INTRODUCERE

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia, însuşirile,

clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a solurilor.
Astăzi, solul este considerat ca o mare avuţie a omenirii, protejarea
acestuia precum şi folosirea lui raţională sunt obiectivele cele mai importante
pentru fiecare dintre noi. Solul este implicat în viaţa societăţii, constituind pe
lângă spaţiul de aşezare a omului şi infrastructura pentru toate activităţile
antropice (societăţii), contribuind la realizarea tuturor cerinţelor societăţii şi a
continuităţii vieţii pe Pământ.
Solul este stratul afânat de la suprafaţa scoarţei terestre, care a acumulat
elementele însuşirii sale specifice fertilitatea.
Solul trebuie cercetat atât în strânsă corelaţie cu factorii de mediu în care
s-a format şi a evoluat, cât şi sub aspectul proprietăţilor lui, ca mediu de
dezvoltare a plantelor şi a utilizării lui în agricultură.
Cercetarea corespunzătoare a învelişului de sol permite cunoaşterea
condiţiilor naturale ale unui anumit teritoriu având în vedere că solul reflectă
acţiunea tuturor factorilor fizico-chimici. Cercetarea condiţiilor naturale ale unui
anumit teritoriu odată cu studiul solului are atât o importanţă teoretică, privind
geneza solurilor, cât şi una practică, în legătură cu producţia agricolă, care
depinde de condiţiile naturale ale regiunii respective.
Prin cercetarea solului în teren şi în laborator se pot rezolva o serie de
probleme ale agriculturii, cum sunt cele de ameliorare, fertilizare, irigare, etc.,
ţinând cont de condiţiile naturale specifice fiecărui teritoriu.
În urma determinărilor efectuate în laborator se pot da soluţii practice în
scopul ridicării fertilităţii solului şi prin urmare creşterea producţiilor agricole.
Datele din teren pot contribui la rezolvarea unor probleme ale disciplinelor
înrudite. Pentru a realiza toate aceste deziderate este necesară, o cercetare
sistematică, ştiinţifică, a solului, atât în teren, cât şi în laborator.
Acest îndrumător de lucrări practice se adresează în special studenţilor de la
Facultatea de Agricultură şi de Horticultură, indiferent de specializare, precum şi
celor care vor să cunoască principalele minerale şi roci generatoare de sol şi
principalele caracteristici ale solului, precum şi celor care sunt preocupaţi de
apărarea, conservarea şi folosirea raţională a fondului funciar.
Participarea autorilor la întocmirea acestui îndrumător de lucrări practice
este următoarea:
- capitolele 1; 2; 3; 4; 5; 6 şi 7 – MIHUţ CASIANA-doina;
- capitolele - laţo karel.

Autorii

1
 CAPITOLUL I

1. Noţiuni introductive despre minerale

Pedologia – este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia, proprietăţile,

clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a solurilor.
Mineralogia - este ştiinţa care se ocupă cu studiul mineralelor care intră în
alcătuirea litosferei.
Mineralele - sunt corpuri formate pe cale naturală, omogene din punct de

vedere fizico-chimic, care s-au format în scoarţa Pământului, făcând parte

integrantă din ea, acestea fiind constituite din combinarea a unul sau mai multe
elemente chimice.
Mineralele alcătuite dintr-un singur element chimic (S, Au, C, Fe, Pb) şi
care apar liber, necombinate între ele se numesc elemente native, cele mai multe
însă se găsesc sub formă de combinaţii chimice, numite minerale.
Cele mai multe minerale sunt corpuri solide: cuarţul (SiO 2), pirita (FeS2),
calcitul (CaCO3), excepţie face mercurul, care se găseşte sub formă de mineral
lichid, sau bioxidul de carbon (CO 2) şi hidrogenul sulfurat (H2S) care sunt
gazoase, când se află în compoziţia rocilor.
În alcătuirea scoarţei terestre intră circa 3.000 de minerale, dar dintre
acestea numai în jur de 100 au o participare mai mare la alcătuirea acesteia.

1.1. Proprietăţile mineralelor

La minerale, diferite proprietăţi se manifestă în mod variabil, fiind

determinate de compoziţia chimică, de structura cristalină şi de proprietăţile
unităţilor lor componente (atomi, ioni).
Cunoaşterea acestor proprietăţi este importantă pentru determinarea şi
întrebuinţarea acestora, precum şi la determinarea şi recunoaşterea diferitelor roci
generatoare de sol.
Dintre proprietăţile ce caracterizează mineralele, cele mai importante sunt
următoarele:
1. Proprietăţi morfologice: sistemele de cristalizare, aspectul
cristalelor, maclele, agregarea cristalelor;
1. Proprietăţi optice: culoarea mineralelor, culoarea urmei, luciul,
transparenţa;
2. Proprietăţi mecanice: clivajul, spărtura, duritatea, elasticitatea;
3. Proprietăţi magnetice;
4. Proprietăţi fizice: densitatea;
5. Proprietăţi organoleptice: mirosul, gustul;
6. Proprietăţi chimice: efervescenţa, coloraţia flăcării.

2
 1.1.1. Proprietăţi morfologice

Majoritatea mineralelor care alcătuiesc litosfera sunt cristalizate şi foarte

puţine la număr se află în stare amorfă.
Corpurile cristalizate (cristalele) - sunt forme solide şi omogene,
caracterizate printr-o structură internă reticulară, care se manifestă la exterior
printr-o formă geometrică bine definită.
Mineralele amorfe - se recunosc prin forma lor sferoidală, reniformă,
stalactitică, pământoasă, ele provin din întărirea formaţiilor coloidale şi a
gelurilor, caracterizându-se printr-o aşezare dezordonată a particulelor
constitutive, acestea prezintă o structură internă confuză.

Sistemele de cristalizare

Corpurile cristalizate îmbracă forme geometrice bine definite, dar constante

pentru aceeaşi specie minerală. Alcătuirea exterioară a mineralelor se poate folosi
pentru determinarea şi recunoaşterea lor.
În practică, mineralele îmbracă mai rar forme geometrice ideale, cu feţele
egal dezvoltate şi dispuse la aceeaşi distanţă de centru.
După formele geometrice în care cristalizează, mineralele cristalizate se
împart în şase grupe numite sisteme de cristalizare.
Fiecare sistem având mai multe forme cristalografice simple şi compuse ce
derivă însă din forma geometrică de bază, acestea fiind:
a). sistemul cubic are ca formă de
bază cubul. Cristalele de formă cubică sau
forme derivate ale cubului sunt întâlnite la:
sarea gemă, pirită, blendă, magnetit;
b). sistemul pătratic are ca formă de
bază prisma pătratică. Cristalele de formă
pătratică se întâlnesc la: calcopirită,
casiterită, braunită;
c). sistemul hexagonal are ca formă
geometrică de bază prisma hexagonală. În
acest sistem cristalizează: apatitul, cuarţul,
grafitul, pirotina;
d). sistemul romboedric are ca formă
de bază romboedrul. Mineralele ce
cristalizează în sistem romboedric sunt:
calcitul, dolomitul, hematitul, magnetitul;

3
 e). sistemul monoclinic are ca formă
de bază prisma monoclinică. Mineralele ce
cristalizează în acest sistem sunt: azuritul,
asbestul, biotitul, caolinitul, gipsul,
muscovitul, talcul, ortoza;
f). sistemul triclinic are ca formă de
bază prisma triclinică. Mineralele ce
cristalizează în acest sistem sunt: albitul,
oligoclazul, anoritul.

Aspectul cristalelor
Cristalele unui mineral se deosebesc unele de altele datorită feţelor care le
limitează şi care nu sunt la fel de bine dezvoltate. Aceste deosebiri ale feţelor dau
aspectul exterior numit şi habitusul cristalelor.
La minerale deosebim următoarele forme de habitus:
1. izometric, caracterizat prin dezvoltarea egală a diferitelor feţe ale
cristalelor (cuburi de pirită);
1. prismatic, cristalele prezintă feţe de prismă, mai dezvoltate în una
din cele trei direcţii (cuarţ);
2. acicular sau fibros, alungirea feţelor prismatice este extrem de
alungită într-o anumită direcţie (stibină);
3. lamelar sau tubular, feţele cristalelor sunt alungite în două direcţii
(biotit, clorit).
Pe lângă cele patru forme principale mai sunt cunoscute şi forme de
tranziţie sau complexe precum dendritele.

Maclele

Unele minerale formează cristale alipite sau întrepătrunse numite macle.

Maclele - sunt asociaţii a două sau mai multe cristale, aparţinând aceleiaşi
specii minerale. Cristalele maclate sunt uşor de recunoscut întrucât prezintă
unghiurile intrânde care nu se întâlnesc la cristalele simple. Maclele sunt în multe
cazuri tipice pentru unele minerale ceea ce uşurează recunoaşterea lor.
După modul de concreştere a maclelor se deosebesc următoarele tipuri
(figura 1.1.).

4
a. macle de alipire b. macle de întrepătrundere c. macle vârf de lance
(calcit) (fluorină) (gips)

d. macle de Japonia e. macle de Karlsbad f. macle polisintetice

(cuarţ) (ortoză) (aragonit)
Figura 1.1. Tipuri de macle

Formele de agregare

În natură, mineralele formează îngrămădiri de cristale de diferite forme şi

mărimi numite agregate.
Agregatele de minerale cel mai des întâlnite sunt:
1). Agregate granulare compuse din minerale sub formă de grăunţi de
diferite mărimi;
2). Agregate compacte sunt asociaţii ale mineralelor la care conturul
grăunţilor nu se poate distinge cu ochiul liber;
3). Druzele sunt asociaţii de cristale bine dezvoltate, apar sub formă de
buchet.
În cazul în care aceste asociaţii de cristale îmbracă golurile de formă
concavă a rocilor poartă denumirea de geode;
4). Concreţiunile sunt agregate sferice constituite din cristale aciculare
aşezate cu vârful spre centru (fosforitele);
5). Oolitele sunt agregate sferice având mărimea bobului de mazăre sau
chiar mai mici, aşezate sub formă de pături concentrice;
6). Agregatele pământoase sunt îngrămădiri de minerale care se formează
prin alterarea acestora şi sunt foarte sfărâmicioase;
7). Dendritele sunt agregate de cristale foarte mărunte, depuse sub formă de
pojghiţe, de forma unor ferigi sau muşchi;
8). Eflorescenţele.

1.1.2. Proprietăţi optice

Aceste proprietăţi se folosesc cu succes în recunoaşterea mineralelor,
întrucât cele mai multe dintre ele pot fi observate cu ochiul liber.

5
 Dintre proprietăţile optice enumerăm: culoarea mineralelor, culoarea
urmei, luciul şi transparenţa.

Culoarea mineralelor
Este una din cele mai importante proprietăţi, întrucât atrage atenţia de la
prima vedere.
Culoarea mineralelor - este determinată de însuşirea acestora de a
absorbi sau de a reflecta total sau parţial componentele luminii albe. (după
Drăgan I., Opriş L., 1974).
Din acest punct de vedere, avem următoarele forme de minerale:
- mineralele care lasă să treacă prin ele toată lumina sunt incolore
(sarea gemă, calcitul);
- minerale care absorb total lumina apar de culoare închisă (biotit,
magnetit, grafit);
- minerale care resping total lumina apar colorate în alb (cuarţ, gips,
ortoză).
Culoarea diferită pe care o au mineralele este determinată de culoarea
spectrului reflectat (de exemplu, hematitul - reflectă culoarea roşie şi apare colorat
în roşu). Sunt cazuri în care culoarea mineralelor este caracteristică şi constantă
(pirita), dar există cazuri când unul şi acelaşi mineral apare diferit colorat, datorită
impurităţilor înglobate în masa lor (cuarţul apare colorat în alb, galben, violet,
negru, etc).
După culoare, mineralele se împart în:
 leucocrate - sunt mineralele care au culoare deschisă;
 melanocrate - sunt mineralele de culoare închisă.

Culoarea urmei

Este culoarea pe care o lasă un mineral prin frecare pe o placă nesmălţuită

de porţelan sau culoarea pulberii fine de mineral. Această proprietate este
constantă.
În unele cazuri culoarea urmei sau a pulberii corespunde cu cea a
mineralului (magnetitul - are atât culoarea cât şi urma neagră; azuritul - albastră;
cinabru - roşie). Sunt însă situaţii când culoarea mineralului diferă de cea a urmei
(hematitul - are culoarea brună-roşcată iar urma este roşie; pirita - are culoarea
galben-aurie iar urma este neagră sau neagră-verzuie).

Luciul

Luciul mineralelor este determinat de puterea de reflexie a luminii pe

suprafaţa cristalelor. Intensitatea luciului depinde de: netezimea suprafeţei
reflectate, indicele de refracţie şi indicele de absorbţie şi nu de culoarea
mineralelor.
La minerale, se deosebesc următoarele varietăţi de luciu:

6
  sticlos, caracteristic mineralelor transparente (cuarţ, granaţi);
 metalic, caracteristic mineralelor opace (galenă, pirită, calcopirită);
 semimetalic, caracteristic mineralelor transparente şi semitransparente
(hematit);
 sidefos, caracteristic mineralelor stratificate (muscovit, gips lamelar);
 mătăsos, caracteristic mineralelor fibroase (gips fibros, sericit);
 adamantin, este luciul unor minerale transparente, cu indicele de refracţie
foarte ridicat (diamant, blendă);
 de ceară sau cornos, caracteristic mineralelor rezultate din geluri uşor
colorate (calcedonia, opalul).
Transparenţa

Este acea proprietate a mineralelor de a lăsa să treacă prin ele razele

luminoase. Din acest punct de vedere mineralele pot fi:
 transparente (cristalul de stâncă);
 semitransparente (calcedonia);
 opace (pirită, magnetit).

1.1.3. Proprietăţi mecanice

Clivajul
Clivajul - reprezintă proprietatea pe care o au mineralele cristalizate de a
se desface prin apăsare sau lovire în foiţe paralele, după direcţia de minimă
rezistenţă. Această proprietate este legată exclusiv de structura internă a
mineralelor, fiind uşor de observat.
În practică se deosebesc următoarele feluri de clivaj:
- clivaj perfect, când cristalul se desface în foi subţiri, cu suprafeţele de
separaţie perfect plane (mice, clorit, gips lamelar);
- clivaj bun, când cristalele prin lovire se desfac în fragmente de forma
geometrică a cristalului din care provin (la galenă prin sfărâmare rezultă
fragmente cubice);
- clivaj slab, se caracterizează prin formarea unor fragmente mărginite, atât
de plane de clivaj, cât şi de spărturi neregulate (hornblenda);
- clivaj imperfect, apare atunci când feţele de separaţie sunt neregulate şi
mai rar plane (apatit).
Spărtura

Spărtura - reprezintă proprietatea pe care o au unele minerale de a se

desface prin lovire în bucăţi limitate de suprafeţe neregulate.
Se întâlnesc următoarele tipuri de spărtură:
- concoidală, când pe suprafaţa de separaţie apar curbe concentrice, având
aspectul unui interior de cochilie (cuarţ, opal);

7
 - aşchioasă, când marginile rupturii sunt ascuţite (albit, corindon);
- fibroasă, când ruptura are un aspect fibros (gips fibros, hornblendă);
- solzoasă, când feţele de separaţie au un aspect solzos (agatul);
- compactă, când suprafaţa de separaţie este netedă sau cu slabe
neregularităţi (dolomit).
Duritatea

Duritatea - reprezintă gradul de rezistenţă pe care un mineral îl opune

unei acţiuni mecanice exterioare de pătrundere sau zgâriere.
Pentru a aprecia această proprietate se foloseşte scara de duritate a lui F.
Mohs, reprezentată prin zece minerale etalon, aşezate în ordinea durităţii lor
astfel:

1. TALCUL 6. ORTOZA
2. GIPSUL 7. CUARŢUL
3. CALCITUL 8. TOPAZUL
4. FLUORINA 9. CORINDONU
5. APATITUL 10. DIAMANTUL
Cunoscând scara durităţii lui F. Mohs, se poate determina duritatea
diferitelor minerale prin stabilirea ultimului mineral din scara etalon pe care
acesta îl zgârie sau de care este zgâriat. Mineralele care sunt zgâriate cu unghia au
duritatea de 1-2, cele care nu se zgârie cu unghia ci cu lama unui briceag sau cu
sticla au duritatea mai mare de 2 şi mai mică de 5 (sticla are duritatea 5),
mineralele care zgârie sticla au duritatea mai mare de 5.

Elasticitatea
Elasticitatea - reprezintă proprietatea pe care o au unele minerale de a-şi
modifica forma atunci când sunt supuse unor acţiuni mecanice exterioare şi de a
reveni la forma iniţială după încetarea acţiunii.
Mineralele se comportă diferit din punct de vedere a elasticităţii, astfel:
 minerale cu limita de elasticitate mare - sunt mineralele care se pot îndoi
fără a-şi pierde proprietatea (micele);
 minerale cu limita de elasticitate mică - sunt mineralele care se pot îndoi
puţin şi care rămân îndoite (clorit, talc);
 minerale foarte puţin elastice şi cu o coeziune mică - sunt mineralele
casante (cuarţ, stibina).

1.1.4. Proprietăţi magnetice

Sub denumirea de proprietate magnetică se înţelege proprietatea pe care o
au unele minerale de a fi atrase de magnet, există însă şi minerale care au ele
proprietăţi magnetice (feroplatina, feronichelul).

8
 După gradul de magnetism mineralele pot fi:
 magnetice (magnetitul şi pirotina);
 potrivit magnetice (almandin, cromit);
 slab magnetice (turmalina);
 nemagnetice (cuarţ, feldspaţii).

1.1.5. Proprietăţi fizice

Densitatea mineralelor

Densitatea - reprezintă raportul dintre greutatea unui mineral şi volumul

pe care acesta îl ocupă, considerat fără golurile pe care le conţine. Aceasta se
stabileşte cu ajutorul picnometrului, a balanţei hidrostatice şi prin metoda plutirii.
Din punct de vedere a densităţii mineralele se grupează astfel:
- minerale foarte grele - sunt cele cu densitatea peste 15 (iridiul 21,6;
platina 17-19; aurul 15,6);
- minerale grele - sunt cele cu densitatea între 7 şi 15 (mercurul 13,5;
argintul 10,1; cuprul 8,5; galena 7,5);
- minerale cu densitatea mijlocie - sunt cele cu densitatea între 3,5 şi 7
(pirita 5,2; ortoza 6-6,5; pirotina 4,6);
- minerale uşoare - sunt cele cu densitatea între 1,5 şi 3,5 (cuarţul 2,6;
calcitul 3; gipsul 2);
- minerale foarte uşoare - sunt cele de origine organică având densitatea
mai mică de 1,5 (chilimbarul 1,1; petrolul 0,7).

1.1.6. Proprietăţi organoleptice

Mirosul
Unele minerale prin lovire sau spargere, emană un miros caracteristic, care
poate indica prezenţa anumitor elemente în masa materialului respectiv, după cum
urmează:
 mineralele ce conţin arsen prin lovire degajă un miros de usturoi;
 argilele aburinde degajă un miros asemănător cu cel de pământ uscat şi
umezit.
Talcul şi sericitul dau la palpare o senzaţie de gras sau unsuros.

Gustul

În recunoaşterea unor minerale şi în special a unor săruri solubile ne putem

folosi de gustul lor: sarea de bucătărie - are gust sărat; cainalita - are gust sărat-
amărui; silvina -are gust amar.

9
 1.1.7. Proprietăţi chimice
Efervescenţa
Carbonaţii şi îndeosebi carbonatul de calciu fac efervescenţă în prezenţa
acizilor tari (acid clorhidric 20%). In urma reacţiei chimice rezultată bioxidul de
carbon.
CaCO3 + 2HCl  CO2 + CaCl2 + H2O
sau
CaCO3 + 2HCl  CaCl2 + CO2 + H2O se degajă producând
efervescenţa.

Coloraţia flăcării
Unele minerale mărunţite şi încălzite la flacără, (fie pe o bucată de cărbune
sau într-un tub de sticlă închis sau deschis) datorită cationilor pe care îi conţin pot
colora flacăra diferit:
 mineralele ce conţin potasiu - colorează flacăra în violet;
 mineralele ce conţin sodiu - colorează flacăra în galben;
 mineralele ce conţin cupru - colorează flacăra în verzui;
 mineralele ce conţin plumb - colorează flacăra în albastru;
 smaraldul - din verde devine alb.

1.2. Alcătuirea şi clasificarea mineralelor

în natură, mineralele sunt răspândite sub diferite forme: cristale, granule,

substanţe minerale gelatinoase, coloidale, etc.
Indiferent de forma sub care se prezintă, dar ţinând seama de alcătuirea lor,
se pot separa următoarele moduri de formare a mineralelor:
1. Minerale magnetice - cele mai multe provin din magma topită din
interiorul pământului (cuarţul, feldspaţii, micele). Acestea formează minerale
primare, care prin procese de transformare chimică dau naştere mineralelor
secundare;
1. Minerale provenite din sublimarea unor gaze numite minerale
pneumatolitice (fluorina, granaţii, epidotul);
2. Minerale provenite prin cristalizare din soluţii hidrotermale
(aragonit, magnetitul);
3. Minerale provenite din soluţii marine, lacustre formate în urma
evaporării apei şi precipitarea sărurilor din soluţii suprasaturate (cloruri,
carbonaţi, sulfaţi);

10
 4. Minerale rezultate în urma proceselor de metamorfism
(temperatură, presiune, vapori de apă supraîncălziţi) (cloritul, sericitul, amfibolii).
Având în vedere compoziţia chimică şi structura lor internă, mineralele
organice se împart în următoarele clase:
I. Clasa elementelor native;
I. Clasa sărurilor haloide;
II. Clasa sulfurilor;
III. Clasa oxizilor şi hidroxizilor;
IV. Clasa sărurilor oxigenate.
Fiecare clasă se poate împărţi în subclase, acestea în grupe, iar grupele în
subgrupe.

1.2.1. Clasa elementelor native

în natură, elementele chimice întâlnite libere, necombinate sunt numite
elemente native. Cele mai multe apar în stare solidă şi mai puţin în stare lichidă
sau gazoasă.
Dintre elementele native menţionăm:
- grupa metalelor rare (iridiu, platina, aurul, argintul);
- grupa semimetalelor (arsenul, stibiul, bismutul);
- grupa metalelor comune (fier, cupru, nichel, cobalt).
Elementele în stare nativă sunt puţin răspândite în litosferă, ele nu depăşesc
1% din masa întregii scoarţe.

1.2.2. Clasa sărurilor haloide

Sărurile haloide grupează combinaţiile naturale ale halogenilor cu unele
elemente: Na, Ca, Ag, K, Mg, etc. (tabelul 1.1.).
Mineralele din această clasă au o provenienţă sedimentară, hidrotermală sau
din suprimarea emanaţiilor vulcanice.
Din clasa sărurilor haloide, cele mai răspândite minerale sunt:

SAREA GEMă (NaCl) cristalizează în sistemul cubic, se prezintă sub

formă de cristale, straturi cristaline granulare, cruste. Are culoare albă sau poate fi
incoloră, însă datorită impurităţilor poate fi şi diferit colorată: galbenă, brună,
roşie sau neagră. Prezintă un luciu sticlos, are clivaj bun, duritate mică (2-2,5),
densitate 2,1-2,2, are gust sărat, este uşor solubilă.
La noi în ţară este răspândită în depozitele saline de la Târgu-Ocna, Slănic,
Ocnele-Mari, Ocna Sibiului.
Importanţă pedologică. Atunci când se găseşte în cantităţi mari în sol,
imprimă acestuia o serie de proprietăţi fizice şi chimice negative. Dacă este
asociată cu carbonatul de sodiu sau cu carbonatul de potasiu în soluţii halomorfe,
le imprimă acestora cele mai negative proprietăţi.

11
 SILVINA (KCl) conţine 52,5% K şi 47,5% Cl.
Silvina cristalizează în sistemul cubic, se găseşte sub formă de mase
granulare compacte, sau sub formă de straturi. In stare pură silvina este incoloră şi
transparentă, iar impurificată are culori diferite: alb-lăptoasă, roşie sau roză.
Luciul este sticlos, spărtura concoidală, iar clivajul perfect. Duritatea este mică
1,5-2,0; densitatea în jur de 1,9-2. Colorează flacăra în violet şi se topeşte la o
temperatură de 768ºC. Are gust amar astringent, este bună conducătoare termică,
uşor solubilă în apă.
În ţara noastră se găseşte răspândită la Târgu-Ocna, Piatra Neamţ, Cuţ.
Importanţă pedologică. Este folosită ca îngrăşământ mineral pe solurile
sărace în K, în industria chimică la prepararea lacurilor şi a vopselelor, în
medicină.

FLUORINA (CaF2) conţine 51,2% Ca şi 48,8% F.

Fluorina cristalizează în sistemul cubic, se găseşte sub formă de mase
granulare, mase compacte şi mai rar sub formă de cristale cubice sau macle. Are
culoare galbenă, violetă, albastră, verde şi mai rar este transparentă. Prezintă luciu
sticlos, duritatea de 4, densitatea 3,1-3,2. Colorează flacăra în galben-portocaliu,
este rea conducătoare de electricitate.
Apare în rocile eruptive, iar în ţara noastră se cunosc zăcăminte la Turcoaia,
Moldova-Nouă şi Oraviţa.
Importanţă pedologică. Prin alterare fluorina eliberează în sol calciul şi
cantităţi mici de fluor.
În industria chimică se foloseşte la obţinerea acidului fluorhidric, în
industria ceramică la obţinerea emailurilor şi a smalţurilor, iar varietăţile
transparente sunt utilizate în industria optică.

Tot din clasa sărurilor haloide mai fac parte şi Carnalita, şi Cainita folosite
ca îngrăşământ mineral pe bază de potasiu.

1.2.3. Clasa sulfurilor

Această clasă cuprinde compuşii sulfului cu diferite metale şi metaloide.

Majoritatea sulfurilor sunt de origine eruptivă şi hidrotermală.
Cele mai răspândite minerale din această clasă sunt: pirita, calcopirita,
blenda şi galena (tabelul 1.1.).

PIRITA (FeS2) conţine 53,4% S şi 46,6% Fe.

Pirita cristalizează în sistemul cubic, sub formă de cubi sau dodecaedrii
pentagonali. În natură este răspândită în toate tipurile de roci sub formă de cristale
granulare, concreţiuni şi mase compacte. Are culoare galbenă-aurie, lasă urmă de
culoare neagră-verzuie iar prin sfărâmare se obţine un praf de culoare cenuşie-
negricioasă.
Prezintă un luciu metalic, duritatea de 6-6,5, densitatea 5-5,2, este o bună
conducătoare de electricitate, prezintă o spărtură neregulată sau slab concoidală,
iar prin încălzire degajă un miros de S2, este solubilă în acidul azotic.

12
 În ţara noastră este răspândită în Munţii Apuseni (Băile Borşa), Munţii
Banatului (Sasca-Montană), Munţii Tibleş (Baia-Sprie).
Importanţă pedologică. Pirita constituie principala sursă de sulf din sol, în
urma alterării acesteia rezultă în masa solului limonit, hematit şi sulf.
Se întrebuinţează de asemenea în industrie la fabricarea acidului sulfuric.

CALCOPIRITA (CuFeS2) conţine 34,57% Cu, 30,54% Fe şi 34,9% S.

Calcopirita cristalizează în sistemul pătratic. In natură, se găseşte sub formă
de mase compacte, reniforme sau sub formă de granule diseminate în roci.
Are culoare galbenă de alamă cu reflexe verzui-brunii, lasă urmă de culoare
neagră cu nuanţe verzui. Prezintă un luciu metalic, duritatea de 3-4 iar densitatea
de 4-4,3, este casantă, are o spărtură neregulată, este solubilă în acidul azotic, se
formează pe cale hidrotermală în filoane, pe cale metasomatică şi la contactul
rocilor eruptive cu calcarele.
Se găseşte ca mineral accesoriu în rocile eruptive bazice şi în unele roci
metamorfice şi sedimentare.
La noi în ţară zăcăminte importante de calcopirită se întâlnesc la Cavnic,
Sasca Montană, Almaşul Mic de Munte, Baia Sprie, Sasca Montană, Moldova
Nouă, Oraviţa.
Importanţă pedologică. Prin alterarea calcopiritei în masa solului rezultă
cantităţi mari de oxizi şi hidroxizi de fier iar în unele cazuri oxizi şi carbonaţi de
cupru şi mai rar cupru nativ.
Din calcopirită se extrage cuprul.

BLENDA (ZnS) conţine 67,1% Zn şi 32,9% S, uneori şi până la 20% Fe.

Blenda cristalizează în sistemul cubic. În natură se găseşte sub formă de
mase compacte, cu structură granulară.
Are culoare cenuşie-brună, sau cenuşiu-negricioasă, culoarea urmei este
brună sau gălbuie, luciul semimetalic sau adamantin, duritatea de 3-4, densitatea
de 3,5-4, este casantă.
Se găseşte răspândită în şisturi cristaline, în filoane hidrotermale vechi şi în
unele roci sedimentare (calcare, dolomite).
În ţara noastră se găsesc zăcăminte la Baia-Mare, Cavnic, Baia Sprie, Zlatna
şi Săcărâmb.
Importanţă pedologică. Blenda în urma oxidării se transformă în sulfat de
zinc uşor solubil în apă.
Din blendă se extrage zincul

GALENA (PbS) conţine 86,6% Pb şi 13,4% S.

Galena cristalizează în sistemul cubic. În natură se găseşte sub formă de
mase granulare şi cristale de forme neregulate, diseminate în complexe cristaline.
Are culoare cenuşie de plumb, lasă urmă de culoare cenuşie-neagră,
prezintă luciu metalic, clivaj perfect, duritatea de 2-3, densitatea de 7,4-7,6, este
casantă, are o slabă conductibilitate electrică.

13
 Galena se găseşte asociată cu blenda, calcitul, cuarţul, pirita, calcopirita în
masa unor roci metamorfice, eruptive sau sedimentare. În ţara noastră filoane de
galenă se află la Muntele Mic şi Baia Mare.
Importanţă pedologică. În urma alterării galenei, rezultă în masa solului
sulful şi plumbul care în cantităţi mari sunt toxice.
Pe lângă mineralele enumerate mai sus, din această clasă mai fac parte:
Marcasita, Pirotina, Stibina, Auripigmentul, Realgarul, Argentita şi
Cinabrul.

1.2.4. Clasa oxizilor şi hidroxizilor

Această clasă înglobează compuşi simpli ai diferitelor metale şi metaloide
cu oxigenul. Oxizii pot fi anhidrii sau hidrataţi (tabelul 1.1.).
Cantitatea totală de oxizi liberi din litosferă este de circa 17% din greutatea
acesteia, majoritatea acestora sunt concentraţi în părţile superioare ale litosferei.
Clasa oxizilor şi hidroxizilor se împarte în următoarele subclase:
1. Subclasa oxizilor de siliciu;
2. Subclasa oxizilor de fier;
3. Subclasa oxizilor de mangan şi aluminiu.

1. Subclasa oxizilor de siliciu

Mineralele acestei subclase au rezultat în urma combinării oxigenului cu
siliciul şi au o participare de circa 12,6% la alcătuirea litosferei.
Din această subclasă fac parte: cuarţul, calcedonia, tridimita,
cristobalitul, jaspul şi opalul.

CUARŢUL (SiO2)
Cuarţul cristalizează în sistemul hexagonal. Se găseşte sub formă de cristale
bine formate numai în cavităţi sau medii afânate. Cristalele de cuarţ se
caracterizează prin prezenţa feţelor de prismă terminate cu piramide hexagonale.
În natură, apare sub formă de cristale de mărimi diferite, agregate grăunţoase,
mase compacte, macle.
Culoarea este variată, de obicei alb-lăptos sau cenuşiu. Atunci când apare
diferit colorat, poartă denumiri speciale şi anume: cristal de stâncă sau Diamant
de Maramureş (cristale incolore şi transparente), Citrin (cristale galbene aurii sau
galbene ca lămâia), Morionul (cuarţ colorat în negru sau brun închis)
Aventurinul (culoare roşu-brun sau gălbui), Ametist (violet), Prasenul (verde).
Luciul este sticlos sau gras pe spărtură. Duritatea în jur de 7, densitatea 2,5-
2,8, spărtură concoidală. Este atacat de acidul fluorhidric şi este solubil în alcooli.
Importanţă pedologică. Cuarţul este unul dintre cele mai răspândite
minerale din litosferă, fiind constituentul principal al rocilor magmatice acide,
intră în alcătuirea granitelor, dacitelor, pegmatitelor, riolitelor din Carpaţii
Meridionali, Munţii Apuseni şi Dobrogea, în şisturile cristaline din Carpaţii
Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni şi Dobrogea, precum şi în unele
roci sedimentare: cuarţite şi conglomerate cuarţitice, gresii şi nisipuri în Munţii

14
Apuseni, Carpaţii Meridionali şi Orientali. Este unul dintre mineralele care se
alterează cel mai greu.

OPALUL (SiO2 x nH2O)

Opalul este un mineral amorf, având un conţinut de apă de 13-14% până la
34%, din care o parte se pierde prin încălzire. În natură, apare sub formă de
agregate sferice, reniforme şi mase compacte, uneori opalul constituie cimentul
unor gresii, conglomerate.
Culoarea este diferită datorită impurităţilor, putând fi: galbenă, brună,
cenuşie, verzuie, albă. Luciul este cornos sau chiar răşinos, duritatea 5,5,
densitatea 1,9-2,5, este casant. Se dizolvă în HF şi KOH.
Opalul se formează prin alterarea hidrotermală a silicaţilor, prin precipitarea
soluţiilor de silice din unele ape curgătoare.
În ţara noastră se găseşte în Munţii Apuseni, Carpaţii Orientali, Munţii
Drocea.
Importanţă pedologică. Oxizii de siliciu datorită participării însemnate la
alcătuirea litosferei prezintă o importanţă foarte mare. Partea grosieră din masa
solurilor (nisipul) este format în cea mai mare parte din SiO 2. In urma alterării
mineralelor şi a rocilor este eliberată în masa solului o importantă cantitate de
siliciu, care este absorbită de către rădăcinile plantelor.
Sticla din silice şi cuarţul transparent sunt întrebuinţate la fabricarea
lentilelor, precum şi la construcţia lămpilor cu vapori de mercur.

2. Subclasa oxizilor de fier

Această subclasă contribuie cu circa 3,9% din greutatea litosferei, fiind
reprezentată printr-o serie de compuşi hidrataţi şi nehidrataţi.

MAGNETITUL (Fe3O4) conţine 72,4% Fe şi 27,6% O.

Magnetitul cristalizează în sistemul cubic, este răspândit sub formă de
cristale octoedrice, mase granulare sau mase compacte.
Are culoare neagră cu slabe nuanţe cenuşii şi uşoare reflexe albăstrui pe
feţele cristalelor, luciul este semimetalic, lasă urmă de culoare neagră, duritatea
5,5-6, densitatea 4,9-5,2, prezintă proprietăţi magnetice. Se dizolvă în HCl şi HF.
Se formează în rocile magmatice, în rocile metamorfice şi în unele aluviuni.
În ţara noastră se găseşte la Ocna de Fier, Ghelar, Teliuc.

HEMATITUL (Fe2O3) conţine 70% Fe şi 30% O.

Hematitul cristalizează în sistemul romboedric. Se găseşte sub formă de
cristale lamelare, romboedrice şi tubulare. În natură, apare în mod frecvent sub
formă de mase compacte, agregate foioase.
Se prezintă colorat în roşu sau brun-roşcat. Luciul este semimetalic sau mat,
duritatea 5,5-6, densitatea 5-5,3, prezintă spărtură neregulată sau uşor concoidală,
este casant, nu prezintă proprietăţi magnetice.
Se găseşte ca mineral accesoriu în unele roci eruptive (porfire, granite) sau
şisturi cristaline.

15
 În ţara noastră se găseşte însoţind de obicei magnetitul în Banat la Ocna de
Fier, în Dobrogea, în Munţii Poiana Ruscă, la Poieni şi Ghelan.

Limonitul (Fe2O3 x nH2O), conţine 69,2% FeO3, 27% O şi 10,1% H2O.

Limonitul este un mineral amorf, fiind răspândit sub formă de mase
compacte, pământoase, oolitice, stalactite sau concreţiuni reniforme.
Are culoarea galbenă de ocru sau brun gălbuie, urma este galben-portocalie,
luciul mat sau semimetalic, duritate diferită în funcţie de starea de agregare fiind
între 1 şi 4, densitatea 3,3-4. Se dizolvă încet în HCl.
În ţara noastră este răspândit la Ocna de Fier, Ghelar, Teliuc, Căpuşul Mic
(judeţul Cluj).
În subclasa oxizilor de fier, alături de mineralele descrise mai sus, mai fac
parte: Oligistul (Fe2O3); Goethitul (HFeO2) etc.

Importanţă pedologică a oxizilor de fier.

Mineralele acestei subclase sunt răspândite în diferite roci şi soluri. Atunci
când se găsesc în cantitate mare în soluri, imprimă acestora însuşiri şi culori
roşcate sau gălbui.
Împreună cu oxizii şi hidroxizii de mangan în sol dau naştere la neoformaţii.

3. Subclasa oxizilor de mangan

Din această subclasă fac parte: Braunitul (Mn2O3); Hausmannitul (Mn3O4);
Psilomelanul (Mn2O3 x nH2O); Manganitul (Mn2O3 x nH2O); Piroluzitul (Mn x
H2O).
Mineralele acestei subclase în urma proceselor de alterare eliberează în
masa solului manganul. Acesta este un microelement necesar pentru cele mai
multe plante de cultură.
Mineralele care conţin mangan împreună cu hidroxizii de fier formează
bobovinele din sol sau se depun sub formă de dendrite.

4. Subclasa oxizilor de aluminiu

Din această subclasă fac parte: Corindonul (Al2O3); Bauxitul (Al2O3 x
nH2O); Hidrargilitul (Al(OH)3); Diasporul (HalO2).
Mineralele acestei subclase în urma procesului de alterare sub acţiunea
factorilor externi, eliberează în masa solului Al. Acest microelement este foarte
important pentru buna dezvoltare a plantelor, fiind totodată şi unul din
principalele elemente ce intră în alcătuirea argilei.
Tabelul 1.1.
Clasificarea mineralelor
Denumire Forma de Sistem de Culoare Luciu Alte Importa
cristaliza nţă
agregare proprietăţi
re
pedolog
ică
CLASA SăRURILOR HALOIDE
1 2 3 4 5 6 7
SAREA GEMă cristale, cubic Alb, sticlos Gust sărat, Propriet
NaCl cruste, transparen solubil ăţi
mase t negativ

16
 compacte e
SILVINA Mase cubic Incolor, sticlos Gust sărat- Îngrăşămâ
nt mineral
KCl granulare roz, alb- amar, solubil cu K
lăptos (agromine
ral)
CLASA SULFURILOR
PIRITA Cristale cubic Galben- Metalic Urmă neagră
FeS2 mici sau auriu solubil în
granulare HNO3, Minerale
accesorii
spărtură
în
neregulată diferite
CALCOPIRITA Mase pătratic Galben- Metalic Urmă neagră roci, prin
CuFeS2 compacte, alamă sau solubil în alterare
granule verzui HNO3, elibereaz
spărtură ă în sol
neregulată Fe, S
BLENDA Mase cubic Cenuşiu- Adamantin Urmă brună Mineral
semimetalic accesori
ZnS compacte gălbui sau
negricios u în
diferite
roci,
elibereaz
ă în sol
Zn, S
GALENA Mase cubic Cenuşiu Metalic Urmă Mineral
PbS compacte de plumb negricioasă accesori
sau casant u în
diferite
granulare
roci,
elibereaz
ă în sol
Pb.S.
Clasa oxizilor şi hidroxizilor
Subclasa oxizilor de siliciu
CUARŢUL Cristale, hexagon Incolor, sticlos Spărtură Greu
agregate al cenuşiu, concoidală, alterabil,
SiO2 grăunţoase, violet, atacat de formează
mase partea
fumuriu HF, solubil
compacte grosieră a
în baze solului
OPALUL Mase amorf Cenuşiu, Cornos de Casant, se Cimentează
compacte alb, ceară dizolvă în rocile
SiO2 x nH2O HF şi KOH sedimentare
agr.sferice galben,
roşu atc.
Subclasa oxizilor de fier
MAGNETIT Cristale cubic Negru cu Urmă Mineral
granulare, Semimetalic
Fe3O4 nuanţe neagră, accesoriu
mase cenuşii are în diferite
compacte proprietăţi roci
magnetice
HEMATIT Mase romboedri Roşu sau Urmă Mineral
Fe2O3 compacte, c brun Semimetalic sau roşie accesoriu în
agregate roşcat roci,
granulare
mat imprimă
solului
culoare
ro şcată
(oriz. Bv)

17
 LIMONIT Mase amorf Galben de Semimetalic Urmă Mineral
Fe2O3.nH2O compacte ocru şi sau mat galbenă, accesoriu în
pământoas brun brună roci,
e imprimă
solului
culoare
gălbuie
(oriz Bt)

1.2.5. Clasa sărurilor oxigenate

Această clasă include circa două treimi din totalul mineralelor ce alcătuiesc
litosfera.
Din punct de vedere chimic, în această clasă sunt cuprinse sărurile naturale
ale acizilor azotic, carbonic, fosforic, silicic, sulfuric, adică: nitraţi, carbonaţi,
fosfaţi, silicaţi, sulfaţi.
După structura şi importanţa lor, se împart în următoarele subclase:
1. Subclasa nitraţilor
Nitraţii - sunt săruri ale acidului nitric. Din această subclasă cea mai mare
răspândire o are Salpetrul de Chile (NaNO2) şi Salpetrul de India (KNO3).
Mineralele acestei subclase se formează în regiunile calde, cu precipitaţii
puţine şi atmosferă umedă.
Nitratul de sodiu este folosit ca îngrăşământ mineral în agricultură, are un
conţinut în azot de 15-16%.

2. Subclasa carbonaţilor
Mineralele acestei subclase sunt săruri ale acidului carbonic (tabelul 1.2.).
Din această subclasă fac parte următoarele minerale:
CALCITUL (CaCO3), conţine 56% CaO, 44% CO 2 iar ca impurităţi
conţine Fe, Mg, Mn, etc.
Calcitul cristalizează în sistemul romboedric, se găseşte răspândit sub formă
de cristale romboedrice, mase granulare, compacte, lamelare sau sub formă de
stalactite.
Culoarea este alb-lăptoasă sau poate fi incolor, însă datorită impurităţilor
poate să apară diferit colorat: galben, roşcat, brun, cenuşiu. Luciul este sticlos,
clivajul perfect, duritate 2,7, este casant. Face efervescenţă cu HCl, colorează
flacăra în galben cărămiziu.
Este un mineral foarte răspândit în scoarţa terestră, intră în compoziţia
calcarelor, marmorelor, tufurilor calcaroase, în filoane şi ca depuneri din izvoare
de ape minerale (după, Drăgan I., Opriş L., 1974).
În ţara noastră se găseşte în Carpaţii Orientali, Munţii Făgăraş, Munţii
Metaliferi.
DOLOMITUL (CaMg(CO3)2), conţine 30,4% CaO, 21,7% MgO şi
47,9%CO2.
Dolomitul cristalizează în sistemul romboedric, se găseşte răspândit sub
formă de mase compacte, zaharoide sau granulare.

18
 Prezintă culori diferite: alb-cenuşiu, brun-cenuşiu sau diferite nuanţe de
galben şi brun. Luciul este sticlos, adesea sidefos, duritatea 3,5-4, densitatea 2,8-
2,9, este casant. Face efervescenţă slabă în prezenţa HCl la rece şi puternică dacă
HCl este încălzit sau dacă se găseşte sub formă de pulbere.
Dolomitul s-a format pe cale sedimentară sau prin substituirea metasomatică
a calcarelor sub influenţa apelor mai bogate în magneziu.
Este folosit în farmacie la prepararea unui medicament pe bază de calciu şi
magneziu, care-i poartă numele.
În ţara noastră se întâlneşte la Ghelar, Teliuc, Vadul Dobrii, etc.
MALACHITUL (CuCO3 x Cu(OH)2, conţine 71,9% Cu (57,4% Cu),
19,9% CO2 şi 8,2% apă, iar în cantităţi mici poate conţine şi Fe2O3 şi SiO2.
Malachitul cristalizează în sistemul monoclinic, se găseşte de cele mai
multe ori sub formă de cruste, mase pământoase, agregate reniforme, stalactitice,
mamelonare cu structură radiară sau compactă, şi mai rar sub formă de cristale
bine individualizate.
Are culoare verde, lasă o urmă de culoare verde închis iar luciul este sticlos
şi mătăsos, prezintă un clivaj potrivit. Duritatea este de 3,5-4, densitatea 3,9-4,1,
spărtura slab concoidală, este casant şi face efervescenţă uşoară cu HCl. Flacăra o
colorează în verde deschis sau uşor albăstrui.
În ţara noastră se întâlneşte la Moldova-Nouă, Deva, Bălan, Rodna, Băile
Borşa etc.
Malachitul este folosit la ornamente, iar minereul pulverulent la prepararea
vopselelor.
Alături de mineralele descrise mai sus din subclasa carbonaţilor mai fac
parte: Azuritul (CuCO3 x Cu(OH)2); Sideritul (CO3Fe); Magnezitul (CO3Mg);
Rodocrozitul (CO3Mn); Aragonitul (CaCO3); Ankeritul (CCO3)2CaMg, Fe));
Ceruzitul (CO3Pb); Stronţianitul (CO3S2).

Importanţa pedologică a carbonaţilor

Mineralele acestei subclase în urma alterării eliberează în masa solului
săruri de: Ca, Mg, Cu, Fe, Mn, Pb, etc., elemente foarte importante pentru buna
dezvoltare a plantelor şi evoluţia solului.

Calciul - rezultă din calcit în urma alterării acestuia. Este un important

component al solurilor în cadrul căruia se găseşte fin dispersat sau sub formă de
neoformaţii: concreţiuni, micelii, eflorescenţe. Carbonatul de calciu este un
amendament folosit pentru corectarea reacţiei acide a solurilor.
Calciul este necesar de asemenea pentru buna creştere a ţesuturilor tinere,
lipsa acestuia din sol opreşte dezvoltarea normală a plantelor.
Magneziul - este un rezultat al alterării diferitelor minerale, în special a
dolomitului. Carbonatul de magneziu împreună cu carbonatul de calciu se
foloseşte cu succes pentru ameliorarea solurilor acide.
In unele plante (fasole, spanac, cânepă, hrişcă, tutun) magneziul se găseşte
în cantităţi foarte mari.
Cuprul - se găseşte în soluri sub formă de oxizi, hidroxizi, sulfaţi, etc.
rezultaţi în urma alterării mineralelor ce conţin cupru. Este un microelement

19
foarte important în metabolismul intercelular al plantelor găsindu-se în punctele
de cea mai mare vitalitate în plante.

3. Subclasa fosfaţilor
Fosfaţii sunt săruri ale acidului fosforic, fiind reprezentaţi printr-un număr
mare de minerale, cantitatea lor totală însă raportată la greutatea litosferei este
destul de redusă.
Fosfaţii sunt răspândiţi ca minerale accesorii sub formă de granule sau
prisme microscopice în rocile magmatice şi în rocile sedimentare. Cel mai
important şi răspândit mineral al acestei subclase este Apatitul.
Apatitul (Ca5(PO4)3) F sau Cl. Conţine 42,3% P2O5 şi 55,5% CaO.
Apatitul cristalizează în sistemul hexagonal, se prezintă sub formă de
cristale bine dezvoltate, prisme hexagonale, uneori aciculare. In natură, se găseşte
răspândit sub formă de mase granulare, mase compacte sau pământoase.
Este incolor, transparent sau poate fi diferit colorat (verde deschis, până la
verde de smarald, alb, albastru deschis, galben, brun). Luciul este sticlos sau gras
în spărtură, duritatea 5 densitatea 3,2, are spărtură neregulată, uneori concoidală,
când se află sub formă de pulbere colorează flacăra în albastru-verzui. Este solubil
în acidul azotic.
Apatitul se găseşte în unele şisturi cristaline, în lavele vulcanice şi mai rar în
zăcămintele filoanelor hidrotermale.
In România, apare sub formă de grăunţi în sienite (Ditrău), în pegmatite
(Teregova), corneene (Masivul Parâng).
Alături de apatit în subclasa fosfaţilor mai intră: Piromorfitul
(Pb5(PO4)3Cl); Vivianitul (CPO4)2)Fe3 x H2O); Turcoaza (Al6Cu(PO4)4 (OH)8 x
H2O).

Importanţa pedologică a fosfaţilor

Fosfaţii prin alterare eliberează în masa solului fosforul care este un element
foarte important pentru buna dezvoltare a plantelor şi vieţuitoarelor. Lipsa lui din
sol opreşte creşterea şi dezvoltarea plantelor, frunzele se îngălbenesc, apoi mor
treptat şi cad, începând cu cele inferioare. Fosforul influenţează de asemenea
înfloritul plantelor, măreşte numărul de flori, grăbeşte coacerea fructelor, iar la
sfecla de zahăr măreşte conţinutul în zahăr.
Apatitul şi fosforitele se folosesc la prepararea de îngrăşăminte minerale pe
bază de fosfor.
Tabelul 1.2.
Clasificarea mineralelor
Denumire Forma de Sistem de Culoare Luciu Alte Importanţă
pedologică
agregare cristalizare proprietăţi
CLASA SăRURILOR OXIGENATE
Subclasa carbonaţilor
CALCIT Mase Romboedric Alb- Sticlos Clivaj bun Prin alterare
CaCO3 granulare, lăptos, efervescent eliberează
lamelare, brun, în HCl în sol Ca,
Mg, Cu, Fe
druze incolor,
roşcat

20
 DOLOMIT Mase Romboedric Alb, Sticlos Casant, face
CaMg compacte cenuşiu, efervescenţă
(CO3)2 sau zaharide brun- în pulberi
închis
Subclasa sulfaţilor
GIPSUL Compact, Monoclinic Diferite Sticlos, Puţin solubil Amendament
CaSO4.2H2O fibros, pe sărături
mătăso în H2O
lamelar, s
creastă de
cocoş

4. Subclasa silicaţilor
Silicaţii cuprind cel mai mare număr de minerale (circa 35%) şi reprezintă
aproximativ 75% din greutatea litosferei, fiind constituenţii principali ai tuturor
rocilor eruptive, metamorfice şi a unui număr mare de roci sedimentare (tabelul
1.3.).
Au un rol important în formarea solului, produşii care rezultă în urma
alterării silicaţilor (săruri, oxizi şi hidroxizi, minerale argiloase), formează
principalii componenţi ai solurilor.
Datorită numărului mare şi a compoziţiei chimice foarte complexe pe care o
au, clasificarea silicaţilor s-a putut face numai luându-se în considerare structura
lor internă, care are la bază reţelele ionice, alcătuite din diferiţi ioni care apar sub
formă sferică şi au un volum bine determinat.
Cercetările care au fost efectuate în domeniul structurii silicaţilor, au arătat
că aceştia sunt alcătuiţi din tetraedrii de SiO4, formaţi din 4 ioni de oxigen în cele
patru colţuri iar în centru un ion de siliciu. Formula tetraedrului fiind (SiO4)-4.
In alcătuirea silicaţilor, tetraedrii se pot găsi izolaţi sau legaţi în diferite
moduri formând grupe, straturi, lanţuri simple sau duble etc. Legătura între
tetraedrii se face prin colţurile acestora, formându-se colţuri comune şi nu prin
feţe sau muchii.
Având în vedere modul de legare a tetraedrilor de SiO4 în structură, se
deosebesc mai multe subclase structurale de silicaţi: inosilicaţii, filosilicaţii,
neosilicaţii, sorosilicaţii şi tectosilicaţii.

NEOSILICAţII

Mai poartă denumirea de silicaţi grei. In această subclasă sunt grupaţi

silicaţii în a căror structură nici unul dintre ionii de oxigen care înconjoară un ion
de siliciu, nu este comun altor tetraedrii vecini de siliciu şi oxigen. Tetraedrii
independenţi de SiO4 sunt legaţi între ei prin diferiţi ioni (Mg, Ca, Fe, Al).
In cadrul acestor silicaţi se deosebesc mai multe grupe:
 grupa Olivinei;
 grupa Granaţilor;
 grupa Epidotului.

Grupa Olivinei

21
 In această grupă intră silicaţii feromagnezeni cu formula generală (SiO4)R2.
Din punct de vedere pedologic cel mai important este silicatul dublu de fier şi
magneziu numit olivină.

Grupa Granaţilor
Mineralele acestei grupe alcătuiesc o serie izomorfă, iar dintre granaţi mai
importanţi sunt:
ALMANDINUL (Fe3Al2(SiO4)3)
Almandinul are culori închise: brună, brună negricioasă sau neagră.
GROSULARUL (Ca3Al2(SiO4)3)
Este asemănător cu almandinul, însă este de culoare mai deschisă: galben
verzui, verde deschis sau brun verzui.
SPESSARTINUL (Mn3Al2(SiO4)3)
Are culoare brună portocalie sau galbenă-portocalie.
Toate cele trei minerale enumerate anterior (almandinul, grosularul şi
spessartinul) cristalizează în sistemul cubic, apare sub formă de agregate
granulare şi mase compacte, luciul este sticlos sau gras, nu prezintă clivaj, are
duritate de 6,5-7,5, densitatea 3,5-4,2, spărtură neregulată sau aşchioasă.
Granaţii se găsesc în zonele de contact ale rocilor granitice cu calcarele, în
serpentine, şisturile cristaline şi mai rar în sienite şi pegmatite.
In România sunt răspândite în Munţii Banatului (Ocna de Fier), în Munţii
Apuseni (Zona Baia de Arieş, Băiţa Bihorului şi Brusturi), în Carpaţii Orientali şi
Munţii Lotrului.

Grupa Epidotului
Această grupă se caracterizează printr-o compoziţie chimică mai complexă
decât a granaţilor, cel mai răspândit mineral al acestei grupe fiind epidotul.

sorosilicaţii

Subclasa sorosilicaţilor grupează minerale a căror reţea cristalină este

alcătuită din grupe de câte doi, trei şi şase tetraedrii de SiO4 legaţi printr-un oxigen
comun situat între doi ioni de siliciu.
Proprietăţile mineralelor din această subclasă sunt apropiate cu cele ale
silicaţilor cu tetraedrii izolaţi de SiO 4. Cel mai răspândit mineral al acestei grupări
este Turmalina, alături de care mai apar şi Berilul şi Corideritul.
TURMALINA (Na, Ca)(Mg, Al)6B3AlSi6(O, OH)30 este un silicat de Al,
B, Mg şi Na hidratat.
Turmalina cristalizează în sistemul hexagonal, se găseşte sub formă de
cristale prismatice bine conturate, agregate granulare sau fibroase. Are culoare
neagră, brună, brună-verzuie şi mai rar este incoloră. Luciul este sticlos, duritatea
7-7,5, densitatea 3,2, prezintă spărtură neregulată.
Apare în filoane pegmatitice, granite, şisturi cloritoase, micaşisturi, gnaisuri.
In România se găseşte în granitele din masivul Retezat şi Muntele Godeanu,
în pegmatitele din Munţii Mehedinţi, Munţii Semenic, Muntele Mare.

22
 INOSILICAŢII

Inosilicaţii - sunt silicaţi cu lanţuri simple sau duble, infinite de tetraedrii de

SiO4, legaţi prin intermediul unor ioni de oxigen. Cuprind mai multe grupe:

Grupa piroxenilor
Mineralele acestei grupe sunt alcătuite din lanţuri infinite simple de
tetraedrii de SiO4, aranjaţi în şiruri. Ionii de oxigen au valenţe libere, neutralizate
de cationii de legătură: Mg, Ca, Fe, Al.
Piroxenii sunt silicaţi fero-magnezieni de Ca, Mn, Al, au culoare închisă şi
sunt foarte răspândiţi în rocile eruptive.
Cele mai reprezentative minerale ale acestei grupe sunt: augitul, diopridul,
bronzitul, enstatitul etc.
AUGITUL (Ca(Mg, Fe, Al)O6(Si, Al)2
Augitul cristalizează în sistemul monoclinic, apare sub formă de cristale
prismatice scurte şi mai rar ca agregate granulare.
Prezintă culori diferite: verzuie-negricioasă, verde-închis, brun-negricioasă
sau neagră, luciul este sticlos, lasă urmă de culoare cenuşie, duritatea de 5-6,
densitatea 3,3-3,6, este casant.
Augitul este un mineral de origine vulcanică, fiind răspândit în unele roci
vulcanice: gabrouri, andezite, bazalte, diabaze şi mai rar în diorite şi tufuri
vulcanice.
In ţara noastră se găseşte în andezitele din Munţii Călimani (Harghita) şi în
Banat (zona Dognecea).

Grupa amfibolilor
Această grupă cuprinde silicaţi alcătuiţi din lanţuri duble de tetraedrii, cu
ochiurile catenelor de formă hexagonală. Această structură rezultă în urma
dispersării tetraedrilor în două şiruri legate între ele, cationii de legătură găsindu-
se între lanţurile duble învecinate, motiv pentru care amfibolii clivează fibros.
Dintre amfiboli mai răspândiţi sunt: Hornblenda, Tremolitul şi Actinotul.
HORNBLENDA (Ca2Na(Mg, Fe)4(Al, Fe)(Si, Al)4O11 x 2 OH)2).
Hornblenda cristalizează în sistemul monoclinic, se găseşte sub formă de
cristale prismatice scurte şi mai rar agregate granulare.
Are culoare neagră sau brună-negricioasă, luciul este sticlos sau mat cu
aspect colţuros, clivajul este perfect, lasă urmă de culoare cenuşie, duritatea 5,5-6,
densitatea 3,3, este un mineral casant.
Este un mineral de origine magmatică, se găseşte răspândit în granite,
granodiorite, diorite, andezite, bazalte, sienite.
In România se găseşte în Munţii Giurgiului (Ditrău), Munţii Drocea, Munţii
Oaş-Gutâi, Metaliferi, Apuseni.
TECTOSILICAŢII

Mineralele acestei subclase au o structură alcătuită din înlănţuirea

tetraedrilor de SiO4 în toate direcţiile în spaţiu, formând o reţea tridimensională
poroasă şi uşoară.

23
 Silicaţii din această subclasă sunt silicaţi uşori, cu formula generală Si 4O8,
din a căror structură, unul sau cel mult doi din cei patru ioni de siliciu sunt
înlocuiţi cu ioni de Al, astfel se eliberează valenţe care se compensează prin ioni
de K, Ca, Na, Ba, cationi mari care pot pătrunde în golul structurii.
Silicaţii cu o asemenea structură fiind reprezentată de grupa: feldspaţilor,
feldspatoizilor şi cea a granaţilor.

Grupa feldspaţilor
Dintre silicaţi, feldspaţii sunt cei mai răspândiţi în scoarţa terestră, ocupând
50% din greutatea acesteia.
După compoziţia chimică, se împart în două subgrupe:
 subgrupa feldspaţilor potasici, alcalini sau ortoclazi;
 subgrupa feldspaţilor calcosodici sau plasioclazi.

a. Subgrupa feldspaţilor potasici, alcalini sau ortoclazi

Această subgrupă este reprezentată prin silicaţi de Al şi K. Cel mai

răspândit mineral din această subgrupă fiind ortoza.
ORTOZA (K(AlSi3O8))
Ortoza cristalizează în sistemul monoclinic, apare sub formă de agregate
granulare, mase compacte şi mai rar cristale simple sau maclate.
Are culoare albă intens, cu nuanţe de roz sau gălbui, luciul este sticlos, iar
pe feţele de alterare mat. Duritatea este de 6-6,5, densitatea 2,5-2,6, prezintă o
spărtură concoidală. Prin alterare se transformă în caolin sau sericit.
Intră în compoziţia rocilor eruptive acide (granite, pegmatite, sienite,
riolite).
In România, este răspândită în granitele şi pegmatitele de la Pricopan,
Turcoaia (Dobrogea), Muntele Mare, Munţii Semenic.

b. Subgrupa feldspaţilor plagioclazi sau calcosodici

Această subgrupă cuprinde şase minerale: albitul, anortitul, oligoclazul,

andezitul, sytownitul şi labradorul.
ALBITUL Na(AlSi3O8)
Este un silicat de Al şi Na. Albitul cristalizează în sistemul triclinic, apare
răspândit sub formă de agregate granulare, cristale tubulare sau geode şi mai rar
cristale simple, bine dezvoltate. Are culoare albă, alb-cenuşie, uneori cu nuanţe
verzui sau albăstrui, luciul este sticlos, duritatea 6-6,5, densitatea 2,6, prezintă o
spărtură aşchioasă. Albitul prezintă pe feţele cristalelor striaţiuni paralele sau
încrucişate şi colorează flacăra în galben.
Se găseşte răspândit în rocile eruptive (granodiorite, diorite, bazalte,
andezite, gabrouri).
In România se întâlneşte în Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni şi
Dobrogea, în granodioritele de vârstă paleozoică sau în rocile magmatice din
Munţii Poiana Ruscă.

24
 Grupa feldspatoizilor
Feldspatoizii sunt aluminosilicaţi cu un conţinut mai mic de SiO 2 decât
feldspaţii, fiind reprezentaţi în principal prin sodalit şi nefelin.

Grupa zeoliţilor
Zeoliţii sunt aluminosilicaţi de Ca, Al, Ba, Na, K, Sr, hidrataţi, rezultaţi în
urma alterării feldspaţilor şi a feldspatoizilor.
Această grupă include un număr foarte mare de minerale, care se deosebesc
între ele prin raportul dintre cationi şi conţinutul în apă.
Cei mai răspândiţi zeoliţi sunt: analcimul, natrolitul, chabasitul şi
scolezitul.
Zeoliţii - cristalizează în sistemul cubic, romboedric, rombic etc. Se
prezintă sub formă de cruste, agregate compacte, mase fibroase, druze sau macle.
Culoarea acestora este albă, alb-brunie, alb-roşcată şi mai rar sunt incolori,
luciul este sticlos, au duritatea de 3,5-5,5, densitatea 2-2,5. Prin încălzire lentă
elimină apa, fără să se schimbe forma de cristalizare. Se descompun uşor în acizi
şi se umflă la flacără puternică.
In România se găsesc în Munţii Apuseni la Valea Lenei în Vârfurile.

filosilicaţII

Filosilicaţii sunt alcătuiţi din tetraedrii de SiO, legaţi prin trei ioni comuni
de oxigen. Legătura tetraedrilor se face în plan sub formă de straturi, simetrie
structurală ce determină un clivaj lamelar perfect.
Această subclasă cuprinde mai multe grupe:
- grupa cloritelor;
- grupa talcului;
- grupa mineralelor argiloase.

a). Grupa micelor

Mineralele din grupa micelor au în natură cea mai largă răspândire.
Micele - sunt aluminosilicaţi la care foarte frecvent se întâlnesc fenomene
de substituire a unor cationi prin alţii.
Grupa micelor cuprinde silicaţii cunoscuţi sub denumirea de mice albe
(muscovitul) şi mice negre (biotitul).

MUSCOVITUL (mica albă) (OH,Fe)2AlSi3O10

Muscovitul cristalizează în sistemul monoclinic, apare sub formă de cristale
turtite, cu habitusul foios sau solzos.
Are culoarea albă sau gălbuie, iar când se prezintă sub formă de foiţe subţiri
este incolor, luciul este sidefos, clivajul perfect şi flexibil, duritatea 2-3, densitatea
2,7-2,9. Este un foarte bun electro- şi termo-izolator.
Mica albă se formează din magme prin metamorfism regional, se găseşte în
granite, pegmatite, şisturi cristaline.
In România se cunosc zăcăminte sub formă de filoane pegmatitice în zona
Târgul Lăpuşului, Voineasa-Lotru etc.

25
 BIOTITUL (mica neagră) K(Mg,Fe)3AlSi3O10(OH,Fe)2
Biotitul cristalizează în sistemul monoclinic, este răspândit sub formă de
mase foioase neregulate sau agregate granulare solzoase.
Culoarea este brun-închisă, neagră sau brun-verzuie, luciul sidefos spre
metalic, prezintă un clivaj perfect, se desface în foiţe subţiri, flexibile, duritatea 2-
3, densitatea 2,8-3,2. Se descompune în acidul sulfuric complet punând în
libertate silicea.
In România se găseşte în granitele din Masivul Highiş din Munţii Apuseni,
în Munţii Cerna, Retezat, Muntele Mic, Parâng, în unele micaşisturi şi filoane
pegmatitice.

b). Grupa cloritelor

Cuprinde un număr relativ mare de silicaţi, sunt minerale înrudite cu micele.
Cloritele - sunt aluminosilicaţi de magneziu şi fier hidrataţi, lipsiţi de
alcali. Din această grupă fac parte următoarele minerale:
CLORITUL
Sub denumirea de clorite sunt cuprinse mai multe minerale: clinoclor,
proclorit, peniu etc., asemănătoare în ce priveşte proprietăţile lor fizico-chimice.
Cloritul cristalizează în sistemul monoclinic, apare răspândit sub formă de
agregate solzoase, lamelare sau microgranulare.
Culoare este verde de diferite nuanţe, galbenă-cenuşie, neagră, când se
găsesc în foiţe subţiri sunt transparente. Clivajul este perfect, luciul sidefos-
sticlos, sub formă de foiţe este flexibil, duritatea 2-2,5, densitatea 2,6-3.
Cloritele se formează în urma alterării biotitului, amfibolilor sub acţiunea
soluţiilor hidrotermale sau a apelor de infiltraţie.
In România se găsesc în şisturile cristaline din Carpaţii Meridionali şi
Orientali.
SERICITUL
Sericitul este o varietate de muscovit intens hidratat, se prezintă sub formă
de mase fin solzoase sau fibroase.
Are culoare albă sau alb-cenuşie, mai rar este incolor, luciul mătăsos,
duritatea 1,5-2, prezintă un clivaj perfect.
Se prezintă sub formă de foiţe flexibile dar nu şi elastice.
Se găseşte răspândit în masa rocilor metamorfice, în şisturi sericitoase şi
sericito-cloritoase.

c). Grupa talcului

Cel mai răspândit mineral al acestei grupe este talcul (de unde şi numele
grupei).
TALCUL (Mg3(OH)2Si4O10
Talcul cristalizează în sistemul monoclinic, se găseşte sub formă de
agregate foioase sau compacte.
Culoare este diferită: alb-verzui, cenuşiu, gălbui, roz sau brun, luciul este
sidefos, fiind unsuros sau gras la palmare. Este rău conducător de căldură şi
electricitate. Duritatea este de 1 iar densitatea 2,7-2,8.

26
 Talcul intră în alcătuirea şisturilor cristaline talcoase, talcoase-cloritoase, în
serpentine şi în unele dolomite.
In România se găseşte în Banat (Rusca Montană) şi în Masivul Parâng.

d). Grupa mineralelor argiloase

Din punct de vedere pedologic, mineralele argiloase sunt cei mai importanţi
constituenţi ai sedimentelor argiloase.
Mineralele argiloase - sunt silicaţi de aluminiu hidrataţi, formate în urma
alterării feldspaţilor potasici, calcosodici, micelor, zeoliţilor. Au o structură
internă asemănătoare cu cea a micelor şi formula generală:Al 2O3 x nSiO2 x nH2O,
raportul molecular între SiO2 şi Al2O3 este de 2 şi 5.
Structura mineralelor argiloase se prezintă sub formă de foiţe, alcătuite din
tetraedrii de SiO4 şi din octaedrii de Al(OH)6. Octaedrul este format dintr-un ion
trivalent de Al+3 sau bivalent de Fe+2, Mg+2, înconjurat de şase ioni de oxigen sau
OH.
Înlocuirea Si+4 prin Al+3, Fe+2 sau Mg+2 determină un deficit de sarcini
pozitive, care sunt compensate prin fixarea de cationi bazici sau apă între foiţe
(după Drăgan I., Opriş L., 1974).
Dintre mineralele argiloase cele mai importante sunt:
1. Subgrupa caolinitului;
2. Subgrupa montmorillonitului;
3. Subgrupa micelor hidratate (illitului).

1. Subgrupa caolinitului
Caolinitul este cel mai stabil mineral. Are o structură formată din pachete
polare cu straturile de tetraedrii aşezaţi într-un singur fel. Aceste pachete sunt
legate prin forţe electrice şi nu prin cationi.
CAOLINITUL Al2O3 x 2SiO2 x 2H2O
Caolinitul cristalizează în sistemul monoclinic, se prezintă sub formă de
foiţe bistratificate sau agregate solzoase.
Are culoarea albă sau poate apărea diferit colorat: gălbui, cenuşiu, brun-
roşietic, luciul gras sau mat, duritatea 1-2, densitatea 2,58-2,60. Cu apa formează
o masă plastică. Nu este atacat de HCl şi HNO 3 dar se descompune uşor în H 2SO4
mai ales prin încălzire. Este principalul mineral ce intră în alcătuirea rocii numită
caolin.

2. Subgrupa montmorillonitului
Mineralele acestei subgrupe sunt constituite din foiţe tristratificate, formate
dintr-un strat de octoedrii aşezaţi între două straturi de tetraedrii. Au o capacitate
de adsorbţie mare de 60-150 m.e.
MONTMORILLONITUL Al2(OH)2 x Si4O10 x nH2O
Montmorillonitul cristalizează în sistemul monoclinic, se prezintă sub formă
de foiţe, agregate solzoase sau mase pământoase microcristaline.
Are culoare albă, verzuie, cenuşie, roz. Duritatea este redusă, densitatea
1,70-2,70, este gras la palmare. Are o capacitate mare de reţinere, este foarte avid

27
de apă. Prin absorbţie îşi măreşte volumul de peste 2,5 ori iar umezit cu apă şi
frecat între degete face spumă, prin uscare formează crăpături.
Montmorilonitul se găseşte în comerţ sub forma unui praf alb-cenuşiu, alb-
murdar, denumit clarinex, folosit cu mult succes în industria alimentară, la
limpezirea vinului, precum şi în cosmetică la prepararea diverselor măşti pentru
faţă.

3.Subgrupa micelor hidratate

Mineralele din această subgrupă sunt bogate în siliciu fiind asemănătoare
micelor din care derivă.
Prezintă foiţe tristratificate. Au capacitatea de schimb cationic (T) în jur de
40 m.e.
ILLITUL
Illitul este considerat o varietate de muscovit mai săracă în Al şi K. Se
găseşte sub formă de mase solzoase şi foiţe subţiri.
Are culoare albă, alb-cenuşie, este gras la palmare, iar capacitatea de
schimb cationic este de 20-40 m.e.
Se formează prin alterarea micelor din rocile eruptive şi metamorfice.

Importanţa pedologică a silicaţilor

Silicaţii prin aportul mare pe care îl au la alcătuirea rocilor generatoare de
sol şi prin complexitatea lor chimică, au un rol esenţial în formarea, alcătuirea şi
fertilitatea solurilor.
In urma alterării acestora, în masa solului se eliberează cantităţi importante
de minerale argiloase, diferite săruri şi microelemente necesare creşterii şi
dezvoltării plantelor (K, Mg, Fe, Si, Al, Ca, Mn, B, etc.).
Tabelul 1.3.
Clasificarea mineralelor
Denumire Forma de Sistem de Culoare Luciu Alte Importanţ
agregare cristalizar proprietă ă
e ţi pedologică
Subclasa silicaţilor
1 2 3 4 5 6 7
ORTOZA Agregate Monoclini Alb, roz Sticlo Spărturi Argile
K(AlSi3O8) granulare, c s neregulate caolinice
mase
compacte
ALBITUL Agregate Triclinic Alb, sticlos Spărtură Striaţiuni
Na(AlSi3O8) granulare, uşor aşchioasă încrucişat
cristale cenuşiu e
tubulare
1 2 3 4 5 6 7
Grupa granaţilor
ALMANDIN Cristale, Cubic Brună Sticlos Spărtură Intră în
Fe3Al2(SiO4)3 mase închisă, neregulată alcătuirea
compacte neagră sau rocilor
aşchioasă metamorfic
GROSULAR Cristale, Cubic Galben- Sticlos Nu este e şi
Ca3Al2(SiO4)3 mase verzuie, atacat de eliberează
compacte verde HCl în sol Fe,
deschis Ca, Mg,

28
 SPESSARTIN Cristale, Cubic Brună- Sticlo Nu Mn
Mn3Al2(SiO4)3 mase portocali s clivează
compacte e,
galben-
portocali
e
Grupa micelor
MUSCOVIT Cristale, Monoclinic Incolor Sidefos Clivaj Se găseşte
KAl2(OH,F)2AlSiO turtite cu sau uşor perfect în rocile
10 habitul foios alb- flexibil eruptive,
sau solzos gălbui ca mineral
BIOTIT Mase foioase Monoclinic Brun- Sidefos Clivaj accesoriu
K(Mg,Fe)2AlSi3O10 neregulate, închisă , perfect, se
(OH,Fe)2 agregate neagră, metalic desface în
granulare brun- foiţe
solzoase verzuie
Grupa cloritelor
CLORIT Agregate Monoclinic Verde, Sidefos Clivaj Rezultă în
solzoase, neagră, , perfect, urma
microgranular galbenă, metalic foiţe alterării
e cenuşie flexibile
biotitului
SERICITUL Mase fine, Monoclinic Alb, alb- Sidefos Foiţe Mineral
solzoase, cenuşiu , flexibile accesoriu
fibroase sticlos în roci
mătăso
s
Grupa mineralelor argiloase
CAOLINITUL Agregate Monoclinic Albă, Gras Nu este Rezultă din
Al2O3*2SiO2*2H2O solzoase cenuşiu- sau atacat de alterarea
gălbuie, mat HCl, HNO3, silicaţilor
se
roşu-brun
descompune
sub acţiunea
H2SO4
MONTMORI- Mase Monoclinic Alb, Gras la Foiţe Umezit şi
LONIT pământoase verzui, palmar tristratificate, uscat
Al2(OH)2Si4O10*nH2 cenuşiu, e îşi măreşte formează
O volumul de 2
roz crăpături
ori în contact
cu apa, este
f. avid de apă

29