1.

Definiţii
Falsificarea este operaţia de obţinere a unui produs asemănător cu altul, deja existent în
comerţ, operaţie efectuată în scop de înşelăciune şi de obţinere a unor venituri ilicite. Expertizele
având drept obiect mărfuri falsificate sau contaminate sunt în general expertize complexe, cu
participarea unor specialişti din diverse domenii, necesitând investigaţii laborioase şi de durată.
Fraudele, substituirile şi falsificările mărfurilor se înscriu în categoria mărfurilor frauduloase, a
căror amploare a crescut pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti - sursele potenţiale ale acestor
mărfuri frauduloase sunt:
- economia de piaţă, bazată pe libera reglare a cererii cu ofertă;
- lărgirea şi intensificarea schimburilor comerciale pe pieţele interne şi internaţionale;
- creşterea numărului agenţilor comerciali implicaţi într-un proces logistic.
Astfel, Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi ilicite
stipulează că „folosirea ori substituirea de mărfuri sau orice alte produse, precum şi expunerea
spre vânzare sau vânzarea de asemenea bunuri, cunoscând că sunt falsificate sau substituite
constituie activităţi comerciale ilicite şi atrag răspundere contravenţională sau penală”.
De asemenea, Ordonanţa Guvernului României nr. 39/1995 privind producţia de produse
alimentare destinate comercializării menţionează că „falsificarea sau substituirea în domeniul
calităţii constituie orice înşelăciune sau tentativă de înşelăciune privind natura, caracteristicile
calitative, compoziţia, conţinutul în substanţe utile, înlocuirea în componenţa produsului a unor
substanţe cu altele vătămătoare sănătăţii, precum şi falsificarea de denumiri, descrierea sau alte
declaraţii false privind originea, cantitatea sau identitatea mărfurilor sau serviciilor, care
contribuie la stabilirea valorii produsului”.
Normele de igienă privind alimentele şi protecţia sanitară a acestora, aprobate prin
Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 661/1995, definesc falsificarea produselor alimentare ca fiind
„adaosul oricărei substanţe naturale sau sintetice în produse în scopul mascării unor defecte ale
produselor alimentare, precum şi în scopul modificării sau conferirii de proprietăţi pe care
produsele nu le justifică prin compoziţia lor naturală şi prin normele de fabricaţie”.
Alţi autori definesc falsificarea ca fiind „operaţia de obţinerea şi comercializare a acelor
produse care reprezintă reproduceri (imitaţii) aproape fidele, dar de calitate inferioară, a unor
produse originale existente pe piaţă, operaţie efectuată în scop fraudulos pentru obţinerea unor
venituri necuvenite.
Sensul corect al noţiunii de falsificare poate fi mai bine conturat dacă se ţine seama de
principalele direcţii posibile de falsificare care, în cazul produselor alimentare, pot fi rezumate
după cum urmează:
 îndepărtarea uneia sau mai multor componente naturale;
 modificarea proporţiei normale de componente chimice specifice;
 introducerea în produs a unor substanţe nespecifice şi nici normale naturii acestuia;
 substituirea unor componente naturale cu componente sintetice sau artificiale, neavizate din
punct de vedere sanitar;
 comercializarea unui înlocuitor de produs drept produs natural;
 produsul este complet falsificat, fiind obţinut prin asocierea unor componente chimice
asemănătoare celor din care se obţine produsul natural;
 recondiţionarea unui produs degradat sau viciat, în scopul mascării defectelor care ar fi
evidenţiat proprietăţile necorespunzătoare ale produsului respectiv.
 2. Clasificarea principalelor tipuri de falsificări ale mărfurilor
Falsificarea mărfurilor industriale prezintă anumite particularităţi faţă de cea a mărfurilor
alimentare, particularităţi legate de natura materiilor prime, destinaţie, termen de garanţie (unele
produse sunt de folosinţă îndelungată), condiţiile de păstrare şi depozitare, tehnica de realizare a
falsului ş.a.
Amploarea fenomenului de contrafacere de la început de mileniu trei arată importanţa
cunoaşterii principalelor tipuri de falsificări de către agenţii economici pentru a lua măsuri de
protecţie a consumatorilor şi a evita pătrunderea pe piaţa românească a mărfurilor falsificate.

1. După calitatea execuţiei, tipurile de falsificări ale mărfurilor industriale care s-au
dezvoltat de-a lungul anilor pot fi incluse în trei grupe largi care reflectă căile urmate de
industrializare, şi anume:
 Falsificarea artizanală (sau tradiţională). Se bazează pe îndemânarea unui specialist
în producerea de falsuri. Acest tip de falsuri este întâlnit, de regulă, în domeniul antichităţilor,
artelor, ceramică, sticlă, mobilier, covoare, ceasuri, bijuterii şi multe altele. Falsificatorul
posedă alături de specialitatea sa şi alte tehnici cu ajutorul cărora creează o reproducere
precisă cu o aură de vechime (patină). Uneori reuşesc să transforme creaţii deteriorate sau
obiecte de artă obişnuite în opere reproduse perfect dând impresia de autentic.
 Falsificarea de slabă calitate. Este realizată folosind materii prime, materiale şi
tehnologii mai puţin valoroase. Acest tip de falsificare este cel mai comun, cel mai întâlnit şi
se referă la aproape toate grupele şi subgrupele de mărfuri industriale. Foloseşte tehnici care
nu necesită o prea mare îndemânare dar implică o finanţare considerabilă şi abilităţi
organizaţionale deoarece depinde de nivelul economiei la scară mondială. Falsificatorii
operează adesea la nivel internaţional şi pot produce sau cumpăra componente din multe ţări,
pot să le asambleze, ambaleze şi eticheteze în altă ţară şi totuşi să le vândă în cu totul alte
regiuni geografice.
Tehnici care abordează acest tip de falsificare implică copierea cu ajutorul unor
dispozitive de copiat foarte ieftine, pentru care nivelul de îndemânare necesar este minim.
Astfel de domenii includ copierea unor programe de calculator şi a unor caste audio
neprotejate. Deşi mediul respectiv poate fi considerat ca fiind falsificare de înaltă
performanţă, tehnologia a venit în sprijinul falsificatorului prin faptul că i-a furnizat acestuia
instrumentele necesare pentru a face copiile. Dispozitivele de copiere color avansate
reprezintă un alt exemplu major de tehnologie nouă care a fost utilizată de către falsificatori
pentru a produce acte justificative, bancnote şi o serie întreagă de alte documente de valoare.
Dispozitivele de scanat, de imprimat şi computerele ieftine sunt de asemenea folosite de către
o generaţie nouă de falsificatori amatori pentru a realiza copii cât mai aproape de cele
originale după documentele de valoare.
Falsificarea de slabă calitate se dezvoltă odată cu industrializarea şi beneficiază de metode
moderne pentru producţia de masă.
 Falsificarea de înaltă performanţă necesită, în general, abilităţi considerabile pentru a
realiza produse foarte apropiate cu originalul. Putem da exemple de falsificări de produse
electronice cum ar fi circuite imprimate care conţin software pentru jocuri pe computer.
Tehnicile implică stimularea plăcuţei originale prin analizarea componentelor şi
încercarea de a crea acelaşi rezultat folosind alte componente. Alte produse care au fost
atacate de falsificatorii de înaltă performanţă sunt: valuta, cărţile de credit, cartelele
telefonice, decodoarele pentru sateliţi, produsele farmaceutice etc.
 2. După oferta de mărfuri industriale falsificate şi prezentate la comercializare se
disting cinci grupe care diferă şi pot fi uşor identificate. Cumpărătorul poate alege dintr-o ofertă
relativ mare şi diversificată la preţuri diferite şi dacă este mai puţin informat poate fi uşor înşelat.
 Mărfuri „de producător”. Multe mărfuri industriale sunt falsificate chiar de producător
sau de constructor prin diferite modalităţi. Mărfurile cu marcă de renume, recunoscute pe
piaţa mondială ca mărfuri originale, autentice nu suferă acest fenomen deoarece marile firme
producătoare şi-ar afecta renumele. Este cazul mărfurilor în domeniul auto (inclusiv piesele
de schimb), electronice, electrocasnice, jeans, încălţămintea sport ş.a.
Mărfurile autentice sunt prezentate în ambalaje originale, poartă logo-ul mărcii de
renume. Ele sunt conforme 100% cu caietul de sarcini şi sunt protejate de prevederile legale
privind protecţia intelectuală şi artistică. În general, aceste mărfuri sunt vândute de
reprezentanţele producătorilor sau prin reţeaua de comercializare a hypermarket-urilor..
 Mărfuri „de furnizor”. Marii producători de mărfuri industriale (autoturisme,
electrocasnice, electronice ş.a.) transferă fabricarea pieselor necesare montajului sau chiar
produsele lor către alte întreprinderi. Acestea comercializează piesele sau produsele şi sub
propria lor marcă iar piesele respective sunt destinate înlocuirii componentelor defectate sau
uzate (piese de schimb).
Calitatea ar trebui să fie în mod strict aceeaşi cu a pieselor sau cu produsele de origine
(realizate de producătorul sau constructorul mărcii respective) căci este vorba de aceleaşi
piese de schimb sau produs, numai ambalajul se schimbă şi poartă numele producătorului
care este şi furnizorul mărcii produsului respectiv.
Dificultăţile care apar la aceste produse „de furnizor" sunt legate de faptul că nu este
posibil să se facă o triere între mărcile omologate şi imitaţii (falsuri). Aceste produse se
comercializează prin hipermarket-uri, magazine specializate şi în cazul pieselor de schimb
prin service-uri.
 Produse „adaptabile". Provin în general de la fabricanţii care nu au fost reţinute de
marele producător (constructor) în procesul de negociere al ofertei pentru a participa la
realizarea montajului final al produsului industrial. Şi aceste piese de schimb sau produse
oferă un nivel bun de calitate. Ele corespund caietului de sarcini al mărcii produsului
respectiv. Ele pot fi comercializate sau montate şi utilizate fără teamă la reparaţia produsului,
fiind comercializate prin hipermarketuri, magazine specializate şi prin service-uri
independente.
 Produse „pirat". Sunt produse care nu posedă calităţile şi nici durata de utilizare şi oferă
„aparenţa unor produse autentice". Mărfurile pirat se întâlnesc în domeniul pieselor de
schimb, mărfuri auto, electronice, electrocasnice, CD-uri, articole jeans, încălţăminte sport,
software şi multe altele.
 Produse „reciclate". Sunt produse care au fost folosite (utilizate) şi apoi sunt
comercializate (second-hand) sau rezultă din dezmembrarea unor produse, demontarea sau
demolarea (în cazul construcţiilor) şi afectează securitatea şi siguranţa în utilizare şi interesele
economice ale consumatorului. Calitatea unor astfel de produse poate pune în pericol
sănătatea şi chiar viaţa consumatorului.

3. După modalitatea (tehnologia) de execuţie a falsului putem evidenţia numeroase

tipuri care reflectă spiritul inventiv al executantului:
 Substituirea. Constă în înlocuirea unor componente naturale din mărfurile industriale cu
unele sintetice, artificiale, cu valoare inferioară şi neavizate uneori din punct de vedere
toxicologic sau igienico-sanitar. Este întâlnită în cazul produselor de parfumerie, a produselor
cosmetice, textilelor, încălţămintei, lacurilor şi vopselelor, pietrelor preţioase şi multe altele.
Tot substituirea se consideră şi încadrarea intenţionată a unui produs de calitate inferioară
într-o clasă de calitate superioară. Această modalitate este practicată la acele mărfuri
industriale la care se face sortarea pe calităţi în funcţie de numărul, mărimea şi poziţionarea
defectelor şi care au preţuri diferenţiate în comercializare. Este cazul tricotajelor, produselor
ceramice, blănurilor etc.
 Alterarea. Constă în comercializarea la preţurile curente ale unor produse la care s-au instalat
modificări fizico-chimice şi mecanice datorită structurii şi compoziţiei chimice interne şi care
afectează caracteristicile organoleptice, fizice, chimice, mecanice şi chiar securitatea şi
siguranţa în utilizarea produselor. Se mai pot întâmpla aceste procese şi prin depăşirea
termenului de garanţie şi comercializarea produselor după această dată.
Exemple pot fi evidenţiate în cazul agenţilor de spălare, lacuri şi vopsele, produse de cauciuc,
încălţăminte şi marochinărie din înlocuitori ai pielii ş.a.
 Contrafacerea. Există un număr mare de definiţii ale termenului şi ale activităţilor care sunt
în strânsă legătură cu aceasta în funcţie de contextul în care este folosit. Contrafacerea
produselor industriale cuprinde trei modalităţi de execuţie:
a. Imitarea. Constă în realizarea unui produs care este foarte asemănător cu un alt produs
fabricat de altcineva cu scopul de a părea că este original. Este mult întâlnită în domeniul
mărcilor, ambalajelor, etichetelor etc.
b. Pirateria. Este folosită mult în legătură cu dreptul de proprietate intelectuală. Putem
evidenţia: pirateria software, pirateria CD-urilor, pirateria textilă ş.a.
c. Sofisticarea. Constă în modificarea compoziţiei unui produs sau a reţelei de fabricaţie prin
folosirea uneia sau mai multor componente şi înlocuirea lor cu altele de calitate şi valoare
inferioară.
 Reciclarea. Constă în punerea din nou în valoare (mai redusă) a unor produse
rezultate prin demontare, dezmembrare, demolare (în cazul construcţiilor), recondiţionare şi
reconstituire. Reprezintă un grup important de produse comercializate sub numele de
„second-hand".
a. Demontarea. Se realizează prin desfacerea unui aparat, instrument, mecanism,
produs în părţile lui componente, în sisteme şi piese şi apoi comercializarea acestora ca
piese; uneori chiar drept piese noi. Ele pot reprezenta un pericol pentru securitatea şi
siguranţa în utilizare şi în acelaşi timp constituie şi o înşelare a consumatorului. Un
exemplu mediatizat este cel al autoturismelor Dacia furate care sunt dezasamblate şi
demontate până la piese şi apoi comercializate.
b. Dezasamblarea. Constă în desfacerea unui sistem în două sau mai multe piese
(componente) îmbinate sau articulate.
c. Demolarea. Constă în dezvoltarea unor construcţii şi recuperarea principalelor
materiale de construcţie prin comercializarea acestora.
d. Recondiţionarea. Constituie operaţia de remediere a unor defecte, degradări şi
readucerea lor în starea de funcţionare în cazul unor aparate sau de utilizare şi apoi comer-
cializarea lor la preţurile pieţei. Este curent întâlnită la toate mărfurile industriale din
import care au suferit deteriorări din timpul transportului şi în special din timpul
 transportului maritim (furtuni, variaţie de temperatură, umiditate, aşezare şi depozitare
necorespunzătoare ş.a.).
e. Reconstituirea. Constă în recompunerea părţilor componente ale unui produs, a
reface fără modificări în mărime reală, în desen sau în plan, pe bază de fragmente sau de
documente. Se aplică la obiecte de ceramică de artă, mobilier artistic, edificii, documente
şi în special la opere de artă.
Atât recondiţionarea cât şi reconstituirea sunt realizate prin intervenţia muncii unor
specialişti sau echipe de specialişti de înalt profesionalism. În majoritatea cazurilor, ele
sunt produse cu o funcţie convenţională extraordinară. De exemplu: tablouri, statuete,
ceramică artistică ş.a. Unele din aceste obiecte sunt comercializate prin case de licitaţii,
magazine de antichităţi etc.

4. După regiunea geografică de realizare. Se disting: falsificări la nivel zonal, falsificări

la nivel naţional şi falsificări realizate la nivel mondial.
 Falsificările la nivel zonal. Constă în realizarea de falsuri la nivelul unei întreprinderi mici
dintr-o localitate sau zonă geografică. În acest context se cuprind contrafacerile de produse cu
denumiri de origine. Denumirea de origine reprezintă denumirea locului de provenienţă a
produsului industrial prin utilizarea unei indicaţii geografice. Conform legii 84/1998
această indicaţie geografică serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o regiune sau
localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, un renume sau alte caracteristici
determinate îi sunt atribuite acestei origini geografice. Exemplu: chihlimbar de Buzău, cristal
de stâncă de Maramureş, sticlă Murano (Italia), sticlă Boemia, ceramică de Meissen
(Germania), porţelan Sevres (Franţa), piele de Cordoba (Spania). Ele se pot comercializa pe
plan local, la nivel naţional şi chiar mondial.
 Falsificări la nivel naţional. Sunt realizate de producătorii mari, de importanţă naţională sau
realizate de grupuri mici de falsificatori. Produsele falsificate sunt comercializate în toate
zonele ţării. Putem exemplifica falsul de bancnotă, CD-uri pirat, îmbrăcăminte geans,
încălţăminte, articole, electrotehnice, electronice ş.a.
 Falsificări de produse industriale la nivel mondial. In cazul acestor produse se întâlnesc
reţele multinaţionale care se întind din Asia până în Europa. Este cazul produselor de
încălţăminte sport, tricotaje, produse electronice şi multe altele.
Poliţia Economică din România a sesizat existenţa unor „rute balcanice" pe care circulă
mărfurile false şi de contrabandă. Această situaţie a creat în spaţiul românesc reţele de
depozitare, ambalare şi transport pentru aceste tipuri de mărfuri, în acest traseu Bulgaria şi
Grecia sunt „etape obligatorii" pe care le parcurg mărfurile.

5. După gradul de falsificare. Se disting două tipuri şi anume: falsificare totală şi

falsificare parţială.
 Falsificarea totală. Constă în realizarea falsului prin contrafacere, substituire totală şi
încadrare a mărfii dintr-o calitate inferioară într-o calitate superioară. Este cea mai des
întâlnită pe piaţa afectând mult interesele economice ale consumatorilor.
 Falsificarea parţială. Constă în realizarea de falsuri numai a unei anumite părţi din produs
sau numai a unor componente. De exemplu în bijuteriile de metale preţioase se falsifică
numai piatra sau pietrele preţioase.
Falsul parţial în cazul bancnotelor constă în îndepărtarea unei părţi din desenul valorii
bancnotei şi gravarea prin diverse mijloace a simbolului cifrei prin care se măreşte valoarea
 cupiurii, astfel prin adăugarea cifrei zero la cifra nominală a bancnotei de 10 se obţine cifra
100.
Falsificarea parţială se întâlneşte la acte, documente, timbre, ceasuri de lux, obiecte de
artă şi multe altele.

6. După statutul de autorizare al agentului economic de comercializare se disting mai

multe grupe.
 Falsuri întâlnite în unităţi autorizate. Agenţii economici primesc autorizaţie de
comercializare a unor grupe de produse. Mulţi dintre agenţi, pe lângă grupe de mărfuri
autorizate, comercializează şi altei produse care de regulă au provenienţa neclară (sunt false).
Exemple: piese de schimb auto, produse din cauciuc, mărfuri electrice, uneltei metalice,
cosmetice ş.a.
 Falsuri întâlnite în unităţi neautorizate. Sunt unităţile comerciale care nu au primit
autorizaţie de funcţionare şi comercializare. În buticuri şi unităţi stradale se vând mărfuri
falsificate: accesorii pentru telefoane mobile, baterii, încălţăminte, fluide auto (antigel, lichid
de frână) ş.a.
 Falsuri întâlnite în târguri. Aceste produse industriale noi sunt în majoritate falsuri iar
comercianţii se bazează pe statutul pe care îl are acest mod de comercializare. Produsele
industriale vechi chiar dacă nu sunt falsuri, în majoritatea lor pun în pericol sănătatea şi
siguranţa în utilizare a produselor, ca de exemplu: mărfuri electrocasnice, piese de schimb
auto, medicamente, produse chimice, produse cosmetice şi altele.

7. După perioada de timp în care are loc realizarea falsificării mărfurilor industriale
distingem trei grupe şi anume: falsificări de epocă, falsificări ale unor obiecte sau mărfuri
realizate într-o perioadă mai târzie decât perioada în care au fost concepute şi realizate produsele
originale şi falsificare modernă.
Aceste tipuri de falsuri sunt specifice mărfurilor industriale datorită faptului că sunt
articole de folosinţă îndelungată (ceramică, statuete, bijuterii ş.a.) sau chiar sunt articole eterne
(bijuterii din aur, platină, pietre preţioase ş.a.).
Unele falsuri au fost identificate mai târziu odată cu perfecţionarea metodelor de analiză şi
realizarea unei aparaturi mai sofisticate şi cu un grad foarte mare de precizie.
 Falsul de epocă. Este realizat chiar în perioada de timp în care a fost creat şi obţinut produsul
industrial original, autentic. De exemplu, unele monede, medalii, bijuterii ş.a. nici nu
apăruseră bine şi erau şi falsificate. Falsificarea monedei deşi era pedepsită cu moartea, se
găseau îndrăzneţi care să falsifice banii.
 Falsul realizat într-o perioadă mai târzie. Constă în realizarea unor falsuri într-o perioadă
mai târzie decât a fost realizat produsul autentic. Sunt nenumărate exemple care se dau la
fiecare grupă de mărfuri studiată. Exemplul cel mai concludent este cel al figurinelor de
Tanagra.
 Falsul modern. Constă în realizarea unor falsuri în epoca contemporană. Acesta cuprinde
două tipuri de falsificări în funcţie de tipul de mărfuri industriale la care se referă şi deci se
întâlneşte numai la mărfurile industriale:
a. Falsul modern al unor mărfuri industriale antice sau din perioade mai vechi, ca de
exemplu: statuete de fildeş, mobilier, ceramică, bijuterii etc.
b. Falsul modern al mărfurilor contemporane în care se includ toate falsurile întâlnite
pe piaţa românească şi pe piaţa mondială în cadrul tuturor grupelor de mărfuri.
 3. Aspecte economice şi sociale privind falsificarea mărfurilor industriale
Falsificarea mărfurilor este un fenomen extrem de complex. Pe lângă faptul că loveşte în
consumatori, aceştia suferind în cele mai fericite cazuri doar pagube de ordin bănesc, o altă
categorie de victime care suferă datorită acestui proces sunt producătorii sau comercianţii cinstiţi.
Producătorii cinstiţi ajung să rămână cu marfa nevândută şi chiar sunt supuşi falimentului datorită
datoriilor prea mari pe care le au faţă de stat.
Şi statul este afectat de acţiunile ilicite ale falsificatorilor pentru că aceştia se sustrag de la
plata impozitelor şi taxelor astfel înregistrându-se pagube de miliarde la buget. Agenţii economici
care contrafac mărfurile se folosesc de orice mijloace pentru a-şi vinde marfa: reclamă falsă,
concurenţă neloială etc.
Şi piaţa forţei de muncă are de suferit. Astfel fabricile trebuie să restructureze din
personal datorită lipsei banilor şi a datoriilor prea mari iar salariaţii se trezesc în stradă fără nici
un venit. De disperare se vor adresa tocmai acestor agenţi economici necinstiţi care-i exploatează
la maxim, fără nici o protecţie a sănătăţii iar salariile pe care le plătesc sunt „de mizerie".
Bineînţeles că se munceşte „la negru", fără carte de muncă, (nu mai au vechimea trecută pe cartea
de muncă).

3.1. Concurenţa neloială

Concurenţa neloială prevede următoarele trei situaţii:
 concurenţa dintre stat şi societăţile cu capital de stat pe de o parte şi firmele private pe de altă
parte;
 concurenţa dintre firmele străine şi cele româneşti;
 concurenţa dintre firmele care îşi desfăşoară activitatea cinstit şi cele care aruncă pe piaţă
falsuri ori mărfuri de proastă calitate.
Având în vedere subiectul abordat, în continuare se va vorbi mai mult despre această
ultimă formă a concurenţei neloiale. Aceste firme care se ocupă cu falsificări şi contrafaceri se
bazează pe lipsa de informare a consumatorilor sau pe confuzia creată în mintea clienţilor. Cel
mai utilizat domeniu este acela al semnelor distinctive şi în special al mărcilor. Foarte mulţi
consideră că dreptul de autor se răsfrânge doar asupra numelui unui produs. Dar în mod normal el
se răsfrânge şi asupra etichetei şi asupra formei grafice, a concepţiei.
Astfel, mulţi producători profitând de lipsa de intervenţia a organismelor de control
aruncă produse de foarte slabă calitate dar care au un nume şi un ambalaj asemănător cu ale unor
produse celebre. Deci, dreptul de autor se extinde şi asupra etichetei. Marii producători cheltuiesc
foarte mulţi bani iar impunerea unui nume de marcă durează uneori zeci de ani. Este vorba şi de
foarte multă muncă pentru că de cele mai multe ori marca reprezintă singura garanţie de calitate a
produsului.
Dar, din păcate există mulţi producători care modifică puţin un nume, fură pur şi simplu
concepţia grafică a etichetei şi apoi scot produsul pe piaţă.
De aceea se impune cu necesitate pe lângă protecţia consumatorilor şi o protecţie a celor
care îşi pun în joc talentul, munca, timpul şi chiar economiile de o viaţă. Pentru protecţia lor
funcţionează Oficiul Român pentru Drepturi de Autor şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
 În ceea ce priveşte activitatea OSIM-ului, producătorii români se plâng de acesta. Astfel,
ei spun că înregistrarea unei mărci depinde de bunăvoinţa funcţionarilor. Nici investitorii nu se
simt protejaţi. Ei scot un produs pe care îl înregistrează la OSIM, apoi altcineva vine pe piaţă cu o
marcă asemănătoare, falsificată, făcând concurenţă neloială producătorului cinstit.
Producătorul prejudiciat se poate adresa direct instanţei, însă, înainte se poate consulta cu
avocaţi specializaţi în astfel de probleme, respectiv apărarea drepturilor de autor, dreptului
intelectual cât şi al concurenţei neloiale.
Rezolvarea cazurilor în faţa justiţiei întâmpină în România o serie de dificultăţi:
- prima problemă este aceea a procedurii care ia foarte mult timp;
- se cheltuiesc foarte mulţi bani (avocaţi, taxe);
- numărul judecătorilor specializaţi în protejarea dreptului de autor şi al concurenţei
neloiale este foarte scăzut. De aceea, unii judecători emit hotărâri ciudate datorită
necunoaşterii legii. Din aceasta cauză, foarte puţine dosare ajung în instanţă.
Un caz binecunoscut de concurenţă neloială se practică în domeniul producţiei şi
comerţului cu aparatură electronică, electrotehnică şi electrocasnică. Astfel, în vestul ţării, s-a
accentuat un fenomen care subminează eforturile de îmbunătăţire a calităţii acestor produse de
către agenţii economici cinstiţi. Practic, a înflorit o adevărată reţea comercială paralelă care nu
numai că diminuează încasările producătorilor, dar care creează şi pagube considerabile la
bugetul de stat prin evaziunea fiscală masivă pe care o practică. Sistemul este oarecum simplu şi
el beneficiază de uşurinţa cu care pot fi introduse în ţară astfel de produse cumpărate în special
din Ungaria. Astfel, un număr mare de patroni trec graniţa în Ungaria mergând direct la
standurile „Metro" din Debreţin, acolo unde prezenţa românilor este atât de însemnată încât
preţurile sunt afişate în lei. De acolo, sunt cumpărate anual zeci de mii de astfel de aparate, urcate
în maşini şi introduse în ţară declarându-se la vamă că au fost cumpărate pentru uzul propriu sau
pentru prieteni. Apoi, ele sunt vândute la preţ de dumping. Nici pentru consumatori situaţia nu
este avantajoasă deoarece aparatele sunt vândute în ţară fără declaraţie de conformitate, fără
certificate de garanţie, fără piese de schimb şi fără să se asigure service.
Şi comerţul second-hand din România aduce prejudicii producătorilor. Peste tot în lume
există comerţ second-hand. Chiar şi în ţările civilizate. Dar acolo, acest tip de afacere este strict
reglementat atât pentru a se asigura deplina protecţie a consumatorilor cât şi pentru a fi protejate
interesele producătorilor.
La noi nu numai că producătorii au de suferit dar şi consumatorii. În România se constată
că în primele zece luni ale anului 2000 s-au importat circa 200 de mii de bucăţi televizoare color,
din care aproximativ 70-75% reprezintă importul de produse second-hand. În acelaşi timp, deşi,
capacitatea de producţie a fabricanţilor locali depăşesc 400 de mii de bucăţi, producţia totală
realizată nu depăşeşte 100 de mii.
Preţul mediu al unui televizor second-hand este înjur de 5-6 dolari.
Preţurile relativ mici cu care sunt comercializate produsele second-hand pe piaţa
românească reprezintă 25-30% din preţurile unor produse noi echivalente şi fac ca aceste aparate
să fie atractive pentru cumpărătorii săraci, făcând concurenţă neloială producătorilor locali.
Retragerea pieţei a condus şi la restructurări urmată de reducerea personalului în cazul
producătorilor de televizoare de la 1040 la 390 de angajaţi. Aceste aparate second-hand pot pune
însă în pericol sănătatea consumatorilor. De cele mai multe ori aparatele sunt vândute după ce au
funcţionat 10-15 ani în medii diverse, cu un nivel de igienă variabil: hoteluri, restaurante, locuinţe
insalubre, bucătării etc. deoarece nu există posibilitatea tehnică a unei igienizări sau dezinfectări
din cauza sensibilităţii componentelor şi circuitelor electronice, aceste aparate pot fi adevărate
focare de infecţie cu boli grave ca hepatite, enterite, boli de piele, boli alergice.
Aceeaşi situaţie este întâlnită şi în cazul altor grupe de mărfuri industriale şi de aici se pot
trage concluzii generale.

3.2. Evaziunea fiscală

Contrafacerea mărfurilor este una din formele de criminalitate economică care se
manifestă ca un fenomen acut pe piaţa românească. Evaziunea fiscală a atins o cotă
îngrijorătoare. În ultimii ani, nu se mai acţionează haotic ci se remarcă o grupare şi perfecţionare
a infractorilor, astfel că evaziunea fiscală a ajuns o afacere profitabilă pentru aceştia. Aceste
infracţiuni de contrafacere şi evaziuni fiscale au ajuns să afecteze destul de grav economia
naţională.
În ţara noastră cele mai reprezentative grupuri care acţionează sunt: mafia chinezească,
ţigănească, turcă, arabă, ucraineană şi moldovenească. La aceştia se adaugă şi agenţii economici
români care fac ca bugetul să aibă pierderi extrem de mari. Studiind, criminalitatea economică în
România, IGP a elaborat un studiu de specialitate în care evidenţia existenţa a trei etape în
evoluţia acestui fenomen:
- Prima etapă, numită „ermetică", caracteristică grupurilor care s-au constituit pe criterii
etnice şi profesionale;
- A doua etapă numită „etapa de deschidere a grupurilor" în care se realizează absorbţia în
interiorul acestor grupuri a specialiştilor din domeniul comercial, administrativ, financiar
(experţi, jurişti, funcţionari bancari ş.a.);
- A treia etapă „de internaţionalizare", care se manifestă printr-un parteneriat de afaceri
între grupurile conducătoare, pentru a-şi asigura supremaţia în afaceri.
Statul pentru a aduce venituri cât mai mari la buget ridică nivelul accizelor şi taxelor.
Astfel, agenţii economici cinstiţi ajung să plătească accize de 800%, plătind milioane de lei taxe
şi impozite pe lună iar alţii obţin produsele din tot felul de materii prime în condiţii greu de
imaginat şi ajung să le vândă pe piaţă la preţuri de nimic. Un exemplu concludent este cel al
şamponului „Coral" care este falsificat în butoaie de către firma „Coral cosmetics" şi se
comercializează la preţuri foarte reduse comparativ cu preţurile pieţei.
Şi în cazul comercianţilor există nereguli. Cazul produselor care trec prin vamă uşor este
foarte cunoscut. Astfel, patronii unor firme din România comandă mărfuri din altă ţară şi care
sunt declarate la vamă ca fiind pentru uzul propriu sau pentru prieteni; în acest fel beneficiind şi
de returnarea a 75% din taxa pe valoarea adăugată recuperate în vama vecină cu care practică
acest sistem de aprovizionare. Produsele falsificate şi contrafăcute sunt o altă problemă cu care se
confruntă vameşii români. Aceştia nu pot stopa pătrunderea pe teritoriul României a acestor
produse.
Legislaţia în vigoare nu poate stopa falsurile pentru că nu există norme metodologice care
să specifice cum va proceda vama şi cine va hotărî ca acele mărfuri sunt contrafăcute. Pentru că
vor exista mereu doi agenţi economici care vor spune că marfa este contrafăcută iar celălalt care a
adus-o că este originală.
Specialiştii Comitetului European pe Probleme de Criminalitate au realizat un studiu în
2008 şi au ajuns la concluzia că valoarea bunurilor contrafăcute depistate în anul 2007 este de
130 de milioane de lei. Dintre principalele mărfuri evidenţiate în studii fac parte: mărfuri textile
(ciorapi, dresuri pentru femei, copii, confecţii, îmbrăcăminte jeans), încălţăminte sport, bunuri de
uz casnic de folosinţă îndelungată ş.a. Acestea sunt înregistrate la preţuri derizorii.
Se impune cu necesitate o colaborare mai bună între Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor,
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, OSIM şi Garda Financiară şi astfel se vor obţine
rezultate benefice atât pentru consumatori cât şi pentru producători.

3.3. Publicitatea falsă

Legea publicităţii era fără îndoială necesară. Reglementarea vine în concordanţă atât cu
dispoziţiile legale care privesc publicitatea în zona audiovizualului cât şi a Legii Concurenţei.
La capitolul „Dispoziţii generale" legea specifică faptul că e menită a proteja atât
consumatorii de produse şi servicii cât şi producătorii de bunuri precum şi interesul general
împotriva publicităţii înşelătoare şi a publicităţii comparative.
Publicitatea înşelătoare se referă la orice formă de publicitate care în orice fel inclusiv în
modul de prezentare, induce în eroare orice persoană, lezându-i drepturile de consumator sau care
poate leza interesele unui concurent. Această formă de publicitate s-a aflat în atenţia legiuitorilor
încă de la începutul secolului trecut, din 7 aprilie 1914 o decizie celebră a Reichsgericht-ului
susţinea reprimarea publicităţii mincinoase conducând nu numai la o protecţie a concurenţilor dar
şi la o loialitate comercială în interes public.
Publicitatea comparativă se referă la orice tip de publicitate care identifică explicit sau
implicit un concurent sau bunurile ori serviciilor oferite de acesta.
Şi totuşi, există o serie de reclame care încalcă legea fără a fi însă sancţionate. Pentru a da
cât mai mare greutate mesajului publicitar unele firme apelează la tot felul de mijloace.
Duplicitatea mesajului este evidentă mai ales când mesajul publicitar al unui produs este întărit
de recomandarea unui medic. Nu de puţine ori au fost difuzate pe micile ecrane spoturi
publicitare care ne îndeamnă să comparăm un produs sau altul, anunţându-ne în final că
respectiva marfa are recomandarea medicului. Dar care medic şi pe cine reprezintă el nu se mai
specifică. De aceea, OPC avertizează că singurele menţionări de acest tip care pot prezenta
încredere pentru consumatori sunt cele care poartă ştampila laboratorului „Larex" sau ale
organizaţiilor autorizate de lege.
În publicitatea românească, fiecare spune ce vrea, se laudă nestingherit, că produsele sale
sunt cele mai ieftine sau că ocupă un loc fruntaş în topul produselor fără să fie împiedicat de
cineva. Este cunoscut cazul primului hipermarket din România care, în campania publicitară, a
prezentat mitul comerţului francez în ţara noastră însă la scurt timp, după deschidere, inspectorii
OPC au depistat nereguli la mai multe grupe de mărfuri.
Presa asistă pasiv la acest haos pentru că este atât de săracă (în condiţiile în care costurile
sunt uriaşe) încât se bucură când primeşte de la vreun client un contract de publicitate aprobat. Ce
se spune în spotul sau macheta publicitară respectivă nimeni nu mai ia în seamă. Ba mai mult
foamea de bani pe de o parte şi foamea de imagine pe de altă parte au dat naştere la situaţii
jenante. Nu de puţin ori s-a întâmplat ca în aceeaşi publicaţie să se facă reclamă la un produs pe o
pagină iar pe altă pagină să se prezint un control al OPC care anunţa deficienţe calitative al
produsului respectiv.
În ţările occidentale, publicitatea este corectă, iar în cazul în care se constată nereguli se
plătesc amenzi de ordinul milioanelor de dolari paralel cu despăgubirile care trebuie să le
plătească firmelor concurente care deschid imediat acţiuni în justiţie pentru lezarea intereselor şi
a imaginii.