Ed. Interculturală. Tema 1. Cultură.

Interculturalitate

Cultură şi interculturalitate

Meditaţi la următoarele afirmaţii, care pot fi citite la un restaurant turc din Paris:

Dumnezeul tău este evreu.

Maşina pe care o ai este japoneză.
Pizza este italiană,
iar couscous-ul este algerian.
Democraţia pe care o practici este grecească.
Cafeaua ta este braziliană.
Ceasul îţi este elveţian.
Cămaşa este indiană.
Radioul tău este coreean.
Vacanţele tale sunt turceşti,
tunisiene sau marocane.
Cifrele tale sunt arabe
Scriitura îţi este latină,
şi… reproşezi vecinului tău că este străin!

Conceptul de cultură
Semnificaţiile termenului „cultură” sunt extrem de diverse. Încercările de a defini
cultura utlizează repere istorice, antropologice, psihologice, sociologice, filosofice etc.
Jean Ladriére (1977) consideră cultura un ansamblu format din:
a) sisteme de reprezentări – ansambluri conceptuale şi simbolice prin care diferitele
grupuri ale colectivităţii tind să se integreze şi să interpreteze lumea, îmbogăţindu-şi
cunoştinţele şi tacticile acţionale;
b) sisteme normative – ţin de valoare; justifică acţiuni, practici concrete;
c) sisteme de expresii – modalităţile materiale şi formale prin care reprezentările şi
normele îşi găsesc întruchipările concrete la nivelul sensibilităţii;
d) sisteme de acţiuni – medieri tehnice privind mediul natural; mijlociri sociale prin care
colectivitatea se organizează în vederea administrării propriului destin.
„Cultura constă în patternuri, explicite sau implicite, în vederea achiziţionării şi
transmiterii comportamentelor prin simboluri, constituind o achiziţie distinctivă a grupurilor
umane, inlcuzând concretizările acesteia în produse; nucleul principal al culturii constă în
tradiţii derivate şi selectate istoric, precum şi în valorile ataşate acestora; sistemul cultural
poate fi considerat un produs al acţiunii, dar şi un factor ce condiţionează elementele viitoarei
acţiuni” (Ladriére, Kluckhohn).
Un ansamblu de achiziţii, sau de bunuri culturale, prin simpla prezenţă, nu garantează
emanciparea indivizilor. Cultura veritabilă comportă două calităţi, aparent contradictorii:
- se profilează într-un orizont de universalitate, cochetează cu transcendentul, sau
exprimă esenţialitatea;

1
Ed. Interculturală. Tema 1. Cultură. Interculturalitate

- îngăduie o apropiere faţă de un subiect unic şi ireductibil, având potenţialitatea de a se

mula pe o situaţie individuală, particulară, chiar imprevizibilă.
Unii autori disting între aşa-zisa „cultură mică” („cultura cu c mic”) şi „marea cultură”
(„cultura cu c mare”). „Cultura mică” se referă la ansamblul activităţilor şi relaţiilor sociale de
fiecare zi, pe care noi le realizăm, de regulă, în mod inconştient şi nu le exprimăm verbal.
„Marea cultură” cuprinde elemente purtătoare de universal – reprezentările simbolice,
activităţile alese, precum pictura, baletul, literatura etc.
Prin cumularea celor două abordări de mai sus, se ajunge la o definiţie practică a culturii:
„Cultura este un sistem de valori dinamice format din elemente achiziţionate, precum
postulate, convenţii, credinţe şi reguli, care permit membrilor unui grup de a avea raporturi
între ei şi cu lumea, de a comunica şi de a dezvolta capacităţi creatoare ce există potenţial la
aceştia” (Commission canadien pour l’UNESCO, 1977, p. 90).
Cultura nu se reduce numai la sistemul de valori ce face posibilă viaţa socială, sau la un
ansamblu de cunoştinţe ori informaţii acumulate. Ea nu include numai sistemul de
reprezentări, de norme sau sistemul de expresii. Cultura este logos şi praxis. Este logos pentru
că presupune o ordine, principii, o coerenţă intelectuală şi praxis pentru că ea nu poate să se
„intelectualizeze” fără a deveni sterilă: cultura vine din viaţă, este un produs al vieţii şi se
întoarce spre viaţa pe care o promovează. Cultura presupune deci şi o parte dinamică,
acţionalistă, practică. Ea înglobează sistemul de acţiuni şi comportamente adoptate de un
individ sau de o colectivitate. Cultura materializată în actul de civilizaţie reprezintă apogeul şi
finalitatea ei.
Toate activităţile sociale sunt impregnate de cultură. O componentă socială are atata
valoare câtă cultură incorporează sau emană. Culturalul este potenţare de valoare. Când
economicul sau politicul sunt în criză, devine indispensabilă instalarea unui moment
cultural: spre economic (sau politic) prin cultură!
Valorile umane sunt socialmente comunicabile şi îmbogăţite la nivel istoric. Orice cultură
veritabilă va dezvolta şi o serie de valori sau norme sociale, care vor determina rezolvarea
satisfăcătoare a unor conflicte inevitabile sau, pur şi simplu, vor reglementa raporturile
interindividuale. O dată dezvoltate aceste valori şi convenţii sociale, comunitatea le va
tezauriza şi le va transmite prin intermediul educaţiei. După George E. Pugh (1980), în
societate ar exista trei seturi de valori cu asemenea funcţionalitate:
1) valori personale, care ţin de sistemul de valori individuale;
2) valori culturale, referitoare la standardele normative şi la cutumele ce garantează
funcţionarea normală a societăţii;
3) valori filosofice şi religioase, care ţin de gândirea şi simţirea intimă a individului şi
care îi asigură acestuia un echilibru şi o independenţă faţă de constrângerile exterioare.
De regulă, valoarea se defineşte ca o relaţie între un subiect apreciator şi un obiect actual
sau virtual, ce primeşte o semnificaţie într-un context oarecare. Ea nu este numai o calitate
(obiectivă sau subiectivă), ci „o determinaţie a unui sistem simbolic adoptat, care serveşte
drept criteriu sau etalon pentru o selecţie între alternative, pentru orientarea intrinsec descrisă
a comportamentului preferenţial într-o situaţie concret-istorică”(Grunberg, 1972, p. 224).

2
Ed. Interculturală. Tema 1. Cultură. Interculturalitate

Când se pune problema alegerii, două aspecte trebuie avute în vedere: posibilitatea de a
alege şi valoarea obiectului ales. Se ştie că a prefera nu înseamnă încă a alege (cf. Grenier,
1961, p.22). Preferinţa este, mai mult, o raportare la un lucru iluzoriu, un obiect sau o stare
potenţială. Alegerea concretă presupune o preferinţă, dar şi ceva în plus: concretizarea într-un
act a posibilităţii alegerii.
Alegerea concretă presupune o preferinţă, dar şi ceva în plus: concretizarea într-un act a
posibilităţii alegerii. P. H. Chombart de Lauwe face distincţia între trebuinţe – obligaţii şi
trebuinţe – aspiraţii. Primele se referă la acele valori funciare care vin direct în sprijinul vieţii,
întreţinând-o, prelungind-o. Trebuinţele – aspiraţii le permit oamenilor să progreseze, să se
perfecţioneze, prin cultivarea unor facultăţi superioare, îndeosebi prin intermediul instrucţiei.
Ambele tipuri de trebuinţe sunt complementare şi se stimulează reciproc.
Raportarea axiologică a individului presupune mai multe trepte, cu criterii subsecvente:
ALEGEREA să fie făcută 1. în libertate
2. între mai multe alternative
3. după ce gândeşti consecinţele tuturor
alegerilor
PREŢUIREA 4. la bucurie, la fericirea că alegi
5. la afirmarea publică, deschisă, a
alegerii făcute
ACŢIUNEA 6. după ce ai ales poţi să şi faci ceea ce
ai ales
7. în circumstanţe asemănătoare să poţi
repeta acţiunea (Sandin, 1992, p. 57)

Pentru Milton Rokeach, valorile se caracterizează prin următoarele trăsături:

- sunt relativ stabile în timp. Ele nu sunt impulsuri sau atitudini de moment, reflectând
continuitatea în ceea ce priveşte organizarea psihică şi se integrează progresiv în
procesul de maturizare, într-un sistem ierarhic;
- ca tip de credinţă, au o componentă cognitivă (propun o concepţie privind dezirabilul),
una afectivă sau conativă (presupun un sentiment de aprobare sau dezaprobare) şi o
dimensiune comportamentală (incită la acţiune);
- pot fi instrumentale sau terminale (cele instrumentale fiind căi sau moduri preferabile
pentru atingerea unor scopuri, iar cele teminale fiind reprezentate de obiectivele spre
care se tinde);
- se organizează în cursul dezvoltării umane într-un sistem de valori, de credinţe şi
aspiraţii cu funcţia de conducere a întregii vieţi.
Valorile îl ajută pe fiecare să judece singur. Prin intermediul acestora, subiecţii îşi
întăresc capacităţile de gândire despre aspectele estetice, morale, religioase, formându-şi
veritabile standarde de validare valorică.
Pentru Milton Rokeach (1973), valoarea este o credinţă persistentă, precum şi un mod
specific de conduită sau un oarecare scop al existenţei, ce este preferabil în mod personal.
O valoare vizată în termeni de atitudini se caracterizează prin trei dimensiuni:

3
Ed. Interculturală. Tema 1. Cultură. Interculturalitate

- dimensiunea afectivă, în măsura în care se manifestă un afect pozitiv sau negativ cu

privire la un mod specific de comportament sau scop al existenţei;
- dimensiunea cognitivă, în măsura în care valoarea devine o credinţă, o instanţă ce
informează într-un anumit fel faptele reale;
- dimensiunea conativă, ce priveşte caracterul intenţional al comportamentelor.
Valorile au atributele unor construcţii socio-culturale, în sensul că acestea sunt legate
de anumite fapte sau evoluţii sociale. Ele însoţesc fenomenele de socializare şi le
dinamizează. Dacă se schimbă condiţiile de viaţă, procesul de socializare reclamă noi
perspective de raportare la valori. Într-un anumit sens, valorile devin valide ca urmare a
instituirii unui consens social cu privire la funcţionalitatea acestora. La nivel social se
produce o presiune uniformizatoare cu privire la importanţa unor fapte, atitudini,
conduite.
Obiective culturale ale educaţiei
Scopul educaţiei este atins atunci când individul ajunge la acea autonomie care-l face
să fie stăpân pe propriul destin şi pe propria personalitate. Personalitatea nu este o stare
care se poate contura definitiv, static, prin educaţia eteronomă. O parte dintre trăsăturile
personalităţii sunt formate direct, prin educaţie, dar o bună parte dintre calităţile
individului sunt opera propriei formări – formare care depinde, în ultimă instanţă, de
calitatea formării iniţiale. Maurice Debesse (1981) afirmă că „educaţia nu-l creează pe
om; ea îl ajută să se creeze”.
Tot mai multe voci reclamă schimbarea paradigmei clasice în educaţie. J. W. Botkin şi
colaboratorii săi (1981, p. 26 – 71) afirmă că societăţile tradiţionale au adoptat un tip de
învăţare de menţinere, care pune accent pe achiziţia de metode şi reguli fixe, pentru a
putea face faţă unor situaţii cunoscute şi recurente, pentru a asigura funcţionarea unui mod
de viaţă cunoscut şi pentru a perpetua o anumită experienţă culturală. În condiţiile în care
apar şocuri existenţiale, schimbări, rupturi este nevoie de un alt tip de învăţare, aşa-numita
învăţare inovatoare. Progresul se face nu prin întârzierea în canoanele obişnuinţei, ci prin
transgresarea sau contestarea traseului bătătorit. Se pare că educaţia inovatoare este mai
productivă decât cea de menţinere.
Necesitatea regândirii obiectului educaţiei prin prisma interculturalităţii
Contextul social global comportă numeroase modificări structurale şi funcţionale. În
condiţiile libertăţii de expresie, ale democratizării vieţii sociale, ale liberei circulaţii, ale
dispariţiei unor linii clare de demarcaţie (interstatale, interetnice, interconfesionale etc.),
educaţiei îi revin sarcini inedite şi dificile. Educaţia interculturală, în contextul migraţiilor
şi al coexistenţei în acelaşi spaţiu, a unor expresii culturale diferite, pare să fie de mare
actualitate, după unii autori. Cu toate că societăţile devin multiculturale, sistemele
educative rămân rigide, adaptate la situaţii monoculturale. Conţinuturile şi strategiile
didactice au, în continuare, un caracter etnocentrist (sau sociocentrist) şi predispun mai
degrabă la o „ghetoizare” decât la deschidere şi comunicare interculturală. Modalităţile de
relaţionare cu culturile „vecine” sunt, mai degrabă, de factură exotică, artificială,
caricaturală. Educaţia pentru şi într-o Europă unită trebuie să cultive valori precum
toleranţa, respectul mutual, credinţa în egalitatea sau complementaritatea culturală şi are
ca sarcină, din acest punct de vedere, universalizarea eventualelor diferenţe spirituale sau

4
Ed. Interculturală. Tema 1. Cultură. Interculturalitate

valori locale, simultan cu salvgardarea specificităţilor culturale, în sensul cunoaşterii şi

valorizării pozitive de câţi mai mulţi oameni, pentru o mai bună comunicare şi
convieţuire.
Pentru viitor, obiectivele educaţiei trebuie să fie infuzate de conotaţii culturale.
Programele de dezvoltare trebuie să fie elaborate ţinându-se seama de diversitatea
culturilor şi a interacţiunilor culturale existente între populaţiile din interiorul unei ţări sau
între diferite regiuni ale lumii. Aceasta obligă la structurarea unei mentalităţi holistice,
planetare, capabile să integreze parcursuri acţionale segmentare, şi nu să le oculteze. Acest
plan de anvergură, patronat de Consiliul Europei şi de UNESCO, favorizează o nouă
filosofie acţională, mai atentă la aspectele calitative şi umaniste ale dezvoltării civilizaţiei
contemporane, la reverberaţiile culturale ale mutaţiilor economice şi sociale. În acelaşi
timp, se promovează ideea difuziunii prin educaţie a modelelor culturale secvenţiale,
demne a fi incorporate, cunoscute, respectate de toţi indivizii.
Postmodernismul este un concept – „talisman”, ce incorporează ipostaze
contemporane ale dezordinii, disoluţiei, relativismului şi fragmentării (Featherstone,
1991). Ca mişcare de idei şi ca gesticulaţie concretă, postmodernismul constituie un
atentat la adresa fundamentelor pe termen lung. El contribuie la scăderea identificărilor de
învecinare şi la defixarea habitusurilor, a seturilor de dispoziţii anticipabile şi clasificabile.
Ca individ „postmodern” nu mai ştii exact cine eşti şi ce vrei. Asemenea trăsături,
transgresarea calităţilor pure, ştergerea graniţelor dintre „normal” şi „patologic” sunt alte
răsfrângeri ale noului topos cultural.
La nivelul societăţii contemporane, se naşte un fluviu imens de semne şi imagini;
manipularea se realizează prin imagini, prin simboluri, prin autoralieri la preferinţe,
modele, rituri existenţiale fără capăt, prin autoimplicări fără oprelişte. Ne este permis să
credem, să simţim, să facem orice! Identificarea personală se face din mers, prin consumul
cultural aleatoriu, prin accidentul existenţial, prin hiatusurile personale de tot felul.
Fiecare individ este luat, în sfârşit, în seamă.
Amestecul şi dezordinea sunt ridicate la rang de norme noi, în contrasens cu fixismul
celor vechi. Mixajul nu este numai de ordin „fizic”, ci şi valoric, preferenţial, moral,
existenţial. Se ajunge la un soi de „creolizare” a culturii, realitate ce nu trebuie numaidecât
contestată. „Conceptele de creol şi creolizare ne oferă un set de imagini care par atractive
din punct de vedere intelectual... Conceptul de creol este intim legat de varietatea
culturală... Globalizarea este o problemă nu numai de disipare sau completă omogenizare;
creşterea interconexiunilor lumii face să apară şi un câştig cultural” (Hannerz, 1996, p.
66).
Cultura postmodernă este amalgamată şi reprezintă un teritoriu prielnic de manifestare
a individualismului. „Diversificând posibilităţile de alegere, lichefiind reperele, mimând
sensurile univoce şi valorile superioare ale modernităţii, se structurează o cultură
personalizată sau pe măsură, permiţându-i atomului social a se emancipa de corsajul
disciplinar” (Lipovetsky, 1983, p. 14). La scara istoriei, arta modernă este un mod de a
provoca o cultură experimentală şi liberă, o creaţie deschisă şi nelimitată, o ordine a
semnelor în revoluţie continuă, o cultură strict individualistă ce urmează a fi mereu
reinventată.

5
Ed. Interculturală. Tema 1. Cultură. Interculturalitate

Interculturalitatea. Educaţia interculturală

Topica interculturalităţii a apărut în ultimele decenii, ca răspuns în plan educaţional la
fenomenele de creştere a interconexiunilor şi a globalizării. Multe conflicte aparent
economice, istorice, sociale etc. au în subsidiar o componentă culturală. Condiţia necesară
pentru detensionarea conflictelor constă în găsirea unor piste de comunicare în plan spiritual.
Realitatea vizată de pedagogia interculturală este una nouă, referitoare la fenomenul de
interacţiune culturală, realizată deliberat prin programele de educaţie.
Există o legătură firească între educaţia globală şi educaţia interculturală, care priveşte
modul în care interacţionăm cu alte culturi, grupuri sociale, societăţi. Toate societăţile de azi
se caracterizeză printr-un grad crescând de multiculturalism şi de diversitate culturală, ceea ce
face recunoaşterea şi respectarea drepturilor minorităţilor din ce în ce mai importante. Ne-am
văzut nevoiţi să re-evaluăm vechile concepţii ale societăţilor naţionale ca entităţi culturale
omogene; procesul de integrare europeană şi de creştere a interdependenţelor economice şi
sociale dintre diferite regiuni ale lumii au făcut ca aceste noţiuni să nu mai fie de actualitate.
Conflictele din Irlanda de Nord, din fosta Iugoslavie şi din zonele caucaziene reprezintă
ilustrări triste ale incapacităţii de a respecta şi de a trăi împreună cu alte culturi.
Educaţia interculturală este un mod eficient de aborda fenomenul modern al rasismului, al
discriminării rasiale şi intoleranţei.

Dimensiuni ale educaţiei interculturale

Cu toate că diversele aspecte ale educaţiei pentru înţelegere internaţională sunt
interdependente, cele mai bine individualizate sunt:
- educaţia pentru drepturile omului;
- educaţia pentru democraţie şi civism;
- educaţia pentru pace şi dezarmare;
- educaţia pentru toleranţă;
- educaţia pentru dezvoltare;
- educaţia pentru mediu;
- educaţia interculturală.