Standardele prea ridicate, suprasolicitarea și starea psihică de bine în copilarie, izolarea de

către colegi, ambiția și competiția în preadolescență și adolescență, conflictele dintre

prieteni, dorința de a petrece mai mult timp cu prietenii decât cu părinții.

1.Suprasolicitarea copiilor de către părinți în cele mai multe cazuri duce la rezultate
nefavorabile, copiii devenind obosiți, plictisiți, cu dificultăți de concentrare a atenției, și sunt
foarte ușor iritabili. Este bine de știut că cei mici nu reacționează la fel la stimulare, unii copii
obosesc mult mai repede decât alții, sistemul lor nervos fiind mai sensibil în fața suprasolicitării.
Este util că părinții să aibă o bună cunoaștere a acestor factori înainte de a decide cât de mult își
pot stimula copiii și ce tipuri de activități li se potrivesc. Contează, desigur, și modelul de viață
pe care îl oferă părinții și modul în care aceștia reușesc să-i construiască în mod corect copilului
mecanismele motivației interne pentru reușită.

Mai multe studii au demonstrat că cel mai frecvent efect al acestei atitudini parentale este
dezvoltarea unei tulburări anxioase a copilariei. Acești copii pot avea performanțe bune în școală
și nu au de obicei probleme comportamentale, dar nu prea demonstrează abilități sociale, au
stimă de sine inferioară și înregistrează nivele crescute de depresie. De exemplu, verișoara mea
din cauza părinților, care o suprasolicită să învețe și să faca teme în plus, ea nereușind să facă
față cerințelor impuse de aceștia, atunci cand ia o nota mică, de frică reacției părinților ea preferă
să nu le spună, sau să ii mintă că a luat o nota mai mare.

2.Există anumite situații în care elevii nu se pot integra în colectiv, fie din cauză că
aceștia sunt prea timizi, fie din cauză că aceștia nu au încredere în sine, dar odată ce își depășesc
anumite temeri aceștia vor fi acceptați cu ușurință în orice colectiv. Prietena mea, în copilarie,
era o persoană extrem de timidă și se integra foarte greu în orice colectiv din cauză că purta
aparat dentar și toți copiii o marginalizau. Dar într-o zi a hotărât că purtarea unui aparat dentar ar
trebui să fie considerat o mândrie și că acesta este cel mai frumos accesoriu al persoanei care îl
poartă. De atunci a început să aiba mult mai multă încredere în ea, iar oamenii din jur au simțit
acest lucru, ea fiind acceptată cu ușurință în orice colectiv.
 3.În liceu am avut în clasă foarte mulți colegi care voiau să devină medici, aceștia fiind
foarte ambițiosi și foarte competitivi. La fiecare ora pe care o aveam, toți încercau să raspundă și
fiecare încerca să fie cel mai bun. Pe de o parte a fost un lucru bun deoarece toți învățam foarte
bine stimulandu-ne unii pe alții să învățăm și să fim cât mai buni, dar pe de altă parte a fost un
lucru rău deoarece devenisem răi unii cu alții din cauza competiției.

Ambiția este o atitudine bună, care ne face să ne mobilizăm pentru scopurile pe care le
avem și să le ducem la îndeplinire, dar când ambiția devine un scop în sine, ea nu mai e așa de
sănătoasă.

4. De cele mai multe ori copiii preferă să petreacă mai mult timp cu prietenii decât cu
părinții deoarece aceștia de cele mai multe ori le impun anumite limite și reguli stricte pe care
copiii nu vor să le respecte în totalitate, pe când timpul cu prietenii nu presupune respectarea nici
unei reguli sau legi. Părinții stabilesc limite pentru a-i ține în siguranță pe copii și pentru a-i
pregăti pentru viață, vor să îi facă să devină independenți și încrezători în forțele proprii.