CONSILIEREA EDUCAŢIONALĂ ŞI DUHOVNICEASCĂ

Între diferitele tipuri de consiliere: educaţională, profesională, informaţională,

vocaţională, de dezvoltare profesională, consilierea duhovnicească are un loc
privilegiat. Pentru a consilia si îndruma se impune cunoaşterea unor strategii, a unor
procedee şi tehnici de consiliere si totodată se impune să ne cunoaştem pe noi înşine.
Dictonul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” a rămas celebru, având valenţe duhovniceşti,
axiologice, pragmatice si mai ales ontologice. A trăi întru cunoaştere înseamnă a trăi
întru adevăr. Problematica cunoaşterii a făcut de-a lungul timpului obiectul unor
reflexii în rândul filosofilor, pedagogilor, psihologilor etc.
Consilierea duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor
soluţii pentru problemele cu care se confruntă elevii, cât şi pe cunoaşterea de sine ca
ipostază a cunoaşterii şi aprecierii de Dumnezeu. Prin consilierea duhovnicească
elevii pot fi conştientizaţi de faptul că „toate relele pe care le suferă omul ca urmare
a păcatului strămoşesc au drept primă cauză necunoaşterea lui Dumnezeu, pentru că
omul creat să-L contemple şi să-L cunoască pe Dumnezeu şi-a întors mintea de la
El”. Omul înnoit în şi prin Iisus Hristos are puterea prin credinţă de a găsi soluţii la
problemele şi conflictele cu care se confruntă.
Îndreptarea, prin consiliere, a unor devieri comportamentale la elevi presupune
cunoaşterea cauzelor acestora. Consilierea duhovnicească oferă elevilor şansa de a
conştientiza că viaţa nu trebuie trăită cu nepăsare şi indiferenţă, că nu trebuie să ne
pierdem „în căutări şi preocupări fără rost sau în plăceri vremelnice şi deşarte, care
în puţin timp se prefac în dureri ale morţii”. Consilierea şi îndrumarea elevilor
vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci urmăreşte şi dobândirea de către elevi a
unor deprinderi şi practici religioase. Profesorul de religie poate influenţa elevii în
ceea ce priveşte felul lor de a se raporta la Dumnezeu, de a-şi asuma calitatea de
creştini. Elevii vor fi conştientizaţi de faptul că „în cel mai autentic înţeles, viaţa
duhovnicească este o alternativă dinamică şi plenară de existenţă, un mod sănătos şi
viguros de a gândi şi acţiona, într-o perspectivă optimistă, entuziastă şi de pace
sufletească”. Viaţa duhovnicească nu trebuie concepută doar ca un mod de reprimare
a pornirilor, ci ca izvorul unor bucurii perpetue. Elevii vor fi învăţaţi şi conştientizaţi
asupra faptului că prin cunoaşterea lui Dumnezeu, prin trăirea şi mărturisirea
credinţei, ajungem la un mod de viaţă care corespunde cu Adevărul. Credinţa
constituie „experienţă conştientă şi personală a tainei lui Dumnezeu Celui viu şi
veşnic”. Aşadar, există o legătură strânsă între credinţă, trăirea credinţei prin cult şi
modul de a vieţui printr-o anumită formă de spiritualitate. Mărturisirea şi trăirea
cultică a credinţei şi raportarea vieţii şi a faptelor noastre la credinţa mărturisită
constituie o datorie sfântă pentru fiecare pentru noi. Atunci când ne propunem să
îndreptăm, prin consiliere, un anumit comportament, ne definim intenţiile cu mare
precizie şi administrăm aprecieri şi întăriri pentru fiecare reacţie a elevului. Preotul
sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici şi procedee propuse de către
unii specialişti în domeniul învăţării comportamentului, pot determina unele
modificări comportamentale ale elevilor cu probleme. Cât timp un comportament
poate fi indus, poate fi învăţat, de multe ori el poate fi şi dezvăţat. În multe cazuri
fiecare comportament are anumite antecedente şi anumite consecinţe. Activitatea de
îndrumare duhovnicească trebuie să plece de la premisa conform căreia un anumit tip
de comportament al elevului poate fi schimbat dacă vom folosi mijloacele şi tehnicile
adecvate.
Când ne propunem să schimbăm un anumit tip de comportament sau o anumită
atitudine a elevilor, se impune ca prin acţiunile noastre să-i determinăm pe elevi să-şi
aleagă priorităţile, să-şi găsească un rost în tot ceea ce fac. O intervenţie pragmatică
propune o radiografiere clară a idealurilor, a propunerilor şi a simţămintelor elevilor:
Ce-şi doresc de la viaţă, cum gândesc, care le sunt bucuriile, care le sunt împlinirile,
lipsurile etc.
O lume în care adevăratele valori lipsesc tot mai mult, „o lume căreia valorile îi sunt
adăugate prin opţiunea oamenilor…este o lume fără om”. Preotul şi profesorul de
religie au obligaţia de a face din ora de religie o oră de consiliere şi îndrumare a
elevilor spre viaţa cu şi în Hristos, spre împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre o viaţă
responsabilă şi mai plină de sens.
O educaţie responsabilă a copiilor nu se poate face în afara unei dimensiuni
duhovniceşti acesteia.
Toţi tinerii îşi doresc să reuşească în viaţă, să aibă o carieră, să obţină o diplomă, să
fie împliniţi. Pentru aceste lucruri îi pregăteşte şcoala. Dar pentru a reuşi mai au
nevoie de ceva: de echilibru, de asumarea responsabilităţii faptelor lor, de linişte
sufletească. Aici, Biserica, prin orele de religie are un cuvânt de spus.
Să încercăm, în măsura posibilităţilor, să ajungem la inima tinerilor chiar dacă
uneori trebuie să le vorbim pe limba lor. Oare nu ne învaţă sfântul Apostol Pavel în
acest sens: „Deşi sunt liber faţă de toţi, rob tuturor m-am făcut, pentru ca pe cei mai
mulţi să-i dobândesc…Tuturor toate m-am făcut, pentru ca în orice chip să-i
mântuiesc pe unii. Dar pe toate de dragul Evangheliei le fac” ( I Cor. 9, 19-23 ).