Sunteți pe pagina 1din 9

PROBLEMA EDUCATIEI RELIGIOASE

de Conf. univ. dr. Constantin Cucos

Necesitatea si functiile educatiei religioase

Intr-o epoca in care descentrarea valorica persista si se adanceste, regandirea componentelor


educatiei si a ponderii acestora este mai mult decat necesara. Pledoaria pe care o facem pentru
realizarea educatiei religioase pleaca de la credinta ca educatia este o opera de spiritualizare care nu
atinge plenitudinea daca lasa pe dinafara una dintre componentele ei fundamentale. Omul se
raporteaza la realitate atat pragmatic, prin intelect, vointa, actiune, dar si spiritual, prin atitudini, simtire
si credinta. O educatie integrala presupune pe langa latura intelectuala, morala, estetica, tehnologica
etc. si o componenta religioasa. Fiinta umana tanjeste dupa transcendent, iar aceasta proiectie are
nevoie de o intemeiere, indrumare si o formare religioasa prin educatie. Se observa astazi o criza
spirituala, o precaritate a referintelor axiologice, o debusolare morala a semenilor nostri. Educatia
religioasa poate fortifica fiinta si o poate orienta inspre tinte autentice. Poate ca prima sarcina a
educatiei religioase rezida in formarea bunului crestin, capabil de a cunoaste si a venera valorile sacre.
Suntem crestini, prin integrarea noastra intr-o traditie si apoi prin Sfantul Botez, dar devenim crestini
prin conduite invatate zi de zi. Prin educatia in spirit religios ne informam cu privire la propriile referinte
religioase, dar ne si formam conduite pe masura valorilor sacre interiorizate.

Apoi, sa remarcam dimensiunea culturalizatoare a educatiei religioase; la orele de religie elevul isi
implineste cultura generala, afla cunostinte specifice de istorie a religiilor, semnifica si intelege un
anumit corpus doctrinar sau ritualic, ajunge la o credinta bine informata si consolidata. Nu-i totuna sa
crezi pur si simplu in Dumnezeu (prin mimetism, in virtutea obisnuintei, a traditiei) cu sa crezi motivat, in
cunostinta de cauza, reflectat. Multe productii culturale au ca substrat motive religioase ce nu sunt inca
stiute suficient de copii si tineri. Intelegi mai bine "Uciderea pruncilor" lui Bruegel daca raportezi faptul
zugravit de marele artist la referintele din Sfintele Evanghelii.

Raportul laic-religios in realizarea

educatiei religioase

Daca in privinta necesitatii educatiei religioase lucrurile sunt clare, atunci cand se pune problema
realizarii ei concrete apar unele dificultati. Educatia religioasa trebuie realizata in familie, in biserica si in
scoala. Nu ne vom referi decat la cazul scolii - instanta expres abilitata pentru realizarea unei educatii
sistematice. Se stie ca religia este predata fie de preoti, fie de profesori de religie pregatiti special in
acest sens. Imediat dupa 1989, atat scoala cat si preotii au fost surprinsi oarecum nepregatiti pentru
introducerea noilor continuturi. S-au putut constata unele gesturi de aversiune din partea instantelor
laice (inspectori, profesori care au contestat sau au minimalizat noua disciplina) dar si suficiente
exemple de amatorism si conduite nedidactice din partea unor preoti nepregatiti din punct de vedere
psihopedagogic. In prezent, aceste cazuri sunt din ce in ce mai putine; corpusul profesoral a devenit
permisiv si chiar interesat de prezenta preotului in scoli, iar dascalii de religie sunt in curs de
profesionalizare didactica.
Educatia religioasa nu este o problema de monopol (fie din partea laicilor, fie din partea instantelor
ecleziastice), ci de conlucrare, de completare sub aspectul competentelor. De educatia religioasa se va
ocupa nu numai biserica, dupa cum nu numai scoala. Din pacate, insa, aceasta comunicare nu se
realizeaza suficient de bine. Mai sunt clerici care manifesta destule rezerve fata de apelul la competenta
laicului in dimensionarea strategiilor de predare-invatare, in structurarea continuturilor specifice, in
asistarea si consilierea psihopedagogica a celor care predau religia in scoli. Mi se par de rau augur aceste
semne de distantare si circumspectie care prevestesc comportamente de casta. Inteleg ca in deceniile
de comunism, inchiderea si circumspectia au fost conduite de aparare sau de rezistenta a bisericii in fata
raului administrat in masa. Sunt ei, laicii, totuna cu ateii sau se intrevad in ei virtuali agenti ai
conspiratiilor straine? Daca nu, de ce sa-i tinem la distanta? Prelungirea "ghetto-ului" clerical si
reminiscentele gesturilor de suspiciune si neincredere fata de laic in zilele noastre mi se par anacronice
si paguboase.

Consider ca institutia laicatului la noi este ignorata si nevalorificata indeajuns. Sunt situatii cand laicii
pot sluji mai bine biserica decat o pot face unele fete bisericesti (simtul critic si relativa detasare a
laicului pot fi mai constructive decat supunerea, conformismul sau adulatia pana la lingusire a unora
dintre cei din urma). Apelul la prestatia laicului in rezolvarea unei probleme cu rezonante socio-
culturale, cum este educatia religioasa, se impune cu atat mai mult cu cat mireanul face parte din
Biserica. Nu negam posibilitatea dubltrii competentei teologice cu cea pedagogica la unii sau altii, dar
cand se pune problema unor proiecte cu grad ridicat de responsabilitate (intocmirea unor programe
analitice, redactarea manualelor) conlucrarea este necesara si rezonabila. A fi bun teolog nu inseamna
automat ca esti si un bun profesor de religie. Consilierea de catre un psihopedagog a echipei care
lucreaza - de pilda - la manualul de religie ni se pare obligatorie.

Sincope ale conlucrarii laic-cleric in conceperea

educatiei religioase

Nu intotdeauna dialogul dintre instantele chemate sa schiteze si sa desfasoare educatia religioase se


realizeaza intr-un mod optim. Un semnal de alarma trebuie tras inainte de a se ajunge la unele blocaje.
Ca se poate reprosa (indirect, ascuns) mie sau unui coleg faptul ca as (am) fi scris o metodica de predare
a religiei, noi laici fiind, asta o punem pe seama unei dorinte nemarturisite de suprematie, a unei
ambiguitati diplomatice si a unei neintelegeri ce vine din partea cuiva situat (profesional) inafara
problemei (sa zicem, un anumit functionar de la Mitropolie). Dar cand sesizam o politica si o dorinta de
monopolizare a educatiei religioase numai de catre una dintre instantele ce ar trebui sa intre in dialog,
asta ne mahneste si ne dezamageste. E nefiresc ca clericul sa se simta deranjat sau frustrat de sugestiile
venite din partea unui profesor laic. Este foarte probabil ca perspectiva laicului sa nu coincida total cu
viziunea clericului asupra realizarii educatiei religioase sau asupra unor aspecte punctuale de ordin
doctrinar sau metodic (sunt chestiuni pe care doar teologii le percep, dupa cum sunt probleme pe care
doar laicii le pot rezolva). In acest caz, se va istitui un dialog. Pericolul consta in transarea dihotomica,
maniheista in legatura cu impartirea competentelor in materie de educatie religioasa - in sensul ori ei,
ori noi. Raspunsul meu este noi toti , intr-o binevenita comuniune, in conformitate cu responsabilitatile
si competentele probate de fiecare in parte. Ca si in cazul altor obiecte de studiu, competenta
disciplinara (in fizica, istorie, matematica, biologie, teologie...) este necesara, dar nu si suficienta. Mai
trebuie sa stii sa comunici ceea ce cunosti. E obligatoriu sa respecti o serie de principii metodice,
psihologice, deontologice.
Motive de optimism

Nu putem insa generaliza fapte sau comportamente reprobabile care apar si se manifesta mai mult
izolat (cu toate ca gesticulatiile negative sunt uneori simptomatice - si speculate -, ca si cand taria unui
lant ar sta - si sta! - in slabiciunea unei verigi). In acest sens, as aduce chiar exemple de buna comunicare
dintre laici si clerici. Ma refer, in primul rand, la acei preoti care sunt si profesori si care si-au dat seama
deja ca prestatia profesorala presupune responsabilitati in plus pe langa cele specifice operei de
pastoratie. Conlucram foarte profitabil cu conducerea Facultatii de Teologie Ortodoxa din cadrul
Universitatii iesene (indeosebi cu decanul Facultatii, pr. prof. Petre Semen , si seful catedrei, pr. lect.
Mihai Vizitiu ) in perspectiva formarii viitorilor profesori de religie. Toti studentii acestei facultati
urmeaza cursurile Departamentului pentru Pregatirea Cadrelor Didactice , incat absolventii, indiferent
ca devin preoti, asistenti sociali, profesori de literaturt etc., pot preda si religia. Desigur, nu toti acesti
absolventi devin profesori de religie. Pregatirea psihopedagogica este insa o achizitie benefica, stiut fiind
faptul ca teologul, prin tot ceea ce face, realizeaza in biserica si inafara ei o educatie sui generis la copii,
tineri, adulti. In acelasi timp, in ultimii doi ani, numerosi preoti din judetele Moldovei au urmat cursurile
post-universitare ale Departamentului, fiind abilitati din punct de vedere psihopedagogic pentru a lucra
la catedra. In vara acestui an, la examenul de definitivare in invatamat s-au prezentat si profesorii
(preotii) de religie. Formarea initiala a profesorilor de religie, ca si a celorlalte categorii de cadre
didactice, este perfectionata prin stadii de formare continua. Ca profesor de pedagogie la Sectia
Teologie Pastorala din cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa, remarc interesul si seriozitatea studentilor
teologi fata de dimensiunea psihopedagogica a pregatirii lor. Cred ca multi dintre ei pot deveni (si)
excelenti dascali de religie.

Multiconfesionalitate si educatie religioasa

O problema care nu trebuie ocolita este cea referitoare la maniera de predare a religiei intr-un grup
scolar (clasa sau scoala) compus din elevi ce apartin unor confesiuni sau religii diferite. Conform legii
invatamantului, religia este o disciplina optionala in sensul ca elevul sau parintele acestuia poate alege
cursurile de religie care sunt compatibile cu credinta lor. Dupa exprimarea optiunii, insa, participarea la
lectii devine obligatorie. Optionalitatea initiala se transforma in obligativitatea orelor de religie si gasesc
de cuviinta ca aceasta stare de lucruri este foarte buna. In situatiile in care unii copii fac parte dintr-o
alta confesiune decat cea majoritara - ortodoxa, se deschid trei posibilitati: fie elevul respectiv va
ramane in clasa studiind cu profesorul-preot ortodox, fie va merge la lacasul sau de cult si va face religia
cu preotul sau pastorul confesiunii lui (de la care va aduce o adeverinta cu rezultatele evaluarii), fie va
participa la ambele activitati. Cred ca cea mai buna solutie pedagogica este cea care nu conduce la
separare, la segregare pe criterii confesionale.

Se deschide, in acest caz, urmatoarea problema: ce continuturi se predau si in ce maniera, astfel incat
sa nu fie lezate sentimentele apartenentei religioase a ne-ortodocsilor? Eu cred ca se pot gasi destule
elemente comune si convergente, care vor fi vehiculate la ora de religie. Aceste cunostinte sau trairi
comune se pot identifica in momentul in care comisia care propune programa sau manualul are o
structura multiconfesionala si este animata de dorinta unui ecumenism sincer. Un astfel de program
interconfesional ar putea functiona ca un stimulent pentru mai buna percepere a diversitatii si a
alteritatii culturale. Desigur, intr-un mediu omogen ortodox, cunoasterea si promovarea valorilor
specifice ramane prioritara. Dar acolo unde este cazul, trebuie asigurata si incurajata libertatea, in
limitele legale, pentru cultivarea religiei proprii. In nici un caz, disputele sau neintelegerile confesionale
(care, din nefericire, subzista) nu trebuie transferate in perimetrul scolar. Religia, ca disciplina scolara,
nu va deveni o trambulina a prozelitismului sau o rampa de propagare a urii fata de celelalte confesiuni.
Ea nu se va transforma nici in mijloc de indoctrinare sau de manipulare a constiintelor. Poti foarte bine
sa prezinti valorile tale, fara a le lua in raspar pe ale altora. Perspectiva maniheista, exclusivista nu are ce
cauta in predarea religiei. Religia trebuie sa fiinteze ca un obiect de studiu care culturalizeaza,
socializeaza si spiritualizeaza omul. Ea va conduce la iubire, toleranta si bunavoire intre semeni. Avem
nevoie de oameni bine centrati in jurul unor valori autentice, chiar daca acestea nu sunt ide ntice. De
altfel, idealul identitatii si al alinierii la un singur standard valoric s-a dovedit a fi periculos pentru individ
si societate. Visul omogenitatii absolute este impotriva lucrarii si voirii lui Dumnezeu.

Pentru o noua dimensiune calitativa a

predarii religiei

Atentionarea fata de calitatea pregatirii psihopedagogice a profesorului de religie nu constituie o


"gaselnita" a formatorului de profesori, manat de dorinta ascunsa de a nu "scapa din maini" o activitate
pe care ar dori s-o stapaneasca ori din orgoliu profesional. Pledoaria laicului pentru ideea pregatirii
metodice nu constituie o forma rafinata de intruziune sau de luare in stapanire a unui domeniu care - ca
pura specializare - ramane, in continuare, de competenta teologului. Vrem numai sa intarim ideea ca e
necesar sa avem profesori de religie la fel de bine pregatiti ca si ceilalti dascali, care sa nu se simta izolati
sau frustrati atunci cand discuta sau sunt pusi in situatia efectiva de a instrui si educa. Vom spune ca
stapanirea limbalului psihopedagogic ca si cunoasterea in amanunte a mecanismelor de predare-
invatare constituie o obligatie a tuturor celor care formeaza constiintele tinere. Nu se pot tolera in
scoala gesticulatii si conduite ne-didactice, forme de abrutizare sau de constrangere a copiilor,
experimentari sau rateuri - chiar si cand acestea se intampla din inocenta sau necunoastere. Dupa
cum, nu este indicata nici translarea din biserica in scoala a unor forme discursive (predica, de pilda),
care nu rezoneaza cu noul perimetru formator . Arsenalul metodologic, catehetic si retoric desfasurat in
clasa de elevi se deosebeste simtitor de cel la care apeleaza preotul in biserica.

In acelasi timp, suntem convinsi ca e nevoie de o restructurare a tehnicilor de interventie discursiva,


de un nou limbaj pe care trebuie sa-l adopte preotul-profesor in cursul unei lectii. Alunecarea in
expozeul impresionist, sentimentalist, ca si recursul la clisee verbale obositoare, la "limbajul de lemn"
nascut si in contextul teologic (care, desigur, nu trebuie confundat cu lexicul specializat, ce tine de
corpusul dogmatic, liturgic etc.) pot sa afecteze interesul elevilor fata de o disciplina de invatamant de o
profunzine si importanta formativa cu totul aparte. E bine sa plecam de la supozitia conform careia
copiii sunt mai inteligenti si mai pretentiosi decat ii credem . Pledam pentru o noua stilistica si o noua
retorica a discursului teologic , actualizat atat in ora de religie cat in afara ei.

Prioritati si exigente pentru viitor

Alte probleme, cu incidenta practica, se cer a fi solutionate in perspectiva imediat urmatoare pentru
inbunatatirea predarii religiei. Este greu de fixat o ordine de prioritati, dar global privind problemele nu
trebuie ocolite urmatoarele aspecte: posibilitatea extinderii educatiei religioase la nivel liceal - prin
activitati atat formale cat si extrascolare, profesionalizarea didactica a tuturor celor care predau religia
(inclusiv a inspectorilor de religie, care nu toti au pregatirea psihopedagogica), structurarea sau
ameliorarea manualelor pentru toate clasele, revizuirea unor continuturi nespecifice (cele de istorie,
literatura etc.) in perspectiva conturarii unei largi culturi religioase (caci educatia religioasa poate fi
continuata sau consolidata si la orele de istorie, literatura etc.), realizarea unor articulari
interdisciplinare si a unui consens axiologic (in sensul ca ce se prezinta la o disciplina sa nu fie negat la
religie, si invers), deplasarea accentului de la caracterul informativ la cel formativ al acestei laturi a
educatiei si, nu in ultimul rand, realizarea unei conlucrari efective - fara prejudecati sau arogante - intre
clerici si laici.

Trebuie procedat cu inteligenta si profesionalism pentru consolidarea prestigiului acestei discipline. Sa


nu uitam ca orice intentie, oricat de buna ar fi, daca nu este aplicata cu metoda si chibzuinta, poate
degenera sau poate efectiv conduce la parodie, amagire, mahnire.
Necesitatea educatiei religioase

1 Votes

„Religia este comuniunea filiala de iubire sfanta dintre Dumnezeu si om, este raportul viu dintre
persoana umana si Parintele ceresc, trait prin toate facultatile sufletului, adica prin ratiune, vointa si
sentiment. Religia este cea dintai putere mare a istoriei si zestrea cea mai scumpa a sufletului omenesc.
Nu a existat vreodata popor fara religie, tendinta spre comuniunea cu o divinitate caracterizand oamenii
din toate timpurile. Iar cand aceasta tendinta s-a materializat prin cunoasterea Dumnezeului cel mai
adevarat, viata omului nu a mai fost conceputa fara comuniunea cu Hristos.

Religia este darul lui Dumnezeu catre om, prin care El se face cunoscut. Copiii nu ar sti nimic despre
parinti daca acestia nu li s-ar face cunoscuti; niciodata nu ar sti ce e iubirea tatalui sau a mamei daca nu
s-ar trezi si nu ar creste cu aceasta iubire. Asa e si religia. O avem de la Dumnezeu, prin iubire si
descoperire, in scopul mantuirii si desavarsirii. Noi n-am fi stiut nimic despre Dumnezeu, daca El, mai
intai, nu ne-ar fi iubit si nu ni s-ar fi descoperit. Religia este darul iubirii facut de Dumnezeu oamenilor si
transmis din generatie in generatie. In virtutea acestei iubiri dumnezeiesti suntem datori sa ne
cunoastem, sa traim, sa ne iubim si sa ne aparam religia si mai mult decat atat, suntem datori sa o facem
cunoscuta si copiilor nostri, dupa cum si noi am primit-o de la inaintasi. Pornind de la aceste
considerente, predarea religiei in scoli devine o necesitate si aceasta cu atat mai mult cu cat traim intr-o
epoca in care descentrarea valorica persista si se adanceste.

Educatia, in ansamblul ei, este o opera de spiritualizare a persoanei umane, care vizeaza implinirea
acesteia atat din punct de vedere spiritual-moral, cat si din punct de vedere intelectual. Este greu de
crezut ca se va atinge plenitudinea daca va fi lasata pe dinafara una dintre componentele fundamentale
ale educatiei. Omul se raporteaza la realitate atat pragmatic, prin intelect, vointa, actiune, dar si
spiritual, prin atitudini, simtire si credinta. O educatie integrala presupune pe langa latura intelectuala,
morala, estetica, tehnologica si o componenta religioasa. Fiinta umana tanjeste dupa transcendent, iar
aceasta proiectie are nevoie de o intemeiere, indrumare si o formare religioasa prin educatie. Se
observa astazi o criza spirituala, o debusolare morala a semenilor nostri. Educatia religioasa poate
fortifica fiinta si o poate orienta inspre tinte autentice. E adevarat ca prima sarcina a educatiei religioase
consta in formarea bunului crestin, capabil de a cunoaste si a pretui valorile sacre, dar nu trebuie omis
faptul ca devenim crestini prin conduite invatate zi de zi. Prin educatia in spirit religios ne informam cu
privire la propriile referinte religioase si in acelasi timp ne formam conduite pe masura valorilor sacre
interiorizate. Altfel spus, ne dezvoltam o componenta esentiala a fiintei noastre, si anume simtul religios
care, alaturi de celelalte simturi, este indispensabil vietii umane. Omul intreg, omul normal este acela
care are si isi dezvolta toate simturile, inclusiv simtul religios, darul iubirii lui Dumnezeu. „Unde lipseste
un simt, lipseste o stiinta” (C. Noica). Omul fara simtul religios este ca si omul fara simtul vazului sau al
auzului. De aceea, ca in cazul oricarui alt simt, si simtul religios trebuie dezvoltat prin educatie religioasa.
De asemenea, nu trebuie sa neglijam valenta culturalizatoare a educatiei religioase. La orele de religie
elevul isi desavarseste cultura generala, afla cunostinte specifice de istorie a religiilor, ia cunostinta de
mentalitati si atitudini care ar trebui sa caracterizeze viata de zi cu zi, ajunge la o credinta bine informata
si consolidata.

Educatia religioasa este cea care ii spune elevului ca Dumnezeu este Bunatate, Rabdare, Toleranta,
Respect, Buna Credinta, Blandete, Responsabilitate; intr-un cuvant, Dumnezeu este Iubire, iubire care
regleaza raporturile persoanei umane cu statul, cu societatea, cu semenii in general. Prin educatie, insesi
componentele culturii sunt mereu subliniate si aduse in atentia elevilor. Religia, fiind o componenta
semnificativa a culturii, trebuie sa intre in conul de lumina al pedagogiei. Tocmai de aceea invatatura
crestina este o ramura educationala de prima importanta si nu trebuie ignorata in procesul de educatie
scolara. Educatia, in ansamblul ei, constituie o parte componenta a existentei socio-umane. Educatia
este creatoare de cultura, caci gratie ei toate elementele culturii sunt mereu evidentiate si reactualizate.
De aceea, astazi educatia, ca proces de spiritualizare a omului, ar fi incompleta fara studierea Religiei,
caci fara studierea acesteia ar fi prejudiciat insusi raportul de integralitate dintre spirit si materie.
Existenta noastra nu se poate reduce la coordonate strict materiale. Umanitatea contemporana e
caracterizata de o saracie spirituala. Se remarca o atrofiere spirituala a constiintei. „A devenit o
dificultate sa stim cine suntem, de unde venim, incotro mergem; recunoasterea sociala a unui
fundament transcendent ar putea salva omenirea de o lenta, dar constanta ei degradare” .

Atata timp cat invatamantul, in ansamblul sau, va fi penetrat de o filosofie a educatiei, ce priveste doar
experienta sensibila, faptele si cifrele, se va cultiva o informatie haotica in locul unei cunoasteri integrale
si a unei unitati spirituale. Educatia este o actiune care vizeaza intregul, armonia, ea nu dezvolta numai
fortele fizice ale unui om, ca sa faca din el un atlet sau un salbatic, ea nu dezvolta numai fortele
intelectuale, care ar face din om un computer sau, posibil, un monstru. Vizand un om complet, ea
urmareste stabilirea unei armonii perfecte in dezvoltarea acestor forte. Or, in acest sens, Biserica a
proclamat inca de la inceput fratia dintre toti oamenii si a luptat pentru emanciparea femeilor si a
copiilor, a creat cele dintai conditii ale progresului social, a intemeiat si a sustinut cele dintai asezaminte
sociale (spitale, azile si orfelinate).

Dintotdeauna Biserica si-a dat intreg concursul ei pedagogic in solutionarea problemelor sociale si
aplicarea reformelor revolutionare, imperios cerute de legea iubirii aproapelui. Crestinismul e iubitor de
popor si este democratic, e religia mantuirii pentru toti oamenii, e universal, propaga fratia, dreptatea,
libertatea, pacea si iubirea intre oamenii de toate culorile. Prin puterile lui spirituale de convingere
distruge idea exploatarii omului si binecuvinteaza orice stradanie de pace, infratire, libertate si dreptate
din cea mai pura iubire de popor. Daca scolii ii revin sarcini pe directia dezvoltarii si formarii intelectuale,
morale, estetice, patriotice, de ce ar ramane in afara ei educatia religioasa?
Educatia religioasa urmareste formarea si desavarsirea caracterului moral religios, „indumnezeirea
omului”. Din faptele morale vedem limpede aportul considerabil pe care Biserica l-a adus, fara incetare,
de-a lungul veacurilor, progresul social de care este organic legata misiunea ei sacra, trecuta, prezenta si
viitoare. De aceea, dintotdeauna ea sprijina, dezinteresat si nelimitat, orice lucrare, orice plan ce se
desfasoara pentru a face pe om mai bun si mai fericit. Intre religie si morala este un raport de
reciprocitate. Cand sufera una, sufera ambele, cand prospera una, prospera amandoua.

Dezlegata de viata religioasa, viata morala devine o iluzie. In crestinism moralitatea atinge apogeul
tocmai pentru ca religia e perfecta. „Religia si morala au fost asemanate cu inspirarea si expirarea, care
compun respiratia” . Religia e inspirare: influenteaza gandurile si sentimentele nobile, morala e expirare,
caci rodeste faptele bune si ambele redau viata in splendoarea ei divina si in continuitatea ei biologica si
istorica – respiratia.

Religia nu numai constata raul, ci indica si remediul mantuirii: ajutorul de sus, harul prin care ne intarim,
ne purificam, ne indreptam si astfel devenim partasi naturii divine. „Educatia religioasa este producerea
si dezvoltarea sentimentului superior de legatura intre om si ceva mai presus de omenire, mai sus de
toate interesele trecatoare” .

Educatia constituie o parte componenta a existentei socio-umane. Adica ea a aparut o data cu aparitia
omului si va disparea o data cu disparitia lui. Din acest motiv educatia, in procesul evolutiei societatii, se
supune legilor generale de dezvoltare a ei.

Natura spirituala este in continua crestere, fapt pentru care in literatura de specialitate tot mai insistent
apare cererea pentru progres in educatie. Nu intamplator se initiaza o serie de reforme scolare. Insa
problemele educatiei nu vor fi solutionate definitiv atata timp cat ele vor cauta raspunsul in afara de
Dumnezeu, pana cand in sistemele pedagogice nu vor fi incluse principiile crestine dezvaluite de Hristos.
Vor rataci in intuneric, pentru ca sunt departe de Hristos, care este Lumina lumii si cei ce-L urmeaza pe
El vor avea lumina vietii (Ioan 8,12).

Reintroducerea orelor de religie in scoala dupa Revolutia din 1989 (…), a contribuit in mod decisiv la
inzestrarea invatamantului romanesc cu componenta sa religioasa a fost, mai intai de toate, o reparatie
de ordin moral, o iesire din umilirea impusa de regimul communist tineretului unui popor profund
credincios. Tipariturile Bisericii erau considerate pana atunci carti cu circuit inchis, literatura teologica s-
a ascuns sub formule istorice, pentru ca cenzura statului, cu o ideologie precisa, nu ingaduia publicarea
si raspandirea ei.

Insa aceasta perioada nu a durat mult si iata, spre slava Celui Atotputernic, lumina tinuta sub oboroc
urca pe inaltimea muntelui, ca sa lumineze tuturor lumina lui Hristos. Biruinta luminii credintei poporului
nostru, cu radacini infipte chiar in slovele Sf. Evanghelii, pe care a primit-o de la Sf. Ap. Andrei, este o
realitate in viata tinerilor si, mai ales, a elevilor care l-au primit din nou pe Hristos, Marele Arhiereu si
Inaltator al lumii in scoala.

De aceea, cei care vin azi si spun ca Hristos nu mai are loc in scoala nu sunt altceva decat o expresie a
derizoriului si a propriei bezne sufletesti in care isi duc viata clipa de clipa. Adevaratii romani se identifica
cu adevaratii crestini. Nu putem spune „roman” fara sa nu spunem „crestin”, nu putem vorbi despre
educatie fara sa nu vorbim despre educatia religioasa. Omul fara de religie nu este un om dezvoltat
normal, deoarece religia este cea care il desavarseste. De aceea, se impune predarea religiei in scoli,
pentru ca tinerii sa-L cunoasca pe Dumnezeu si sa se formeze in spiritual credintei si al iubirii fata de El si
fata de aproapele. Doar astfel generatia de maine va fi o generatie caracterizata de credinta, de nadejde
si de dragoste in Dumnezeu, o generatie „sanatoasa”. Doar asa vom putea fi mandri ca suntem urmasi ai
marilor si sfintilor voievozi romani Stefan cel Mare si Constantin Brancoveanu. Numai in spiritual trairii si
al comuniunii cu Dumnezeu ne vom putea pastra fiinta noastra nationala si asta pentru ca insasi istoria
neamului nostru se confunda cu trairea religioasa. Dintotdeauna poporul roman a trait si a simtit iubirea
lui Dumnezeu si niciodata nu va fi de acord sa renunte la acestea, deoarece el stie ca doar urmand
acestora va avea parte de cele bune ale lui Dumnezeu, a Caruia este puterea si slava in veci. Amin.”

Pr. prof. Gheorghe Hostiuc,

Inspector Invatamant religios

(Articol publicat in revista “Tinerii azi”, nr. 1/ ian 2007)