DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL PEDOLOGIEI

Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia,

proprietăţile, clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a
solurilor. Termenul de "pedologie“ provine din cuvintele "pedon"
cu înţeles de sol şi "logos" cu înţeles de ştiinţă.
• În anul 1881 V.V.Dokuceaev pune bazele pedologiei ca ştiinţă şi defineşte
solul ca fiind “orizontul exterior al rocilor modificat pe cale naturală de către
apă, aer şi diferite organisme vii sau moarte”. Ulterior acelaşi autor modifică
definiţia solului considerându-l ca un rezultat al interacţiunii mai multor
factori naturali: roca generatoare, organismele vegetale şi animale, relieful,
vârsta regiunii, clima cu principalele sale elemente componente, etc.
• Solul se defineşte ca fiind stratul de la suprafaţa litosferei, afânat şi poros,
care s-a format prin transformarea unor roci şi materiale organice, sub
acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi biologici în zona de contact a
atmosferei cu litosfera. Solul poate avea grosimi de câţiva centimetri pe
vârfurile înalte ale munţilor, până la mai mulţi metri în zona de câmpie.
• Din punct de vedere al conţinutului său Pedologia se subdivide în 2
părţi distincte:
-pedologia teoretică sau generală care se ocupă de principalele
procese ale solului, metodele de experimentare, cercetare, cartare,
etc.
-pedologia aplicativă care studiază principalele soluri, sub
aspectul formării, evoluţiei, răspândirii şi ameliorării lor. În acest
sens frecvent se utilizează şi termenii de:
- pedologie agricolă
- pedologie ameliorativă
- pedologie forestieră
 Însuşirea principală a solului o reprezintă capacitatea acestuia de a asigura
creşterea şi dezvoltare a plantelor. Această capacitate este determinată de o
complexitate de caracteristici, dintre care amintim:
• -solul este un corp format pe cale naturală, de-a lungul timpului, prin
transformarea părţii superioare a litosferei de către organismele vegetale şi
animale, în anumite condiţii de relief, climă etc;
• -solul conţine materie vie (micro şi macro floră şi faună), de aceea în el au loc
procese specifice vieţii: asimilaţie-dezasimilaţie, sinteză-descompunere,
acumulare şi eliberare de energie etc,
• -solul acumulează humus (materie organică complexă), care are o mare
capacitate de înmagazinare pentru apă şi elemente nutritive, pe care le pune
treptat la dispoziţie plantelor;
• -solul are o compoziţie chimică complexă, de aceea reprezintă un
rezervor permanent de elemente nutritive pentru plante şi în acelaşi
timp, are anumite proprietăţi specifice: capacitate de reţinere şi
schimb ionic, reacţie (valoare pH) etc;
• -solul este un corp natural poros şi afânat, care conţine în interiorul
lui apă şi aer, permiţând pătrunderea rădăcinilor plantelor şi
asigurând dezvoltarea acestora.
• Toate aceste însuşiri determină ca solul să formeze, faţă de
roca sterilă din care a provenit, o proprietate nouă numită
fertilitate.
 FERTILITATEA SOLULUI
• Proprietatea fundamentală a solului de a pune la dispoziţia plantelor
apa şi elementele nutritive, în vederea creşterii şi dezvoltării lor, se
numeşte fertilitate.
• Fertilitatea solului s-a format de-a lungul timpului, prin acumularea
progresivă în roca dezagregată şi alterată a elementelor necesare vieţii
plantelor. Ea este o rezultantă a stadiului de dezvoltarea a solului, a
alcătuirii şi proprietăţilor lui, a proceselor fizico-chimice şi biochimice ce se
petrec în sol. În acelaşi timp fertilitatea mai depinde şi de satisfacerea
celorlalţi factori de vegetaţie, fiind deci o funcţie a sistemului unitar sol -
plantă - atmosferă.
• După modul cum s-a format, fertilitatea este de două feluri: naturală
şi culturală.
• Fertilitatea pe care o deţin solurile necultivate, în care omul nu a
intervenit, (pajişti naturale, păduri naturale) se deenumeşte fertilitate
naturală.
• Fertilitatea culturală reprezintă fertilitatea efectivă pe care o
dobândeşte solul în urma intervenţiei antropice prin experienţe şi
mijloace tehnice în vederea obţinerii unor recolte optimizate.
 Fondul funciar, după modul de folosință
Anul 1989 Anul 2017 Diferenta
Total 23.839,1

Suprafața agricolă 14.758,9 14.702,3 -56,6

Arabil 9,458,3 9.415,1 -43,3

Pășuni 3.256,9 3.333,0 76,1

Fânețe 1.448,3 1.532,4 84,1

Vii și pepniere viticole 277,5 214,5 -63

Livezi și pepiniere 318,0 207,3 -110,7

pomicole
Păduri 6.678,5 6.751,7 73,2

Construcții 622,3 (1990) 692,1 69,8

Drumuri și căi ferate 388,9 (1990) 390,5 1,6

Ape și bălți 903,9 849,3 -54,6

Alte suprafețe 486,4 476,4 -10

• Clasa a I-a. Terenuri de calitate foarte bună cuprinde suprafeţe arabile
lipsite de orice restricţii sau fenomene de degradare, cu soluri profunde
şi cu textură bună, situate pe pante sub 5%.
• Clasa a II-a. Terenuri de calitate bună grupează suprafeţele pe care
procesele de degradare se manifestă slab sau foarte slab, situate pe
pante de 5-10%.
• Clasa a III-a. Terenuri de calitate mijlocie grupează suprafeţele în care
fenomenele de degradare au o acţiune mijlocie, cu pante de 10-15%.
• Clasa a IV-a. Terenuri de calitate slabă pe care procesele de degradare
se manifestă puternic, cu pante de 15 - 25%.
• Clasa a V-a. Terenuri de calitate foarte slabă pe care procesele de
degradare se manifestă foarte puternic, cu pante de peste 25%.
• Clasa a VI-a. Terenurile din fondul agricol care au devenit neproductive,
cum sunt : râpele, ravenele, alunecările fără vegetaţie, gropile de
împrumut, depozitele de steril, straturile de nisip şi pietriş "crud" depuse
de torenţi etc.
 Repartizarea terenurilor agricole pe clase de
calitate(31.12.2001)
Clasa de Modul de folosintă
pretabilitate
Păşuni şi
Total agricol Arabil Vii şi livezi
fânete

Mii ha (%) Mii ha (%) Mii ha (%) Mii ha (%)

Suprafaţa totală
14852 100,0 9402 100,0 4931 100,0 519 100,0
din care în clasa:
I - foarte bună 410 2,8 355 3,8 54 1,1 1 0,2
ll-bună 3656 24,6 3353 35,7 220 4,5 83 16,0
III - mijlocie 3083 20,7 2364 25,1 597 12,1 122 23,5
IV - slabă 3623 24,4 1728 18,4 1767 35,8 128 24,7
V - foarte slabă 4080 27,5 1602 17,0 2293 46,5 185 35,6