare.

Acestea includ : forma rotunda, forma cifrei “8”, fundă/clepsidra, jalon de bowling, forma unui
rinichi si forma literei “C”.
Canalul radicular principal, menținându-și poziția central, poate forma ramificații (canale
laterale) .

Canalele laterale fac conexiunea între canalul radicular principal și țesuturile parodontale.

Deși apar mai frecvent în 1/3 apicală la dinții posteriori, canalele laterale pot fi situate la orice
nivel al canalului radicular, avânt o direcție perpendicular sau oblică pe traiectul canalului
principal.

Pot fi sursă bacteriană în etiologia parodontitelor laterale . Conțin ț. Conj. și vase de sânge,
neavând rol în circulația colaterală . Astfel, nu contribuie la funcționalitatea pulpei.

Nu se vizualizează radiologic, pot fi observate doar după ce au fost obdurate.

8. Date topografice ale zonei apicale: apex radiologic, apex anatomic,

constricție apicală (diametru apical minor), foramen apical (diametru apical
major), joncțiune cemento-dentinară.
Apexul anatomic – punctul/sfârșitul rădăcinii dentare determinat morfologic.

Apexul radiologic – cel mai îndepartat punct de pe vârful rădăcinii, vizibil pe radiografie.

Foramenul apical (diametrul apical major)

 Reprezintă deschiderea apicală principală pe suprafața rădăcinii sau aproape de apexul

rădăcinii prin care vasele sangvine și nervii pătrund și ies din cavitatea pulpară.

 Diametrul foramenului apical este aproape dublu diametrului constricției apicale,

căpătând o formă de pâlnie.

 Distanța medie între constricția apicală și foramenul apical la o persoană tânară este de
0,5 mm și la o persoană vârstnică este de 0,7 mm.
 În mod normal este prezent aproape de apex, dar uneori ieșirea poate fi prezentă în
canalele accesorii, sau laterale ale suprafeței radiculare, formând foramenul accesor.

 La tineri și la dinții noi erupți este larg deschis, dar după formarea rădăcinii, foramenul
apical devine mai îngust.

 Suprafața internă a apexului se acoperă cu cement, care se poate extinde pentru o

distanță scurtă în interiorul canalului radicular.

 Astfel, putem constata ca joncțiunea cemento-dentinară nu va fi întotdeauna la

porțiunea apicală a rădăcinii, ea poate fi și în interiorul canalului principal.

 Multiple foramene apicale sunt adesea întâlnite la dinții pluriradiculari.

 Majoritatea dinților monoradiculari au doar un singur canal radicular și un singur

foramen apical.

 Depozitarea continuă a straturilor noi de cement cauzează modificări în anatomia

foramenului apical.

 Diametrul mediu la dinții maxilari este 0,4 mm, la dinții mandibulari este 0,3 mm.

Constricția apicală (diametrul apical minor)

 Este limita apicală a canalului radicular, zona anatomică de diametru minim al canalului

 Se află la o distanță de 0.5 – 1 mm față de foramenul apical

 Diametrul apical minor se lărgește spre apical, formând diametrul apical major.

 Nu în toate cazurile coincide cu joncțiunea cemento-dentinară (JCD).

Joncțiunea cemento-dentinară

 JCD este punctul la nivelul canalului radicular unde cementul se unește cu dentina.

 JCD este regiunea unde suprafața cementului se finisează în apropierea sau chiar la
nivelul apexului.

 Localizarea JCD variază, dar de regulă se află aprox la 0.1 mm de la foramenul apical.

 Nu în toate cazurile JCD coincide cu constricția apicală.

 Localizarea JCD variază de la 0.5 la 3 mm față de apexul anatomic.

9. Tipuri de constricții apicale după Петрикас și Овсепян (1997).
Este limita apicală a canalului radicular, zona anatomică de diametru minim al canalului .

Se află la o distanță de 0.5 – 1 mm față de foramenul apical .

Diametrul apical minor se lărgește spre apical, formând diametrul apical major.

Nu în toate cazurile coincide cu joncțiunea cemento-dentinară (JCD).

 Constricție trapezoidă;
 Constricție în formă de con;
 Constricție multiplă;
 Îngustare paralelă.

10. Clasificarea morfotipurilor canalare după Ingle (1976), Vertucci (1984),

Weine (1989).

După Ingle (1976):

 Tipul I – canal radicular ușor curbat

 Tipul II – particularitățile anatomice, cum ar fi curbura canalului radicular, partea apicală

complexă, canale sinuoase sau divizate, câteva foramene apicale

 Tipul III – apex deschis, rădăcină needificată

 Tipul IV – dinți deciduali, resorbția apexului radicular

După Vertucci (1984):

 Tipul I – un singur canal principal care merge de la cavitatea dintelui până la apex, unde
prezintă un orificiu apical

 Tipul II – două canale principale trec separat de la cavitatea dintelui si se unesc in 1/3
apicala a radacinii, formand un singur canal cu un orificiu apical

 Tipul III – un canal iese din cavitatea dintelui și se împarte în 2 canale care se unesc în
unul cu un singur orificiu apical

 Tipul IV – 2 canale separat trec pe toată lungimea rădăcinii de la cavitatea dintelui pâna
la vârful rădăcinii și se deschid prin 2 foramene apicale separate

 Tipul V - un canal principal distinct din cavitatea dintelui și parcurge toată lungimea
rădăcinii și se împarte în 2 canale la nivelul apexului radicular cu 2 foramene apicale
  Tipul VI – 2 canale ies aparte din cavitatea dintelui, se unesc în unul, iar se impart în 2 la
nivelul apexului radicular

 Tipul VII – un canal iese din cavitatea dintelui, se împarte în două canale, care
parcurgând o porțiune se unesc, reformând un canal unic, ce se divide în două la nivelul
apexului radicular cu două foramene apicale

 Tipul VIII – 3 canale ies separat din cavitatea dintelui ajungând astfel până la apexul
radicular

După Weine (1989):

 Tipul I – Un singur canal principal care merge de la cavitatea dintelui pâna la apex

 Tipul II – Două canale principale trec separat de la cavitatea dintelui și se unesc în 1/3
apicală a rădăcinii, formând un singur canal cu un orificiu apical

 Tipul III – Două canale separate pe toată lungimea rădăcinii de la cavitatea dintelui pâna
la vârful rădăcinii, se deschid prin două foramene apicale

 Tipul IV – Un canal principal distinct din cavitatea dintelui și parcurge toată lungimea
rădăcinii și se împarte în două canale la nivelul apexului radicular, cu două foramene
apicale
11. Factori ce generează modificări în structura cavității dintelui, inclusiv cei de
vârstă.
- Suprasolicitare
- Caria dentară (prin depunderi de dentină secundară/terțiară)
- Vârsta (odată cu înaintarea în vârstă volumul cavității pulpare scade din cauza depunerii
de dentină secundara și terțiară)
- Pulpa vitală compensează parțial pierderea de smalț sau dentină, datorită prezenței
celulelor specializate, adică odontoblaștii, precum și alte celule care se pot diferenția în
celulele secretoare.
- Lezarea pulpei (calcificarea).
- Afecțiuni, Traume sau orice altă iritație.