6. Profilul profesorului de religie. Rolul modelelor în educaţie.

Dinamica relaţiei profesor-elev în cadrul

educaţiei religioase.

Dimensiunea duhovnicească şi educatională a misiunii profesorului de religie rezultă din

responsabilitatea şi din rolul hotărâtor pe care acesta îl are în transformarea profundă a
personalitătii, în formarea deprinderilor şi atitudinilor de factură duhovnicească şi socio-morală
ale elevilor săi.
În Biserica întemeiată de Mântuitorul Hristos, prin întreaga iconomie a mântuirii,
Pedagogul este însuşi Hristos. Clement Alexandrinul spune: “să fie dar numit Cuvântul cu un
singur nume, Pedagog; numai El, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu poate învesti calitatea de
pedagog cu atributele desăvârşirii”.
De altfel, între credintă şi educatie, relatiile sunt de un tip special. Credinta este o cerintă
indispensabilă oricărei activităti umane: "dacă pleci la drum fără credinta atingerii unei tinte,
şansele de a o îmbrătişa sunt minime" (C.Cucoș). Prin intermediul educatiei religioase se pot
atenua scepticismul şi nihilismul, de care sunt atinse din ce în ce mai multe persoane.
Unul din factorii de seamă – poate chiar cel mai important – care contribuie
la promovarea educatiei religioase este profesorul de religie. Prin el se realizează functia
catehetică a Bisericii. Începutul misiunii învătătoreşti îl face însuşi Hristos. El învată Biserica Sa
în continuare, făcând-o părtaşă acestei slujiri, îndemnând lăuntric mădularele ei să se învete
unele pe altele.
După  Înviere, Mântuitorul porunceşte apostolilor: “Mergând, învătati toate neamurile”.
Hristos Cel Înviat, pentru a-Şi continua lucrarea, se alătură discipolilor Săi: “Și iată, Eu cu voi
sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Lucrarea lui Dumnezeu este cea care continuă şi
nu doar lucrarea omului. Dumnezeu transcende omul (catehetul) pentru a întâlni lumea.
În măsura în care conştientizăm şi ne asumăm – ca profesori de religie – această misiune,
atunci ne angajăm pentru lucrul bine făcut. Lucrul bine făcut implică din partea noastră un efort
constant în domeniul cercetării teologice şi pedagogice.
Suntem obligaţi, volens nolens, să observăm rezultatele ultimelor cercetări pe tărâmul
didacticii generale: în didactica traditională se punea accent pe transmiterea de idei gata făcute,
în didactica modernă se pune accentul pe latura formativă şi educativă a învătării. Elevul era
privit în didactica traditională ca obiect al educatiei, în didactica modernă elevul devine subiect
al educatiei; el trece drept partener în cadrul procesului de învătământ. În ceea ce priveşte
evaluarea didactică, în didactica traditională accentul cădea pe reproducerea notiunilor; în
didactica modernă, accentul cade pe îmbinarea învătării cu activităti aplicative. Spre exemplu, la
lectia de religie verificăm nu doar faptul că elevul a învătat o rugăciune, ci totodată observăm
dacă el o şi rosteşte.
Credem că realizarea educatiei religioase este facilitată de respectarea unor metode şi
principii didactice, care trebuie însă contextualizate la specificul predării religiei. In acest sens,
Părintele profesor Sebastian Şebu sublinia faptul că metodele şi mijloacele de învătămant trebuie
“să fie ilustrate prin exemple luate din Sfânta Scriptură, Sfânta Traditie, cuvinte ale scriitorilor
bisericeşti şi ale părintilor duhovniceşti contemporani”.
A fi şi a nu fi în lume: iată tensiunea teologică în care ne ducem misiunea noastră. Riscăm
uneori să operăm cu unele clişee stereotipe care şi-au pierdut actualitatea, pe de o parte, iar pe de
altă parte putem risca o fidelitate fată de prezent care omite veşnicia. Lucrul bine făcut incumbă
o dublă fidelitate: fată de Evanghelie şi fată de realitatea contemporană.
 În acelaşi timp, profesorul de religie este el însuşi mentor şi ucenic în şcoala lui. Este
mentor deoarece menirea lui este aceea de a forma caractere religios-morale, de a forma opinii.
Profesorul de religie este ca un iceberg. Este mai degrabă ceea ce nu se vede decât ceea ce se
vede. Ca la oricare alt profesor, putem să-i observăm cunoştintele de specialitate, conduita
profesională, conceptele privind procesul educational etc. Ceea ce nu se vede sunt sentimentele
lui, conştiinta, atitudinile şi mai ales vocatia.
Spuneam mai sus că profesorul de religie este şi ucenic în şcoala lui. Bine este să privim
statutul nostru ca fiind al ucenicului care mereu are ceva de învătat. Orice tânăr profesor, când
trece pentru prima oară pragul unei şcoli, este plin de entuziasm şi hotărat să-şi pună în evidentă
toate cunoştintele acumulate în anii de facultate. Totodată, el trebuie să fie conştient de lacunele
perceptiei copiilor şi de dificultătile predării unor notiuni şi concepte însuşite în timpul studiilor
universitare. Nu-i uşor de acceptat ideea că nu ştim încă suficient de mult despre subtilitătile
meseriei de dascăl; nu-ti este uşor să concepi că educatia se poate face şi altfel; nu renuntăm uşor
la suficiente. Se ştie că în procesul de învătământ sunt prezenti trei factori: profesorul, subiectul
de educat (elevul) şi materia de învătământ. Pentru ca procesul de .învătământ să-şi atingă
obiectivele, este necesară existenta unei concordante între aceşti factori.
Observăm că în zilele noastre omul contemporan nu se prea interesează de principiul
ultim al existentei, nu-şi caută un sens al existentei lui. Omul zilelor noastre preferă să trăiască
într-o lume de agitatie şi zgomot, fiindcă îi este teamă să se întâlnească chiar şi cu sine însuşi.
Acest fenomen se manifestă şi în societatea românească cu tot mai mult aplomb. Ce avem de
făcut în această situatie? Credem că societatea cu problemele ei trebuie să stea în centrul atentiei
noastre.
Cu sigurantă, în secolul XXI nu vom transmite mesajul evanghelic ca în secolul al XIX-
lea. Dar vom transmite aceleaşi valori veşnice revelate de Dumnezeu. Cu fiecare etapă, cu
fiecare generatie, Biserica îşi reînnoieşte mijloacele pastorale. Biserica rămâne aceeaşi în
principiile ei privind credinta, dar se revigorează mereu în maniera de expunere a credintei. Ni se
pare sugestiv îndemnul Î.P.S. Antonie Plămădeală: “a fi în pas cu lumea, dar nu ca lumea”,
reactualizând valorile creştine pe măsura fiecărei generatii>> (Vasile Timiș).
Ca reușită a educatiei religioase este nevoie ca profesorul de religie să corespundă
anumitor cerinte. Întrucât el este cel care influentează decisiv educatia elevilor, trebuie să aibă o
personalitate deosebită. Pentru un bun educator se cer anumite calităti spirituale:
a) vocatia (e o simtire lăuntrică, dăruită omului de Dumnezeu; profesorul cu vocatie e
preocupat de dezvoltarea personalitătii elevilor și are conștiinta faptului că este trimisul lui
Dumnezeu în fata elevilor, pentru a le preda învătătura revelată despre Fiul lui Dumnezeu
înomenit)
b) dragostea (virtutea cea mai înaltă a profesorului de religie este iubirea fată de elevii săi
- așa cum și Mântuitorul a iubit copiii – deoarece “a educa înseamnă a iubi“)
c) smerenia
d) răbdarea
e) blândetea
f) profesionalismul (să fie un bun psiholog, să aibă tact pedagogic, să cunoască Sfânta
Scriptură, Sfânta Traditie, să stăpânească metodele de educatie și modul lor de aplicare, să aibă o
cultură generală care să-l ajute in realizarea interdisciplinaritătii, să aibă capacitatea de
autoevaluare a activitătii sale, etc.)
g) sinceritatea și curătia inimii (pentru a putea proteja sufletul curat al elevilor)
 h) bunătatea (care exclude nervozitatea, mânia, răzbunarea sau alte sentimente josnice
fată de elevi)
i) evlavia (trebuie să dovedească viata sa duhovnicească, pentru că din evlavia
profesorului se dezvoltă și evlavia elevilor)
j) umorul (fără să ironizeze pe elevi)
k) optimismul (să scoată în evidentă partea bună a lucrurilor)
Profesorul de religie trebuie să fie un model pentru elevii săi, deoarece el nu transmite o
învătătură teoretică, abstractă, fără legătură cu modul nostru de ne trăi viata de zi cu zi, ci o
învătătură vie, concretă, practică, ce trebuie să modeleze sufletele noastre spre a atinge starea
deplinătătii în Hristos, vârsta bărbatului desăvârșit. Profesorul de religie trebuie să ajungă, prin
viata sa și modelul de comportament și trăire pe care îl oferă elevilor săi, să poată spună ca și
apostolul Pavel: “Cele ce ati învătat și ati primit de la mine, cele ce ati auzit și ati văzut la mine,
acestea să le faceti, și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Fil. 4:9)>> (Șebu, Sebastian, Metodica...)
Etimologic, profesor = pro+for,fari - a spune ceva în fata cuiva - a mărturisi, mentor,
martor, mărturisitorul (prin viata lui) al unui crez (ortodox)
Calitătile profesorului de religie:
1) intelectuale (inteligentă, imaginatie, memorie, etc.)
2) morale (credintă, iubire, nădejde, altruism, echilibru, etc.)
3) fizice

3. Relația profesor - elev la ora de Religie

Predarea și învățarea Religiei în școală este, fără îndoială, un proces complex care
angajează într-un dialog al sufletelor profesorul de Religie și elevii săi și în care calitatea actului
educațional se împletește într-un mod armonios și firesc cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Acest dialog al sufletelor însă nu este întotdeauna ușor de stabilit întrucât elevul parcurge,
începând cu gimnaziul și continuând mai accentuat cu liceul, o perioadă în care apar întrebările,
frământările, căutările, dorurile nespuse și lupta interioară cu sentimentele contradictorii. Secolul
al XXI – lea, cu plusul de neliniște, de provocări, de nesiguranță pe care îl aduce, adaugă noi
probleme la care elevii trebuie să facă față. Astfel, binele și frumosul sunt din ce în ce mai greu
de recunoscut, credinţa şi valorile spirituale nu mai sunt apreciate, iar libertatea fără
responsabilitate este promovată. În plus, discrepanța mare între ideile frumoase și realitate îl face
pe adolescent să fie dezamăgit de lume, să alunece în confuzii, să cadă în apatie sau să treacă
prin crize spirituale și existențiale.
Este momentul în care tânărul se preocupă de marile probleme ale vieții, cum ar fi rostul
vieții omului pe pământ, de ce suferă oamenii sau ce se întâmplă după moarte etc. Credința
religioasă nepusă la îndoială din copilărie este acum zdruncinată și apar primele îndoieli despre
existența lui Dumnezeu. Dacă înainte accepta fără nicio rezervă opinia celor mari, acum
atitudinea lui se modifică complet și caută tot mai mult argumente raționale pentru explicarea
tuturor nelămuririlor sale4 . La acestea se adaugă și non-conformismul specific vârstei, dorința
de independență și de nesupunere față de autoritate.
Nu întotdeauna elevii sunt atât de receptivi pe cât i-ar dori profesorul, iar cei din clasele
terminale (a VIII – a și a XII –a) au tendința de a se pregăti doar la disciplinele la care susțin
examene. Alteori, unii elevi nu acordă o atenție deosebită aplicării în viața de zi cu zi a
cunoștințelor acumululate de ora de Religie, considerând suficient faptul de a fi informat în
domeniul religios și neglijând partea aplicativă a informațiilor dobândite. Astfel, această
perioadă devine destul de critică în ceea ce privește educația religioasă care poate să eșueze dacă
nu va ține cont de aceste probleme afective inerente vârstei.
Profesorul de Religie, conștient de misiunea pe care o are de îndeplinit prin întreaga sa
activitatea didactică – să învețe pe alții cuvântul lui Dumnezeu – trebuie să fie mereu preocupat
de a descoperi cele mai adecvate mijloace pentru a duce cuvântul lui Dumnezeu la inima elevilor
săi.
Acum, poate mai mult ca oricând, i se cere profesorului de Religie să fie un cadru
didactic cu o excelentă pregătire metodică și științifică în disciplina pe care o predă ca să poată
promova în cadrul orei un dialog frumos și de calitate cu elevii săi și să poată oferi un răspuns
bine argumentat la întrebările și neliniștile lor. Profesorul de Religie va alege spre dezbatere şi
unele teme cu caracter interdisciplinar în care principiile şi valorile religioase să îndeplinească o
funcţie de sinteză.
De asemenea, predarea conţinuturilor este necesar să se facă astfel încât învățarea elevilor să nu
fie una mecanică, ci elevii să poată reflecta asupra noțiunilor însușite, să le aplice în viața de zi
cu zi. Prin aceste ore în care credinţa nu se predă şi nu se învaţă din perspectiva îmbogăţirii
culturii generale a elevilor, sufletul tinerilor este deschis spre a cunoaşte iubirea lui Dumnezeu.

Pe lângă pregătirea de specialitate, profesorul trebuie să învețe și să se adapteze eficient

la solicitările crescânde ale societății actuale, precum și la nevoile sufletești ale elevilor pe care îi
întâlnește la fiecare oră. De aceea, cunoaşterea percepţiilor, a trăirilor şi a caracteristicilor
educaţiei religioase în diferite etape psihogenetice devine un imperativ8 . Profesorul va urmări să
identifice și să delimiteze tipurile de argumente care se pretează în anumite momente ale
educației religioase.
La aceste cerințe se poate ajunge printr-o permanentă preocupare de propria formare
profesională, dar în același timp şi mai presus de toate, prin chemarea ajutorului şi a
binecuvântării lui Dumnezeu în tot ceea ce face. Profesorul de Religie trebuie să fie atent să nu
se focalizeze exclusiv pe propria sa formare academică, ci să se preocupe și de propria formare
duhovnicească. Aceasta a fost o prioritate a profesorului indiferent de exigențele în schimbare ale
lumii în care trăiește, pentru că așa cum spunea Mitropolitul Antonie de Suroj, nimeni nu poate
duce pe cineva acolo unde el nu a fost și dacă nu a parcurs drumul respective
Este bine știut faptul că, indiferent de vârsta elevilor cu care se dialoghează, principalul
mijloc de educație este viața profesorului, model pentru elev, dar și pentru familia lui. Slujitorul
catedrei, dacă nu se îndreaptă mai întâi el spre Sfântul Altar și nu este convins de locul lui în
Biserică, nu-i va putea convinge nici pe elevii săi, care au nevoie de modele. Profesorul trebuie
să fie el cel dintâi participant la viața Bisericii.
În această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viață și își conturează un
ideal10 . Ancorați în viața Bisericii, tinerii de astăzi pot deveni și ei, la rândul lor, modele pentru
cei din jurul lor. Este imbucurător faptul că, deși confruntați cu atâtea probleme, din ce în ce mai
mulți tineri reușesc să-L găsească pe Dumnezeu și să se implice în viața Bisericii.
Fără profesori adevărați, nici cea mai bună organizare a învățământului, nici cele mai
potrivite metode și mijloace nu prețuiesc nimic. Însă toate aspectele enumerate ce vizează
didactica orei de Religie nu sunt suficiente, dacă nu sunt dublate și de grija sufletească a
profesorului de Religie față de elevii săi, manifestată în purtarea permanentă a elevilor în
rugăciune şi în preocuparea de progresul lor moral – duhovnicesc. Ceea ce trebuie să încununeze
metoda de predare în învăţământul religios este metoda iubirii, pe care profesorul trebuie să o
aibă mereu la îndemână şi să o lase să pătrundă în sufletul elevilor săi.
 Modul de relaţionare a profesorului cu elevii săi este foarte important în perioada
adolescenței. Acesta trebuie să fie atent să nu respingă cu duritate afirmaţiile elevilor săi, chiar
dacă uneori sunt și eronate și să respecte punctele lor de vedere. Dialogul care se poartă trebuie
să fie sincer, deschis, argumentat, bazat pe respect și să evite tentele ironice, moraliste sau
culpabilizatoare11. Prin această manieră de abordare discretă și delicată a profesorului sunt mai
multe şanse ca elevul să-şi deschidă sufletul și astfel, relația profesor - elev să se consolideze.
De asemenea, nu se dorește ca profesorul să le impună elevilor credința, ci trebuie
cultivate motivaţia şi interesul. O atragere forțată la religie, în această fază critică, poate fi
dăunătoare și pentru elev, dar și pentru ideea credinței în sine. ”Profesorul care ştie să-şi impună
autoritatea într-un mod mai discret are mult de câştigat”. Este important ca elevul să nu se simtă
dirijat, ci protejat pentru că unii elevi ”nu refuză neapărat autoritatea profesorului, ci mai degrabă
refuză impunerea autorităţii într-un mod excesiv”12 .
Sunt și mulți alți factori care au un impact asupra orei de Religie: condițiile concrete din
școala respectivă, atitudinea părinților, lipsurile materiale sau problemele familiale pe care unii
elevi le poartă în sufletele ca o povară etc. Profesorul de Religie trebuie să se aplece cu multă
dragoste asupra problemelor tinerilor, să le fie alături în situaţiile dificile prin care trec ei şi
familiile lor.
Învățământul religios modern cere de la toți participanții actului educațional un suflet
deschis spre primirea adevărurilor de credință, iar de la profesor în mod special credință, iubire și
înțelegere pentru toți cei care îl înconjoară în procesul instructiv - educativ, dar și o metodă
pedagogică bine pusă la punct și o pregătire temeinică.
Întreg actul educațional trebuie să fie reflexiv, iar profesorul să se interogheze permanent
asupra eficienței prestației sale didactice. Numai printr-o abordare reflexivă, cadrul didactic
poate identifica minusurile activității sale cu elevii și prin perfecționare să descopere acele soluții
care să îi optimizeze procesul intructiv-educativ.