Sunteți pe pagina 1din 14

CONLUCRAREA DINTRE PROFESOR ŞI PREOT PENTRU REUŞITA

OREI DE RELIGIE

Pr. Prof. Dr. Vasile GORDON


Facultatea de Teologie din Bucureşti
Pr. Prof. Dr. Constantin DRAGNEA
Şcoala Generală Nr. 58 din Bucureşti

Preliminarii: Educaţia – act sinergic şi teandric. Trebuie să precizăm din capul


locului că fiecare educator, care şi-a asumat responsabilitatea instruirii într-un anumit
domeniu, nu-şi poate aroga în nici un fel şi exclusivitatea actului educaţional. În
condiţiile complexităţii vieţii moderne, educarea tinerilor presupune efort de echipă,
propriu-zis, o conlucrare armonioasă între toţi factorii implicaţi. Din punctul de vedere al
educaţiei religioase, trei sunt factorii nominalizaţi în tratatele de specialitate: Familia,
Biserica şi Şcoala. Unii pedagogi adaugă, nu fără dreptate, un al patrulea: societatea, în
general, având în vedere influenţa ei majoră, mai ales asupra vârstelor fragede. Desigur,
aceşti patru factori conlucrează, cu timp şi fără timp, realizând actul sinergic educaţional,
reuşit sau nu, în funcţie de calitatea reprezentanţilor fiecăruia.
Ceea ce se ignoră deseori, însă, atunci când sunt se discută despre factorii
nominalizaţi, este "Alfa şi Omega" actului pedagogic: Dumnezeu. El a creat cerul şi
pământul, dar a întemeiat şi familia şi Biserica. Iar o dată cu ele s-a înfiripat şi şcoala,
mai întâi în familie şi în Biserică, cu timpul câştigându-şi, desigur, autonomia, dar
dezvoltându-se neîntrerupt în strânsă legătură cu acestea, până în ziua de astăzi.
Parafrazând spusele lui Petre Ţuţea (1901-1991), neîntrecut în definiţii şi formulări
surprinzătoare, în legătură cu afirmaţia lui Newton "gravitaţia este Dumnezeu!"1, plecăm
şi noi de la premisa: "Educaţia este Dumnezeu!" Şi nu este doar începutul şi sfârşitul ei,
ci Factor şi Creator permanent. Toţi educatorii trebuie să aibă conştiinţa că educaţia nu
este un act sau efort exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane. Altfel spus, un
act teandric. Cei care au încercat să facă "educaţie" fără Dumnezeu, au eşuat lamentabil.
Iar cel mai elocvent exemplu pentru noi, petrecut chiar sub ochii noştri, a fost sistemul
educaţional ateeo-comunist din România. Dumnezeu a fost alungat din şcoală pentru
aproape o jumătate de veac, iar rezultatele se resimt dureros şi astăzi, observându-se mai
ales în mentalităţile ante-decembriste, opace, înguste, refractare la orice demers moral-
creştin. Astfel de mentalităţi şi-au făcut loc, din păcate, chiar în cercurile puterii politice
şi în structurile decizionale din ministere, inspectorate, şcoli etc. Numai aşa se poate
explica incredibila susţinere a unor legi necreştine într-o ţară creştină (ca, de exemplu,
avortul şi homosexualitatea, iar mai nou dezbaterile cu privire la prostituţie), totodată
vulnerabilitatea acelor articole de lege cu privire la învăţământul religios din şcoală,

1
În stilul său cu totul original, Petre Ţuţea a spus într-un interviu televizat că informaţiile privind legea
atracţiei universale, care se leagă de numele fizicianului englez Isaac Newton (1642-1727), au fost
transmise şi preluate oarecum denaturat. Povestea cu mărul care cade şi inteligenţa fizicianului care vede
ceea ce alţii nu văzuseră, are, desigur, un anumit procent de adevăr, dar e ţesută şi cu mult folclor.
"Newton, zicea Ţuţea, era un om smerit şi credincios. Întrebat admirativ cum a descoperit el mecanismele
gravitaţiei, el a pus totul pe seama lui Dumnezeu, zicând: Nu eu, ci Dumnezeu. Gravitaţia este Dumnezeu!"
Cu alte cuvinte, a vrut să spună, că El este Creatorul cerului şi pământului, cu toate legile, inclusiv ale
gravitaţiei...
potrivit cărora un părinte sau un tutore legal, nedus la biserică, poate cere în scris
neobligativitatea frecventării orei de religie pentru copilul său.
De aceea, revenim: actul educaţional complet şi eficient este teandric. Dumnezeu
ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de a fi împreună-lucrători cu El, nu doar în
actul mântuirii noastre, în general, ci şi în educarea copiilor noştri, în familie, în biserică
şi în şcoală. Acest dar dumnezeiesc a devenit operant, cu deplinătate, prin întruparea lui
Iisus Hristos, Piatra Unghiulară de la care începe zidirea caracterului creştin a pruncului,
clădindu-se apoi, piatră cu piatră, virtuţile adolescenţei şi ale maturităţii, pentru ca, în
final, opera pedagogiei divino-umane să fie încununată cu aura înţelepciunii şi cu
venerabilitatea bătrâneţii.
Iată de ce, toţi pedagogii înţelepţi vor mărturisi, smeriţi, că nu ei sunt factori
decisivi, primi şi ultimi, ai demersului educaţional, ci Dumnezeu. Fără El, "zidirea
pedagogică" este zadarnică, după cuvântul psalmistului: "De n-ar zidi Domnul casa
(sufletului, n. n.), în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc..." (Psalm 126, 1). Cât de actuale
sunt, de asemenea, cele scrise de Marele (dar smeritul) Apostol - Pedagog Pavel: "Când
unul zice: Eu sunt al lui Pavel! Iar altul: Eu sunt al lui Apollo!... Ei bine, ce este Apollo?
dar Pavel, ce este? Slujitori prin care voi aţi crezut, şi după cum i-a dat fiecăruia
Dumnezeu. Căci eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că
nici cel ce sădeşte e ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce
sădeşte şi cel ce udă sunt una, dar fiecare-şi va primi plata după osteneala sa. Că noi
împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (I Cor. 3, 4-9).

1. Slujirea preotului în şi pentru şcoală2, în bună conlucrare cu profesorul de


religie. Între factorii direct responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi preoţii
de la parohii. Ce pot face ei, practic? Răspundem, concret: pe lângă faptul cu unii au
predat Religia până la numirea titularilor, iar alţii predau în continuare, fie şi doar cu
statutul de suplinitori, au câteva pârghii speciale de înrâurire asupra elevilor, părinţilor şi
chiar a profesorilor. Vom da câteva exemplificări:
- pot, bunăoară, cu tactul necesar, desigur, să-i convingă pe părinţii şi elevii care
refuză iniţial această disciplină, s-o accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti;
- pot avea o bună conlucrare cu profesorii de Religie, în special cu cei din şcolile
care se află teritorial în raza parohiei. Dacă profesorul îl solicită pentru sfeştanie în
şcoală, sau pentru a primi copiii la spovedanie şi împărtăşanie, preotul trebuie să
manifeste întreaga disponibilitate. Iar dacă profesorul de Religie nu-l solicită, poate avea
el aceste iniţiative. Mai mult, îl poate ajuta pe tânărul profesor cu anumite materiale, ca
de ex. icoane pentru clase, anumite cărţi şi reviste pentru o mai bună informare (fie şi sub
formă de împrumut) etc. Informarea poate fi, de altfel, reciproc-benefică: preotul îi
lămureşte profesorului începător anumite neclarităţi, profesorul poate, la rândul său, să-l
informeze pe preot asupra unor noi apariţii editoriale din domeniul său, care este comun,
în mare măsură. În acelaşi timp, după cum profesorul de Religie trebuie să-i îndemne la
clasă pe copii să frecventeze biserica, aşa preotul poate în biserică să-i îndemne pe copii
(direct, sau prin părinţii şi bunicii lor) să nu lipsească de la ora de Religie. De mare
2
În anul 2007, părintele Constantin Dragnea, profesor de religie titular la una din şcolile bucureştene, a
susţinut la Facultatea noastră teza de doctorat cu titlul, Slujirea preotului în şcoală, în care prezintă,
detaliat, cele mai importante aspecte ale implicării preotului pentru reuşita orei de religie şi, în general,
pentru educaţia religioasă a copiilor. O recomandăm în mod deosebit pentru tema pe care o supunem acum
dezbaterii.
utilitate, pentru ambele misiuni, pot fi convorbirile periodice dintre preot şi profesori, în
vederea unei strategii comune de educaţie religioasă. Cea mai fericită situaţie este aceea
în care preotul este şi duhovnicul profesorului e religie.
2. Importanţa parteneriatelor în educaţie şi în recuperări educaţionale.
Potrivit legii 272/2004, privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului,
responsabilitatea revine colectivităţii locale (art. 5.3), alcătuită din: Biserică, Şcoală,
Poliţie, Servicii medicale, Administraţia publică locală, Servicii judeţene. Este o expresie,
iată, a sinergiei de care vorbeam la început. Art. 103. al. 1, prevede că „Autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a implica colectivitatea locala in procesul de
identificare a nevoilor comunităţii şi de soluţionare la nivel local a problemelor sociale
care privesc copiii”, iar al. 2: „În acest scop, pot fi create structuri comunitare
consultative cuprinzând, dar fără a se limita, oameni de afaceri locali, preoţi, cadre
didactice, medici, consilieri locali, poliţişti” (subl. n.). Periodic, pot avea loc seminarii
comune, de importanţă practică reală. În virtutea prevederilor aceleiaşi legi, în şcoli pot
fiinţa cabinete de consiliere duhovnicească, ca expresie a drepturilor şi obligaţiilor
privind aceleaşi parteneriate educaţionale. În multe şcoli, mai ales în liceele de la oraşe,
funcţionează cabinete de consiliere psihologică, o măsură binevenită, în condiţiile în care
tot mai mulţi elevi au nevoie de un sfat la timp, în momentele de criză. Ei bine, în
aceleaşi cabinete poate şi preotul oferi consultanţă duhovnicească, cu acordul direcţiunii,
după un orar prestabilit şi în bună înţelegere cu psihologul şcolii respective. Se ştie, nu
toţi copiii sunt dispuşi să-l caute pe preot la biserică, iar preotul, aşa cum aleargă în
parohie în găsirea „oii pierdute”, aşa trebuie să procedeze şi în cazul copiilor, mai ales a
copiilor! Fie şi numai 2-3 ore pe săptămână, prezenţa preotului în şcoală va ajuta, cu
siguranţă, măcar câteva suflete aflate în derivă. Părintele Dragnea, implicat personal în
astfel de acţiuni, ne dă exemple cât se poate de ilustrative, pe care le vom reproduce în
acest studiu.
3. Slujba de la începutul anului şcolar, săvârşită de preot în şcoala de pe
teritoriul parohiei, poate constitui un bun început al conlucrării lui cu profesorul de
religie, ca de altfel cu toate cadrele didactice, cu elevii şi, totodată, cu părinţii elevilor.
De obicei, se săvârşeşte slujba sfinţirii apei celei mici, la care se adaugă
rugăciunile pentru începutul anului şcolar şi Te-Deum-ul. Dacă timpul nu îngăduie, se vor
rosti doar rugăciunile începătoare şi una dintre rugăciunile pentru şcolari. La sfârşit,
preotul are prilejul (şi obligaţia!) de a rosti un foarte scurt cuvânt, care, bine închegat,
poate constitui încă un pas pentru sensibilizarea tuturor celor de faţă pentru cele sfinte, în
general, şi pentru ora de religie, în special. Totodată, extrem de important, pentru
creşterea autorităţii duhovniceşti a preotului, fapt ce înseamnă, practic, o contribuţie
efectivă la recunoaşterea autorităţii şi prestigiului Bisericii Ortodoxe. Am menţionat în
mod expres precizarea foarte scurt cuvânt, pentru eficienţa receptivităţii din partea
auditoriului, mai ales a copiilor, foarte puţin dispuşi la cuvântări lungi, fie ele cât de
reuşite. Evident, această promisiune “foarte scurt...” va trebui respectată întocmai, altfel
efectul poate fi contrar şi, trebuie s-o spunem direct, dezastruos. Timpul optim al unei
astfel de cuvântări parenetice este de 5-7 minute. În acest scop, oferim un model
orientativ, care va trebui adaptat, desigur, datelor concrete de la faţa locului:
„Înţelepciunea este mai bună decât pietrele preţioase şi nici lucrurile cele mai scumpe nu au valoarea ei
(Pilde 8, 11).

Onoraţi profesori, iubiţi elevi (studenţi), iubiţi părinţi,


Se cuvine, întâi de toate, să-I mulţumim Domnului că ne-a prilejuit această bucurie de a fi
împreună, elevi, profesori şi părinţi, la un nou început de an şcolar. Drept mulţumire am săvârşit o sfântă
slujbă, prin care ne-am rugat ca Dumnezeu să binecuvânteze acest început de drum pe cărările ştiinţei şi ale
înţelepciunii. Suntem cu toţii adânc emoţionaţi. Emoţia izvorăşte din bucurie momentului reîntâlnirii,
desigur, dar este sporită şi de harul sfânt, pogorât în sufletele noastre prin slujba ce s-a săvârşit. Acestei
slujbe îi adăugăm un foarte scurt cuvânt, în care vom încerca să evocăm câteva lucruri legate de educaţie,
văzute din punct de vedere creştin.
Iubiţii noştri, să ne amintim, mai întâi, că noţiunea a educa provine dintr-un verb latin, educo, care
înseamnă, originar, “a scoate din”, „a creşte”, “a ridica”3, în procesul învăţământului înţelegând prin aceasta
a-l scoate pe copil din starea ignoranţei şi a-l călăuzi pe cărările ştiinţei şi ale bunelor purtări. Amintim,
totodată, că scopul creştin al educaţiei este formarea caracterului religios-moral. Pentru împlinirea acestui
scop este nevoie, desigur, de osteneală pe măsură. Nici o jertfă, ofrandă, sau osteneală nu va rămâne, însă,
fără rod. Biblia, Cartea noastră de căpătâi, ne cheamă să râvnim dobândirea înţelepciunii, căci
înţelepciunea, spune Sfânta Carte, este mai bună decât pietrele preţioase (Pilde 8, 11). De aceea, la slujba
care s-a făcut mai înainte aţi auzit, la un moment dat: “Ne rugăm Domnului Dumnezeului nostru, ca să
caute cu milostivire asupra şcolarilor acestora, să le trimită în inimi, minte şi grai, duhul înţelepciunii, al
ştiinţei, al evlaviei şi al fricii Sale...”4. Ştim, apoi, că Mântuitorul Iisus Hristos S-a arătat în lume, nu numai
ca Arhiereu şi Împărat, ci şi ca Învăţător. Pildele şi sfaturile Lui sunt de o frumuseţe inefabilă, pe care voi,
dragi tineri, le cunoaşteţi, datorită faptului că acum se face religie în şcoală. Urmând acestor sfaturi, părinţii
bisericii drept-măritoare au evidenţiat, la rândul lor, importanţa capitală a studiului: “Îndeletniceşte-ţi
mintea cu învăţătura, ca să nu gândească la lucruri rele”, spunea Sf. Chiril al Ierusalimului, într-o cateheză 5.
Iar Sfântul Ioan, arhiepiscop al Constantinopolului, cel numit “Gură de Aur” pentru vorbirea lui frumoasă,
a spus că “Învăţătura cu cât se răspândeşte mai mult, cu atât face mai puternice sufletele pe care acestea o
primesc”6.
În duhul învăţăturilor scripturistice şi patristice, marii dascăli ai neamului românesc s-au
pronunţat, la rândul lor, de la catedră sau prin scris, pentru ridicarea culturală a poporului, ca unică şansă de
progres şi civilizaţie. Dintre aceştia, am da un singur exemplu: profesorul academician Simion Mehedinţi
(1869-1962), unul dintre cei mai mari pedagogi români, ignorat şi marginalizat de regimul comunist de
tristă amintire, datorită puternicelor sale convingeri naţional-creştine. Profesorul Simion Mehedinţi
propune, ca prim pas în cultura naţională, însuşirea şi folosirea corectă a limbii române: “Cel dintâi semn
vădit al pătrunderii în cultura românească, spune el, este cunoaşterea şi stăpânirea deplină a limbii
româneşti. Limba e haina sufletului. După limbă se poate vedea repede, dacă cineva e din stânca de mijloc
a poporului, sau este o biată ţărână mărginaşă, frământată sub picioarele străinilor...”7.
Stăpânind bine limba, orice tânăr are şansa asimilării corecte a învăţăturilor, cu ajutorul cărora va
contribui, apoi, la prosperitatea ţării, a familiei pe care o va întemeia şi a sa personală.
Iubiţi elevi (studenţi),
Strădaniile voastre nu vor ţinti doar obţinerea unor note mari, ca o legitimare a apartenenţei
voastre la o şcoală. “Non scholae discimus, sed vitae”, a spus inspirat filozoful Seneca 8. Noi cu toţii
învăţăm pentru viaţă, cea de aici şi în perspectiva celei viitoare. Să reţinem, aşadar, iubiţii noştri, că scopul
suprem al educaţiei este formarea caracterului moral creştin. Sa deveniţi, adică, oameni de caracter. Şi e
bine să ştim că acest cuvânt, “caracter”, vine de la grecescul “haractir”, care înseamnă încrustătură,
adâncitură sculptată, formă dăltuită9, într-un cuvânt amprenta imprimată în firea omului prin educaţie.
Să ajute Dumnezeu ca profesorii voştri să vă dăltuiască în suflete cele mai frumoase şi sfinte
învăţături, spre mântuirea voastră şi a poporului român! Amin.”

3
Prep. “e”+ vb. “duco-ere”.
4
Rugăciune din Molitvelnic.
5
Procateheza, 16; vezi trad. Pr. D. Fecioru, vol. 6 din “Izvoarele ortodoxiei”, Sf. Chiril al
Ierusalimului, Catehezele, Partea I, Edit. Institutului Biblic, Bucureşti, 1943, p. 54.
6
Apud N. Moldoveanu, Comori dezgropate, Edit. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1997, p. 281.
7
Simion Mehedinţi, Poporul (Cuvinte către studenţi), Ediţia II-a, Edit. Viaţa românească,
Bucureşti, 1911, p. 195.
8
Epistulae, 86, apud Vasile D. Diaconu şi Maria Marinescu-Himu, Proverbe şi cugetări latine,
Edit. Albatros, Bucureşti, 1976, p. 108
9
“Haractir " = amprentă pe o monedă; figură gravată pe lemn, piatră sau metal; semn distinctiv.
4. „Hristos împărtăşit copiilor” – un program catehetic complementar orei de
Religie”10, implementat iniţial în Arhiepiscopia Iaşilor, având aprobarea Sf. Sinod al
BOR, din ianuarie 2006. Acest proiect este iniţiat de WORDIRECT, o
organizaţie creştină non-profit, dezvoltată de „Gospel Light Worldwide”
din S.U.A., cu scopul de a susţine activitatea de catehizare a copiilor. În
spaţiul ortodox, această iniţiativă s-a materializat prin editarea în limba
engleză a mai multor ghiduri catehetice, pentru vârste ale copiilor
cuprinse între 6 şi 17 ani. În total vor fi editate 12 volume, fiecare
volum fiind împărţit în două părţi (două cărţi distincte) a câte 18 lecţii
fiecare. Noutatea pe care o aduc aceste ghiduri catehetice propuse de
Wordirect o reprezintă metoda modernă de predare a unor cunoştinţe
religioase (biblice, liturgice, istorice, aghiografice, iconografice),
precum şi accentul pe însuşirea şi aplicarea în viaţa de zi cu zi a
acestor cunoştinţe. Fiecare lecţie are, la sfârşit, o serie de îndrumări
practice, strâns legate de conţinutul respectivei lecţii, reunite sub titlul
“Acasă şi în familie”.
Proiectul de faţă este acum dezvoltat în colaborare cu Bisericile
Ortodoxe din Albania, Armenia, Bosnia, Egipt, Georgia, Liban şi Rusia.
În aceste ţări s-au tradus şi tipărit, cu adaptare la specificul şi tradiţia
fiecărei Biserici locale, ghidurile catehetice ortodoxe publicate în limba
engleză, avându-i ca autori pe Pr. John Matusiak, Dr. Constance
Tarasar şi Valerie Zahirsky. Având în vedere că în aceste ţări nu se
predau ore de religie în învăţământul de stat, aşa cum se întâmplă în
România, prima întrebare analizată în cadru dezbaterilor noastre a
fost: are nevoie şi Biserica Ortodoxă Română de o astfel de iniţiativă
de revigorare a activităţilor de catehizare?
Răspunsurile rezultate în urma mai multor întâlniri comune au
clarificat raportul care există între ora de religie din şcoală şi cea de
cateheză din biserică, cei prezenţi evidenţiind următoarele aspecte:
 activitatea de catehizare se desfăşoară în biserică, la iniţiativa
preotului paroh, pentru a spori cunoştinţele religioase ale enoriaşilor, în
vederea întăririi lor în credinţă şi în dragoste de Dumnezeu şi
aproapele; activitatea de predare a religiei se circumscrie unor norme
aplicabile întregului învăţământ de stat şi urmăreşte predarea unor
cunoştinţe pe baza unei programe elaborată pentru acest domeniu,
edificarea spirituală a copiilor fiind deseori neglijată sau trecută în plan
secund;
 deoarece nu i se impun restricţii şi rigori specifice unui manual
care trebuie să se înscrie în politica dusă în domeniul învăţământului
de ministerul de resort, ghidurile catehetice au o mai mare flexibilitate,
fiind structurate în aşa fel încât să-i atragă pe copii, stârnindu-le
interesul şi captându-le, spre exemplu, atenţia prin jocuri şi aplicaţii
care nu pot fi incluse într-un manual;

10
A se vedea şi art. pr. prof. V. Gordon Simpozion cu temă catehetică: Hristos împărtăşit copiilor,
„Vestitorul Ortodoxiei” din 31 ian. /2006, p. 8.
 faptul că se desfăşoară în biserică şi nu în şcoală (adică într-un
spaţiul în care copilului i se mai predau, de asemeni, biologia sau
matematica), conferă orei de cateheză o atmosferă aparte, cadrul
oferit de sfintele lăcaşuri sporind atenţia, receptivitatea şi evlavia
copilului; pictura bisericii şi structura sa arhitectonică, mobilierul
bisericesc sau vasele liturgice constituie tot atâtea posibilităţi de a
ilustra “pe viu” cele cuprinse în anumite lecţii, aspect care facilitează
asimilarea de cunoştinţe;
 cateheza poate fi făcută de preotul paroh sau de către o
persoană competentă delegată de acesta; oricum, parohul are prilejul
ca la această oră de cateheză să se poată apropia de micii săi enoriaşi,
creându-se şi o legătură de suflet, ca de la duhovnic la ucenic;
 în cazul în care se implică un laic în activitatea de catehizare
(eventual un absolvent al unei facultăţi de teologie), este de la sine
înţeles că acesta o va face de bunăvoie şi cu entuziasm, existând
riscuri mai mici de apariţie a unei rutine generată de o muncă prestată
pentru un salariu, cum se mai întâmplă uneori în cazul profesorului de
religie;
 catehizarea efectuată după metoda propusă în ghidurile
„Hristos împărtăşit copiilor” creează o adevărată emulaţie religioasă în
sânul familiei, copilul fiind în permanenţă îndemnat să discute şi să
aplice în viaţa de zi cu zi cunoştinţele dobândite prin cateheză;
Concluzia: ora de religie şi cateheza din parohii se află în raport
de complementaritate şi nu de concurenţă.
La cele menţionate mai sus se adaugă şi faptul că, până în 2006, nu exista nici un
ghid catehetic pentru copii, care să răspundă în mod eficient solicitărilor preoţilor care
doresc să desfăşoare activităţi catehetice în parohii. Este binecunoscut faptul că Sfântul
Sinod a făcut, în mai multe rânduri, recomandări în sensul revigorării acestei activităţi,
mai ales în contextul unei lumi atât de vulnerabile în faţa secularizării. Preafericitul
Părinte Patriarh Teoctist, de vrednică pomenire, a îmbrăţişat cu bucurie acest proiect,
iniţiat la noi de actualul patriarh, Preafericitul Părinte Daniel, şi a semnat prefaţa primului
Ghid, tipărit deja. Se înţelege de la sine că prin acordarea binecuvântării pentru acest
program, nu sunt excluse apariţiile altor ghiduri şi materiale, iar programul nu se va
impune automat tuturor eparhiilor sau parohiilor, el fiind doar o mână de ajutor întinsă
celor preocupaţi de îmbunătăţirea activităţii catehetice.
Pentru a fi siguri că se vor imprima ghiduri de calitate
incontestabilă, toate volumele vor fi oferite, înainte de a intra în tipar,
şi unor profesori universitari de teologie (în special de Catehetică),
pentru a aduce eventuale corecturi şi sugestii. În acelaşi scop,
conţinutul proiectului figurează şi pe agenda întrunirilor profesorilor de
Catehetică şi Omiletică de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă din ţară.
Datele proiectului au fost analizate, de exemplu, la întrunirile de la
Arad, din mai 2006, Bucureşti, mai 2007, şi Constanţa – mai 2008. În
discuţiile ce au urmat, s-a convenit asupra unei colaborări a
profesorilor de Omiletică şi Catehetică din cadrul Facultăţilor de
Teologie la acest program, tocmai pentru ca acesta să-şi poată realiza
obiectivele cât mai bine. În acest sens, fiecare participant a primit,
spre analiză şi critică, volumele editate în cadrul programului amintit,
volume care vin în sprijinul catehizării copiilor în parohii, catehizare ce
nu mai trebuie lăsată exclusiv pe seama orei de Religie din şcoli, pe
alocuri nu întru totul eficientă. Mai mult, în condiţiile în care
prozelitismul sectar este din ce în ce mai agresiv, iar capcanele
imoralităţii întinse copiilor noştri devin tot mai numeroase, considerăm
că trebuie încurajată orice iniţiativă serioasă, care sprijină efectiv
educaţia morală ortodoxă.
*
Date recente privind programul „Hristos împărtăşit copiilor”. Înfiinţarea
birourilor de catehizare parohială. În zilele de 27-28 aug. 2008 s-a desfăşurat un
Seminar naţional având în atenţie acest program, cu scopul de a se găsi cele mai bune căi
de implementare în cadrul parohiilor. Lucrările s-au ţinut în sala de festivităţi a
Seminarului Teologic ”Nifon Mitropolitul” din Bucureşti. La finele întrunirii, părintele
dr. Constantin Naclad, inspector pentru cateheza parohială în cadrul Sectorului teologic
educaţional din Patriarhia Română, a întocmit un raport, înaintat Preafericitului Părinte
Patriarh Daniel, din care socotim util să spicuim aspectele care aduc un plus de
informaţie faţă de cele prezentate anterior. La simpozion au fost prezenţi delegaţi din
toate eparhiile de pe cuprinsul ţării, cei mai mulţi dintre ei fiind persoane desemnate de
către ierarhi ca responsabili pentru birourile de catehizare parohială, sau consilieri de
resort, care au în atribuţii şi activităţile culturale sau educaţionale. De asemenea, au mai
fost prezenţi Dl James Morgenroth din S.U.A., coordonator regional al proiectului Youth
Bible Curriculum, D-na Anita del Haas, Director Naţional al Organizaţiei World Vision
România, D-na Magda Cămănaru, Director Comunicare World Vision România, Dl
Vasile Timiş, Inspector General pentru educaţia religioasă în cadrul Ministerului
Educaţiei, Cercetării şi Tineretului şi reprezentanţi ai presei religioase şi laice. Agenda
întâlnirii a inclus prezentarea unui istoric al proiectului, dezbaterea constructivă a
metodologiei propuse de proiect, cu jalonarea câtorva principii clare pentru susţinerea
catehezei parohiale, stabilirea unei metode eficiente de coordonare, monitorizare şi
verificare a activităţii catehetice, elaborarea unui document comun privind organizarea
birourilor catehetice la nivelul eparhiei şi întocmirea unui calendar pentru organizarea
activităţii catehetice în Patriarhia Română până la nivelul parohiei.
1. Istoricul proiectului a reliefat faptul că evenimentul care a avut loc este rodul
unei activităţi de aproape trei ani, în timpul cărora s-a probat posibilitatea
susţinerii cursului de cateheză în numeroase parohii şi valabilitatea
metodologiei propuse de proiect.
2. Dezbaterea metodologiei a subliniat necesitatea organizării, în viitorul apropiat,
a unor sesiuni de instruire de formatori pentru familiarizarea preoţilor cu ceea
ce aduce nou acest proiect. În acest sens s-au stabilit deja mai multe contacte,
mai ales în eparhiile din Ardeal şi în sudul ţării, acolo unde nu a fost
implementat proiectul, pentru susţinerea acestor sesiuni, având şi promisiunea
sprijinului financiar în acest sens.
3. În ceea ce priveşte stabilirea modului de coordonare, monitorizare şi verificare
s-a organizat un mic exerciţiu de grup în urma căruia s-au propus următoarele:
a. Colaborarea cu Facultăţile de Teologie, acolo unde este posibil, pentru
activitatea catehetică din parohii (ca de ex. la Sibiu, unde pr. conf.
Necula Constantin a implicat mai mulţi studenţi în activitatea
catehumenală);
b. Organizarea de activităţi de teren, de două ori pe lună, pentru
inspectorul de catehizare parohială;
c. Dezvoltarea relaţiilor directe cu cei care aplică proiectul în teren;
d. Întocmirea rapoartelor pentru activitatea catehetică, după un format
standard, care să ţină cont de specificul acestei activităţi;
e. Întocmirea, la biroul de catehizare, a unei baze de date iniţiale, care mai
târziu să poată fi verificată pe teren (modelul de la Sibiu şi de la Alba
Iulia);
f. Biroul de catehizare să elaboreze materiale catehetice (începând cu cel
de la Patriarhie);
g. Model de control pluri-parohial, prin implicarea cercurilor misionare
preoţeşti (exemplul de la Arad, Sibiu şi alte câteva eparhii din ţară);
h. Întocmirea unui jurnal pastoral catehetic de către preotul paroh
(exemplul Mitropoliei Ardealului), sau a unui caiet de evidenţă
catehetică;
i. Înfiinţarea unei distincţii ”Hristos împărtăşit copiilor”, la nivel
patriarhal, pentru preoţii merituoşi în activitatea catehetică;
j. Stabilirea unor indicatori prin care se poate cuantifica activitatea
catehetică din parohii, cum ar fi: diminuarea influenţei sectare (a fost
subliniată mai ales la eparhiile din Ardeal), înmulţirea numărului de
proiecte, întocmirea unor fişe de evaluare a activităţii catehetice, a unui
ghid de evaluare pentru copii, părinţi, preoţi etc.;
k. Necesitatea cunoaşterii în prealabil a proiectului ”Hristos împărtăşit
copiilor” de către responsabili, colaboratori şi preoţi;
l. Stabilirea unor criterii de selecţie pentru cei care vor să ocupe biroul de
catehizare;
m. Dezvoltarea unor relaţii de colaborare între Biroul de catehizare şi
inspectoratele şcolare;
n. Încercarea de a obţine de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării
aprobarea pentru un punctaj de 36 puncte (conform metodologiei
de promovare) acordat profesorilor de religie care se implică în
activităţile proiectului ”Hristos împărtăşit copiilor”11;
o. Includerea în procesul verbal anual de inspecţie a protopopului şi a
activităţii catehetice şi pe proiect;
p. Stabilirea unei zile pe săptămână pentru susţinerea catehezei;
q. Acordarea unor stimulente pentru copiii care participă la proiect
(excursii, tabere, etc.);
11
Am subliniat acest punct, pentru a evidenţia faptul că profesorul de religie, la rândul său, poate sprijini
efectiv catehizarea din biserică.
r. Susţinerea, la Centrele eparhiale, a unor conferinţe sau întâlniri cu cei
care aplică proiectul ”Hristos împărtăşit copiilor”.
4. În ceea ce priveşte elaborarea documentului comun privind organizarea
catehezei parohiale, în acord cu deciziile Sfântului Sinod, s-au hotărât
următoarele:
a. Biroul de catehizare trebuie să aibă o structură autonomă în cadrul unui
sector al Centrului Eparhial, cum ar fi cel cultural, pentru învăţământ
sau misionar, după specificul fiecărei eparhii;
b. Trebuie elaborată o fişă a postului care sa cuprindă obiectivele acestei
funcţii.
c. Înaintarea unui raport către ierarh pentru acordarea binecuvântării în
vederea înfiinţării acestui birou;
d. Denumirea funcţiei să fie cea de inspector pentru catehizarea parohială;
e. Biroul să poarte denumirea comună de Birou pentru catehizarea
tineretului.
5. Referitor la întocmirea unui calendar de activităţi pentru aplicarea Hotărârii
Sfântului Sinod, s-au hotărât de comun acord următoarele:
a. Organizarea Biroului pentru catehizarea tineretului în fiecare eparhie şi
numirea unui inspector pentru catehizarea parohială, până la data de 15
septembrie 2008;
b. Numirea responsabililor pentru cateheza parohială, la nivelul fiecărui
protopopiat, conform Hotărârii Sfântului Sinod, până la data de 1
octombrie 2008;
c. Trimiterea unei recomandări din partea Patriarhiei Române, prin care, la
temele conferinţelor preoţeşti din această toamnă, aflate la dispoziţia
eparhiilor, să fie adăugată şi tema ”Proiectul Hristos împărtăşit
copiilor”.
d. Organizarea la nivelul parohiilor: stabilirea grupelor de copii care vor
participa la orele de cateheză, acolo unde vor avea loc, până la data de 1
decembrie 2008;
e. Întocmirea, după data de 1 decembrie 2008, a unui calendar de
distribuţie a ghidurilor catehetice, după solicitările exprimate.

5. Importanţa legăturii dintre elevi şi preotul duhovnic. Câteva studii de


12
caz .
Biserica şi şcoala trebuie să lucreze în armonie, pentru că una o completează pe
cealaltă: una cultivă credinţa, alta ştiinţa. Şcoala lipsită de credinţă, adică izolată de
Biserică, poate da naştere unei ştiinţe egoiste, imorale şi chiar ucigătoare. Biserica are
nevoie de şcoală, de ştiinţă, pentru că altfel poate cădea uşor în superstiţii. De asemenea,
Biserica are nevoie de şcoală şi pentru armele ce-i dă ştiinţa pentru apărarea sa şi pentru
12
Opinii furnizate de Pr. Dr. Constantin Dragnea, profesor de Religie la Şcoala nr. 58 din Capitală (din anul
1997 până în prezent)
îndeplinirea marii sale misiuni. Şcoala răspândeşte cunoştinţele necesare omului cult şi
dezvoltă facultăţile sufleteşti; Biserica “cultivă spiritul şi îl înalţă, îl deşteaptă şi nutreşte
sentimentele cele mai nobile, care fac pe om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.13
Şcoala “are nevoie de Biserică pentru multiplele contribuţii în formarea
personalităţii umane”14, în vederea unei bune integrări în viaţa socială.
Prin disciplina religie din şcoală este înlesnită întărirea legăturii dintre şcoală şi
Biserică. De asemenea, prin ora de religie se urmăreşte ridicarea nivelului de educaţie
religioasă şi morală a societăţii începând cu elevii din şcoala primară şi continuând cu cei
din gimnaziu şi liceu. “Influenţele educative la disciplina religie completează misiunea
Bisericii şi, astfel, vine în ajutorul societăţii în ansamblu deoarece promovează valorile
fundamentale, dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea şi întrajutorarea între semeni”.15
Din “Rânduiala slujbei de la începerea anului şcolar”16, aflăm că preotul se roagă
pentru ca Domnul Dumnezeu să trimită asupra elevilor “în inimi, în minte şi în grai duhul
înţelepciunii, al ştiinţei, al evlaviei şi al fricii Sale; să-i lumineze cu lumina cunoştinţei
Sale, să le dea putere şi tărie pentru înţelegerea Legii Lui celei dumnezeieşti şi a toată
învăţătura cea bună şi folositoare”.17 De asemenea, preotul se roagă ca Domnul
Dumnezeu „să insufle elevilor duhul cel bun, care povăţuieşte pe calea cea dreaptă şi
aduce spor de înţelepciune, de ştiinţă, şi de toate faptele cele bune, spre slava
Preasfântului Său nume”.18 Aşadar, Sfânta Biserică are în vedere, pe de o parte, curăţirea
sufletului copilului, povăţuirea acestuia pe calea cea dreaptă şi dobândirea înţelegerii legii
lui Dumnezeu, pe de altă parte, se roagă şi pentru dobândirea învăţăturii celei bune şi
folositoare. Cu alte cuvinte, se roagă şi pentru pregătirea duhovnicească a elevilor, dar şi
pentru pregătirea lor profesională spre „întărirea Bisericii şi a ţării”.19
Însă, pe lângă rugăciunile ce se fac la începutul anului şcolar sau cele care se pot
face la fiecare Sfântă Liturghie sau alte slujbe ale Bisericii, preotul trebuie să se implice
şi mai mult în şcoală pentru ca rugăciunea să aibă o susţinere faptică. Acest lucru ar
presupune o cunoaştere mai profundă a elevilor de către preotul din parohie şi se poate
realiza fie prin deplasarea profesorului de religie cu elevii la Biserică pentru a se întâlni
cu preotul, fie prin venirea acestuia în şcoală la ora de religie, desigur cu acordul
conducerii şcolii.
Pentru ca ora de religie să fie eficientă trebuie întărită legătura duhovnicească
între elev şi preot, între fiu duhovnicesc şi părintele duhovnicesc; văzându-l pe preot
vorbindu-le cu căldură, dialogând pe diferite teme duhovniceşti, elevii să se poată
deschide sufleteşte. Nu este suficientă o spovedanie în grabă făcută de Crăciun şi de
Paşti, când sunt foarte mulţi credincioşi. Este nevoie de mult mai mult. De asemenea, la
biserică, duminica, chiar de ar vrea să vină toţi la slujbă n-ar putea. Există, de regulă,
două sau trei şcoli cu peste 400 de elevi în fiecare parohie. Într-o şcoală cel mult 20%
dintre elevi merg la biserică duminică de duminică şi au o legătură mai strânsă cu

13
Episcopul Melchisedec, Cuvântarea rostită în Mitropolia din Iaşi in „Serbarea şcolară de la Iaşi: Acte şi
Documente”, de A.D. Xenopol şi C. Erbiceanu, Iaşi, Tipografia Naţională, 1885, p.24
14
Ioan Nicolae, Pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc., 1999, p.16
15
Programe şcolare, Religie, Cultul Ortodox, Anexă la Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi
Tineretului cu nr. 5229/01.09.2008, p.1
16
Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic, București, 1998, p.431
17
Ibidem, p.435
18
Ibidem, p.436
19
Ibidem
părintele duhovnic. Însă ceilalţi, cum am mai spus, ajung, poate, de Crăciun şi de Paşti.
Cei care merg la biserică duminică de duminică sunt, de obicei, mai cuminţi,
învaţă mai bine, nu creează probleme. În şcoală sunt însă şi elevi care deranjează
atmosfera din timpul orelor şi din pauze şi scad foarte mult eficienţa actului pedagogic.
Comportamentele negative care ies în evidenţă sunt mai ales minciuna, refuzul de a
învăţa, refuzul de a intra la ore, violenţa fizică şi verbală, fuga de acasă şi de la şcoală ş.a.
De aceştia trebuie să ne ocupăm în mod special pentru a-i aduce pe calea cea
bună pentru că îi deranjează atât pe profesori cât şi pe colegii lor. Chiar mai mult, sunt
foarte dese situaţiile în care dacă sunt lăsaţi să se comporte greşit, unii colegi care sunt la
oarecare limită îi vor copia, îi vor lua ca modele şi se vor pierde. Mai există în şcoală o
altă categorie de elevi şi anume cei cu probleme de sănătate, care au diferite afecţiuni
medicale, anumite boli, au suferit accidente, operaţii. Şi aceştia au mare nevoie de ajutor
din partea preotului. Dintre cei care ridică probleme de comportament şi care au
probleme de sănătate atât ei, elevii cât şi părinţii nu merg la biserică şi nu se spovedesc în
proporţie de peste 90%. În marea majoritate a acestor cazuri rezolvarea problemelor vine
dacă părinţii acceptă să meargă la biserică şi să se spovedească.
Spre exemplificare vom da câteva cazuri concrete:
Un elev în clasa a VIII-a începuse să fure din casă bani, pe care îi folosea la jocuri de noroc. Nu
se mai întâmplase să fure. Până atunci era un elev silitor care îşi vedea de şcoală. De când începuse să
fure din casă, lipsea de la şcoală şi nu-l mai interesa învăţătura. Mama acestui elev s-a dus la şcoală şi a
cerut ajutorul dirigintelui şi al consilierului şcolar. Însă copilul părea că nu aude şi nu înţelege. Mama,
deznădăjduită, s-a întâlnit şi cu preotul şi i-a spus că ea se va sinucide dacă fiul ei va mai fura bani din
casă şi nu se va hotărî să înveţe, întrucât la sfârşitul clasei a VIII-a urma un examen important. Preotul i-a
spus că soluţia nu este sinuciderea, ci spovedania. Şi dacă copilul fură este foarte posibil ca ei ca părinţi
să fi furat ceva şi să nu se fi spovedit. La auzul acestor cuvinte, mama elevului i-a mărturisit preotului că,
într-adevăr, ea fură de la locul de muncă, pentru că salariul este foarte mic şi atunci mai ia de acolo ce
produce şi vinde pentru a-şi mări veniturile. Preotul i-a spus că nu trebuie să mai ia nimic de la locul de
muncă, dacă va vrea să se îndrepte fiul său. I-a cerut măcar o vreme, câteva săptămâni, să se abţină,
pentru a vedea dacă îşi schimbă sau nu comportamentul. Mama copilului a acceptat imediat îndemnul
preotului spunând că nu şi-a dat seama că poate fi vreo legătură între furtul ei şi furtul fiului ei. A doua zi
elevul nostru l-a căutat pe preot cerându-i să se spovedească şi făgăduindu-i că nu se va mai întâmpla să
fure. Într-adevăr de atunci şi-a îndreptat comportamentul şi nu s-a mai întâmplat să fure. Şi-a reluat
vechiul obicei de elev silitor şi pregătindu-se cum se cuvine a luat examenul de la sfârşitul clasei a VIII-a
cu bine.
***
Un elev din primii ani de liceu fura bani din casă. Oriunde îi găsea, îi lua. A spart şi caseta cu
bani a familiei. Au încercat părinţii să-i explice şi cu binele, l-au şi pedepsit, dar nimic n-au rezolvat. În
cele din urmă, mama i-a cerut sfatul preotului duhovnic. Acesta a spus că dacă fiul fură este foarte
probabil că părinţii au furat ceva şi n-au spovedit. Într-adevăr, tatăl elevului lucra pe un şantier şi lua de
acolo câte ceva din ce putea folosi acasă: ciment, nisip, gresie, faianţă. Preotul le-a spus să nu mai ia
nimic de la locul de muncă, măcar o vreme, să vedem ce se întâmplă. Din momentul spovedaniei tatălui,
copilul n-a mai luat nici un ban din casă. După două luni tatăl l-a sunat pe preot cerându-i îngăduinţa să
mai ia ceva de pe şantier pentru a-şi termina o lucrare începută în casă. A insistat foarte mult spunând că
toţi colegii mai iau şi şefii ştiu de aceasta şi îngăduie. Atunci preotul i-a spus să ia ceea ce vrea şi vom
vedea ce spune Dumnezeu. În ziua respectivă când a luat ce avea nevoie până să ajungă acasă deja fiul
său furase banii pe care îi găsise la îndemână. Au înţeles părinţii ce au de făcut şi fiul lor s-a îndreptat.
***
Un elev în clasa a VI-a a fugit de acasă. Timp de trei luni părinţii n-au ştiut nimic de el. Au aflat
apoi de la un coleg de-al lui că el dormea în canale şi au anunţat poliţia. Astfel a fost adus acasă. La scurt
timp a fugit în acelaşi loc. A fost din nou adus acasă şi iar a plecat. Concluzia la care au ajuns cei care s-
au ocupat de acest caz, de la poliţie, a fost una categorică: singura soluţie este şcoala de corecţie pentru
că s-a învăţat cu drumurile. În aceste condiţii, mama elevului s-a dus la şcoala unde învăţa copilul să-i ia
transferul. Acolo mama s-a întâlnit „întâmplător” cu preotul şi i-a spus şi acestuia supărarea ce o apăsa.
Preotul a îndemnat-o să amâne transferul câteva zile pentru a mai încerca ceva: să-i ceară ajutorul lui
Dumnezeu pentru că El are soluţii la toate problemele. A fost îndemnată mama să se spovedească şi să
ducă o viaţă curată, să meargă la biserică duminică de duminică. S-a spovedit şi fiul ei care spunea că nu
ştie de ce îi vine să plece de acasă. Auzea însă o voce care îi „comanda” să plece de acasă şi pleca…
A doua zi elevul s-a dus la şcoală şi nu a mai lipsit de la şcoală şi de acasă timp de aproape un
an şi jumătate. În acest timp foarte important este faptul că elevul a început să fie foarte atent la ore şi să
ia note foarte bune, lucru care i-a uimit pe profesori. După un an şi jumătate mama elevului l-a sunat pe
preot că fiul ei a plecat de acasă şi nu ştie unde este. Preotul a întrebat-o dacă a respectat ceea ce
făgăduise şi mai ales dacă a mers la biserică duminica. Aceasta a spus că de două luni nu s-a mai dus la
biserică. Preotul a sfătuit-o să-şi ţină făgăduinţa de a merge la biserică duminica. A înţeles şi a acceptat
acest lucru. A doua zi copilul s-a întors acasă. Fusese plecat cu trenul prin ţară. A doua zi a venit şi la
şcoală, făgăduind în faţa clasei că nu va mai fugi de acasă şi de la şcoală şi nu-i va mai supăra pe părinţi
şi profesori.
***
Un elev ce se afla la începutul clasei a VIII-a a refuzat să mai meargă la şcoală. Deşi terminase
clasa a VII-a cu media 9,70, deci era un elev foarte bun, după cum spunea mama sa n-a mai vrut să înveţe.
Mergea cu unii colegi prin baruri şi discoteci, cheltuind. Mama acestui elev s-a dus la psiholog cu el şi
după cinci şedinţe, văzând că nu se îndreaptă, doamna psiholog le-a spus să ajungă şi la un preot.
Ajungând la preot, acesta i-a spus mamei că trebuie întâi de toate să se spovedească ea şi să îndrepte ce
este de îndreptat în viaţa ei. Pentru că părinţii elevului erau necununaţi, au fost îndemnaţi să se cunune.
Era sfârşitul lunii octombrie şi au zis că nu pot face pregătirile până în postul Crăciunului. Preotul le-a
spus să făgăduiască că imediat ce se va putea, după post, să solicite cununia. Au fost de acord. După
câteva zile, preotul a sunat să vadă ce mai face copilul şi i s-a spus că nu-i ajunge timpul cât ar vrea să
înveţe. Se îndreptase. În luna martie, mama copilului l-a sunat pe preot să-i spună că fiul ei de cinci zile nu
mai vine acasă şi nu ştie unde este. Preotul a întrebat-o pe mamă dacă s-au cununat şi aceasta a spus că
deoarece fiul se îndreptase nu şi-a ţinut făgăduinţa. În aceste condiţii, preotul a îndemnat-o pe mamă să nu
mai amâne, însă ea a spus că se apropie examenul de clasa a VIII-a şi sunt foarte multe cheltuieli şi ar
vrea să amâne cununia până după examen. Preotul i-a spus că totuşi, după examen, trebuie să rezolve
această problemă. Mama a acceptat, fiul şi-a revenit foarte repede, a reluat şcoala şi a intrat la un liceu
foarte bun cu o medie foarte mare. În luna octombrie a clasei a IX-a la două săptămâni după începerea
anului şcolar mama a constatat că fiul ei nu fusese deloc pe la şcoală în afara primei zile de deschidere. N-
a mai întrebat preotul ce trebuie făcut. În trei zile, a şi organizat cununia, ştiind că lipsa acesteia trebuie
să fie cauza eşecului şcolar al fiului ei. Imediat după cununie fiul şi-a venit în fire şi de atunci n-au mai
fost probleme cu absenţele şi cu învăţătura. Sunt mai bine de trei ani de atunci.
***
Un elev din clasele primare avea mari probleme de sănătate. Dintr-un an şcolar a mers mai puţin
de două luni la şcoală. Mai mereu internat, operat, iar internat cu probleme de sănătate. Atunci mama
îndemnată de învăţător a ajuns la preot, cerându-i ajutorul. Părinţii spuneau că trebuie să fie blesteme
mari asupra familiei lor, dacă au aşa mari necazuri cu copilul. Preotul însă le-a spus că dacă se spovedesc
lucrurile se vor îndrepta, pentru că Dumnezeu are soluţii la toate problemele. Însă la spovedanie preotul a
constat că ambii părinţi aveau amant şi amantă şi că mai stăteau împreună doar pentru copil. În aceste
condiţii preotul le-a spus cu hotărâre să înceteze acest tip de vieţuire, dacă ţin la copilul lor şi la viaţa lor.
Ei au înţeles şi s-au îndreptat. De atunci au trecut patru ani şi copilul n-a mai avut probleme de sănătate...
***
Câteva remarci. Au fost întâlnite cazuri în care elevii se purtau foarte urât cu
părinţii lor, prin violenţă verbală şi chiar fizică. La spovedanie, preotul a aflat că şi
părinţii elevilor, la rândul lor, au avut un comportament asemănător şi nu s-au spovedit de
aceste păcate. De aceea am prezentat câteva exemple din multele întâlnite ca profesor de
religie. Ca o concluzie parţială, am sublinia că în toate cazurile în care elevii aveau
probleme, fie de furt din casă sau de la şcoală, fie de violenţă, de absenţe de la şcoală, de
fugă de acasă, de boală, părinţii acestora aveau păcate de spovedit, nu mergeau regulat la
biserică. Mai concluzionăm că în toate cazurile în care părinţii au acceptat, în urma unei
cateheze, să se mărturisească şi apoi să se îndrepte înaintea lui Dumnezeu, copiii lor s-au
îndreptat foarte repede. În toate celelalte cazuri, mai puţine, în care părinţii au refuzat
spovedania, sau dacă s-au spovedit, nu si-au îndreptat viaţa spre Hristos (în special cei
care nu au vrut să se cunune), copiii lor nu şi-au revenit, creând probleme mari şcolii
unde erau şi familiilor lor. Au fost şi cazuri, mai puţine, în care copiii mergând la
biserică, încet, încet, i-au adus şi pe părinţi, care s-au spovedit. Unii chiar au ajuns să se
cunune. Aşadar, şi copiii prin vieţuirea lor în Hristos, rugându-se la Dumnezeu şi
mergând la biserică pot să-i ajute pe părinţi să meargă pe drumul cel bun.
De aceea, este deosebit de importantă legătura şcolii cu Biserica, a cadrelor
didactice cu preotul din parohie. Această legătură o poate face cel mai bine profesorul de
religie care cunoaşte cazurile grave din şcoală. Însă este şi aici o problemă. Foarte puţini
dintre părinţii ai căror copii au probleme merg la biserică să-l caute pe preot. O
posibilitate mai eficientă ar fi ca prima întâlnire dintre preot şi părinţi să se facă în
şcoală, cu acordul direcţiunii. Aceasta se poate face, de regulă în cabinetul de religie,
unde părinţii copilului vin mai uşor. Şcoala este un mediu deja cunoscut.
Avantajul legii 272. Există în acest sens, cu puţină bunăvoinţă din partea şcolii, şi
un cadru legislativ. Prin legea nr. 272/2004, privind Protecţia şi Promovarea Drepturilor
Copilului, se urmăreşte realizarea interesului superior al copilului prin respectarea
drepturilor acestuia, printre care amintim: libertatea de exprimare (art. 23.1), libertatea
de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 25.1), să fie crescut în condiţii care să-i
permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială (art. 32). De toate
acestea sunt responsabili părinţii, care au principala răspundere (art. 5.2) în îngrijirea şi
dezvoltarea copilului. În al doilea rând, responsabilitatea revine comunităţii locale (art.
5.3). În viziunea legiuitorului, colectivitatea locală sau comunitatea locală este alcătuită
din: Biserică, Şcoală, Poliţie, Servicii medicale, Administraţie publică locală, Servicii
judeţene. Pentru implementarea legii 272/2004, privind Protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, s-au organizat seminarii la care au participat grupuri profesionale
alcătuite din preoţi, profesori, psihologi, asistenţi sociali, poliţişti, medici pediatri,
judecători pentru dezvoltarea abilităţilor de lucru în echipă, cu scopul de a proteja şi
promova drepturile copilului. Din această echipă mixtă prezentă la aceste seminarii, în
şcoală s-ar putea alcătui din profesor, preot şi consiliul şcolar. Iată de ce am afirmat că
ar fi posibil, pe baza acestei legi 272/2004, ca, o dată pe săptămână, să se întrunească
această echipă formată din preotul din parohie, profesorul de religie, profesorul
diriginte sau învăţătorul şi consiliul şcolar, pentru cazurile mai grave din şcoală.
Oricum, esenţial rămâne imperativul întâlnirii dintre preot şi părinţii elevului. În
urma întâlnirii este deosebit de utilă o cateheză, care să ducă la dorinţa părinţilor elevului
de a se spovedi şi de a se îndrepta în faţa lui Dumnezeu. Iar pentru preot, dacă va fi
posibil, să cerceteze la părinţi în special acele păcate pe care le săvârşesc şi copiii.
Posibile cauze, care, eliminate, duc la îndreptarea copilului.
Iniţiative recomandate profesorilor de religie. În buna conlucrare cu preotul de
parohie, se pot ivi cazuri în care se impune ca iniţiativele să aparţină profesorului. Cele
mai fericite situaţii sunt acelea în care preotul respectiv este şi duhovnic pentru profesorul
de religie. Conlucrarea poate da însă roade şi atunci când nu avem această fericită
situaţie. Notăm câteva iniţiative binevenite:
- să-i solicite preotului oficierea slujbei la începutul anului şcolar, de
comun acord cu direcţiunea, desigur;
- să mijlocească prezenţa preotului în şcoală, în cadrul parteneriatului
privind implementarea legii 272, inclusiv pentru deschiderea unui
cabinet de consultanţă duhovnicească;
- să-i solicite din timp preotului programarea copiilor pentru spovedanie şi
împărtăşanie;
- să participe împreună cu elevii la slujbele bisericii, susţinând la nevoie
strana şi cântarea în comun;
- să-şi ofere serviciile pentru sprijinirea programelor catehetice din
biserică: Hristos împărtăşit copiilor, cateheza şi dialogul pentru adulţi
etc.;
- să-l sprijine pe preot în alte activităţi pastoral-catehetice, cum ar fi:
redactarea unui buletin parohial, alcătuirea unui site pe internet,
amenajarea bibliotecii parohiale etc.;
Conlucrarea strânsă dintre preot şi profesorul de religie nu trece neobservată, nici
de copii, nici de părinţii lor, fapt care va spori şansele de a se ataşa profund, atât de ora de
religie, cât şi de slujbele bisericii. De altfel, se ştie, copiii care frecventează biserica, sunt
mai receptivi la orele de religie, decât cei care nu merg la sfintele slujbe.

Concluziile studiului de faţă se desprind de la sine şi pot fi creionate în câteva


cuvinte: educaţia religioasă este un act sinergic şi teandric, presupunând un efort de
echipă, în care „Alfa şi Omega” este Învăţătorul Desăvârşit, Iisus Hristos; conlucrarea
armonioasă dintre profesor şi preot duce nu numai la un ataşament benefic al copiilor faţă
de ora de religie, ci şi la o integrare a lor în cultul Bisericii, realizându-se, astfel, ambele
deziderate ale învăţământului religios: informarea (luminarea credinţei) şi formarea
(trăirea credinţei); în sfârşit, modalităţile practice de conlucrare sunt la îndemâna
educatorilor, realizabile, pe de o parte, prin râvna acestora şi a copiilor, pe de alta, prin
suportul legislativ al învăţământului religios (Legea 84/1995 şi completările ulterioare),
dar şi al parteneriatelor educaţionale (Legea 272/2004 etc.).

*
SUMMARY

“The cooperation between the teacher and the priest for a successful Religion class” is a study elaborated by a
university professor, who is also a priest, and a teacher of Religion at the elementary and secondary education. It
underlines the importance of educational partnerships, according to the Law 272/ 2004, which stipulates that all the
institutions in a local community, Church, School, Townhouse, Healthcare institutions, Police and other administrative
institutions, are responsible for children’s education and protection.
The study presents briefly the following aspects: education is both a synergic and a theandric act; synergic, meaning
that all the factors involved act together; theandric, in the sense that God has the first and the last word in the
educational process.
The priest can support the Religion class by urging children (directly or indirectly, through their parents or
grandparents) to attend this class, by offering them the materials they need, such as books or icons, by officiating
services in the school and by offering the possibility to confess in the church. The priest can also encourage the setting
up of special classrooms for spiritual counseling, similar to those for psychological counseling.
At the same time, the Religion teacher can help the priest by involving in various pastoral activities, such as religious
publications, creating a web site on the Internet, arranging and supporting the library, delivering catechetical
speeches and, particularly, involving in the program “Offering Christ to children”.
Finally, the present study shows the great importance of the priest’s mission as a father-confessor, both for
children and for their parents. In this respect, some “case studies” were included, which are taken from Fr. Constantin
Dragnea’s experience as a father-confessor and as a Religion teacher at the Secondary School no. 58, Bucharest.