Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie Ortodoxă

LUCRARE DE SEMINAR

Incinerarea trupurilor ca problemă morală, teologică şi pastorală

Coordonator:
Pr. Conf. Univ. Dr. Picu Nelu Ocoleanu

Masterand:
Deaconu Florin

Craiova
2020

1
 Introducere

Dumnezeu l-a creat pe om în ziua a VI-a după Chipul Său: „a făcut Dumnezeu pe om
după chipul Său” (Fac. 1, 27). L-a făcut printr-un act direct şi personal, deosebit de tot ceea ce
a creat până atunci: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat
asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac.2, 7). Deşi aici sunt prezentate ca
două momente separate, trupul şi sufletul au fost făcute simultan.
Omul a fost creat bărbat şi femeie: „a făcut bărbat şi femeie” (Fac.1, 27). După ce a
fost creat Adam, Dumnezeu i-a făcut şi un „ajutor potrivit” (Fac.2, 18). Eva (viaţa) a fost
făcută din coasta lui Adam (din pământ). Deşi în Sfânta Scriptură spune că lui Adam i-a fost
luată o coastă pentru a fi făcută Eva, noi vedem că nu ne lipseşte nici o coastă. Totuşi nu
trebuie să ne îndoim de acele cuvinte deoarece abia după căderea în păcat trupurile li s-au
transformat în cele pe care le avem şi noi astăzi1.
„Pentru că în v. 26 se spune „să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”
iar în v. 27 nu se mai menţionează nimic despre asemănare („a făcut Dumnezeu pe om după
chipul Său”), ne dăm seama că aceasta a devenit scopul creării omului: omul a fost creat de
Dumnezeu după chipul Său şi cu scopul de a deveni sfânt.
Chipul lui Dumnezeu în om înseamnă gândire, sentiment, voinţa liberă (trăsăturile
sufletului).
Înainte de a păcătui, trupul lui Adam şi al Evei, spun Sfiţii Părinţi, era un trup
luminos, asemănător cu trupul lui Iisus, după ce a înviat din morţi, cu care a trecut prin uşile
încuiate. După ce au păcătuit, trupul lor li s-a schimbat (au primit îmbrăcăminte de piele
Fac.3, 21), devenind muritor, slab, bolnăvicios (printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin
păcat moartea Rom. 5, 12)”2.
Sufletul omului este imaterial, raţional şi nemuritor după cum aflăm din Sfânta
Scriptură: Ecclesiast 12, 7 trupul „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul
să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat”. Matei 22, 32 „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi
Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul morţilor ci al viilor”. Cele
trei însuşiri ale sufletului sunt: raţiunea, simţirea şi voinţa liberă.

1
Cf. Pr. Prof. Gheorghe Popa, Lege şi iubire, coordonate biblice şi hermeneutice pentru teologia morală, Ed.
Trinitas, Iaşi 2002, pp. 22-29.
2
Protos. Dr. Vartolomeu Androni, Starea originară a protopărinţilor în cele trei mari confesiuni creştine, în
,,Ortodoxia’’, XXXV(1996), nr. 1-2, p. 308

2
 Cât despre trupul omului putem spune că se ridică deasupra celorlalte vieţuitoare
deoarece, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, „trupul vostru este templu al Duhului
Sfânt” (I Cor.6, 19).
Aşa au învăţat despre originea şi însemnătatea trupului omenesc şi părinţii şi
învăţătorii vechi ai Bisericii. Mai întâi, acei dintre părinţi, care au avut ocazia să se refere la
istoria cum Dumnezeu a creat trupul omului, luând ţărână din pământ, şi care au văzut aici un
indiciu despre o deosebită acţiune creatoare a lui Dumnezeu, manifestată la crearea trupului
omenesc, iar în această acţiune a lui Dumnezeu au văzut un indiciu despre demnitatea
deosebită a trupului omenesc faţă de alte organisme pământeşti. Teofil al Antiohiei, referindu-se
la această chestiune, observă: „totul a făcut Dumnezeu cu cuvântul (afară de om), socotind
acestea ca de puţină însemnătate, dar pe om şi crearea omului nemuritor a crezut-o ca lucrare
vrednică de măririle Sale". Sfântul Vasile cel Mare cu aceeaşi ocazie raţionează aşa: „originea
omului e mai superioară decât originea totului. Căci s-a zis, că Dumnezeu a luat ţărână din
pământ şi 1-a creat pe om (Fac. 2,7). El crede vrednic de a crea trupul nostru cu mâna Sa
proprie; nu a fost întrebuinţat înger pentru creare, nu ne-a produs pământul singur prin sine, ca
pe greieri, nu puterilor slujitoare le-a poruncit Dumnezeu să creeze, ci luând ţărână din
pământ, creează cu propria Sa mână (...). Dacă s-ar fi zis numai: a creat, s-ar fi putut crede că
1-a creat ca pe fiecare, ca pe plante, ca pe iarbă. De aceea pentru ca să te păzească de a te
crede una cu animalele sălbatice şi necuvântătoare, pentru ca să arate deosebita acţiune
creatoare a lui Dumnezeu faţă de tine, Cuvântul (lui Dumnezeu), s-a exprimat aşa: a luat
Dumnezeu ţărână din pământ. Acolo s-a zis că a creat, iar aici, şi cum a creat: a luat ţărână din
pământ, a creat cu propriile sale mâini"3.

3
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, Omilii la Hexaimeron în PSB nr. 17, p. 78.

3
 1. Actul creaţiei omului

Întregul neam omenesc se trage din Adam şi Eva „a făcut dintr-un sânge tot neamul
omenesc” (F.Ap. 17, 26) „Tu ai făcut pe Adam şi tu ai făcut pe Eva, femeia lui, pentru a-i fi
ajutor şi sprijin, şi din ei s-a născut neamul omenesc.” (Tobit 8, 6). Numai prin prisma
strămoşilor comuni, putem înţelege universalitatea păcatului strămoşesc şi universalitatea
mântuirii în Hristos.
De la creaţie, Dumnezeu i-a asigurat omului tot  ceea  ce avea nevoie pentru a-şi
atinge scopul pentru care a fost creat: Ecclesiast 7, 29 „Dumnezeu a făcut pe om drept”;
Facere 1, 31 „toate erau bune foarte”. Astfel raţiunea era mult mai luminată (Adam numeşte
toate animalele, plantele, lucrurile), voinţa era curată, dreaptă şi nepervertită; era o perfectă
armonie între trup şi suflet, trupul era sănătos: nu cunoştea boala, suferinţa, moartea. Prin
stăruinţa în bine putea ajunge nemuritor. De asemeni natura şi animalele nu erau ostile omului
iar munca nu constituia o corvoadă.
Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său, cu scopul de a se asemăna cu El,
prin stăruinţa liberă şi conştientă în bine. După ce au fost creaţi, Dumnezeu le-a dat poruncile:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac.1, 28) şi „Din toţi pomii din
rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în
care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Fac.2, 16-17).
L-a încercat cu porunca de a nu mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, pentru
a vedea dacă într-adevăr omul pe care l-a creat vrea şi merită să rămână în Eden. Ispita este
necesară: „Vasele olarului le lămureşte cuptorul; iar ispita omului cugetul lui” (Is. Sirah 27,
5), „Nu era folositor omului să dobândească mântuirea fără să fie ispitit şi încercat”4.
Din mândrie însă, omul încalcă unica lege şi se răzvrăteşte împotriva Creatorului său.
Deşi greşiseră, Dumnezeu i-ar fi iertat dacă şi-ar fi recunoscut vina. În schimb ei dau vina
unul pe celălalt: Adam pe Eva şi Eva pe şarpe. Acest episod arată că răul din lume nu este
propriu esenţei sale, ci a pătruns în lume prin voinţa omului.
Cei doi pomi din grădina Eden (pomul cunoaşterii binelui şi răului şi pomul vieţii)
sunt adevăraţi, reali dar au un scop hotărât de Dumnezeu: primul, ca mijloc  de exercitare prin
virtute, iar al doilea, ca plată a virtuţii câştigata prin exerciţiu moral şi prin respingerea ispitei.
Unii Sfinţi Părinţi văd pomul cunoştinţei binelui şi răului că pe o momeală prin care diavolul
încearcă să-l înşele pe om. Răul nu-şi arată niciodată adevărata fată, pentru că l-ar speria pe

4
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1943, p. 216.

4
om. Din această cauză, diavolul prezintă răul sub înfăţişarea aparentă a unui bine: înainte de a
face răul, omul încearcă să găsească argumente care să-i justifice fapta5.
Cel care se ascunde sub înfăţişarea şarpelui este diavolul: „... şarpele cel de demult
care se cheamă diavol şi satana” (Apocalipsa 12, 8).
„Păcatul săvârşit de strămoşii noştri poartă numele de păcat strămoşesc şi cu el ne
naştem toţi. Prin taina Sfântului Botez acesta este şters. Dar ce este păcatul strămoşesc care ni
se transmite nouă? Acesta este tendinţa necontrolată de a păcătui. Nu moştenim fapta lui
Adam, ci starea lui. Din acest motiv, nici unul dintre evrei (poporul lui Dumnezeu) nu s-a
mântuit până ce nu i-a scos Iisus din iad pe cei drepţi, când a înviat”6.
Prin păcat a dispărut armonia omului cu sine, cu semenii şi cu natura înconjurătoare.
Înţelepciunea sa scade atât de mult încât crede că se poate ascunde de Dumnezeu în tufiş.
Voinţa îi slăbeşte într-atât încât înclină mai mult spre rău, omul devenind  rob al păcatului.
Mărturisirea de credinţă a Sfântului Petru Movilă spune că, „omul s-a prăvălit prin
păcat până la asemănarea cu cele necuvântătoare, i s-a întunecat mintea... Prin păcat nu s-a
distrus chipul lui Dumnezeu din om, ci doar a fost întunecat, rămânându-i încă tendinţa de
cunoaştere şi voire a binelui”7.
Universalitatea păcatului este arătată de Sfânta Scriptură: „Precum printr-un om a
intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că
toţi au păcătuit în el” (Romani 5, 12). Singurul Om care s-a născut fără păcatul strămoşesc a
fost Omul-Dumnezeu Iisus.
Pedeapsa primită pentru păcat este, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel,
moartea: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Moartea poate fi trupească
(despărţirea sufletului de trup), sufletească (ruperea comuniunii cu Dumnezeu) sau veşnică
(separarea veşnică de Dumnezeu). Această pedeapsă a fost desfiinţată de Mântuitorul Hristos:
„Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţa veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua
cea de apoi” (Ioan 6, 54).
 

2. Importanţa trupului şi relaţia cu sufletul la Sfinţii Părinţi

5
Ibidem, p. 217.
6
Ibidem, p. 219.
7
Ion Andreescu, Mărturisiri de credinţă ortodoxă, în Ziarul Lumina, luni 16 august, 2010.

5
 Apropiindu-ne aşa cum ne învaţă Sf. Părinţi, de textul Facerii, înţelegem că omul s-a
bucurat de o deosebită atenţie şi cinstire din partea lui Dumnezeu, fiind creat în mod special,
nu prin porunca „să se facă...”, ci prin împreună înţelegerea şi lucrarea Sfintei Treimi: „să
facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră”.
Sfinţii Părinţi evidenţiază superioritatea omului prin descrierea planului creator
divin, care culminează în om, şi a verticalităţii biologice şi spirituale a acestuia. Astfel, pentru
Sfântul Ioan Gură de Aur, lumea este un palat împărătesc în care a fost aşezat omul spre a
stăpâni, stăpânire dată în chipul dumnezeiesc prin care omul a fost cinstit. 8 La rândul sau,
Sfântul Vasile arată că în vreme ce patrupedele privesc spre pământ, omul, „sadul ceresc”, are
ochii aţintiţi spre cer. Parte a întregului şi sinteză în mic a lumii (microcosmos), de aceeaşi
fire cu toate cele create, omul e însă chemat să le unifice pe toate în urcuşul său spre
Dumnezeu : el are, în chip natural, prin însuşirea părţilor sale de a fi în relaţie cu toate
extremităţile, puterea de unire, prin mijlocirile între toate extremităţile. Prin această putere
completându-se modul creării (...) celor împărţite (referite la diversitatea creaţiei), omul avea
să facă arătată prin sine marea taină a ţintei dumnezeieşti : unirea armonioasă a extremităţilor
din făpturi între ele, unire ce înaintează în sus şi pe rând de la cele imediate la cele mai
îndepărtate, şi de la cele mai de jos la cele mai înalte, sfârşindu-se în Dumnezeu. 9 Cu el
culminează opera creatoare şi în el se reunesc „cerul” şi „pământul”, în structura sa complexă,
suflet şi trup, căci, spune Sfântul Maxim., e o simetrie şi o convergenţă perfectă între om şi
cosmos : „cosmosul întreg, constând din cele văzute şi nevăzute, este om, iar omul, constând
din suflet şi trup, este cosmos”.10 O dată cu omul şi în el, toate s-au arătat a fi «bune/frumoase
foarte».
Cum anume l-a făcut Dumnezeu pe om, vom vedea în cele ce urmează.
Din referatul biblic despre creaţia omului, rezultă că omul este constituit din două
elemente: trupul, care este plăsmuit şi sufletul, care este făcut. Ediţia din 1914 a Sfintei
Scripturi pune mai bine în evidenţă această distincţie, traducând: „Şi a plăsmuit Dumnezeu
pre om, luând din pământ, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu”
(Fac. 2, 7)11. Sfântul Vasile cel Mare, scrie în acest sens: „Dumnezeu pe omul lăuntric l-a
făcut, iar pe cel din afară l-a plăsmuit. Plăsmuirea se potriveşte lutului, iar facerea, celui după

8
Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea întâi, Omilii la facere (I), traducere, introducere şi note de Pr. Prof.
Dumitru Fecioru, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 68
9
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1983 ,p.106
10
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, VII, trad. de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, în «Revista
teologică», nr. 6—8, Sibiu 1934, p. 336
11
Biblia sau Dumnezeeasca Scriptură a legii vechi şi a celei nouă, Ediţia Sfântului Sinod, Bucureşti, 1914.

6
chip. Deci carnea s-a plăsmuit, însă sufletul s-a făcut” 12. Biserica a învăţat dintotdeauna
despre această dihotomie a naturii omeneşti. Trupul omului este luat din pământ, are ceva
comun cu toate vieţuitoarele de pe pământ şi prin el, omul stă strâns legat de pământ şi de
toate cele ale pământului, iar sufletul provine de la Dumnezeu prin creaţie, nu prin emanaţie,
şi prin el omul stă în legătură cu Dumnezeu şi cu lumea spirituală. Omul ocupă astfel locul de
mijloc între lumea curat spirituală, nevăzută (căreia îi aparţine cu sufletul) şi cea curat
materială, văzută (căreia îi aparţine cu trupul), devenind punctul de întretăiere a celor două
lumi şi totodată, o sinteză a acestora. El este, aşa cum ni-l prezintă mulţi teologi, o
reprezentare a lumii celei mari, văzută şi nevăzută, un microcosmos. Sfânta Scriptură,
confirmă în cuprinsul ei cele două elemente constitutive ale naturii omeneşti: „Şi ţărâna să se
întoarcă în pământ, cum a fost; iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecl. 12,
7). „Nu vă temeţi de cei ce omoară trupul, iar sufletul nu pot să-l omoare, ci temeţi-vă mai
curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Mt. 10, 28).
„Precum trupul fără spirit este mort, aşa şi credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2,
26). Sufletul, numit uneori în Sfânta Scriptură şi spirit (sau duh) este principiul de viaţă al
omului. Vorbind despre el, Mântuitorul spune într-un loc, că-şi pune sufletul pentru oile Sale
(In. 10, 15) iar în altul, că-şi dă duhul (Lc. 23, 46). Principiul de viaţă al omului, fără de care
trupul său moare, este esenţial diferit de principiul de viaţă care animă trupul animalelor.
Ultimul este de natură biologică, neputând avea părtăşie cu lumea spirituală. Sufletul omului
în schimb este de natură spirituală, fiind imaterial, raţional, liber şi nemuritor, dar nu în
acelaşi fel ca şi Dumnezeu. Sufletul este imaterial numai în raport cu materia grosolană, nu în
sens absolut; numai Dumnezeu este imaterial în sensul propriu al cuvântului. Raţiunea
sesizează şi înţelege realităţile de ordin material şi spiritual, precum şi legăturile dintre ele. În
baza acestei puteri sufleteşti, omul a fost aşezat de Dumnezeu stăpân al pământului şi al
făpturilor materiale de pe el, a ştiut să se deosebească pe sine de celelate făpturi, pe care le-a
cunoscut, dându-le nume potrivite, a recunoscut în Eva o parte din el, dovedind o extrem de
fină şi pătrunzătoare abilitate de a distinge cu precizie, rapoartele ce se stabilesc în interiorul
creaţiei, precum şi între creaţie şi Creator. Sufletul este înzestrat de Dumnezeu cu libertate,
putând să asculte sau să se împotrivească, putând alege binele sau răul, fiind responsabil
pentru alegerile sale, având drept arbitru propria conştiinţă. Sufletul este nemuritor, dar nu în
sens absolut, cum este Dumnezeu, ci în sensul că, fiind simplu nu compus, el nu moare odată
cu trupul care se descompune în materiile din care a fost alcătuit; sufletul fiind suflare
dumnezeiască, nu este compus şi deci nici, nu se descompune. Toate acestea fac, ca sufletul să
12
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, Omilii la Hexaimeron în PSB nr. 17, p. 78.

7
fie mai de preţ decât trupul care are o alcătuire materială, de natură biologică, fiind muritor.
Prin întreaga sa alcătuire, trupul omului se aseamănă trupului animalelor, având aceleaşi
instincte, afecte, necesităţi fiziologice şi distincţii sexuale. Totuşi, deşi trupul uman are
aceeaşi natură cu trupul animalelor, el este mult superior ca alcătuire, el nefiind creat prin
poruncă, la fel ca şi al animalelor, ci prin lucrarea specială a lui Dumnezeu care l-a alcătuit cu
o deosebită vrednicie, pentru a putea purta în el, o viaţă spirituală. Această înaltă menire a
trupului îi determină o însemnătate particulară, el fiind element esenţial al naturii umane,
organ de natură dumnezeiască, a sufletului. Omul nu este om întreg decât în trup. Aşa cum
Mântuitorul Hristos a murit şi a înviat cu trupul – un trup transfigurat, dar acelaşi – înălţându-
se cu acest trup la cer, tot la fel trupurile oamenilor vor învia, pentru a participa la viaţa cea
veşnică împreună cu sufletele. Trupul şi sufletul alcătuiesc, doar împreună, natura umană, de
aceea ele au şi fost create odată. Felul în care Sfânta Scriptură relatează actul creator
sugerează, nu o succesiune, ci faptul că trupul este baza şi premisa vieţii spirituale umane.
Altminteri, înţelegând crearea omului ca pe o succesiune, trupul devine mai tânăr decât
sufletul şi astfel, în ansamblu, omul devine în acelaşi timp şi mai bătrân şi mai tânăr decât sine
însuşi, cum sesizează Sf. Grigorie al Nyssei.13
În trupul omenesc, raţionalitatea plasticizată îşi atinge maxima complexitate. După
credinţa creştină, omul constă din trupul material şi din ceea ce numim suflet, care nu poate fi
redus la materie. Sufletul străbate prin trupul material şi e legat de el, dar transcende
materialitatea lui. Fiinţa omeanească se cere respectată ca o fiinţă de o valoare inestimabilă.
Ea e prin suflet «cineva», nu numai ceva. Ceea ce îl face pe om «cineva» e acest substrat
înzestrat cu conştiinţă şi cu capacitatea de reacţii conştiente şi libere. În faţa omului ies la
iveală nu numai deosebiri materiale de la individ la individ, ci şi acel substrat spiritual
deosebit de materie. Prin acesta se manifestă omul ca cineva conştient şi unic. Acesta susţine
în el voinţa de a fi şi de a se desăvîrşi veşnic. Iar această unicitate, care nu poate fi înlocuită,
se arată demnă de a dura etern. Acest substrat nu-l putem defini în esenţa lui, ci îl putem doar
descrie în manifestările lui, ştiind despre el ca fapt esenţial, că face pe om un subiect conştient
şi voluntar, unic şi de neînlocuit.
Trupul omenesc e o raţionalitate palpabilă specială, prin faptul că are de la început în
sine lucrarea specială a sufletului, imprimată în el cu toată complexitatea activităţilor raţionale
şi a formelor lui de sensibilitate.
Trupul ca raţionalitate plasticizată încetează odată cu moartea. Sufletul însă nu e una
cu această raţionalitate palpabilă şi specială a trupului şi de aceea nu încetează să existe odată
13
Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului, în PSB, vol. 30, p. 165.

8
cu trupul. Căci sufletul, a cărui prezenţă dă raţionalităţii palpabile a materiei calitatea de trup
propriu-zis, e o raţionalitate subiectivă, conştientă, depăşind toată raţionalitatea şi
sensibilitatea pasivă a naturii.14

3. Moartea şi învierea omului

După credinţa creştină, lumea are un început şi o cauză: activitatea veşnic creatoare şi
bunătatea lui Dumnezeu, precum şi o menire şi un scop final spre care tinde: desăvârşirea şi
înnoirea. Spre acest ţel final se îndreaptă, pe diferite căi, întreaga creaţie.
Atingerea acestui înalt scop stă în strânsă legătură cu Parusia Domnului, cu învierea
morţilor şi cu judecată universală, evenimente eshatologice abia întrezărite de aghiografii
Vechiului Testament, vestite anume de către Mântuitorul, consemnate pe scurt în cărţile
Noului Testament, predicate de Sfinţii Părinţi şi formulate, ca dogme fundamentale ale dreptei
credinţe, în art. VII, XI şi XII din Simbolul niceo-constantinopolitan.
Dar nici Sfânta Scriptură, nici Sfânta Tradiţie nu precizează sorocul sau dată acestor
evenimente. Ele indică doar câteva fapte semnificative care le vor premerge, şi aceasta nu
pentru a satisface curiozitatea credincioşilor, ci pentru a-i determina să se pregătească din
vreme pentru întâlnirea cu Hristos la judecata particulară, care urmează decesului fizic şi să
nu piardă din vedere răspunderea ce-i aşteaptă ia judecată universală15.
Prin înviere, Sfânta Scriptură înţelege readucerea trupului la viaţă şi unirea lui cu
sufletul (1 Cor. 15, 35-50). Învierea se referă numai la trup, deoarece numai el este stricăcios
şi muritor. Sufletul, deşi are un început este înzestrat cu incoruptibilitate şi nemurire, astfel
încât îşi continuă viaţa de sine şi după despărţirea de trup16.
Moartea trupească este urmare a păcatului strămoşesc (Fac. 3, 3, 19). Oamenii îi
rămân supuşi şi după renaşterea baptismală, în virtutea solidarităţii universale cu Adam cel
căzut (Rom. 5, 12). Ea va dăinui până lu Parusia lui Hristos, când trupurile celor vii „vor fi
îmbrăcate în nestricăciune şi nemurire”, iar ale celor morţi vor fi readuse la viaţă şi reunite cu
sufletele respective, spre a se înfăţişa împreună la judecata din urmă (1 Tes. 4, 13-18; 1 Cor.
15, 20-26; 42-53).

14
Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, pp. 257-259.
15
Pr. Drd. Nicolae Rădulescu, Judecata universală după Noul Testament, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 1977, p.
112.
16
Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică. Manual pentru seminariile
teologice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 241.

9
 Prăbuşirea stăpânirii pe care moartea o are asupra neamului omenesc a început din
momentul în care Iisus Hristos a acceptat de bună voie moartea pe cruce şi a înviat din
mormânt. Credinţa creştină în învierea morţilor nu se mai întemeiază deci doar pe cuvintele
Sfintei Scripturi, ci şi pe învierea Mântuitorului, pe care au adeverit-o martorii oculari ai
arătărilor Domnului după înviere (1 Cor. 15, 3-8; FA. 5, 30-32; 10, 40-41 etc.
Pentru creştini, eliberarea din stăpânirea morţii şi judecata lui Dumnezeu nu se
situează însă doar în epoca ce va fi întemeiată la Parusia lui Hristos. Inaugurată în lume odată
cu jertfă de pe Golgota şi cu minunea de la Cincizecime (In. 3, 19; 5, 24-30; 12, 31; 15, 22-
25; 16, 8, 11), izbăvirea credincioşilor din stăpânirea morţii se începe de pe acum, şi anume
din clipa primirii Botezului, taină care-i face părtaşi morţii şi învierii lui Hristos, pentru ca pe
viitor „să nu mai slujească păcatului” spre moarte, ci „să trăiască lui Dumnezeu” spre
„înnoirea vieţii” (Rom. 6, 1-13; 8, 12-13).
Privit în lumina învierii Mântuitorului şi în perspectiva făgăduinţelor Lui (In. 14, 1-2;
Mt. 19, 28-29), fenomenul morţii trupeşti nu mai poate fi considerat drept o dispariţie a
persoanei umane, iar aspectul lui nu mai este de temut. Pentru cei ce cred în Evanghelia Fiului
lui Dumnezeu, moartea trupului nu este nici înfrîn- gere nici pierdere, ci bruinţă, câştig, şi
aceasta pentru două motive: face să înceteze pentru totdeauna tirania păcatului şi teama de
moarte (Rom. 6, 7; Evr. 2, 15); prilejuieşte intrarea sufletului într-un nou mod de viaţă, adică
transferarea lui în cereasca împărăţie a lui Hristos (Fil. 1, 21; 2 Tim. 2, 11; 3, 7-8). Prin
acţiunea ei, în chip paradoxal, moartea se păgubeşte pe ea însăşi, tăcând să-i scape prada pe
care pusese stăpânire prin păcat şi să-i prilejuiască trecerea în cealaltă viaţă.
Pentru cei ce cred că starea provocată prin moartea trupului este provizorie şi
trecătoare, întrebarea pe care trebuie să şi-o pună nu este ce să facă spre a-şi salva trupul de
legea universală a morţii, ci cum să se pregătească pentru întîl- nirea cu Hristos la judecata
particulară, după despărţirea sufletului de trup, şi apoi la cea universală, după învierea de
obşte17.
Contradicţia lăuntrică a morţii, sesizabilă numai prin credinţă, rezultă şi din faptul că
ea pune capăt tuturor suferinţelor fizice, care alcătuiesc propriul ei cortegiu: „Fericiţi cei
morţi, cei ce de acum mor întru Domnul, grăieşte Duhul, căci se odihnesc de ostenelile lor”
(Apoc. 14, 13; Evr. 4, 10). Pentru creştinii care au mărturisit credinţa, s-au împotrivit ispitelor,
au săvârşit fapte bune, s-iau spălat de păcate prin taina Pocăinţei şi au păstrat legătura vie cu
visternica barului divin, care este Biserica, moartea înseamnă, de fapt, intrarea „în odihna lui
Dumnezeu” (Evr. 4, 1, 3, 11). Căci repausul în urma lucrului îndeplinit şi eliberarea de
17
Ibidem.

10
suferinţele trupeşti nu sunt o pedeapsă, ci o binecuvântare divină, pe care creştinii o aşteaptă
şi o primesc cu mulţumire18. Sfântul Apostol Pavel scrie: „Necazul nostru de acum, trecător şi
uşor, ne aduce slavă veşnică mai presus de orice măsură... Căci ştim că, dacă această locuinţă
a noastră de cort se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în
ceruri; de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din
cer... Avem încredere şi voim mai bucuros să plecăm din trup şi să petrecem cu Domnul...” (2,
Cor. 4, 17; 5, 1-8).
Moartea păcătoşilor este însă urmată, pentru suflet nu de răsplată şi pace, ci de
pedeapsă şi chinuri. Căci pe când moartea celui drept nu mai este o pedeapsă pentru păcat, ci
o trecere spre o viaţă de fericire, moartea celui păcătos este o trecere spre chinuri veşnice. Prin
moartea trupească, cei ai lui Hristos scapă de ultima stricăciune moştenită de pe urina
păcatului strămoşesc şi de aceea ei privesc moartea ca pe o eliberare şi biruinţă. Pe aceştia,
harul Sf. Duh şi îndeosebi împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos, prin taina Sfintei
Euharistii, i-a ajutat că încă din viaţa pământească să se ridice mai presus de moarte,
nemaitemîndu-se de ea şi aşteptând-o ca pe un prilej de a se apropia mai deplin de HristosNu
se poate spune acelaşi lucru despre aceia care şi-au dus viaţa în păcat şi au fost surprinşi de
clipa morţii în stare de nepocăinţă. Sufletele acestora sunt de îndată osândite la chinurile
iadului (Lc. 12, 16-21; 16, 19-31).

3. Incinerarea trupurilor ca problema morală teologica şi pastorală

În orașele mari, tot mai des este discutată problema lipsei locurilor de veci și, adesea,
în încercarea de a identifica o soluție, apar diferite personaje, care consideră că incinerarea
răposaților ar fi o soluție. Însă, totul este mult mai complicat decât pare la prima vedere. Iată
ce spune despre această problemă eruditul preot Ioan Lisnic, care explică de ce Biserica
Ortodoxă nu admite incinerarea și de ce acest lucru este un mare păcat.
La majoritatea popoarelor păgâne trupurile răposaţilor erau arse, scrie părintele Ioan
Lisnic, precizând că cenuşa era păstrată în urne speciale puse în casele lor sau în morminte
speciale, iar la vechii evrei procesul incinerării era folosit numai în cazurile pedepsei cu moar-
tea (Levitic 20, 14; 21, 9) şi la „purificarea" colectivă din mijlocul lui Israel (Iosua 7, 25).
18
Ibidem, p. 116.

11
 În Imperiul Roman practica incinerării a fost abandonată definitiv prin secolul al ze-
celea ca rezultat al influenţei creştine. Începând cu sec. al XIII-lea, Biserica Romano-Catolică
prin procesul de inchiziţie tolera pedeapsa cu moartea prin ardere. A fost condamnată
incinerarea pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Iar prin anii 60 ai secolului trecut, datorită
pledării în favoarea incinerării ca mijloc de „salvare" a trupului de degradare, în cărţile
liturgice catolice se introduc anumite rugăciuni la incinerare. Potrivit teologilor catolici,
incinerarea este, pur şi simplu, un proces accelerat al descompunerii trupurilor, prin care se
reduc considerabil cheltuielile funerare. La fel şi protestanţii, care resping însăşi noţiunea de
moaşte, nu acordă nici o atenţie problemei înhumării.
Părintele consideră că împotriva incinerării este pilda Mântuitorul Iisus Hristos
Însuși, care a fost îngropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-se „începătură
învierii celor adormiţi" (I Corinteni 15, 20).
”Numeroase minuni ale Mântuitorului de readucere la viaţă a unor persoane sunt o
dovadă împotriva incinerării. A înviat pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 11-15), pe fiica lui
Iair, mai marele sinagogii (Luca 8, 49-56), pe prietenul său Lazăr, mort de patru zile (Ioan 11,
39-45). La fel şi sfinţii, prin viaţa lor curată, şi-au sfinţit trupurile, devenind moaşte făcătoare
de minuni”.
Un alt argument împotriva incinerării este că la creştini, potrivit Sfintei Tradiţii acest
lucru este condamnat, incinerarea fiind percepută ca ”o dezonorare a celor morţi”.
„În acest sens ne învaţă şi Fericitul Augustin: „Nu se cuvine, nu este iertat a dispreţui
trupurile, de care s-a folosit Duhul Sfânt ca de un organ al său, vas al sfinţeniei. Căci, dacă
inelul sau veşmântul care ne-a rămas de la părinţi cu atât e mai preţios în ochii noştri, cu cât
mai mare este iubirea noastră faţă de ei. Cum am putea dispreţui trupurile, cu care trăim în
legătură mult mai familiară şi mai intimă?".
Părintele Ioan Lisnic explică în ce cazuri Biserica condamnă incinerarea.
”Sunt cazuri când unii îşi strivesc viaţa în incendiu, trupul fiind carbonizat sau chiar
vaporizat de o bombă nucleară, în asemenea cazuri condiţia fizică a trupului nu e o piedică
gravă spre mântuire. Mărturie ne servesc martirii arşi pe rug. Înhumarea trupului fizic intact
din punct de vedere teologic şi pastoral este o normativă pentru creştinii ortodocşi şi sunt
condamnaţi de Biserică numai cei ce benevol îşi dau trupurile să fie arse la crematoriu.
Recurg la astfel de metode numai cei ce îşi închipuie că totul se sfârşeşte odată cu moartea, că
după moarte nu mai e nimic. Din punct de vedere ecologic, prin incinerare s-ar putea
dezinfecta şi distruge trupuri care altfel ar putea transmite boli sau ar putea genera epidemii.
Însă pentru asemenea cazuri există sicriuri cu protecţie faţă de mediul încunjurător. Consider

12
că nu ar întâlni piedici nici creştinii din zonele urbane cu densitate mare a populaţiei, unde
treptat se reduce terenul disponibil pentru înmormântare. Chiar şi în ţările, unde legile cer
incinerarea, pentru a fi salvate de distrugere trupurile intacte ale celor dragi, ele pot fi trans-
portate în altă zonă, pentru a fi înmormântate creştineşte”.
În final preotul ține să accecntueze că, ”potrivit Tradiţiei creştine, modul potrivit de
a-l aşeza la odihnă pe cel mort este înhumarea. Mormintele creştine străjuite de Sfânta Cruce
arată că cel ce doarme sub scutul ei a adormit întru Hristos, cu nădejde că se va scula
împreună cu El la învierea de obşte. Vederea mormintelor ne îndeamnă ca fiecare din noi să
cugete, fără voia lui, asupra sfârşitului nostru propriu, iar cine a luat la sine această
încredinţare nu se va lăsa pe sine lesne în mrejele păcatului. Pentru aceasta un înţelept dădea
un sfat: „În tot ce veţi spune şi veţi face, cugetaţi la clipele cele de pe urmă şi niciodată nu veţi
păcătui.
Cateva dovezi patristice despre practica inhumarii:
 Aristide filozoful, din sec. II, relateaza ca ori de cate ori unul dintre
crestini moare, ceilalti se ingrijesc de inmormantarea lui. (Apologia C, 15,
par. 8, si 11).
 Tertulian (160-220) spune ca crestinii se ingrijeau de ingroparea celor lipsiti.
(Apologeticum, c. 29 si De anima, c. 31, in Migne, P. L. I, col. 538).
 Minuciu Felix zice ca crestinii dispretuiau gramezile de lemne (rugurile) si
osandeau arderea (Cecilius), socotind ingroparea ca cel mai in cinste, vechi si
nobil obicei (vetus et melior consuetudo).
 Origen (+ 254) zice ca trupul, locasul sufletului, trebuie sa se invredniceasca
de o ingropare potrivita demnitatii lui (impotriva lui Cels, Migne, P. G., tom.
11, col. 1561).
 Sfantul Ioan Hrisostom (354-407) zice ca este datorie sfanta pentru toate
popoarele a ingropa pe morti. (Despre martiriul lui Vavila, in Migne, P. G.,
tom. 50, col. 531).
 Augustin zice ca ingroparea este o datorie de iubire, grija de ingropare este o
datorie de umanitate. (Migne, P. L., tom. 40, col.598, 600 si 609).
Oricat de mare insemnatate are ritul inmormantarii pentru viata si pietatea crestina, el
nu face parte din dogmele Bisericii si nici nu poate fi socotita ca parte de temelie a dogmei
despre invierea mortilor. Este adevarat ca unii teologi sustin ca inhumarea ar fi o straveche
oranduire dumnezeiasca, care s-ar sprijini pe Citatul biblic din Geneza III, 19: "Intru sudoarea

13
fetii tale vei manca painea ta, pana cand te vei intoarce in pamantul din care esti luat, ca
pamant esti si in pamant te vei intoarce". Aceasta dumnezeiasca sentinta, insa nu este o
porunca expresa si pozitiva pentru inmormantare. Prin pamant se intelege aici mai curand
elementul material din care e compus omul, spre deosebire de al doilea element, cel spiritual,
sufletul, care, dupa moartea omului se intoarce la Dumnezeu care l-a dat, asa dupa cum
marturiseste Scriptura (Eccles. XII, 7).
Din citatul biblic de mai sus, reiese ideea ca elementul material din care e compus
omul, se uneste cu materia, dupa moarte. Prin "pamant" aici se intelege, in general, materia.
Dar modul cum trupul omului, dupa moarte, se intoarce in elementul din care a fost luat,
Dumnezeu nu-l porunceste. El nu zice ca aceasta intoarcere, aceasta descompunere se va face
prin putrezire, dar nu zice nici ca se face prin ardere.
Moartea, în acceptia crestina nu este nimicirea totala a omului. Prin moarte
trupul se preface in tarana, adica in elementul material din care a fost luat, dar sufletul
nemuritor nu este atins de moarte. Insusi trupul, care se descompune, este pastrat pentru
inviere.
Hristos prin moartea şi invierea Sa, s-a facut parga celor adormiti. Ingropati
impreuna cu El, vom invia din nou, la randul nostru, El fiind primul nascut din morti (Rom.
cap. V si VI; I Cor. XV; Col. I, 1; I Tes. IV). Trupul omului mort este vrednic de cinstire nu
numai pentru ceea ce va fi, dar si pentru ceea ce a fost. Aceste ramasite omenesti, sfintite prin
Botez si prin Sf. Euharistiei si celelalte Sfinte Taine, au fost templul Duhului Sfant.

4. Natura trupurilor la Parusia Domnului

Din diferitele texte referitoare la această temă rezultă însă destul de clar că, în urma
părăsirii trupului, sufletul se înfăţişează la judecata particulară şi apoi trece într-o stare fie de
fericire, fie de nefericire. De aceea această credinţă alcătuieşte, încă de la începutul
creştinismului, una din premisele fundamentale ale moralei creştine şi principalul temei
pentru combaterea păcatului.
Autorul judecăţii particulare este acelaşi ca şi al judecăţii universale: Hristos. Căci
“Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (In. 5, 22). El a pătimit pentru
oameni, El îi judecă. El are şi înţelegere pentru slăbiciunile lor, dar le arată în pilda Sa şi
putinţa de a fi împlinit ceea ce le cere. Dumnezeu a binevoit să le dea de judecător un om care
îi judecă după măsura omenească, dar un om care şi-a împlinit cu seriozitate această măsură.

14
El nu cere de la oameni ceea ce nu a împlinit El însuşi, mai mult decât ştie că poate împlini un
om, dar cere ceea ce ştie prin proprie experienţă că putea împlini. Numai un om ca el poate fi
blând şi drept. Dacă l-ar judeca, ca Dumnezeu neîntrupat, s-ar putea spune că-i judecă sau
prea blând sau prea sever. Până la judecată, Iisus Hristos intervine mereu la Tatăl pentru
oameni, suferă pentru ei. Iar la încheerea activităţii lor, nu se putea din partea lui Dumnezeu o
mai mare graţie pentru ei, dar şi o mai deplină împlinire a intervenţiei neîncetate a lui Hristos,
decât să-L lase pe El, care a dovedit că îi iubeşte atâta, să-i judece19.
În momentul judecăţii particulare, credincioşii nu sunt în măsură să cunoască urmările
pe care, după moartea lor, vorbele şi faptele lor le vor avea asupra foştilor lor contemporani şi
uneori chiar asupra generaţiilor viitoare. În afară de aceasta, sentinţa dată acum afectează doar
starea sufletului, deşi acesta a săvârşit binele şi răul dimpreună cu trupul. Fiind incompletă,
judecata particulară nu poate avea decât un caracter provizoriu. De aceea, Dumnezeu, în
virtutea dreptăţii sale, a rânduit ca îndată după învierea morţilor să se facă o nouă judecată şi
că aceasta să aibă caracter universal, solemn, public şi definitiv20.
Ceea ce este acum renaşterea baptismală pentru suflet, va fi pe plan eshatologic,
învierea „în slavă” a trupurilor celor ce vor fi fericiţi (1 Cor. 15, 42-44). Tot astfel, ceea ce
este judecată particulară pentru fiecare dintre noi, judecata din urmă va fi pentru toţi. Credinţa
în victoria finală şi completă a dreptăţii divine, atât de des şi de grav violată de cei care fac
voia diavolului, este nedespărţită de credinţa că Iisus Hristos va veni a doua oară, ca “să
judece viii şi morţii” şi să nimicească pentru totdeauna puterea răului, tot aşa cum credinţa în
eficacitatea jertfei lui Hristos pentru izbăvirea noastră din stăpânirea păcatului şi a morţii ar fi
incompletă dacă n-ar fi însoţită de credinţa în învierea morţilor.
De aceea, credinţa în venirea a doua a Domnului, în învierea morţilor şi în triumful
dreptăţii dumnezeeşti la judecata din urmă stă la temelia predicii apostolice (Evr. 6, 1-2; FA.
2, 30-36) şi bisericeşti (Simbolul credinţei, art. VII, XI şi XII), tot aşa cum pe credinţa în
întruparea, jertfă şi învierea Fiului lui Dumnezeu se sprijină întregul edificiu dogmatic al
creştinismului (1 Cor. 15, 15-24; 1 Tes. 4, 14; 1 In. 4, 2, 14, 15 etc.). Că aşa stau lucrurile, ne-
o arată, între altele, faptul că nici spusele membrilor Areopagului din Atena (FA. 17, 32), nici
dispreţul arătat de procuratorul roman Porcius Festus (FA. 26, 24), nici scepticismul regelui
iudeu Irod Agrippa II (FA. 26, 27-28), nici obiecţiile înverşunate ale saducheilor din Sinedriul
iudaic (FA. 23, 6-8), nici îndoielile unor creştini din Corint (1 Cor. 15, 12), nici încercarea
unora de a identifica învierea morţilor cu renaşterea baptismală (2 Tim. 16-19) n-au putut

19
Ibidem, p. 552.
20
Pr. Prof. Dr. Nicolae Rădulescu, op. cit., p. 116.

15
determina pe Sfântul Apostol Pavel să abandoneze, sau măcar să treacă pe plan secundar, în
predica sa, o dogmă atât de esenţială21.
Credinţa în certitudinea învierii morţilor, a judecăţii universale şi a vieţii ce va urma
după a doua venire a lui Hristos stă, ca o piatră de neclintit şi la temelia moralei creştine.
Mustrând fără cruţare pe bogaţii oare asupresc pe săraci şi îndemnînd pe creştini să nu-şi
piardă răbdarea atunci când sunt în suferinţe, Sfântul lacov, fratele Domnului, scrie: “Voi,
bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile care au să vină asupra voastră... Aţi strâns
comori în zilele cele de apoi!... V-aţi desfătat pe pământ, hrăniţi-vă inimile voastre spre ziua
junghierii... Iată, judecătorul stă înaintea uşilor” (5, 1-9). Sfântul Apostol Petru, când
îndeamnă pe creştini să se ferească de păcate şi să nu se clatine în credinţă din cauza
încercărilor prin care trec, le aduce aminte de răspunderea ce-i aşteaptă pe toţi la judecată
universală22. Pentru păcatele lor de neiertat, „păgânii vor da seamă înaintea Celui care este
gata să judece viii şi morţii” (1 Pt. 5, 5 ş.u.); „Dumnezeu ştie să scape din ispite pe cei
credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Pt. 2, 9; cf.
şi 3, 7).
Învăţătura despre necesitatea, legitimitatea şi certitudinea judecăţii universale este
corolarul credinţei în sfinţenie şi dreptatea lui Dumnezeu şi decurge din cunoaşterea urmărilor
păcatului şi a postulatelor legii morale. Deoarece dreptatea lui Dumnezeu şi biruinţa lui Iisus
Hristos, Fiul său, nu se înfăptuiesc decât în parte în cursul istoriei, trebuie să admitem că ele
se vor realiza integral, adică în eshatologie. Dacă Dumnezeu ar fi indiferent faţă de rezultatul
luptei dintre bine şi rău şi n-ar interveni ca să asigure triumful final al dreptăţii şi adevărului,
s-ar putea conchide că El ne părăseşte. Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din Omiliile sale (a
IV-a) asupra Providenţei divine, spune că, „dacă amitem că Dumnezeu există şi că este
atotputernic şi drept, trebuie să admiten şi că El va dă fiecăruia după faptele sale. Căci cum, în
viaţa pământească, foarte adesea cei buni au parte de neplăceri şi suferinţe, iar cei răi de
succese şi desfătări, este absolut necesar să existe o altă viaţă, în care fiecare să primească
după faptele sale, precum şi un loc pregătit celor răi şi destinat pedepsei şi altul hărăzit celor
buni şi destinat recompensei. Cum să renunţe Dumnezeu, autorul legii morale, la judecată
universală? Căci dacă n-ar exista învierea morţilor şi judecata obştească, ar trebui să credem
în victoria finală a nedreptăţii”23.

21
Ibidem, p. 117.
22
Ibidem.
23
Pr. Dr. Nicolae Rădulescu, op. cit., p. 118.

16
 Într-o altă Omilie (a IV-a, la 2 Tim.), referindu-se la necesitatea şi legitimitatea
judecăţii universale, acelaşi Sfânt Părinte scrie: „Cum se face că Dumnezeu, care este bun şi
milostiv, va fi fără milă la judecata din urmă? Va fi astfel, deoarece tocmai judecata va
instaura în mod, definitiv bunătatea lui... Căci dacă pe pământ judecătorii se străduiesc să facă
dreptate, cum să n-o facă Dumnezeu, autorul legii moale? O astfel de indiferenţă din partea lui
Dumnezeu ar fi de necrezut: Chiar şi ţâţâi, în familie, pronunţă pedepse pentru fiii săi,..; la fel
procedează şi comandantul de oaste sau de navă şi dascălul pentru elevi, căci toţi voiesc: şi
cer să se facă dreptate. De ce atunci să nu se facă dreptate şi în lumea cealaltă? Dumnezeu
este îndelung răbdător şi milostiv aici, pe pământ; dincolo, El va fi drept şi răsplătitor după
fapte, ca să dea fiecăruia după faptele sale şi să nu lase fără răzbunare pe cei nevinovaţi”24.
Dar Dumnezeu fiindcă este bun şi drept susţine cauza celor buni şi le asigură
mântuirea. Întrucât însă Dumnezeu este şi mult milostiv şi nu voieşte moartea păcătoşilor, ci
îndreptarea lor, El mai amâna pedeapsa, spre a da şi acestora prilej de pocăinţă (Lc. 13, 6-9;
Rom. 2, 4; 1 Tim. 2, 4). Şi cum bunătatea lui este unită cu dreptatea, Dumnezeu anunţă
inevitabilitatea judecăţii sale înainte de sorocul ei, pentru ca nici un om să nu se poată plânge
că n-a ştiut din vreme ce-1 aşteaptă la capătul vieţii sale pământeşti şi apoi după învierea
trupului, la Parusia lui Hristos

24
Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p.
24.

17
 CONCLUZII

Ca şi concluzie a lucrii de faţă putem spun că şi trupul şi sufletul definesc şi

alcătuiesc natura umană. După descrierea autorului Facerii, Dumnezeu, voind a-l crea pe om,
a făcut mai întâi trupul lui din pământ, adică din elemente primare care deja existau, dar 1-a
făcut într-un chip foarte deosebit, deoarece a fost nevoie de acţiunea nemijlocită a lui
Dumnezeu, pe când pe toate celelalte făpturi, neexcluzând nici organismele animalelor, le-a
creat numai cu poruncă sau cu cuvântul. Aceasta arată clar că organismul omenesc, deşi creat
de Dumnezeu din aceleaşi elemente materiale din care au fost create mai înainte toate
organismele animale, totuşi era departe de a fi unul şi acelaşi cu dânsele şi că, faţă de dânsele,
organismul omului avea ceva deosebit, incomparabil mai perfect şi mai superior.
Aceeaşi privire la însemnătatea trupului omenesc o are şi toată Revelaţia. După
învăţătura Revelaţiei, deşi trupului omenesc, după căderea omului, i-a fost dat, să se întoarcă
în ţărână sau în pământul din care el a provenit la început, iar sufletul omenesc la izvorul său,
adică la Dumnezeu (Ecclesiastul 12, 7), totuşi în curgerea întregii vieţi pământeşti, trupul
trebuie să slujească şi slujeşte sufletului, ca tovarăş necesar şi nedespărţit, ba chiar ca un fel
de conlucrător în toate direcţiile şi acţiunile lui vitale. Trupul se împotriveşte sufletului
(Gălăteni 5, 17) şi îi împiedică cele mai înalte şi mai bune aspiraţii ale lui, neexcluzând nici
chiar tendinţa către Dumnezeu (II Corinteni 4, 6), cu toate acestea sufletul, fară dânsul, nu
poate să facă nimic, nici cele bune, şi nici cele rele (II Corinteni 5, 10). De la suflet depinde

18
sau că el să se facă rob trupului (Romani 13,14; Gălăteni 3,3; Efeseni 2, 3), sau că trupul să se
facă robul şi conlucrătorul ascultător al sufletului (I Corinteni 9,27; Gălăteni 5, 24). După cum
sufletul se va purta cu trupul său, el (trupul) poate să prezinte din sine un vas de necurăţenie a
păcatului (Iuda vers. 7, 8), sau un templu al lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 16, 17), şi împreună
cu dânsul să ia parte la preamărirea lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 20). Totuşi nici cu
întreruperea vieţii pământeşti nu se sfârşeşte pentru totdeauna această legătură strânsă dintre
trup şi suflet, căci va veni vremea, când toate trupurile omeneşti, după asemănarea trupului
înviat al lui Hristos (Filip. 3, 21), vor învia într-o formă nouă, proslăvită, mai bună (I
Corinteni 15, 20, 44), şi iarăşi se vor uni pentru totdeauna cu sufletele lor, pentru ca să ia parte
la răsplata veşnică, după cum au fost oameni de bine sau de rău în cursul vieţii lor pământeşti
(II Corinteni 5,10).
După Apostolul Iacov, trupul fără suflet este mort (Iacov 2, 26), adică trupul singur
prin sine, nu are viaţă, şi nu poate trăi; dacă trăieşte, însă, trăieşte numai datorită legăturii sale
cu sufletul, care îl însufleţeşte cu viaţa sa. Prin urmare, singur sufletul este purtătorul vieţii în
om, întrânsul este singurul şi principalul izvor şi puterea ei cârmuitoare.
După Apostolul Pavel, trupul nu este decât camera pământească (II Corinteni 5, 1) în
care trăieşte până la un timp duhul omului, ca stăpânul în casă (I Corinteni 2, 11). Trupul este
atât de strâns unit cu sufletul care se află întrânsul, că orice face duhul: îl preamăreşte pe
Dumnezeu (I Corinteni 6, 20), sau se aseamănă cu locaşul Sfântului Duh (I Corinteni 6, 19),
sau, în genere, face binele şi răul (II Corinteni 5, 10), nu face altfel, decât în unire cu trupul,
dar cu toate acestea totdeauna şi în toate ocaziile lucrătorul conştient, pricinuitor şi ocârmuitor
nu se arată trupul, ci singur duhul, totdeauna însoţit şi ajutat de trup (II Corinteni 5, 10).
Duhul omenesc nu este legat cu trupul într-atât şi nu depinde de dânsul aşa, ca să nu poată trăi
şi lucra deloc fară ajutorul lui. El poate lucra împotriva înclinaţiilor trupului, dacă ele îi
împiedică înclinările lui (Gălăteni 5, 17); duhul poate, în oarecare privinţă, chiar să se
despartă de trup, ajungând la aşa stare, că e greu de spus, de e în trup sau în afară de trup (II
Corinteni 12,2). El, în fine, şi după desfacerea completă de trupul muritor, poate să existe şi
să-şi păstreze conştiinţa de sine şi existenţa personală, pentru care apostolul şi strigă: cine mă
va izbăvi de trupul morţii acestea1 (Romani 7, 24). Că mie a muri este câştig... dorinţă având
a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi (Filip. 1, 21-23).

19
 BIBLIOGRAFIE

 SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea

Fericitului Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR , Bucureşti 2002.

 Andreescu, Ion, Mărturisiri de credinţă ortodoxă, în Ziarul Lumina, luni 16 august,

2010.

 Androni, Protos. Dr., Vartolomeu, Starea originară a protopărinţilor în cele trei mari
confesiuni creştine, în ,,Ortodoxia’’, XXXV(1996), nr. 1-2.

 Constantineanu, C. (trad. şi coordonatori), Compendiu de Teologie Paulină. Osijek:

Evandeoski Teoloski Fakultet, 2004.

 Grigorie, Marcu T., Antropologia Paulină, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu

1941.

 Mladin, Nicolae, Hristos Viaţa Noastră Sau Asceza şi Mistica Paulină, Editura Deisis,
Sibiu 1996.

 Popa, Pr. Prof., Gheorghe, Lege şi iubire, coordonate biblice şi hermeneutice pentru
teologia morală, Ed. Trinitas, Iaşi 2002.

 Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti,
2005.

 Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1997.

 Rădulescu, Pr. Drd., Nicolae, Judecata universală după Noul Testament, în „Studii
Teologice”, nr. 1-2, 1977.

 Reid, Daniel G., Dicţionarul Noului Testament, ed. Casa Cărţii, Oradea 2007.

20
 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, partea întâi, Omilii la facere (I), traducere, introducere
şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Edit. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987.

 Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon, Ed.
Nemira, Bucureşti, 2005.

 Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, Omilii la Hexaimeron în PSB nr. 17.

 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre alcătuirea omului, în PSB, nr. 30.

 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti,
1943.

 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983.

 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, VII, trad. de Prot. Stavr. Dr. Dumitru
Stăniloae, în «Revista teologică», nr. 6—8, Sibiu 1934.

 Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, Omilii la Hexaimeron în PSB nr. 17.

 Silvestru, Arhim., Episcop de Canev, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed.
Multiprint, Iaşi, 2001.

 Todoran, Pr. prof. dr., Isidor, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică.
Manual pentru seminariile teologice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.

21