ASPECTE FUNDAMENTALE

ALE COMPATIBILITĂŢII
ELECTROMAGNETICE (CEM)

1.1. Introducere

Conceptul de compatibilitate electromagnetică 1 îşi are originea în

fenomenul de interferenţă din tehnica radio, în sensul că dacă un receptor
radio, care este acordat pe frecvenţa unui emiţător radio, recepţionează şi un
alt emiţător, se produce un fenomen de interferenţă [HOR98]. Odată cu
proliferarea echipamentelor, dispozitivelor şi aparatelor electrice în toate
domeniile de activitate şi în cele mai diverse medii de lucru, noţiunile de
„emiţător” şi „receptor” au cunoscut şi o altă interpretare, ele devenind
valabile în sens larg. Astfel, drept emiţătoare de energie electromagnetică
pot fi considerate atât emiţătoarele radio convenţionale, cât şi circuitele şi
sistemele electrice care produc energie electromagnetică în mod
neintenţionat: instalaţiile de aprindere ale autovehiculelor, lămpile cu
descărcări în gaze, motoarele electrice de c.c. şi c.a., electronica de putere,
dispozitivele de comutaţie cu contacte, transformatoarele şi bobinele cu
miez de fier, cuptoarele cu arc electric, liniile electrice aeriene de înaltă
tensiune (prin efect Corona), descărcările atmosferice etc. Pe lângă
receptoarele radio şi TV, exemple de receptoare de energie electromagnetică
pot fi: sistemele de automatizare, microelectronica de pe autovehicule,
sistemele de măsurare electronică a mărimilor electrice şi neelectrice,
sistemele de achiziţie şi prelucrare a datelor, sistemele de calcul,
stimulatoarele cardiace etc. De asemenea, unele dispozitivele pot să fie, în
acelaşi timp, atât emiţătoare, cât şi receptoare (de exemplu, circuitele pentru
generarea frecvenţei de tact la calculatoare) [SCH96] [SOT97].
Ca ramură a ştiinţelor electrice, Compatibilitatea Electromagnetică
(CEM) studiază generarea, propagarea şi recepţia neintenţionată a energiei
electromagnetice, în raport cu efectele nedorite (interferenţe
electromagnetice) pe care aceasta le poate produce asupra echipamentelor
electrice şi electronice. Scopul său îl reprezintă funcţionarea corectă, în
acelaşi mediu electromagnetic, a diferitelor echipamente, respectiv
diminuarea efectelor proceselor de interferenţă electromagnetică.
1
În engleză, Electromagnetic Compatibility (EMC).
 Aspecte fundamentale ale compatibilităţii electromagnetice (CEM)

În formularea din standardul german VDE 0870, compatibilitatea

electromagnetică reprezintă „capacitatea unui dispozitiv electric de a
funcţiona satisfăcător în mediul său electromagnetic, fără ca acest mediu,
care aparţine şi altor dispozitive, să fie inadmisibil perturbat”. Un dispozitiv
electric se consideră compatibil electromagnetic dacă, în calitate de
emiţător, produce emisii tolerabile, iar în calitate de receptor prezintă o
susceptibilitate acceptabilă la emisii perturbatoare, adică posedă imunitate
sau rezistenţă la perturbaţii suficientă [SCH96].
Conform aceluiaşi standard, interferenţa electromagnetică2 este
definită ca „acţiunea unor fenomene electromagnetice asupra circuitelor
electrice, aparatelor, sistemelor sau fiinţelor vii”. Interferenţele
electromagnetice pot fi reversibile (de exemplu, pierderea temporară a
inteligibilităţii la convorbirile telefonice) sau ireversibile (de exemplu,
străpungerea unui tranzistor cu efect de câmp din cauza unei descărcări
electrostatice pe poarta acestuia).

1.2. Scurt istoric

Probleme legate de interferenţe electromagnetice au fost sesizate

încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Guglielmo Marconi a realizat
primele transmisiuni radiotelegrafice. Cu toate acestea, primele lucrări
ştiinţifice în domeniu au apărut abia în anii 1920.
În jurul anului 1930, emisiile electromagnetice cauzate de diversele
echipamente existente (motoare electrice, sisteme de tracţiune electrică,
reclame luminoase etc.) încep să pună probleme majore. De asemenea, pe
durata celui de-al doilea război mondial, odată cu utilizarea intensivă a
echipamentelor electronice, au fost semnalate numeroase cazuri de
interferenţe electromagnetice (de exemplu, între sistemele de comunicaţii
radio şi dispozitivele de navigaţie de la bordul avioanelor). Totuşi, datorită
faptului că densitatea de dispunere a componentelor electronice – în
principal, tuburi electronice cu vid – era destul de scăzută, aceste probleme
se corectau relativ simplu, de la caz la caz, uzual prin realocarea
frecvenţelor de emisie sau prin reamplasarea cablurilor sensibile la distanţe
mai mari faţă de sursele de perturbaţii [PAU06].
Cea mai spectaculoasă creştere a problematicii interferenţelor
electromagnetice s-a datorat, însă, marilor descoperiri din domeniul
electronicii (tranzistorul – 1948, circuitul integrat – 1958, microprocesorul –
1971). Astfel, odată cu proliferarea pe scară largă a dispozitivelor
2
În engleză, Electromagnetic Interference (EMI).
2
 Aspecte fundamentale ale compatibilităţii electromagnetice (CEM)

semiconductoare de mici dimensiuni, coroborată cu extinderea spectrului de

frecvenţă din necesitatea de a transfera cantităţi de informaţie din ce în ce
mai mari, s-a produs şi o creştere a susceptibilităţii circuitelor electrice la
niveluri mai mici ale perturbaţiilor. Mai mult decât atât, în comparaţie cu
energia necesară pentru distrugerea unui tub electronic, de ordinul 10-3 J,
cea necesară pentru distrugerea unui dispozitiv semiconductor a scăzut la
valori de ordinul 10-6 J, pentru un tranzistor, respectiv 10-7 J, pentru un
circuit integrat [BAR07].
Spre sfârşitul deceniului al optulea, marea majoritate a
echipamentelor electronice erau deja realizate cu circuite integrate digitale,
care ofereau viteze de lucru (de comutaţie) mari, dar care se reflectau şi în
nivelul emisiilor generate. În anul 1979, ca urmare a frecventelor probleme
de interferenţă cu sistemele de comunicaţii radio şi prin fir, Comisia
Federală de Comunicaţii 3 (FCC), SUA, a publicat un normativ prin care
emisiile electromagnetice generate de „calculatoare, terminale de date şi alte
dispozitive electronice digitale” nu trebuiau să depăşească anumite limite.
Deoarece comercializarea tuturor acestor dispozitive era condiţionată de
respectarea cerinţelor impuse, problematica CEM a stârnit un interes
deosebit şi în rândul producătorilor.
La nivel internaţional, preocupări importante privind limitarea
emisiilor electromagnetice au existat, însă, cu mult timp înaintea celor
iniţiate de Comisia Federală de Comunicaţii. Astfel, în anul 1933, la
reuniunea de la Paris a Comisiei Electrotehnice Internaţionale 4 (IEC), se
propune înfiinţarea Comitetului Internaţional Special de Perturbaţii
Radioelectrice 5 (CISPR), acesta fiind prima organizaţie mandatată să
promulge recomandări internaţionale cu privire la interferenţele de
radiofrecvenţă (RF). Înaintea celui de-al doilea război mondial, CISPR a
ţinut două sesiuni plenare, al căror scop a constat în stabilirea unor limite de
emisie acceptabile şi elaborarea de metode standard de măsurare a emisiilor.
După război, întâlnirile CISPR se reiau cu o participare internaţională
crescândă, ele devenind un adevărat cadru profesional în înţelegerea
fenomenelor EMI şi al cooperării în domeniu.
Preocupări similare au existat şi în atenţia armatei SUA, care, în anii
1960, a impus limite asupra emisiilor electromagnetice ale echipamentelor
electrice şi electronice, prin intermediul standardului MIL-STD-461. De
altfel, standardul includea şi o cerinţă de susceptibilitate, în sensul că, la
3
În engleză, Federal Communications Commission (FCC).
4
În engleză, International Electrotechnical Commission (IEC).
5
În franceză, Comité International Spécial des Perturbations Radioélectriques (CISPR).
3
 Aspecte fundamentale ale compatibilităţii electromagnetice (CEM)

injectarea anumitor semnale perturbatoare în echipament, acesta trebuia să

prezinte o funcţionare normală [PAU06].
În anii 1990, Uniunea Europeană a adoptat reglementări care au mers
dincolo de cele ale Comisiei Federale de Comunicaţii, limitând emisiile
neintenţionate generate de aparate electrice, echipamente medicale şi o mare
varietate de dispozitive electronice care au fost exceptate de la cerinţele
FCC. În plus, Uniunea Europeană a stabilit cerinţe de imunitate pentru toate
aceste dispozitive şi a definit proceduri pentru testarea sistemelor
electronice la emisii perturbatoare radiate, emisii perturbatoare conduse
(prin cabluri de alimentare şi linii de semnal) şi descărcări electrostatice.
Impactul acestor acţiuni a fost unul copleşitor, deoarece, pentru
prima dată, neîncadrarea în limitele impuse de normele de compatibilitate
electromagnetică a devenit o chestiune vitală, prin neacordarea dreptului de
punere pe piaţă. La un moment în care piaţa de calculatoare cunoştea o
dezvoltare explozivă, multe dintre cele mai recente şi avansate modele au
fost retrase, pentru că erau în imposibilitatea de a satisface cerinţele
guvernamentale cu privire la emisii. Astfel, în cadrul companiilor s-au
format departamente CEM, care au reclamat angajarea a numeroşi ingineri
şi tehnicieni. De asemenea, o întreagă industrie a apărut din necesitatea de a
furniza materiale de ecranare şi filtre pentru producători. Cursuri intensive,
laboratoare de testare, reviste şi firme de consultanţă în domeniu au început
să apară pe întregul mapamond. Progrese semnificative s-au realizat şi în
ceea ce priveşte dezvoltarea unor proceduri de testare mai cuprinzătoare şi a
unor standarde mai relevante [LEA15].
În prezent, aceste tendinţe continuă. Sistemele electronice devin din
ce în ce mai dense, mai rapide şi mai complexe, compatibilitatea
electromagnetică fiind unul dintre aspectele critice ale proiectării oricărui
astfel de produs.

1.3. Modelul elementar de interferenţă

După cum se prezintă în fig. 1.1, într-o problemă de compatibilitate

electromagnetică intervin trei elemente principale:
 sursa de energie electromagnetică (emiţătorul, elementul
perturbator);
 calea de cuplaj (mecanismul de cuplaj);
 victima (receptorul, elementul perturbat).
În conformitate cu acest model, pentru minimizarea efectelor
interferenţelor electromagnetice, se pot utiliza următoarele trei tehnici
[SCH96] [DAV06] [PAU06]:
4
 Aspecte fundamentale ale compatibilităţii electromagnetice (CEM)

 suprimarea emisiilor la sursă (ecranare, filtrare, limitarea spectrului,

limitarea puterii, utilizarea de antene directive etc.);
 reducerea cuplajului dintre sursă şi receptor, făcându-l cât de
ineficient se poate (ecranare, filtrare, topologie adecvată a reţelei,
utilizarea transmisiei optice etc.);
 scăderea susceptibilităţii (creşterea imunităţii) la perturbaţii a
receptorului (ecranare, filtrare, proiectare adecvată a schemei etc.).

Fig. 1.1. Model elementar de interferenţă, compus din sursă (emiţător),

cale de cuplaj şi victimă (receptor)

De regulă, problemele CEM se vor soluţiona prin identificarea a cel

puţin două dintre elementele menţionate, respectiv prin eliminarea
(„atenuarea”) unuia dintre ele. Suprimarea emisiilor la sursă este metoda
preferată de prevenire a interferenţelor, însă acest lucru nu este întotdeauna
posibil (de exemplu, ca în cazul echipamentelor care transmit semnale de
radio în mod intenţionat).
Cel mai uşor de identificat este receptorul, datorită funcţionării sale,
care devine perturbată, incorectă. Sursa va fi, de obicei, identificată prin
examinarea tipului de interferenţă (caracteristicilor energiei) care afectează
receptorul. Cel mai greu de identificat este calea de cuplaj, determinarea
exactă a acesteia reprezentând una dintre dificultăţile majore care intervin în
diagnoza interferenţelor electromagnetice, chiar şi în situaţia în care sursa şi
receptorul sunt cunoscute.
În general, mecanismele de cuplaj pot fi clasificate în patru mari
categorii (prin conducţie, inductiv, capacitiv şi prin radiaţie), aşa cum se
arată şi în fig. 1.2, însă, în realitate, de cele mai multe ori avem de a face cu
combinaţii complexe între acestea, extrem de „imprevizibile”. De asemenea,
între sursă şi receptor pot să existe multiple căi de cuplaj, iar măsurile luate
pentru atenuarea uneia pot să conducă la întărirea alteia.
Cuplajul prin conducţie (galvanic) apare atunci când între emiţător şi
receptor există o legătură electrică, prin intermediul unui corp conductor
(cabluri de alimentare, cabluri de interconexiune, linii de transmisie,
suprafeţe de masă, carcase metalice etc.).
Cuplajul inductiv (magnetic) apare atunci când emiţătorul şi
receptorul se găsesc la mică distanţă unul de altul (tipic, la mai puţin de o
lungime de undă), fiind produs de câmpurile magnetice variabile asociate
5
 Aspecte fundamentale ale compatibilităţii electromagnetice (CEM)

curenţilor din propriile circuite electrice ale echipamentelor sau din

circuitele echipamentelor vecine, prin inducţie electromagnetică.
Cuplajul capacitiv (electric) apare, de asemenea, atunci când
emiţătorul şi receptorul se găsesc la mică distanţă unul de altul (tipic, la mai
puţin de o lungime de undă), manifestându-se între circuite ale căror
conductoare se află la potenţiale diferite, deci între care transferul de energie
se realizează prin intermediul câmpului electric.

Fig. 1.2. Mecanisme de cuplaj

Cuplajul prin radiaţie electromagnetică apare atunci când emiţătorul

şi receptorul se găsesc la mare distanţă unul de celălalt (tipic, la mai mult de
o lungime de undă). În acest caz, perturbaţia care ajunge la receptor are
caracter de undă electromagnetică, respectiv există atât câmp electric, cât şi
câmp magnetic (una dintre componente nu mai poate fi neglijată), variabile
în timp şi ale căror intensităţi sunt corelate între ele prin impedanţa de undă
a mediului, o constantă. Undele electromagnetice apar în apropierea sursei,
la frecvenţe relativ mari ale emisiei, şi se propagă în spaţiu cu viteza luminii
(c  3·108 m/s), putând să influenţeze funcţionarea corectă a diferitelor
echipamente, prin inducerea de tensiuni şi curenţi în circuitele sensibile ale
acestora. Mai mult decât atât, o parte din energia recepţionată de un circuit
sau de un element conductor poate fi radiată din nou şi, pe această cale,
transferată (cuplată) în alte sisteme.
Deşi, în realitate, rareori există numai un singur tip de cuplaj, din
fericire, frecvent, doar unul dintre acestea va fi dominant. Deoarece
măsurile antiperturbative sunt specifice tipului de cuplaj, cunoaşterea
cuplajului parazit dominant devine, deci, extrem de importantă.
6