TEAMA 4.

COMPETITIVITATE NAȚIONALĂ:CATEGORIE ECONOMICĂ ȘI

CARACTERISTICĂ A ECONOMIEI NAȚIONALE
4.1.Definițiile, caracteristicele și formele competitivității naționale.
4.2. Influența parametrilor de timp și căile de orientare strategică a competitivității naționale.
4.3. Factorii competitivității economiei naționale.
4.4. Cluster inovativ – suport al creșterii competitivității economiei naționale.

4.1.Definițiile, caracteristicele și formele competitivității naționale

Extinderea procesului de globalizare are drept consecință directă intensificarea relațiilor
economice, social, politice, concurențiale etc. între țări. Astfel competitivitatea economiei
naționale a devenit un obiectiv central al politicilor economice a statelor lumii precum și a
multor lucrări științifice. Cu toate că cercetările în domeniul competitivității economiei naționale
au început la sfârșitul anilor 80, la momentul actual atât în circuitul științific cât și în cadrul
politicilor promovate nu există o definiție unanim acceptată al conceptului. Competitivitatea
economiei naționale este echivalată cu capacitatea de a atinge anumite rezultate globale (cum ar
fi standarde ridicate de viață, creștere economică intensivă, etc.), sau de a ajunge la unele efecte
economice specifice ( cum ar fi creșterea numărului de locuri de muncă, a exporturilor și a
investițiilor străine directe). Deseori competitivitatea economiei naționale este definită prin
existența unor condiții locale specifice, cum ar fi salariile mici, costurile unitare ale muncii
scăzute, buget echilibrat, o rată competitivă de schimb sau existența excedentului de cont curent.
În linii generale, competitivitatea economiilor naţionale poate fi definită drept gradul în
care o ţară poate, în condiţiile unei pieţe libere şi corecte, produce bunuri şi servicii care satisfac
necesităţile pieţei date, în timp ce menţine şi extinde simultan veniturile reale ale cetăţenilor pe
termen lung. Această definiţie determină competitivitatea economiei naţionale ca o categorie
extinsă care cuprinde toate variabilele sociale, culturale şi economice ce influenţează dezvoltarea
eficientă a ţării. (tabelul 4.1)
Abordările competitivității economiei naționale existente la momentul actual în circuitul
științific și precum și cele utilizate de organizațiile internaționale permit identificarea a cel puţin
trei caracteristici definitorii ale competitivităţii economiei naţionale şi anume :
 competitivitatea ca abilitate/capacitate de a vinde pe pieţele externe –o economie cât mai
competitivă este caracterizată de “o creştere accelerată a exportului de produse manufacturate
combinată cu reînnoire tehnologică sustenabilă şi diversificată ; 1

1
PELINESCU E. Competitivitate - competitivitate regionala in romania.Editura Univesitară, Bucureşti, 2016. 264
P.ISBN: 978-606-28-0399-5 p. 115
1
 competitivitatea ca productivitate – ca cea mai bună măsură a performanţei economice la
nivel naţional care, în acelaşi timp, are rolul principal în creşterea nivelului de trai al
cetăţenilor unui anumit teritoriu;2
 competitivitatea ca capacitate de a crea bunăstare – competitivitatea fiind privită ca
abilitatea de a asigura un nivel ridicat de trai, în raport cu cetăţenii altor ţări, în perioada
curentă şi pe viitor. Definirea termenului de competitivitate a economiei naţionale drept
capacitate de a crea bunăstare prevede evidenţierea următoarelor două forme de
competitivitate:3
 competitivitate în sens de rezultate (outcome competitiveness) – se referă la evaluarea
performanţelor unei ţări sau regiuni, este strâns legată de evaluarea bunăstării şi pune
accentul pe rezultatele măsurabile a funcţionării sectorul de piaţă a unei economii
naţionale, a rivalităţii şi a concurenţei;
 competitivitate în sens de proces (process competitiveness) - care prevede investigarea
şi evidenţierea modalităţilor de generare a competitivităţii în sens de rezultate, are
elemente comune cu abordarea extinsă a funcţiei de producţie şi pune accentul pe
termeni calitativi, instituţii, dinamici, inovaţii şi alţi factori calitativi.
Tabelul 4.1. Evoluţia definiţiilor de bază a competitivităţii economiei naţionale
Nr. Definiţia Autori, organizaţii şi instituţii
1. “gradul în care, în condiţiile unei pieţe libere, o ţară poate produce bunuri Erik S. Reinert
şi servicii care îndeplinesc testul concurenţei existente, simultan menţinând 1994
şi extinzând venitul real intern”
2. “capacitatea de a sprijini abilităţile firmelor, industriilor, regiunilor, OECD
naţiunilor şi regiunilor supranaţionale de a genera, în timp ce sunt şi rămân 1996
supuse concurenţei internaţionale, de a obţine niveluri relativ ridicate de
venit şi de a menţine rate înalte de ocupare a forţei de muncă”
3. “capacitatea unei ţări, manifestată prin comparaţie cu alte ţări, de a forma şi C. Mereuţă
asigura un mediu economic, social, politic care să susţină crearea accelerată 1998
de valoare adăugată”
4. “capacitatea întreprinderilor, industriilor, ramurilor, regiunilor, naţiunilor şi OECD
regiunilor supranaţionale de a asigura factorilor de producţie un profit şi un 1999
nivel de folosire relative crescut pe o bază durabilă, acestea fiind expuse
concurenţei”
5. “abilitatea de a coexista cu celelalte entităţi în condiţiile conflictului de J.Reiljan, M. Hinrikus, A.Ivanov
interese” 2000
6. “capacitatea de a menţine niveluri de trai înalte şi în creştere a unei I.Grilo, G.Jan Koopman
naţiuni(sau grup de naţiuni), în condiţiile celui mai mic nivel posibil al 2006
şomajului involuntar, pe bază sustenabilă”
7. “abilitatea de a produce bunuri şi servicii care corespund cerinţelor pieţei Competitiveness Policy Council
internaţionale, concomitent cu obţinerea de către cetăţeni a unui standard de 2006
viaţă în creştere şi sustenabil pe termen lung”
8. “setul de instituţii, politici şi factori care determină nivelul productivităţii M.Porter, C.Ketels, M.Delgado
unei ţări” 2007

2
PORTER M.E. The Competitive Advantage of Nations. Harvard Business 1990. Disponibil
http://www.economie.ens.fr/IMG/pdf/porter_1990_-_the_competitive_advantage_of_nations.pdf , p.76
3
AIGINGER K. Competitiveness: from the dangerous obsession to a welfare creating ability with positive
externalities. Journal of industrial competitiveness and trade, 2006. Volum 2. ISSN: 1566-1679, p.161-177.
2
9. “modul în care naţiunile îşi administrează totalitatea competenţilor lor WEF
pentru a obţine creşterea prosperităţii întregului stat” 2009

Competitivitatea este o categorie economică complexă, care poate fi definită atât pe termen
lung, cât şi pe termen scurt. Pe termen scurt, competitivitatea economiilor naţionale este
determinată, în special, de evoluţia preţurilor relative în comparaţie cu preţurile principalilor
concurenţi. Preţurile sunt determinate în mare de doi indicatori: costurile muncii şi variaţiile
cursului de schimb valutar. Competitivitatea pe termen scurt este o competitivitate a preţurilor,
spre deosebire de competitivitatea pe termen lung, care presupune că preţurile sunt o variabilă
exogenă. Pe termen lung, accentul se pune pe structura specializării economiei naţionale şi pe
capacitatea de adaptare a sistemului naţional la structura cererii internaţionale. Putem trage
concluzia că competitivitatea pe termen scurt este perioada războiului preţurilor, iar cea pe
termen lung este perioada armoniei economice între naţiuni.
Definiţia competitivităţii propusă de R. Landau, determină competitivitatea economiilor
naţionale prin creşterea standardelor de viaţă ale cetăţenilor comparativ cu ale cetăţenilor din alte
state, însoţită de o distribuţie relativ egală a avuţiei şi asigurarea de locuri de muncă pentru
fiecare persoană capabilă să muncească, fără a pune în pericol standardul de viaţă al generaţiilor
viitoare.4
Această definiţie impune necesitatea interpretării competitivităţii naţiunilor numai pe
termen lung, prin capacitatea de ameliorare a nivelului de trai al cetăţenilor. Îmbunătăţirea
bunăstării populaţiei ţării este un obiectiv ce poate fi atins doar prin creşterea productivităţii
factorilor de producţie de care dispune sistemul economic naţional. Reiese că competitivitatea
economiei naţionale se determină prin combinarea cât mai eficientă a capitalului fizic şi a
capitalului uman cu care este dotată ţara. De asemenea, se impune necesitatea îmbunătăţirii
continue a calităţii capitalului uman prin educaţie şi instruire.
Cu toate că există multiple definiţii ale competitivităţii ca o abilitate specifică a agenţilor
economici la diferite nivele de funcţionare a economiei, precum şi ca domeniu de cunoaştere
economică, totuşi există economişti care neagă însăşi existenţa unui concept al competitivităţii,
de exemplu, Paul Krugman, care a criticat vehement conceptul de competitivitate, precum şi pe
cei care îl utilizează.
Ideea că bogăţia economică a unei ţări este în mare măsură determinată de succesul ei pe
pieţele globale este o ipoteză, nu neapărat un adevăr; în termeni practici, empirici, ipoteza este
categoric greşită. Aceasta ar însemna, pur şi simplu, că naţiunile din frunte ale lumii sunt într-o
măsură importantă în competiţie economică, una contra alteia, sau că oricare dintre problemele
4
LANDAU R. Capital Formation and US Competitiveness, International Productivity and Competitiveness. The
Brookings Review Vol. 8, No. 3 (Summer, 1990), pp. 52-56. ISNN:20080166
3
lor economice majore pot fi atribuite incapacităţii lor de a concura pe pieţele globale. Astfel,
Paul Krugman ajunge la concluzia că competitivitatea este un concept lipsit de sens atunci când
este atribuit economiilor naţionale.5
Astfel în lucrarea sa Scale Economies, Product Differentiation, and the Pattern of Trade
publicată în 1980 P. Krugman consideră că o mai mare importanţă pentru un nivel de viaţă
ridicat are creşterea productivităţii muncii pe piaţa internă decât performanţa economiei
naţionale în raport cu alte naţiuni.
În lumea reală, succesul unei ţări în export nu depinde de avantajul absolut, ci de avantajul
comparativ al productivităţii afirma savantul. Inițial P. Krugman respinge necesitatea
introducerii în circuitul științific a unei astfel de categorii economice precum competitivitatea
economiei naționale în următoarele aspecte majore:6
 economiile naţionale nu sunt similare întreprinderilor; nu există un număr bine determinat
care să indice pragul de rentabilitate al unei naţiuni, deci asocierea economiei naţionale cu
întreprinderea nu este corectă;
 competitivitatea nu este altceva decât „un mod poetic de a denumi productivitatea”;
productivitatea este unica măsură a eficienţei economiei naţionale;
 comerţul internaţional nu este un joc cu sumă nulă, adică are drept scop obţinerea
profiturilor.
În cercetările sale, P. Krugman arată corelaţia strânsă dintre creşterea productivităţii
muncii şi nivelul de trai al populaţiei. Cu toate acestea, punctul său de vedere şi argumentele
propuse sunt contrazise în continuare de mulţi savanţi. În acest context, putem remarca faptul că
în abordările sale Krugman se bazează pe ipotezele clasice ale teoriilor tradiţionale ale
comerţului internaţional, care se îndepărtează tot mai mult de realităţile economiei globale
actuale.
Cel mai vehement viziunea lui P. Krugman a fost criticată de Clyde V. Prestowitz, care
aduce vaste comentarii ideii conform căreia comerţul nu este un joc cu sumă nulă. În optica
savantului, într-o oarecare măsură, concepţia lui Krugman este adevărată, în acelaşi timp, el nu
evidenţiază diversitatea tipurilor de comerţ existente în realitate.
„Desigur că P. Krugman are dreptate în cazul comerţului între SUA şi Costa Rica, când
America importă banane pe care nu le cultivă şi exportă avioane şi echipament pe care Costa

5
KRUGMAN P. Scale Economies, Product Differentiation, and the Pattern of Trade. American Economic Review,
nr.70, 1980. pp. 950-959 Disponibil pe
https://econpapers.repec.org/scripts/redir.pf?u=http%3A%2F%2Flinks.jstor.org%2Fsici%3Fsici%3D0002-
8282%2528198012%252970%253A5%253C950%253ASEPDAT%253E2.0.CO%253B2H%26origin%3Drepec;h=repec:
aea:aecrev:v:70:y:1980:i:5:p:950-959
6
KRUGMAN P. Competitiveness: A Dangerous Obsession. Foreign Affairs, nr.73(2) March-April, 1994. Disponibil pe
http://www.walkerd.people.cofc.edu/Readings/Trade/KrugmanDangerous.pdf
4
Rica nu le produce. Ambele ţări câştigă din acest comerţ prin alocarea resurselor spre activităţi
pe care ştiu să le facă mai bine. Dar ce se spune despre tipul de comerţ prin care Arabia Saudită a
comandat avioane noi în valoare de 6 miliarde de dolari? De ce oare europenii au fost atât de
supăraţi şi Clinton atât de fericit când saudiţii au anunţat că americanii vor câştiga toate
comenzile? Atât americanii, cât şi europenii fac avioane, şi comanda aceasta înseamnă că SUA
vor câştiga locuri de muncă şi venituri pe care Europa ar fi putut să le câştige, dar le-a pierdut. În
acest caz a fost o situaţie comercială de tipul jocului cu sumă nulă” 7
Prestowitz respinge ideea conform căreia rivalitatea între naţiuni nu are nimic comun cu
economia şi are impact asupra nivelului de viaţă. El consideră că această abordare poate fi
adevărată doar pe termen scurt.
Din cele prezentate anterior putem constata că, înlocuirea noţiunii de competitivitate cu
conceptul de productivitate ar presupune o abordare simplistă a proceselor şi fenomenelor ce au
loc între diferite state ale lumii în condițiile globalizării. Competitivitatea ca o categorie
economică este mai amplă. Acest lucru reiese din două aspecte:
 credibilitatea datelor despre productivitate, în condiţiile dificultăţilor tehnice, este
destul de mică. De exemplu, este practic foarte greu de obţinut date credibile despre
productivitate în sectorul serviciilor. Şi mai dificilă este estimarea productivităţii aparatului
administrativ. Chiar în industriile în care productivitatea poate fi teoretic evaluată corect,
creşterea economică a acesteia uneori se datorează creşterii preţurilor. Din punct de vedere
teoretic, putem constata că piaţa ar trebui să facă rectificările necesare în asemenea situaţii (în
cazul pieţelor perfect concurenţiale), însă realitatea arată că pieţele contemporane au un caracter
imperfect şi în asemenea situaţii preţuri de echilibru diferite se pot menţine perioade lungi de
timp;
 productivitatea ca o categorie economică nu permite determinarea cu exactitate a
stării actuale a întregii economii naţionale, a perspectivelor de dezvoltare a acesteia, precum şi
efectuarea unei analize comparative cu sistemele economice ale altor state. În acest sens,
competitivitatea în comparaţie cu productivitatea include o serie mai largă de factori
intercorelaţi, care, analizaţi în ansamblu, oferă o caracteristică amplă a economiei naţionale.
În concluzie, putem constata că competitivitatea economiei naţionale apare tot mai des în
preocupările şi cercetările contemporane. Acest fapt se datorează accelerării procesului de
globalizare a circuitului economic internaţional. Există mai mute interpretări şi definiţii ale
competitivităţii ca o categorie economică, dar un punct comun pentru majoritatea definiţiilor este
creşterea nivelului de trai al populaţiei. Constituirea corectă a modelului de competitivitate a
economiei naţionale a Republicii Moldova, a surselor de îmbunătăţire a poziţiilor sale pe pieţele
7
PRESTOWITZ C.V. Playing to win. Foreign Affairs, July/August, 1994. Pp. 30-41ISSN 0362-4331 p.36
5
internaţionale, precum şi determinarea competitivităţii economiilor naţionale în condițiile
globalizării impun aplicarea unei noţiuni mai clare a competitivităţii. Astfel, definiția care cel
mai bine ar corespunde realităţilor şi obiectivelor actuale a economiei naţionale a Republicii
Moldova şi a celorlalte ţări în contextul intensificării proceselor de globalizare și regionalizare a
circuitului economic internațional este următoarea:
Competitivitatea economiei naționale - caracteristică complexă şi sintetică, care
determină abilitatea unei naţiuni de folosire raţională şi eficientă a capacităţilor şi
avantajelor sale competitive în scopul asigurării prosperităţii întregii societăţi.
O imagine integrală asupra conceptului competitivității economiei naționale în contextul
ultimelor provocări ale sistemului economic global pot oferi „arborele competitivității” și
„piramida competitivităţii”8.
Piramida competitivităţii este construită pe trei nivele. Primul vizează inputurile
competitivităţii asupra cărora politicile au cel mai mare control. Tehnicile de standardizare sunt
utilizate pentru a identifica punctele forte şi oportunităţile şi pentru a stabili, pe această cale,
politicile care pot răspunde provocărilor existente. Al doilea nivel se referă la condiţiile esenţiale
care trebuie asigurate pentru obţinerea celor mai bune rezultate, iar al treilea nivel abordează
problema creşterii sustenabile cu scopul final de a îmbunătăţi calitatea vieţii (figura4.1).

Dezvoltare
durabilă

Performanța de afaceri
Productivitate
Condiții esențiale Prețuri și costuri
Oferta muncii

Inputurile competitivităţii Mediul de afaceri

Infrastructura fizică
Infrastructura de cunoștințe

Figura 4.1. Piramida competitivităţii.

Sursa: The National Competitiveness Framework. National Competitiveness Council, Dublin, 2006.
http://www.forfas.ie/ncc/about_competitiveness.html

8
The National Competitiveness Framework. National Competitiveness Council, Dublin, 2006. Disponibil pe:
http://www.forfas.ie/ncc/about_competitiveness.html

6
 Modelul „arborelui competitivității” utilizează metafora arborelui pentru a ilustra toate
componentele competitivității economiei naționale, de la rădăcini (resursele umane, inovarea,
căile de acces, structura industrială), care găsesc o diversitate de ingrediente în solul fertil, până
la trunchi (productivitatea), care se separă în ramuri (venit, ocupare, profit şi taxe), poartă
fructele (locuinţe, mobilitate etc.), producând în final bunăstare, sustenabilitate şi incluziune
socială. Cele mai importante componente ale sistemului sunt considerate rădăcinile, ca factori
determinanţi care pot fi promovaţi prin politici adecvate (figura 4.2).

Dinamism Bunăstare
Dezvoltare accelerat
durabilă

Durabilitatea Incluziune
mediului socială

Ocuparea forței de Profit&investiții Impozite&contribuții

muncă&venituri

Competitivitate

Resurse umane Inovarea Căile de acces Structura industrială

-abilitățile de -legătură între -clastere industriale

-rețele de informații
cunoaștere intensivă; companii și C & D și de telecomunicații
-instituțiile de - institute de - specializare în
învățământ cercetare și - infrastructura de valoare adăugată
-institute de formare universități transport
continuă -legături în rețele -gradul de
internaționale de - calitatea internaționalizare
• talent antreprenorial cercetare și
• adaptabilității forței infrastructurii
dezvoltare - noi produse și
de muncă - instituții - servicii urbane servicii
intermediare

Figura 4.2. Arborele competitivității economiei naționale.

Sursa: Competitiveness: the major economic policy challenge. ECORYS Annual Report, 2006.

Astfel, în concluzie putem remarca că, competitivitatea economiei naționale rămâne un

concept exclusiv economic, dar, ca și în modelul lui Aiginger, nu mai reprezintă un ultim
obiectiv național, ci doar unul intermediar. În fapt, în condițiile globalizării, competitivitatea
economiei naționale reprezintă o condiție materială pentru realizarea obiectivelor pe termen
scurt (bunăstare) și a celor pe termen lung (sociale și ecologice).

7
 4.2. Influența parametrilor de timp și căile de orientare strategică a competitivității
naționale

Competitivitatea economiei naţionale ca o categorie economică amplă, sintetică şi

sistemică, se află într-o relaţie de interdependenţă cu parametrii de timp, cu modul de
manifestare a economiei naţionale în relaţiile sale concurenţiale şi cu modalitatea de atingere a
unui nivel adecvat de competitivitate.
Din perspectiva influenţei parametrilor de timp, putem distinge competitivitatea statică şi
competitivitatea dinamică a economiei naţionale.

Figura 4.3. Influenţa parametrilor de timp asupra manifestării competitivităţii

economiei naţionale

Sinteza concepţiei de competitivitate dinamică a fost elaborată pentru prima dată de D.Sachs.
Esenţa acestei concepţii poate fi reprezentată prin intermediul corelaţiei următoare:

Competitivitatea dinamică Competitivitatea Competitivitatea

a economiei naționale ⁼ inputurilor + outputurilor

Conform abordării dinamice, competitivitatea economiei naţionale se manifestă, în primul

rând, prin competitivitatea bunurilor produse şi a serviciilor prestate de întreprinderile ce fac
parte din sistemul economiei naţionale (outputuri) şi prin competitivitatea factorilor de producţie
(inputuri). La rândul lor, şi inputurile şi outputurile depind de condiţiile generale
macroeconomice, deci competitivitatea economiei naţionale poate influenţa mediul concurenţial
ce contribuie la ridicarea calităţii inputurilor şi outputurilor întreprinderilor din cadrul sistemului
economic naţional. Această influenţă poate fi realizată prin restricţii bugetare, politici fiscale,
condiţiile administrative de înregistrare şi desfăşurare a afacerilor, reducerea costurilor
tranzacţionale ale afacerilor, ridicarea nivelului de trai etc., cu alte cuvinte, prin intermediul
mijloacelor, instrumentelor, mecanismelor, proceselor ce contribuie la formarea factorilor de

8
producţie specializaţi şi de înaltă calificare. Influenţa poate fi exercitată prin sistemul de
învăţământ, sistemul de asigurare medicală, ocrotirea mediului înconjurător, reducerea nivelului
criminalităţii din cadrul economiei naţionale. Competitivitatea economiei naţionale depinde de
măsura în care factorii formaţi în cadrul sistemului economic naţional stimulează agenţii
economici să manifeste iniţiative de autoguvernare şi autoorganizare.
În condiţiile de intensificare a proceselor concurenţiale globale, când principalii subiecţi ai
luptei de concurenţă devin economiile naţionale, în calitate de factori sau de avantaje
competitive ale economiei naţionale putem evidenţia: poziţia geografică favorabilă a statului,
disponibilul de materii prime, forţa de munca calificată, gradul de dezvoltare a ştiinţei şi tehnicii,
volatilitatea monedei naţionale, gradul de optimizare a sistemului fiscal, infrastructura dezvoltată
şi riscurile scăzute ale activităţii economice. Unii dintre factorii menţionaţi au un caracter
obiectiv şi pot fi modificaţi. Ei pot fi doar luaţi în considerare şi utilizaţi conform necesităţilor
agenţilor economici. Dar majoritatea factorilor sunt controlabili, şi anume aceştia prezintă un
interes major pentru ridicarea nivelului competitivităţii economiei naţionale.
Prin optimizarea factorilor controlabili, fiecare stat încearcă să creeze un mediu economic
specific, care ar fi cel mai competitiv, şi ar permite obţinerea celor mai bune rezultate în cadrul
sistemului economic naţional. Menţinerea unui cadru corespunzător presupune procese intensive
de modernizare continuă a economiei, de implementare a cunoştinţelor şi tehnologiilor noi, de
perpetuare a unui nivel înalt al competitivităţii economiei naţionale.
Competitivitatea economiei naţionale presupune nu doar capacitatea de a utiliza eficient
avantajele competitive disponibile, ci şi de a modifica, după necesitate, politicile
macroeconomice în scopul susţinerii intereselor naţionale. Astfel, economia naţională se poate
manifesta strategic în relaţiile sale concurenţiale prin elaborarea strategiei şi tacticii de
dezvoltare care ar asigura competitivitatea întregului sistem economic.
În momentul actual, în teoria şi practica economică nu se face distincţie între
competitivitatea strategică şi cea tactică, ţinându-se seama doar de cea reală. Însă în aceste
condiţii este dificil de a elabora o strategie eficientă de administrare a competitivităţii. Astfel,
prin analogie cu strategia şi tactica comportamentului (funcţionării) întreprinderilor, planificarea
strategică şi tactică, marketingul strategic şi operaţional, putem distinge în interiorul
competitivităţii economiei naţionale competitivitatea strategică şi competitivitatea tactică a
economiei naționale.

9
 COMPETITIVITATEA
ECONOMIEI
NAȚIONALE

STRATEGICĂ - TACTICĂ –
În baza creșterii durabile În baza utilizării eficiente
a avantajelor competitive a avantajelor disponibile
specifice noii economii la un moment dat

Figura 4.4. Definirea competitivităţii economiei naţionale strategice şi tactice

Competitivitatea strategică a economiei naţionale se asigură prin realizarea programelor

strategice complexe de perfecţionare a legislaţiei, a puterilor de stat (legislativă, executivă şi
judiciară), a sistemului de învăţământ, a proceselor de integrare, informaţionale, economice,
organizaţionale, sociale etc., precum şi a calităţii activităţilor de inovare la toate nivelele de
administrare.

Competitivitatea strategică a economiei naționale

Calitatea şi Calitatea şi eficienţa Calitatea şi

Calitatea şi proceselor de
eficienţa eficienţa
eficienţa puterii integrare în circuitul
activităţii de economic sistemului de
de stat
inovare internațional învăţământ

Figura 4.5. Componentele competitivităţii strategice a economiei naţionale

Competitivitatea strategică a economiei naţionale poate fi orientată în două direcţii9:

 pe calea superioară (high road to competitiveness) – presupune orientarea spre însuşirea
celor mai performante cunoştinţe şi tehnologii moderne, precum şi spre dezvoltarea
cercetărilor şi proceselor de producţie inovaţionale proprii;
 pe calea inferioară (low road to competitiveness)– specifică ţărilor în curs de dezvoltare,
presupune atragerea investiţiilor străine în baza factorilor de producţie primari (în special
forţă de muncă şi resurse naturale) relativ ieftini.
Caracteristicele de bază a căilor de orientare strategică a competitivității economiilor
naționale sunt prezentate în tabelul 4.2.

Tabelul 4.2. Caracteristicile direcţiilor competitivităţii economiei naţionale.

9
CHILIAN M. Analysis and models of innovative regional networks. În: INTERNATIONAL CONFERENCE
REGIONAL DEVELOPMENT BETWEEN RECENT EXPERIENCES AND FUTURE CHALLENGES 9 th Edition. 26-27 april,
2013. București, 2013.
10
Factorii determinanţi Calea superioară către competitivitate Calea inferioară către competitivitate

1. Accesul la tehnologiile moderne Elaborarea şi implementarea Asimilarea tehnologiilor străine depăşite,

2. Mijloacele luptei concurenţiale
3. Participarea la procesul reproducţiei
internaţionale
4. Preţurile de export şi veniturile din
export
5. Direcţia circuitului internaţional a
capitalului uman
tehnologiilor noi; poziţii de lider pe una
sau mai multe pieţe mondiale de
perspectivă
Valorificarea pieţelor noi de desfacere,
creşterea productivităţii, fabricarea unor
bunuri şi servicii cu calităţi radicale noi,
unice şi îmbunătăţite
Organizarea şi administrarea proceselor
proprii transnaţionale de reproducţie
Preţuri ridicate şi venituri mari din
exportul bunurilor şi al serviciilor
inovaţionale
Afluxul de capital uman datorită
salariilor ridicate şi posibilităţilor de
dezvoltare profesională
obţinute prin intermediul investiţiilor
străine sau prin procurarea licenţelor
străine
Minimizarea costurilor de fabricaţie a
bunurilor şi serviciilor standard,
utilizarea tehnologiilor împrumutate
Participarea la procesele de reproducţie
controlate de investitori străini sau
organizarea şi administrarea exportului
de resurse primare
Preţuri şi venituri reduse, nestabile sau în
permanentă scădere din exportul
bunurilor şi serviciilor standard, care se
uzează moral rapid sau a factorilor
primari de producţie (de obicei, a
muncii).
Scurgerea capitalului uman din cauza
salariilor mici, a statutului social
inferior, a posibilităţilor reduse de
dezvoltare profesională

6. Direcţia circuitului internaţional a
capitalului financiar
Afluxul de capital financiar din ţările
slab dezvoltate datorită posibilităţilor
favorabile pentru investiţiile profitabile
în procese de producţie inovaţionale şi
graţie situaţiei macroeconomice stabile
Scurgerea capitalului financiar din cauza
potenţialului inovaţional scăzut al
economiei, a productivităţii joase, a
factorilor de producţie, a condiţiilor
limitate pentru alocarea profitabilă a
capitalului financiar şi a situaţiei
macroeconomice instabile

Direcţiile menţionate ale competitivităţii economiei naţionale reflectă esenţa opţiunilor

economice de dezvoltare ale ţărilor cu nivele medii şi joase de competitivitate a economiilor
naţionale. Astfel, în raportul Conferinţei Naţiunilor Unite de Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD)
din 2003 s-a remarcat că „cu toate că din punctul de vedere al întreprinderilor şi corporaţiilor
private nu are o mare însemnătate prin ce metode se atinge competitivitatea bunurilor şi a
serviciilor – fie în baza creşterii productivităţii economice, fie în baza reducerii costurilor de
fabricaţie şi a devalorizării valutei naţionale – dintr-o viziune social-economică mai largă este
evident că aceste metode generează urmări diferite asupra stabilităţii şi bunăstării sociale şi
economice”10.
Un nivel ridicat al competitivităţii economiei naţionale poate fi atins şi menţinut doar dacă
politica economică a statului este orientată spre calea superioară de realizare a acestui obiectiv.

10
Trade and development report, 2003 capital accumulation, growth and structural change. United Nations
Conference On Trade And Development, Geneva, 2003. Disponibil pe https://unctad.org/en/Docs/tdr2003_en.pdf
11
 4.3. Factorii competitivității economiei naționale

Extinderea procesului de globalizare are drept consecință directă intensificarea relațiilor

economice, sociale, politice, concurențiale etc. între țări. După cum am prezentat anterior în
subcapitolul 4.1, competitivitatea economiei naționale este echivalată cu capacitatea de a atinge
anumite rezultate globale (cum ar fi standardele ridicate de viață, creșterea economică intensivă
etc.) sau de a ajunge la unele efecte economice specifice (cum ar fi creșterea numărului de locuri
de muncă, a exporturilor și a investițiilor străine directe). Deseori competitivitatea economiei
naționale este definită prin existența unor condiții locale specifice, cum ar fi salariile mici,
costurile unitare ale muncii scăzute, bugetul echilibrat, o rată competitivă de schimb sau
existența excedentului de cont curent. Astfel, competitivitatea economiei naţionale a devenit
problemă fundamentală a politicilor economice în condiţiile globalizării. În acelaşi timp,
competitivitatea economiei naţionale este o caracteristică complexă şi sintetică a economiei, care
individualizează starea economiei naţionale şi determină poziţia stabilă şi sigură a acesteia în
cadrul economiei mondiale. Principalele caracteristici ale acestei categorii economice sunt
următoarele:
▪ este o noţiune de dimensiune atât statică (competitivitatea economiei naționale reprezintă
abilitatea de a menţine un nivel ridicat al veniturilor şi ocupării), cât și dinamică (determină
randamentul investiţiilor, nivelul de trai al cetățenilor, este element central al creşterii
economice);
▪ presupune creștere economică și dezvoltare cu dinamică ridicată, incluziunea socială și
durabilitatea mediului;
▪ presupune crearea unor noi locuri de muncă de calitate, care pot contribui la creșterea
nivelului de trai al populației țării;
▪ implică producerea de bunuri şi servicii în condiţii libere şi corecte de piaţă, ceea ce
înseamnă asigurarea unui mediu în care există competiţie reală între produsele autohtone şi cele
străine;
▪ presupune crearea unui mediu național concurențial viabil, care poate contribui la
creșterea performanțelor tuturor membrilor societății într-o perioadă lungă de timp.
Mediul economic global contemporan, perturbat de schimbări radicale în toate domeniile
de activitate, impune necesitatea abordării conceptului de competitivitate națională din
perspectiva unei economii aflate în tranziție la o nouă cale de creștere și dezvoltare, caracterizată
prin dinamism accelerat și bazată pe incluziunea socială și durabilitatea mediului. Această
tranziție are loc într-un mediu în care țările industrializate se confruntă cu mai multe provocări,
inclusiv cu intensificarea procesului de globalizare, bugete publice deficitare, sisteme de
protecție socială costisitoare și îmbătrânirea populației. Pentru țările emergente, caracterizate
12
prin strategii de dezvoltare contradictorii și obiective de mare volatilitate, dinamismul și
caracterul imprevizibil al dezvoltării sistemului economic internațional impune noi provocări
pentru dezvoltarea durabilă în condițiile unei noi economii globale. În asemenea circumstanțe,
competitivitatea economiei naționale este determinată nemijlocit de factorii creșterii economice
durabile și de scopul final al funcționării sistemului social, politic, economic etc. național de
creștere a bunăstării populației, măsurată printr-un set de indicatori complementari PIB-ului. În
acest context, s-a produs schimbarea treptată a viziunii și asupra factorilor care determină
competitivitatea economiei naționale, de la importanţa atribuită factorilor de producţie clasici la
aşa-numiţii factori „soft”. Factorii identificaţi ca factori-cheie: cheltuielile cu cercetarea şi
dezvoltarea, capacitatea de inovare (brevetele), nivelul de educaţie, cheltuielile cu investiţiile în
capitalul uman (şcolarizare, învăţare continuă), diseminarea eficientă a cunoştinţelor (centrele de
cunoştinţe) au următoarele implicaţii asupra competitivităţii economiei naționale în condițiile
globalizării:
- diferențele naționale în ceea ce privește productivitatea și creșterea economică pot fi
considerate ca fiind determinate de diferențele de tehnologie și de capital uman;
- îmbunătățirea tehnologiilor și a capitalului uman reprezintă motorul creșterii economice;
- investițiile în cercetare și dezvoltare sunt cruciale în contextul noii economii bazate pe
cunoștințe;
- îmbunătățirea capitalului uman (prin școlarizare și traininguri) este o activitate de o
importanță sporită.
Importanţa inovaţiei tehnologice pentru dezvoltarea eficientă a economiei naţionale a fost
recunoscută încă prin cercetările lui Schumpeter din anii 1934-1939. Simon Kuznets, care a
studiat aprofundat bunăstarea ţărilor, de asemenea, identifică tehnologiile drept factor decisiv al
prosperităţii economiei naţionale. Putem afirma cu certitudine că, începând cu a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, sursa majoră a creşterii economice în ţările dezvoltate a fost tehnologia
bazată pe ştiinţă, în electricitate, electronică, fizică nucleară, biologie.
Impactul noilor tehnologii asupra competitivităţii economiei naţionale este determinat de
procesele de inovare desfăşurate în ţară. În cercetările economiştilor, precum şi în rapoartele
majorităţii organizaţiilor internaţionale, este constatat faptul că ţările slab dezvoltate sunt relativ
mai dependente de transferul şi implementarea tehnologiilor străine decât de inovarea şi
implementarea tehnologiilor autohtone. Or, toate sistemele economice au nevoie de o activitate
autohtonă de inovaţie pentru a putea utiliza eficient tehnologiile dezvoltate împrumutate. O
activitate de inovare eficientă este determinată de factorii care influenţează profiturile aşteptate şi
costurile activităţilor de inovare.

13
 Implementarea eficientă a tehnologiilor cuprinde atât procesul de însuşire a tehnologiilor
de către noii utilizatori, cât şi procesul de extindere a utilizării tehnologiilor de către inovatorii
originali. Cercetările privind aplicarea eficientă a tehnologiilor evidenţiază două tipuri de
implementare a tehnologiilor:
• neîncorporată;
• încorporată în echipamente.
Primul tip de implementare a tehnologiilor noi reprezintă un proces prin care noile
tehnologii se răspândesc ca urmare a efectelor de extindere a cunoştinţelor, specifice proceselor
de inovare.
Al doilea tip de implementare presupune diseminarea tehnologiilor prin intermediul unor
echipamente sau componente intensive în tehnologie.
Implementarea neîncorporată a tehnologiilor poate fi organizată de întreprinderi prin
licenţierea unor inovaţii sau prin transferul unor noi produse ale cunoaşterii, realizat cel mai
frecvent de întreprinderile multinaţionale către filialele lor în diferite ţări. Deseori implementarea
neîncorporată a tehnologiilor poate fi rezultatul activităţilor de inovare ale firmelor.
Implementarea neîncorporată permanentă a tehnologiilor are loc prin intermediul personalului
departamentelor de cercetare-dezvoltare din cadrul firmelor.
Tehnologiile se răspândesc prin diferite canale, cum ar fi publicaţiile, aplicarea brevetelor,
organizarea conferinţelor, perfecţionarea personalului, cooperarea între firme. Este important să
menţionăm că elaborarea unei politici de modernizare eficientă a tehnologiilor ce ar putea
contribui la creşterea competitivităţii economiei naţionale presupune evaluarea detaliată a
beneficiilor şi a costurilor ce apar în urma procesului de însuşire a tehnologiilor deja existente
(care oferă un imbold puternic pentru dezvoltarea inovaţiilor) în raport cu beneficiile şi costurile
generate de procesul intensiv de implementare a tehnologiilor (care oferă beneficii
macroeconomice mai mari).
Întreprinderile şi economiile naţionale acţionează în baza unui şir de angajamente
instituţionale, determinate în principal de factorii istorici şi culturali, dar şi de regimurile politice
existente. Instituţiile în contextul asigurării competitivităţii economice au fost determinate în
mai multe moduri.
Banca Mondială defineşte instituţiile ca un set de reguli, norme şi organizaţii care
coordonează comportamentul uman, rolul lor fiind de a îmbunătăţi stimulentele organizaţionale
atunci când profiturile economice în urma activităţii sunt greu de determinat.11

11
The Lisbon Review 2008: Measuring Europe’s Progress in Reform. World Economic Forum,
Geneva, 2008. (http://www.weforum.org/issues/global-competitiveness),

14
 Helpman defineşte instituţiile ca un sistem de reguli, convingeri şi organizaţii. Regulile
guvernează comportamentul uman şi le permit oamenilor să acţioneze eficient. Convingerile sunt
importante din două motive. Primul: chiar în instituţiile cu structuri formale oamenii trebuie să
fie motivaţi să acţioneze în limitele regulilor stabilite. Al doilea: unele instituţii au structuri
informale în interiorul lor şi acestea pot fi susţinute numai dacă oamenii cred că acţiunile lor vor
conduce la pedepse sau la recompense bine definite.12
Principala sarcină a instituţiilor este de a oferi sprijin întreprinderilor în activităţile ce ţin de
schimb, cum sunt cele de marketing, comunicaţii, transporturi, transferul de tehnologii, asigurare
13
şi operaţiuni de creditare . Instituţiile pot contribui la scăderea costurilor tranzacţionale, pot
evita sau atenua conflictele şi pot crea un mediu concurenţial favorabil. Cea mai mare diferenţă
între state constă în diferenţa între instituţiile lor, şi aceste diferenţe sunt, probabil, cele mai mari
constrângeri pentru o dezvoltare eficientă şi o competitivitate avansată a economiilor naţionale
14
.
În lucrările sale, profesorul universitar E. Feuraş defineşte instituţiile ca totalitatea regulilor
şi normelor ce asigură şi controlează interacţiunea agenţilor economici pe teritoriul dat într-o
perioadă determinată de timp. În această ordine de idei sistemul instituţional este reprezentat de
totalitatea organizaţiilor care, în activitatea lor, se supun regulilor şi normelor existente într-o
societate în perioada dată de timp. Deci, sistemul instituţional este compus din “ reguli de joc” –
instituţii şi “jucători” – organizaţii.15
Influenţa instituţiilor asupra competitivităţii economiei naţionale poate fi bine determinată
mai ales dacă luăm în consideraţie următoarele caracteristici de bază ale instituţiilor:
• instituţiile reprezintă o amplă categorie economică şi social-politică, caracterizată printr-
o serie largă de factori diversificaţi cum ar fi: stabilitatea politică; încrederea cetăţenilor în
politicieni, justiţie şi poliţie; nivelul crimei organizate şi al corupţiei; independenţa judiciară;
gradul de independenţă a Băncii Centrale; capacitatea de colectare corectă şi justă a impozitelor
şi capacitatea de a aplica legea; protecţia drepturilor omului; costurile litigiilor etc.;
• instituţiile evoluează într-un regim permanent; instituţiile de succes depind de contextul
istoric. Instituţiile configurează schimbarea şi sunt configurate de schimbare 16;

12
HELPMEN E.The mystery of economic growth. The Belknap Press of Harvard University Press, 2010. 240 p. ISBN:
9780674046054
13
KAUFMANN D., KRAAY A., MASTRUZZI M. The Worldwide Governance Indicators: A Summary of Methodology, Data
and Analytical Issues. World Bank Policy Research Working Paper No. 5430 (www.worldbank.org)
14
The Lisbon Review 2008: Measuring Europe’s Progress in Reform. World Economic Forum, Geneva, 2008. Disponibil pe
http://www.weforum.org/issues/global-competitiveness
15
Feuraș E. Mediul instituțional: formare, funcționare, reformare. Chișinău., 2001, 221p. ISBN:
16
Global Competitiveness Report 2009-2010. World Economic Forum, Geneva, 2010. Disponibil pe
https://www.weforum.org/reports/global-competitiveness-report-2009-2010

15
 • instituţiile sunt specifice fiecărei ţări. O ţară poate importa sau copia o maşină, poate
imita un proces de producţie sau poate atrage lucrători calificaţi, dar nu poate importa sau imita
instituţiile dintr-o economie dezvoltată. Prin urmare, dezvoltarea instituţională specifică fiecărei
ţări în parte reprezintă un proces organic, istoric şi lung, supus mai multor testări şi verificări din
partea membrilor societăţii.
Importanţa instituţiilor este reafirmată de L. Robet Heilbroner şi R. James Galbraith, care
utilizează pentru acestea termenul de structură socială a potenţialului economic, atribuit
economistului David Gordon 17.
Conform viziunii lui Gordon, relaţia angajator-angajat este esenţială pentru asigurarea
productivităţii muncii. Economistul a extins însă conceptul în afara relaţiilor de muncă din
interiorul întreprinderilor, şi include şi alte relaţii, după cum urmează:
- relaţiile dintre lumea afacerilor şi administraţiile publice, la fel de importante pentru
stabilirea mediului în care se desfăşoară activitatea economică la nivel de ţară;
- relaţiile între lumea afacerilor şi societate;
- relaţiile cu restul lumii.
Toate aceste nivele şi trepte de formare a mediului instituţional al unei economii naţionale
configurează procesul de formare a unui potenţial economic eficient, precum şi poate influenţa –
negativ şi pozitiv – evoluţia competitivităţii economiei naţionale în condițiile globalizării. În
plus, Gordon subliniază că o anumită structură socială poate funcţiona bine într-o anumită
perioadă de timp şi poate să nu mai fie una eficientă în altă perioadă. Când se întâmplă acest
lucru, urmează o perioadă de disfuncţionalitate a economiei naţionale, în timpul căreia rolul
statului şi al mediului de afaceri, ca şi al tuturor membrilor societăţii, este căutarea de noi
modalităţi pentru a ridica nivelul de competitivitate a sistemului economic naţional.
Tot mai mult, în ultima perioadă de timp nivelul de competitivitate a economiei naţionale
este condiţionat de factorii care determină gradul de dezvoltare a capitalului uman. În linii
generale, capitalul uman se referă la stocul de competenţe, aptitudini şi cunoştinţe încorporate în
forţa de muncă, ce poate contribui la creşterea producţiei şi la ridicarea nivelului de
competitivitate a economiei naţionale. Acest stoc este rezultatul proceselor de educaţie, de
formare profesională şi de experienţă la locul de muncă.
Capitalul uman reprezintă „capacităţile dobândite şi utile ale tuturor locuitorilor şi
membrilor unei societăţi. Achiziţia unor asemenea talente, prin întreţinere sau dobândite prin
educaţie, studiu sau ucenicie, presupune întotdeauna cheltuieli reale, ca şi cum ar fi un capital
fix, realizate de persoană. Aceste talente fac parte atât din averea ei, cât şi a societăţii căreia îi

17
HEILBRONER L.R., GALBRAITH R.J. The economic problem. Prentice hall, 9 sub edition, 1990. 200 p.
ISBN: 978-0132251945
16
aparţine. Dexteritatea îmbunătăţită a unui lucrător poate fi considerată similară cu o maşină sau
cu un instrument care facilitează munca şi care, deşi necesită anumite cheltuieli, îl răsplăteşte cu
profit”18
Ca atare, principalele componente ale capitalului uman sunt: educaţia şi formarea
profesională continuă, starea de sănătate, inclusiv intensitatea pentru ocrotirea sănătăţii şi
asistenţa socială a resurselor umane, migraţia sau mobilitatea internă şi externă a populaţiei şi, în
special, a forţei de muncă. Capitalul uman este multifuncţional, deoarece ţine de capacitatea
omului de a mobiliza eficient alţi factori, de a face cea mai bună şi mai specifică combinaţie
dintre aceştia în scopul obţinerii rezultatului dorit. De aceea formarea şi dezvoltarea continuă a
capitalului uman a devenit o prioritate pentru politicile economice ale statelor lumii. Fără a fi
susţinuţi de o cunoaştere şi o experienţă umană adecvată, ceilalţi factori de producţie nu vor fi în
măsură să stimuleze competitivitatea economiei naţionale în condițiile globalizării.
Următorul factor determinant al competitivității economiei naționale în condițiile ultimelor
provocări ale globalizării este inovarea. Astfel, în contextul economiei bazate pe cunoaștere,
inovarea a căpătat o importanță-cheie, fiind considerată atât factorul determinant al creșterii
economice durabile cât și al competitivității economiei naționale. Teoriile creșterii economice și
în special modelul creșterii economice endogene oferă suportul științific necesar identificării
combinației de factori care determină succesul țării. Dintre aceștia se disting factorii care permit
trecerea la economia bazată pe cunoaștere: investițiile în educație, dezvoltarea capacității de
inovare, modernizarea infrastructurii informaționale etc.
Așa-numita revoluție a cunoașterii19, care se manifestă pe plan mondial din ultima parte a
secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea până în prezent, este un proces deosebit de
complex, prin care are loc trecerea de la economia bazată predominant pe resurse economice
primare (fizice) la economia bazată pe cunoaștere. În acest nou tip de economie, rolul strategic
revine resurselor intelectuale intangibile, capitalului de informații, de cunoaștere. Prin urmare,
putem afirma că cunoașterea a devenit factorul esențial de producție și reprezintă un element de
bază al competitivității economiei naționale în condițiile globalizării.
La ora actuală, atât statele lumii, cât și majoritatea organizațiilor internaționale sunt
conștiente că generarea și exploatarea de cunoștințe reprezintă factorii esențiali, sursele vitale ale
creșterii bunăstării și a competitivității economiei naționale pe plan global. În consecință,
preocuparea majoră, atât pentru organizații, cât și pentru state, în special cele dezvoltate, este

18
LANDAU R. Capital Investment: Key to Competitiveness and Growth. The Brookings Review, Vol. 8, No. 3
(Summer, 1990), pp. 52-56 ISSN: 07451253
19
Verna, A. The future of knowledge: Increasing prosperity through value networks. Butterworth – Heinemann, Boston, 2002.
232 pages, ISBN: 978-0750675918
17
generarea sistematică a cunoașterii prin dezvoltarea unor sisteme naționale și interacțiuni
internaționale tot mai sofisticate.
Dintre cele trei elemente care formează așa-numitul „triunghi al cunoașterii”: educația,
cercetarea, inovarea, ultimul este elementul cu cel mai mare impact asupra bunăstării și
competitivității economiei naționale în condițiile globalizării. În același timp, anume cercetarea
este elementul cel mai problematic din punctul de vedere al politicilor conexe. Inovarea este un
proces complex, cu multe variabile, care, în contextul asigurării unui nivel avansat al
competitivității economiei naționale, presupune colaborarea intensivă dintre sectorul de
cercetare și industrie.
Din acest motiv, pentru a contribui la creșterea bunăstării și a competitivității economiei
naționale, țările dezvoltate au căutat soluții, propunând forme de interacțiune și colaborare tot
mai complexe prin care să fie create legături între cele două sectoare. În acest sens, statele cu o
economie avansată alocă resurse financiare publice din ce în ce mai substanțiale. Entitățile și
indivizii care ating nivelul excelenței devin extrem de valoroși, având capacitatea de a atrage
resurse și de a influența atât mediul științific, cât și sistemele socioeconomice naționale și
internaționale. Acesta este motivul pentru care statele dezvoltate fac eforturi considerabile pentru
a atrage oameni de știință și ingineri cu performanțe deosebite și, totodată, pentru a atinge masa
critică de cercetare în domeniile strategice ale economiei naționale.
Universitățile, instituțiile publice de cercetare – dezvoltare, precum și celelalte organisme
de cercetare, se transformă treptat în agenți importanți pe piața cunoașterii, atrag și dezvoltă
resurse umane de vârf, precum și contribuie la dezvoltarea proceselor importante de cercetare.
Implicarea tot mai activă a mediului economic în procesele de cercetare a devenit nu numai o
sursă suplimentară de venit în cadrul economiei naționale, ci și un element esențial al proceselor
de educație și formare continuă.

4.4. Cluster inovativ – suport al creșterii competitivității economiei naționale.

În contextul dinamicii mondiale determinate de globalizare, viteza și eficiența cu care are
loc difuzarea inovării în economie este critică pentru productivitate, creșterea economică
durabilă, competitivitatea economiei naționale în condițiile în care inovația realizată inițial este
dezvoltată și a găsit o aplicare practică în economie. Astfel, în condițiile impuse de societatea
cunoașterii, nivelul competitivității economiei naționale depinde tot mai mult de gradul de
participare a firmelor în rețele, alianțe și colaborări pentru a reduce costurile ridicate ale
transferului tehnologic. Există diferite tipuri de acorduri de CDI pe care întreprinderile le pot
realiza direct cu institute de CD, universități, alte organizații, parteneriate public-private, care
diferă în funcție de contribuția financiară a părților, tipul de protecție asumat etc.
18
 În contextul competiției globale, clusterele de afaceri sunt recunoscute ca factori-cheie ai
inovării, creșterii economice și competitivității economiei naționale prin dezvoltarea de abordări
colaborative și multisectoriale și stimularea interacțiunilor dintre actorii inovării. La nivelul
Uniunii Europene (COM614/27.10.2010 „O politică industrială integrată în era globalizării” și
COM546/6.10.2010 „O Uniune a inovării”, două inițiative ale strategiei „Europa 2020”),
„clusterele inovative” sau „clusterele de top level” sunt considerate „motorul” dezvoltării
economice şi al inovării. Ele constituie un cadru favorabil pentru dezvoltarea mediului de
afaceri, pentru colaborarea între companii, universităţi, instituţii de cercetare, furnizori, clienţi şi
concurenții situaţi în aceeaşi arie geografică (locală, regională, naţională, transnaţională). Pe
parcursul dezvoltării sale, conceptului de „cluster” i s-au atribuit mai multe denumiri, inclusiv
„pol de competitivitate”, „district industrial”, „aglomerare industrială”. În prezent, în circuitul
științific s-au impus termenii „cluster” şi „pol de competitivitate”. Deşi la origine nu exista nicio
diferenţă între termenii cluster (filiera anglo-saxonă) şi pol de competitivitate (filiera franceză),
totuşi în literatura de specialitate ele sunt folosite în mod diferit, ceea ce impune o delimitare
conceptuală a acestor termeni (tabelul 4.3)20.
Tabelul 4.3. Delimitare conceptuală: cluster/pol de competitivitate
Caracteristici Baza teoretică
Cluster Aglomerare industrială, axată Teoria lui Marshall
pe relaţia dintre întreprinderi;
structură aflată în diverse faze
de maturitate
Pol de competitivitate Structură completă triple helix Diamantul lui Porter
sau four clover;
strategie subsumată
obiectivului de a acţiona pe una
sau mai multe pieţe;
orientare spre export;
accent pe proiecte inovative;
impact naţional şi internaţional;
accent pe activitatea de
producţie
Sursa: MATEI R.M. Crearea polilor de competitivitate economică – un model sustenabil pentru obținerea avantajului
competitiv. Economie teoretică şi aplicată Volumul XX (2013), No. 8(585) p. 44

Primul economist care a descris clusterele din perspectiva „lanțurilor de furnizori” a fost
Alfred Marshall, care, în 1920, analizând aglomerările industriale din Anglia, a constatat că
aceste concentrări geografice de întreprinderi din cadrul economiei naționale creează efecte
pozitive involuntare (externalități). Printre aceste externalități el menționa:
- creșterea considerabilă a salariilor, a specializării și a nivelului de calificare în aria
geografică menționată datorită faptului că un număr mare de întreprinderi utilizează
aceeași sursă a forței de muncă;
20
MATEI R.M. Crearea polilor de competitivitate economică – un model sustenabil pentru obținerea avantajului
competitiv. Economie teoretică şi aplicată Volumul XX (2013), No. 8(585), pp. 42-54. ISSN 2345-1424
19
 - creșterea calității produselor și reducerea costurilor de fabricație datorită specializării
întreprinderilor pe un segment îngust al procesului de reproducție;
- creșterea gradului de asimilare a tehnologiilor noi.
În lucrarea sa Avantajul competitiv al naţiunilor, Michael Porter a demonstrat că
competitivitatea economiei naționale depinde de interacțiunea complexă a unor factori, incluși în
așa-numitul „Diamantul lui Porter”: cererea, strategia întreprinderilor și concurența, factorii de
producție, lanțurile de producție și integrarea pe orizontală. Astăzi, în competiția globală pentru
piețe, inovarea reprezintă o condiţie sine qua non a competitivității economiei naționale. În
această ordine de idei, având la bază teoria avantajului competitiv a lui Porter și conceptele de
învățare individuală și instituțională, Centrul pentru Inovare şi Tehnică al landului Renania de
Nord Westfalia – ZENIT (Germania) a dezvoltat recent modelul „Noul diamant al inovării”
(figura 4.6).

Inovare

Transfer de cunoaștere intra- și

interorganizațională
Învățare Învățare instituțională
individuală (rețea instituțională)

Coeziune socială și Capital social

economică

Condiții-cadru pentru
cercetare – dezvoltare

Figura 4.6. Noul „Diamant al inovării”.

Sursa: Industrial policy in Romania based on innovative clusters and the importance of protecting inventions. Ministry of
Economy, Trade and Business Environment, Directorate for Industrial Policy. Bucharest, 2011.
(https://www.unece.org/fileadmin/DAM/ceci/ppt_presentations/2011/TOS_ICP4/Leucuta.pdf)

Modelul noului „Diamant al inovării” a fost elaborat conform următoarelor ipoteze:

1) inovarea este bazată pe cunoștințe științifice aprofundate, susținute de o infrastructură
modernă, și are drept rezultat un produs/serviciu/proces nou sau un instrument de
management;

20
 2) o condiție pentru implementarea proceselor inovative o reprezintă coeziunea socială și
economică;
3) inovarea se întemeiază pe învățarea individuală și instituțională, care depind de un set
comun de norme, reguli și viziuni.
Un exemplu de aplicare a teoriei sistemice a inovării, confirmată prin conceptele de
21
învățare individuală și instituțională, o constituie paradigma „triple helix” (figura 4.7).
Modelul „triple helix” reuneşte în cadrul unui cluster reprezentanţi:
▪ ai întreprinderilor care reprezintă latura economică a clusterului sau cererea de inovare;
▪ ai universităţilor şi institutelor de cercetare, precum și ai centrelor de formare continuă
care reprezintă furnizorii de soluții inovative și tehnologice aplicabile nevoilor reale ale
întreprinderilor din cluster sau, cu alte cuvinte, ofertanții de produse, procese și servicii
inovative;
▪ ai autorităților publice locale, regionale, naționale.

Industrie
(în special IMM)

Universități și institute Autorități publice locale,

de cercetare regionale, naționale

Figura 4.7. Modelul „triple helix”.

Clusterele inovative de tipul „triple helix” stimulează creșterea competiției și a colaborării

între firme cu scopul de a produce mai multe idei inovative și a contribui la creșterea
performanțelor economiei naționale. În cadrul structurilor de tip „triple helix” întreprinderile
cresc și ajută la dezvoltarea industriei în care activează, contribuind astfel la creșterea
atractivității acestora pentru investitori, la creșterea numărului de locuri de muncă, a salariilor și
a gradului de competitivitate a economiei naționale. Clusterele inovative din cadrul unei
industrii, fiind o rețea de întreprinderi interconectate într-o anumită concentrare geografică, în
colaborare cu sistemele instituționale locale și centrale și cu mediul academic național,

21
ETZKOWITZ, H., ZHOU Ch. The Triple Helix: University–Industry–Government Innovation and Entrepreneurship. 2nd
Edition. London, 2017. 342 pages, ISBN: 9781315620183
Disponibil pe: https://www.taylorfrancis.com/books/9781315620183

21
contribuie la valorificarea avantajelor competitive ale economiei naționale într-o perioadă lungă
de timp.22
În etapele inițiale de implementare, atunci când cei trei parteneri ai modelului „triple helix”
(întreprinderi, universități, autorități publice) nu se cunosc și nu ajung să colaboreze spre a
produce efecte pozitive pentru întregul sistem economic național și pentru a stimula creșterea
nivelului competitivității naționale cooperează, modelul „triple helix” se poate transforma într-un
model „Four clover“ – „Trifoi cu patru foi”. Acest model prevede existența celui de al patrulea
participant, o organizație-catalizator, o întreprindere de consultanță, specializată în domeniul
transferului tehnologic și al inovării, centru de transfer tehnologic etc. 23 Contribuțiile și
interesele participanților la acest model sunt diferite, ceea ce impune necesitatea armonizării
acestora pentru generarea efectelor pozitive asupra competitivității economiei naționale (tabelul
4.4).
Tabelul 4.4. Structura generală a modelului „Four clover“
Participant Contribuție Efecte generate
Sectorul R & D - generarea informaţiilor - laboratoare noi, sponsorizate de
- transfer de know-how industrie
- învăţare continuă
- nuclee de cercetare
Întreprinderi - cooperare și - creşterea valorii adăugate
punerea la dispoziţie a - alte avantaje competitive
capacităţilor de producţie
Autoritățile publice - medierea, diseminarea și - dezvoltarea economică continuă
susținerea directă a proceselor de
- creșterea nivelului de trai
cercetare la nivel central,
regional și local
Consultanți specialiști - transfer de know-how - valorificarea eficientă a
avantajelor economice
disponibile
Consultanți generaliști - coordonarea proceselor de - participarea la reţelele inovative
implementare naționale și internaționale
- diseminarea proceselor de
cercetare la nivel național și
internațional
- transfer de know-how la nivel
național și internațional

Țările UE promovează pe larg politici de susținere a clusterelor/polilor de competitivitate.

În funcţie de condiţiile politice, socioeconomice şi istorice specifice, putem evidenția trei modele

22
Zhao, W., Watanabe, Ch., Griffy-Brown, Ch. “Competitive advantage in an industry cluster: The case of Dalian Software Park
in China. Technology in Society, 31, 2009, p. 139-149. ISSN :0160-791X
Disponibil pe:
https://www.researchgate.net/publication/222184923_Competitive_advantage_in_an_industry_cluster_The_case_of_Dalian_Soft
ware_Park_in_China
23
Shim, S., Lee, B. Sustainable competitive advantage of a system goods innovator in a market with network effects and entry
threats. Decision Support Systems, 2012, 52, p. 308-317.
Disponibil pe https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0167923611001345?via%3Dihub
22
de dezvoltare a clusterelor inovative: cel francez, centralizat, cel german, complex, îmbinând
scheme flexibile de sprijin la nivel central şi regional, şi cel suedez, care reprezintă aplicarea cu
succes a modelului teoretic „triple helix: industrie – cercetare – autorităţi”.
Modelul francez
Politica franceză de sprijinire a clusterelor (polilor de competitivitate) reprezintă un set de
măsuri și acțiuni care are drept scop valorificarea potențialului de inovare al țării prin
concentrarea tuturor eforturilor publice pentru a crea bunăstare și noi locuri de muncă. Polii de
competitivitate, în definiția modelului francez, sunt asocieri de companii (mari și mici), centre de
cercetare și instituții de învățământ, care pun în aplicare o strategie comună de dezvoltare
economică, în concordanță cu strategia globală de dezvoltare națională. Alți parteneri ai polului
de competitivitate sunt autoritățile locale și naționale. Modelul francez de susținere a clusterelor
inovative pune accentul pe companiile mari și instituțiile de cercetare din regiune. Polii de
competitivitate presupun parteneriate extinse între agenții economici cu scopul de a dezvolta
proiecte comune axate, în special, pe noi tehnologii și piețe cu potențial ridicat de creștere.
Actualmente, activitățile de promovare a proiectelor de cercetare, dezvoltare continuă și inovare
au trei domenii tematice prioritare:
▪ consolidarea leadershipului şi a grupurilor de elaborare a strategiilor (contracte de
performanţă);
▪ noi instrumente de finanţare (platforme de inovare);
▪ dezvoltarea unui sistem de inovare şi creştere a performantelor în fiecare cluster (inclusiv pe
baza finanţării private şi a utilizării sinergiilor regionale).
La nivel național a fost constituit un organism care coordonează activitățile clusterelor:
Asociația Franceză a Clusterelor (CDIF). Această structură reunește 60 de poli de competitivitate
și are menirea de a facilita învățarea reciprocă și schimbul de experiență, de a furniza informații
referitoare la domenii prioritare de dezvoltare, fonduri de finanțare etc., precum și de a contribui
la crearea noilor poli de competitivitate în cadrul economiei naționale a Franței. În prezent în
Franța există circa 71 de poli de competitivitate, care includ aproximativ 5000 de întreprinderi,
din care circa 80% sunt IMM-uri.
Modelul german
În Germania de la începutul anilor ’90 Raportul Federal asupra Cercetării
(Bundesforschungsbericht) a inclus pentru prima dată oficial clusterele ca o modalitate de
susținere a proceselor de inovare. Astfel, sunt susținute cele 130 de rețele de competență
germane (Kompetenznetze), care reunesc agenți economici din diferite sectoare și domenii de
activitate în jurul unui scop principal, în baza unui sistem bine determinat de relații și activități
interregionale, coordonate de o echipă federală formată din 5 persoane. Principalele obiective ale
23
rețelelor de competență germane sunt: networkingul cercetării şi industriei, inovarea şi transferul
tehnologic (de asemenea intertematic), formarea şi calificarea profesională, calitatea şi
benchmarkingul (analiza comparativă). În Germania sunt considerate prioritare 18 domenii de
inovare: științe agronomice și alimentare, TIC, educație, biomimetism, tehnologii de navigare
aeriană și spațială, tehnologii maritime, biotehnologii, cercetare asupra materialelor, tehnici
energetice, medicină, cercetare genomică, tehnică medicală, mecatronică/microtehnică,
nanotehnologii, tehnologii optice/tehnici laser, tehnologii de producție, transporturi, tehnologii
de mediu.
În scopul creșterii calității cercetării și a competitivității economiei naționale, Germania, în
anul 2005, a pus în aplicare programul Iniţiativa de excelenţă, care vizează consolidarea
cercetărilor universitare și crearea polilor universitari de excelență. Acest program presupune
susținerea:
- transferului tehnologic prin selectarea clusterelor de excelență;
- colaborării între domeniul de cercetare și industrii;
- excelenței științifice prin selectarea școlilor doctorale de vârf;
- strategiilor de viitor pentru promovarea cercetării universitare de vârf.
În concluzie, remarcăm că o caracteristică importantă a modelului german de dezvoltare a
clusterelor inovative este cooperarea intensivă dintre sectorul academic și industrie în cadrul
rețelelor de competență susținute din fonduri publice.
Modelul suedez

Colaborarea strânsă între mediul economic și cel de afaceri este privită în mod tradițional
în Suedia ca un motor al dezvoltării economice durabile. Un exemplu de succes al politicii
guvernului suedez de susținere a clusterelor inovative este programul Vinnväxt, care are drept
scop stimularea inovării şi a creşterii economice în regiunile suedeze. Programul contribuie la
dezvoltarea sistemelor de inovare în regiunile economiei naționale prin finanţarea cooperării
între întreprinderi, instituţii R & D şi autorităţi publice (triple helix). Acest program este
implementat de către Agenţia Suedeză pentru Inovare (VINNOVA), care nu este doar managerul
programului, ci acţionează şi ca iniţiator de clustere. VINNOVA identifică regiunile cu cele mai
mari avantaje competitive, care pot contribui la dezvoltarea durabilă a economiei suedeze, iar, la
rândul lor, regiunile elaborează propria strategie de cluster. Clusterele selectate de Vinnväxt
primesc finanţare de până la 1 milion de EURO anual pe o durată ce poate depăși 10 ani. În
cadrul clusterelor inovative, Suedia desfășoară activitate în următoarele domenii prioritare:
tehnologii de informare și comunicare, biotehnologie și științele vieții, manufacturare, sisteme de
transport și automobile.

24
 Drept exemplu de succes al implementării modelului „triple helix” în Suedia poate servi
Kista Science City, cel mai mare cluster din Europa în domeniul TIC și al V-lea din lume, care
are următoarele caracteristici:
- este localizat în Stockholm, într-o zonă de creștere rapidă, cu firme de talie mondială,
universitțăi și institute de cercetare, cu zone de agrement, activități culturale, servicii și
facilități, care să atragă oameni competenți de talie națională și internațională;
- reprezintă un centru de inovare la nivel mondial, cluster de creștere în domeniile: TIC,
multimedia, MedTech și CleanTech;
- include două universități cu peste 4500 de studenți în domeniul TIC, 65 de profesori și
300 de cercetători, 4 institute de cercetare cu peste 750 de cercetători;
• are drept obiectiv crearea unui sistem de transfer de cunoștințe între academie și industrie
care să sprijine inovarea și dezvoltarea cercetării.
În baza celor menționate mai sus putem afirma că competitivitatea economiei naționale în
contextul ultimelor provocări ale sistemului economic internațional prevede acțiuni sistemice,
complexe, neliniare de susținere a procesului de inovare, bazate pe învățare individuală și
instituțională, precum și o colaborare strânsă între toți agenții economici în scopul atingerii unui
obiectiv comun: dezvoltarea durabilă și creșterea bunăstării cetățenilor statului. Creșterea
competitivității nu trebuie privită ca un proces de exploatare a avantajelor pe termen scurt (de
exemplu costul redus al forței de muncă), ci ca un proces de constituire a unei structuri bazate pe
investiții de capital și pe cercetare, dezvoltare și inovare, astfel spus, de dezvoltare a unei
economii bazate pe cunoaștere.

25
 TEMA 5. TEORII RELEVANTE COMPETITIVITĂȚII NAȚIONALE
5.1. Teorii clasice și neoclasice a competitivității naționale.
5.2. Modele ale avantajului comparative dezvoltate în cadrul noilor teorii ale comerțului
internațional.
5.3. Teoria avantajelor competitive.

De-a lungul istoriei, ca urmare a unei continue cercetări, conceptul de competitivitate este
rezultatul mai multor idei, care au contribuit la definirea multiplelor aspecte mai moderne şi/sau
mai complexe ale acestuia. Principalele teorii relevante competitivității naționale sunt
fundamentate pe două concepte de bază: avantajul comparativ și avantajul competitiv. Conform
teoriilor ce au la bază conceptul de avantaj comparativ condițiile naturale favorabile existente
într-o economie în comparație cu alte economii determină competitivitatea acesteia pe piețele
externe. Avantajele comparative permit țării producerea și realizarea pe piețele externe a
bunurilor și serviciilor cu costuri de producție relativ mai mici comparativ cu costurile
concurenților săi, în schimbul lor procurând alte mărfuri a căror producție este mai puțin
avantajoasă pe plan intern. Aceste teorii reflectă o viziune statică a competitivității naționale se
sprijină pe următoarele idei:
 Existența în cadrul sistemului economic național al unor resurse ieftine și abundente, care
stau la baza orientării structurii ramurale a economiei naționale;
 Existența unui mediu concurențial viabil;
 Folosirea unor politici economice neutrale.1
Teoriile ce au la bază conceptul de avantaj competitiv sunt considerate a fi cu o viziune
mai dinamică și scot în evidență faptul că specializarea eficientă a ramurilor economiei naționale
depinde de capacitatea concurențială a firmelor pe piețele naționale și internaționale și de viteza
de asimilare a progresului tehnico-științific și a potențialului inovativ. Aceste teorii se sprijină pe
următoarele idei:2
 Firmele nu ramurile intră în relații concurențiale;
 Existența unui mediu național favorabil dezvoltării economice;
 Existența unor politici economice adecvate aplicate de agenții economici și actorii
economici naționali și internaționali.
De obicei, mercantilismul reprezintă prima doctrină economică reflectată în literatura de
specialitate. Doctrină care s-a manifestat în secolele XVI-XVII, conform căreia bunăstarea unei

1
CHILIAN M.N. Competitivitatea economiei românești și integrarea în Uniunea Europeană. Editura Universitară,
București, 2011. 281 P. ISBN 978-606-591-098-0 p.32
2
CHILIAN M.N. Competitivitatea economiei românești și integrarea în Uniunea Europeană. Editura Universitară,
București, 2011. 281 P. ISBN 978-606-591-098-0 p.33
1
țări era determinată de cantitatea de aur și argint deținută de aceasta. Însă cel care a înțeles că
bunăstarea unei națiuni se bazează pe capacitatea productivă a acesteia a fost economistul scoțian
Adam Smith. În această ordine de idei, teoriile relevante pentru competitivitatea economiei
naţionale pot fi prezentate în mai multe grupe de teorii (tabelul 5.1).
Tabelul 5.1
Teoriile relevante competitivităţii economiei naţionale
Teoria Conţinutul Reprezentanţii de bază
Teorii privind creşterea economică
Teoria clasică Analizează competitivitatea în condiţiile funcţionării A.Smith, D.Hume, J.S.Mill,
( sf.sec.XVIII- libere şi independente a pieţelor şi a utilizării raţionale şi K.Marx
mij.sec.XIX) eficiente a resurselor economice disponibile
Teoria neoclasică Studiază competitivitatea sistemului economic naţional R.Solow, S.Kuznets,
(sf.sec.XIX- în funcţie de contribuţia fiecărui factor de producţie la M.Abramovitz, H.Chenery,
mij.sec.XX) creşterea economică. Evidenţiază impactul acumulării E.Denison
resurselor asupra creşterii economice
Teoria endogenă Recunosc existenţa “eşecurilor de piaţă”, resping K.Arron, P.Romer, R.Lucas,
( sf.sec.XX) afirmaţia că resursele, în mod inevitabil, sunt alocate G.Grossman, E.Helpman
eficient şi raţional pe piaţă, acordă statului un rol
potenţial mai mare pentru atenuarea eşecurilor pieţei şi
asigurarea unei creşteri economice durabile
Teorii privind investiţiile străine directe
Teoria avantajelor de Determină competitivitatea în funcţie de totalitatea S.Hymer, R.Vernon,
proprietate avantajelor specifice (capacitatea de inovare, capacitatea R. Coase
(ownership de finanţare eficientă, accesul la materia primă, activele
advantage) nemateriale disponibile, etc.) care permit firmelor să
(mij.sec.XX) depăşească dezavantajele ce reies din concurenţa
internaţională
Teoria Analizează competitivitatea în funcţie de avantajele P.J.Buckley,
internaţionalizării internaţionalizării care permit valorificarea M. Casson
(sf.sec.XX) imperfecţiunilor pieţei prin crearea propriei sale pieţe,
adică prin internaţionalizare
Teoria electică a Determină competitivitatea în raport proporţional cu J.Dunning,
internaţionalizării avantajele de proprietate, avantajele internaţionalizării şi J.N.Behrman
( paradigma OLI) avantajele locaţiei
(sf.sec.XX)
Teoriile comerţului internaţional
Teoriile tradiţionale a Afirmă că bunăstarea economică este în funcţie de D.Ricardo, Hecksher, Ohlin,
comerţului producţia de bunuri şi servicii în care o ţară are un P.Samuelson, W.Stolper,
internaţional (sf.sec. avantaj comparativ. Competitivitatea economiei T.Rybczynscki
XIX-înc. sec.XX) naţionale se realizează atunci cînd ţara oferă bunuri şi
servicii pentru care dispune de avantaje comparative în
producere
Noile teorii Pornesc de la ipoteza concurenţei imperfecte şi a A.K.Dixit, V.Norman,
ale comerţului economiilor la scală pentru comerţul internaţional. P.Krugman, E.Helpman
internaţional Evidenţiază factorii determinanţi a competitivităţii
(sf.sec.XX– economiei naţionale
înc.sec.XXI)
Teoria avantajelor competitive
1990 Competitivitatea economiei naţionale este determinată de M.Porter
totalitatea avantajelor competitive disponibile.
Prosperitatea unei naţiuni nu se poate moşteni, ea se
poate crea. Competitivitatea are un caracter dinamic.
Inovaţiile au un rol decisiv pentru competitivitatea
economiei naţionale.

2
 5.1. Teorii clasice și neoclasice a competitivității naționale.
Teoriile privind creşterea economică sunt fundamentate pe principiul „mâinii invizibile”
al lui Adam Smith. Principala idee a teoriilor clasice şi neoclasice este că pieţele, în mod liber şi
independent, pot aloca şi coordona resursele economice. De asemenea, este promovat principiul
conform căruia agenţii economici participanţi ai relaţiilor concurenţiale utilizează resursele de
care dispun în mod raţional şi eficient.
Toate cele trei teorii ale creşterii economice se bazează pe diferite formulări ale funcţiei
universale de producţie. În linii generale, această funcţie cuprinde următorii factori de creştere a
producţiei: capital, muncă, resurse naturale, tehnologii, precum şi neofactori de producţie, printre
care tot mai mult în ultima perioadă se evidenţiază mediul social-cultural al economiei naţionale.
Concepţia potrivit căreia pieţele funcţionează liber şi eficient i-a determinat pe majoritatea
economiştilor clasici şi neoclasici să se concentreze în cercetările lor pe impactul acumulării
resurselor asupra creşterii economice a economiilor naţionale. Neoclasicii analizează succesul
economic al unui sistem naţional prin evaluarea contribuţiei la creşterea economică a fiecărui
factor de producţie.
Cercetările mai recente ale neoclasicilor privind creşterea economică renunţă la ipoteza
eficienţei perfecte a pieţelor şi elaborează modele de creştere economică în situaţii de
dezechilibre.
Teoriile endogene ale creşterii economice sunt mai flexibile în privinţa afirmaţiei că pieţele
funcţionează în condiţiile concurenţei perfecte şi recunosc existenţa „eşecurilor de piaţă”, adică
resping afirmaţia că resursele sunt, în mod inevitabil, alocate pe piaţă eficient şi raţional. Prin
urmare, putem constata că aceste teorii acordă statului un rol potenţial mai mare pentru atenuarea
rezultatelor acestor eşecuri.
Teoriile privind creşterea economică permit în mare măsură identificarea determinanţilor
competitivităţii economiilor naţionale. Putem trasa o paralelă între factorii creşterii economice şi
cei ai competitivităţii în cadrul analizei sistemelor economice.
Cu toate acestea, în condiţiile intensificării proceselor de globalizare a circuitului economic
mondial, corelaţia dintre competitivitatea internaţională a firmelor şi creşterea economică
înregistrată într-o ţară este mai puţin manifestă. Mobilitatea internaţională a factorilor de
producţie a redus considerabil interdependenţa dintre competitivitatea firmelor pe pieţele
internaţionale şi competitivitatea ţărilor de origine sau a ţărilor-gazdă.
În această ordine de idei, menţionăm şi faptul că în lucrările referitoare la creşterea
economică nu sunt determinate clar legăturile de convergenţă sau divergenţă între state privind
evoluţia veniturilor şi creşterea veniturilor per capita.

3
 Dacă ar exista o convergenţă între state privind evoluţia veniturilor, conform concepţiei
randamentelor de scară descrescânde ale capitalului, ţările cu un venit pe cap de locuitor mai mic
ar trebui să aibă ritmuri de creştere mai rapidă decât ţările cu un venit mai mare. Acest avantaj de
randament ar trebui să rămână până când ţările respective vor atinge nivelul ţărilor avansate.
Viziunea dată presupune că progresul tehnic este un bun accesibil tuturor. Astfel, pe termen lung
ar trebui să se producă convergenţă între veniturile pe cap de locuitor. Totuşi, concepţia
convergenţei nu şi-a găsit o confirmare în practica economică. Nu putem găsi date statistice
veridice care ar confirma o corelaţie negativă între ritmurile de creştere a veniturilor pe cap de
locuitor şi venitul iniţial pe cap de locuitor. Practica internaţională şi majoritatea datelor
determină o corelaţie pozitivă între aceşti parametri economici, ceea ce determină o divergenţă a
veniturilor per capita între state cu diferite nivele de dezvoltare şi infirmă teoria clasică a
creşterii economice.
Savanţii neoclasici au încercat să explice contradicţia dintre teorie şi datele practice pe
următoarele căi:
 prevede evidenţierea factorilor care ar putea preveni micşorarea produsului marginal al
capitalului chiar dacă intensitatea capitalului creşte în timp;
 prevede identificarea condiţiilor în care s-ar putea atinge un nivel de convergenţă. Printre
aceste condiţii au fost remarcate rata investiţiilor, diverse variabile economice,
instituţionale, financiare etc.
Totuşi, economiştii neoclasici nu au reuşit să argumenteze convergenţa absolută prin date
concrete, convergenţa relativă a fost confirmată în mai multe cazuri, chiar dacă nu pe toate
eşantioanele de cercetare şi în toate perioadele de timp. Putem găsi unele explicaţii teoretice în
acest sens în noile teorii privind creşterea economică, încadrabile în trei mari curente:
1) primul curent continuă teoria creşterii endogene, dar elimină ipoteza
randamentelor de scară descrescânde. Astfel, stocul de capital per locuitor poate creşte infinit,
ceea ce permite creşterea considerabilă a producţiei şi a consumului.3 Ideea de bază a acestei
concepţii este că productivitatea în cadrul economiei naţionale depinde de investiţiile reale,
nemateriale sau umane, efectuate în perioadele precedente. De exemplu, experienţa lucrătorilor
creşte odată cu stocul de capital existent, iar cercetarea creşte odată cu dezvoltarea. În asemenea
condiţii nu există restricţii pentru creşterea economică pe termen lung şi nici pentru o dezvoltare
durabilă a economiei. Putem constata că, conform acestei teorii, ritmul de creştere a

3
ROMER P. New Goods, Old Theory, and the Welfare Costs of Trade Restrictions. Journal of Development
Economics, No. 43, 1994, p.5-38. Disponibil pe:
https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/0304387894900213
4
productivităţii unei economii este în funcţie de politicile de dezvoltare puse în aplicare de agenţii
economici naţionali;
2) curentul al doilea utilizează conceptul de convergenţă relativă. Această categorie
presupune că există o anumită identitate de funcţionare în toate ţările4. În viziunea dată,
atingerea unui nivel de convergenţă este posibilă cu condiţia ca ratele de economisire, ritmul de
creştere a populaţiei, ratele de depreciere a capitalului, nivelele de tehnologie trebuie să fie
similare în statele analizate;
3) al treilea curent teoretic porneşte de la ideea că nivelul de dezvoltare pe care îl pot
atinge economiile depinde de situaţia lor iniţială, adică de istoria fiecărei economii5. Conform
acestei abordări, dacă o ţară este bogată şi dotată abundent cu factor uman, iar alta săracă şi slab
dotată, este admisibil şi evident ca nivelul capitalului uman din economia mai slabă să fie
insuficient pentru asimilarea tehnologiilor existente. Astfel, ţara cu o dotare mai slabă nu va
putea atinge nivelul ţării bogate. Prin urmare, diversitatea situaţiilor iniţiale va contribui la
formarea unor echilibre multiple, când fiecare grup sau club de state (numite „cluburi de
convergenţă”) atinge un echilibru propriu pe termen lung. Mai mult, este admisă convergenţa în
interiorul clubului.
În concluzie, putem remarca faptul că ultimele două curente oferă interpretări diferite ale
procesului de creştere economică. În cazul convergenţei relative, creşterea economică este
posibilă de la diferite nivele de dezvoltare iniţială a economiilor, dar un echilibru pe termen lung
între ţări este posibil numai dacă statele ating acelaşi nivel de dezvoltare economică. A doua
concepţie afirmă, de fapt, ipoteza capcanei sărăciei: sub un anumit nivel de dezvoltare, economia
se orientează spre un echilibru pe termen lung, caracterizat printr-o productivitate redusă şi,
respectiv, ţara nu mai poate să se dezvolte. Dar toate încercările teoretice şi practice de a
demonstra validitatea absolută a acestor teorii au eşuat din cauza lipsei de date statistice
corespunzătoare.
Următoarea serie de teorii relevante pentru competitivitatea economilor naţionale se referă
la cercetările ce ar argumenta existenţa şi importanţa, precum şi ar determina rolul investiţiilor
străine directe şi al întreprinderilor multinaţionale în competitivitatea naţională. Într-o
economie cu concurenţă perfectă, unde informaţia este gratuită, nu există bariere comerciale,
statul nu se implică în activitatea economică, riscurile şi incertitudinile sunt minime, nu pot
exista investiţii străine directe, există doar comerţ internaţional.

4
CHILIAN M.N. Competitivitatea economiei românești și integrarea în Uniunea Europeană. Editura Universitară,
București, 2011. 281 P. ISBN 978-606-591-098-0 p.34
5
DIETER M., ENGLERT H. Competitiveness in the global forest industry sector: An empirical study with special
emphasis on Germany. European Journal of Forest Resources, nr.126. Springer-Verlag, 2007. pp 401–412
ISSN:1612-4677. Disponibil pe: https://link.springer.com/article/10.1007/s10342-006-0159-x
5
 În această ordine de idei menţionăm cercetările lui Stephan Hymer, care a analizat pe larg
întreprinderile multinaţionale. În viziunea lui Hymer, o întreprindere multinaţională este mai
mult o unitate de producţie internaţională decât una de comerţ internaţional. 6
Principala problemă studiată de Hymer a fost cum pot firmele străine să concureze cu
succes pe o piaţă străină, unde trebuie să se confrunte cu dezavantajul de a intra în competiţie cu
firmele locale şi deseori să fie mai adaptate la cerinţele pieţei locale.
Hymer porneşte de la ipoteza conform căreia întreprinderile pot obţine rezultate economice
considerabile pe pieţele externe dacă dispun de anumite avantaje specifice, pe care autorul le-a
numit avantaje de proprietate („ownership advantage”). Anume acest tip de avantaje le permite
firmelor străine să depăşească dezavantajele ce reies din concurenţa cu firmele locale. În cadrul
acestui tip de avantaje se includ: capacitatea de inovare, capacitatea de finanţare eficientă,
accesul la materiile prime, economiile de scală, activele nemateriale (mărcile comerciale,
brevetele, managementul avansat, strategiile moderne de marketing ş.a.) şi, nu în ultimul rând,
costurile de tranzacţie reduse din cauza înlocuirii tranzacţiilor la distanţă cu tranzacţiile interne.
O altă abordare a problemei se desprinde din cercetările lui Raymond Vernon, care a
elaborat modelul ciclului de viaţă al produsului. Vernon presupune că localizarea activităţii de
producţie a unei întreprinderi multinaţionale evoluează pe parcursul ciclului de viaţă al
produsului. Pe ce piaţă va intra mai întâi produsul depinde de venitul mediu în ţară7. Localizarea
iniţială a produsului este determinată de potenţialul de inovare şi de nevoia de comunicare cu
furnizorii, cu clienţii şi chiar cu concurenţii puternici. Pe măsură ce produsul se maturizează,
localizarea lui este determinată de costurile forţei de muncă.
Următorul pas în evoluţia teoriilor privind investiţiile străine directe este teoria
internaţionalizării. Această teorie şi-a propus să explice de ce tranzacţiile internaţionale au un
succes mai mare în cadrul unei firme multinaţionale decât între firme independente prin
intermediul pieţei. Conform viziunii internaţionalizării, firmele încearcă să utilizeze ele însele
avantajul specific de care dispun. Acest lucru este determinat de imperfecţiunea pieţei, care
motivează firmele să utilizeze ele însele avantajul de monopol, adică organizează chiar ele o
structură de monopol multinaţională.
P.J.Buckley şi M.Casson, influenţaţi de R.Coase, au avansat ideea conform căreia o firmă
valorifică imperfecţiunile pieţei prin crearea propriei sale pieţe, adică prin internaţionalizare 8. În

6
HYMER S. The international operations of National Firms. // A study of Direct Investment, PH.D.Thesis, MIT, 1960.
Disponibil pe: https://dspace.mit.edu/handle/1721.1/27375
7
VERNON R. International Investment and International Trade in Product Cycle. Quarterly Journal of Economics,
80, 1966. Pp.190-207.
Disponibil pe: https://academic.oup.com/qje/article-abstract/80/2/190/1868595?redirectedFrom=fulltext
8
BUCKLEY P.J., M.CASSON. The Futures of the Multinational Enterprise. Macmillan, London, 1976. ISBN: 978-1-
349-50843-3
6
timp ce teoria clasică consideră că utilizarea resurselor este coordonată doar de mecanismele
pieţei prin intermediul preţului, aceşti savanţi au observat că o parte însemnată a deciziilor
privind întrebuinţarea resurselor se adoptă în afara pieţei, în funcţie de interesele particulare ale
unei firme sau ale unui grup de firme.
Mult timp teoria internaţionalizării a fost considerată cea mai amplă şi suficientă pentru
extinderea investiţiilor străine directe. Totuşi, unii economişti consideră că nu sunt suficiente
avantajele specifice de firmă şi avantajele ce reies din internaţionalizare pentru existenţa şi
extinderea investiţiilor străine directe. Mai mult, nu a fost explicat în cadrul acestor teorii în ce
condiţii ar fi probabil ca firma să accepte înlocuirea pieţei libere cu o tranzacţie internă. În
această ordine de idei, John Dunning a încercat să sintetizeze diferite teorii şi a propus
paradigma eclectică, bazată parţial pe teoriile macroeconomice şi pe teoriile comerţului
internaţional, dar şi pe teoria microeconomică şi a comportamentului firmelor. Dunning a
adăugat avantajele localizării la avantajele specifice de firmă sau avantajele de proprietate şi
avantajele internaţionalizării, formulând aşa-numita „paradigma OLI”, unde „O” sunt avantajele
proprietăţii (ownership), „L” sunt avantajele localizării (localization) şi „I” sunt avantajele
internaţionalizării (internalization)9.
Conform acestei paradigme, pentru ca o firmă să poată asigura necesităţile unei pieţe locale
sau internaţionale şi să fie localizată în afara acestei pieţe este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
1) firma trebuie să dispună de un şir de avantaje specifice sau să fie capabilă să le procure
cu costuri mici. Acesta este avantajul specific de proprietate. În cadrul avantajelor specifice de
proprietate putem menţiona şi capitalul de cunoaştere, care include capitalul uman, brevetele,
tehnologiile, brandurile, reputaţia etc.;
2) pentru utilizarea capitalului de cunoaştere în străinătate, acest capital trebuie să fie
transmisibil în cadrul firmei fără costuri de tranzacţie mari şi reprodus în diferite ţări fără
pierdere de valoare. Dacă aceste obiective nu pot fi atinse, firma este mai interesată să utilizeze
ea însăşi avantajele specifice de proprietate decât să le vândă sau să ofere licenţe altor firme. În
acest context, o mare importanţă au avantajele ce decurg din internaţionalizare;
3) în plus, faţă de avantajele specifice de proprietate şi avantajele internaţionalizării,
întreprinderile sunt interesate să utilizeze avantajele disponibile în combinaţie cu unii factori
localizaţi în străinătate, adică cu avantajele specifice de locaţie. În calitate de avantaje specifice
de locaţie putem menţiona producţia mai aproape de consumatorii finali, economisirea costurilor

9
DUNNING J.H. The Eclectic (OLI) Paradigm of International Production: Past, Present and Future. Int. J. of the
Economics of Business, Vol. 8, No. 2, 2001, pp. 173-190. Disponibil pe:
https://pdfs.semanticscholar.org/a542/4849458f4b741ee62ab4f19c683fcfc8f6d8.pdf
7
de transport, accesul la resursele ieftine, ocolirea barierelor comerciale, asigurarea serviciilor
postvânzare (pentru multe servicii, producţia şi distribuţia trebuie să fie concomitente).
Paradigma OLI determină volumul investiţiilor străine directe în raport proporţional cu
avantajele de proprietate, avantajele internaţionalizării şi avantajele locaţiei.
În cadrul paradigmei OLI, cercetătorul american J.N.Behrman a elaborat clasificarea
investiţiilor străine directe în scopul explicării diferenţelor obiective ale acestora (figura 1.2).

Figura 5.1. Clasificarea investiţiilor străine directe

Sursa: Elaborat de autor în baza teoriei lui J.N.Behrman

Investiţiile străine directe în căutare de resurse au drept scop căutarea sau procurarea
resurselor naturale.
Investiţiile străine directe în căutare de pieţe urmăresc identificarea unor pieţe noi cu
scopul exploatării lor pentru realizarea produselor finite ale firmei. Acesta este cazul anumitor
tipuri de servicii pentru care producţia şi distribuţia trebuie să fie concomitente (telecomunicaţii,
alimentare cu apă, cu energie electrică).
Investiţiile străine directe în căutare de eficienţă urmăresc scopul de restructurare a
investiţiilor existente pentru a aloca mai eficient resursele disponibile ale firmei şi a majora
profiturile. O formă a acestui tip de investiţii poate fi considerată specializarea internaţională
prin care întreprinderile urmăresc să-şi valorifice diferenţele de preţuri ale bunurilor şi factorilor
de producţie şi să-şi diversifice riscurile.
Investiţiile străine directe în căutare de active sau de capacităţi strategice au ca scop să
realizeze operaţiuni strategice prin care să înglobeze firme şi active existente pentru a-şi proteja
avantajele specifice de proprietate cu scopul de a optimiza poziţia competitivă globală. Atingerea
scopului final urmărit în cadrul acestor investiţii se poate realiza concret prin: achiziţionarea de
firme locale esenţiale, achiziţionarea de capacităţi locale de producţie, inclusiv a celor de

8
cercetare-dezvoltare, de capital uman şi capital de cunoaştere, prevenirea consolidării pe pieţe a
firmelor concurente, prevenirea achiziţionării de către concurenţi a firmelor locale 10.

5.2. Modele ale avantajului comparative dezvoltate în cadrul noilor teorii ale
comerțului internațional.
Teoriile comerţului afirmă că bunăstarea economică este în funcţie de producţia de bunuri
şi servicii în care o ţară are un avantaj comparativ. Competitivitatea economiei naţionale se
realizează atunci când o ţară oferă bunuri şi servicii pentru care dispun de avantaje comparative.
Teoriile tradiţionale ale comerţului internaţional îşi au originea în lucrările lui D. Ricardo.
Ricardo elaborează conceptul avantajelor comparative, care a rămas esenţa teoriilor
comerţului internaţional până în prezent. Teoria avantajelor comparative se bazează pe noţiunea
costului de oportunitate (costul unui bun sau serviciu exprimat în unităţi de alt bun). În literatura
de specialitate, teoria avantajelor comparative este prezentată în baza legii avantajelor relative.
Conform acestei legi, economia naţională este competitivă în cazul în care se specializează în
producerea bunurilor care fie maximizează avantajele (beneficiile) absolute, fie minimizează
cheltuielile (pierderile) absolute.
În baza legii în discuţie putem menţiona că sistemul economic naţional poate deveni
competitiv şi în cazul în care nu dispune de avantaje absolute pentru niciun bun.
Cu toate că teoria lui D. Ricardo a determinat esenţa majorităţii teoriilor comerţului
internaţional, putem remarca unele limite ale viziunii date:
1) modelul lui Ricardo se bazează pe teoria valoare-muncă, conform căreia preţul
bunului depinde de cantitatea de muncă folosită la producerea lui. Reiese că munca este factorul
de producţie primordial. La sfârşitul secolului al XIX-lea, această presupunere intră în
contradicţie cu realitatea. A apărut o necesitate stringentă de a include în analiză şi ceilalţi factori
de producţie. Savantul american G. Haberler explică legea avantajelor comparative în baza
11
noţiunii de costuri (cheltuieli) alternative . Din acest punct de vedere, legea avantajelor
comparative poate fi interpretată astfel: economia naţională este competitivă în cazul în care se
specializează în fabricarea bunurilor şi prestarea serviciilor cu costuri (cheltuieli) alternative
minime. Cu alte cuvinte, economia naţională care în producerea bunurilor şi prestarea serviciilor
are cheltuieli alternative mai scăzute deţine avantaje comparative;

10
BEHRMAN J.N. Transnational Corporation and Integrated International Production, Transnational Corporation, 2,
3. World Investment Report, 1993. Disponibil pe:
https://unctad.org/sections/dite_dir/docs/wir93br_behrman_en.pdf
11
HABERLER G. The Theory of International Trade. Cambridge, 1936.Disponibil pe: https://mises-
media.s3.amazonaws.com/The%20Theory%20of%20International%20Trade_4.pdf
9
 2) conform teoriei lui D. Ricardo competitivitatea economiei naţionale poate fi
determinată în condiţiile unor costuri constante şi ale specializării complete a economiei
naţionale în fabricarea bunului sau prestarea serviciului pentru care deţine avantaje comparative.
Însă realitatea demonstrează că costurile au tendinţă spre creştere, iar economiile naţionale au o
specializare incompletă;
3) în cadrul teoriei menţionate nu sunt precizaţi factorii şi condiţiile apariţiei
avantajelor comparative în cadrul sistemului economic naţional.
Dezvoltarea ulterioară a teoriei avantajelor comparative în contextul definirii
competitivităţii economiei naţionale are loc în cadrul viziunilor neoclasice. Neoclasicii
evidenţiază câţiva factori de producţie ce stau la baza avantajelor comparative (munca, capitalul
şi resursele naturale), precum şi acordă o atenţie deosebită distribuirii resurselor între state şi
posibilităţilor de utilizare a acestora în producerea bunurilor şi prestarea serviciilor.
Teoria care pune în relaţie competitivitatea economiei naţionale cu nivelul de asigurare cu
factori de producţie este teoria corelaţiei factorilor de producţie sau teoria Heckscher – Ohlin
(numele savanţilor suedezi care, la începutul secolului al XX-lea, au propus pentru prima dată
această viziune). La dezvoltarea viziunii date au mai contribuit P. Samuelson, W. Stolper,
T.Rybczynski şi alţii.
În esenţă, această abordare explică competitivitatea economiei naţionale prin două
categorii:
 intensitatea factorilor de producţie – se referă la dotarea şi asigurarea economiei naţionale cu
factori de producţie;
 gradul de saturaţie cu factori de producţie – se referă la gradul de utilizare în procesul de
producţie a factorilor muncă şi capital.
Economia naţională este competitivă dacă produce bunuri şi prestează servicii ce presupun
un grad înalt de utilizare a factorului de producţie cu care este dotată şi asigurată în abundenţă 12.
Conform teoriei Heckscher – Ohlin, dacă se respectă această condiţie, are loc creşterea
bunăstării şi a posibilităţilor de consum în cadrul economiei naţionale, precum şi se echilibrează
preţurile relative ale bunurilor şi ale serviciilor care constituie obiectul relaţiilor concurenţiale
dintre state.
Reiese concluzia că dacă se echilibrează preţurile relative ale bunurilor şi serviciilor, ca
efect, se vor echilibra preţurile relative ale factorilor de producţie folosiţi la fabricarea acestora.
Corelaţia a fost explicată de P. Samuelson, care a formulat următoarea idee: în urma
relaţiilor concurenţiale are loc echilibrarea preţurilor relative şi absolute ale factorilor de

12
OHLIN B. Interregional and international trade. Cambridge, Harvard University Press, 1935.
10
producţie omogeni. Cu alte cuvinte, cresc preţurile resurselor ieftine şi excedentare şi se reduc
preţurile resurselor rare şi scumpe.
Este necesar de menţionat că echilibrarea are loc numai în cazul în care se respectă toate
premisele teoriei lui Heckscher – Ohlin, ceea ce este greu de realizat în practică. De exemplu,
echilibrarea preţurilor relative şi absolute la capital presupune aceeaşi mărime a ratei dobânzii în
statele participante la relaţiile concurenţiale, precum şi a preţurilor la muncă – aceeaşi mărime a
salariilor. În realitate, nivelul salariilor şi al dobânzilor diferă considerabil între statele dezvoltate
şi cele în curs de dezvoltare, chiar şi între statele dezvoltate. Deci teoria lui Samuelson privind
competitivitatea economiei naţionale are un caracter teoretic şi mai puţin practic.
O viziune mai practică asupra esenţei conceptului competitivităţii economiei naţionale este
teoria lui T. Rybczynski, care a arătat cum creşterea ofertei unuia dintre factorii de producţie
influenţează volumul producţiei bunurilor şi serviciilor a căror fabricare presupune utilizarea
13
intensivă a acestuia şi volumul producţiei celor la fabricarea cărora acesta nu este utilizat .
Rybczynski formulează următoarea regulă: în condiţiile stabilităţii preţurilor, creşterea ofertei
unuia dintre factorii de producţie va contribui la creşterea volumului bunurilor şi al serviciilor
în fabricarea cărora este utilizat intensiv acest factor de producţie şi la reducerea producţiei
bunurilor şi a serviciilor a căror fabricare nu presupune utilizarea acestuia.
Cu alte cuvinte, creşterea ofertei unuia dintre factorii de producţie contribuie la ridicarea
nivelului competitivităţii doar în acele domenii ale economiei naţionale unde el se utilizează şi la
diminuarea nivelului competitivităţii celorlalte domenii de activitate şi, ca rezultat, la reducerea
nivelului de competitivitate a economiei naţionale în ansamblu.
Cu o asemenea problemă pentru prima dată s-a confruntat Olanda, când, în urma
descoperirii zăcămintelor suplimentare de gaze naturale în Marea de Nord, s-au accelerat
ritmurile de creştere a sectorului extractiv şi au degradat considerabil celelalte sectoare ale
economiei, în special industria. Sectorul extractiv a folosit pentru dezvoltarea sa toate resursele,
ceea ce a condus, în final, la dezindustrializarea ţării, precum şi la reducerea nivelului de
competitivitate a economiei naţionale. Situaţia când, în dezvoltarea sa, economia naţională
utilizează un singur factor de producţie este numită „sindrom olandez”.
O altă interpretare a modelului Heckscher – Ohlin este modelul Harrod – Domar şi Solow.
Modelul dat determină competitivitatea economiei naţionale în baza redistribuirii factorilor de
producţie între agenţii economici agregaţi. Drept rezultat, creşterea competitivităţii unuia dintre

13
RYBCZYNSKI T. Factor Endowments and Relative Commodity Prices. Econometrica NS, vol.XXII, 1955.pp.336-341
Disponibil pe:
https://is.muni.cz/el/1456/podzim2017/MPE_MEEK/um/doplnkova_literatura/kapitola_5/Rybczynski__1955_.pdf
?lang=en
11
 14
agenţii economici se produce din contul altuia . Ca variabile funcţionale ale competitivităţii
economiei naţionale se analizează variabilele endogene (rata economiilor, coeficientul
capitalizării, mărimea investiţiilor şi rata sporirii venitului naţional) şi variabilele exogene
(creşterea populaţiei, progresul tehnico-ştiinţific şi creşterea productivităţii muncii). Se
presupune că în cadrul economiei naţionale aceste variabile sunt date, fără însă a se studia
originea şi influenţa modificării lor în timp.
Conform acestei viziuni, economiile naţionale sunt agenţi economici agregaţi pasivi, ce
activează în condiţiile pieţei cu o concurenţă perfectă. În aceste condiţii, economiile naţionale nu
influenţează procesul de stabilire a echilibrului economic în relaţiile concurenţiale cu alţi agenţi
economici agregaţi, nu influenţează preţul de echilibru şi deci nu se interpretează ca subiecţi
activi ai concurenţei, cu strategii de competitivitate a economiei naţionale bine determinate.
În model sunt explicate condiţiile atingerii unui nivel înalt de competitivitate a economiei
naţionale, ca şi cauzele apariţiei unor dezechilibre ce contribuie la reducerea acestui nivel (de
exemplu, utilizarea incompletă a capacităţilor de producţie, şomajul, dezechilibrul dintre cererea
şi oferta agregată, crizele comerciale, dezechilibrul balanţei de plăţi externe etc.).
În baza celor menţionate mai sus se poate trage concluzia, că, în general, teoriile neoclasice
şi poatkeynesiste nu determină factorii şi imboldurile creşterii competitivităţii economiei
naţionale, dar pot fi utilizate pentru analiza cauzelor de diferenţiere între nivelurile
competitivităţii economiilor naţionale.
În ultimele trei decenii au apărut noi teorii ale comerţului internaţional, care au schimbat
viziunile tradiţionale bazate pe concurenţa perfectă şi pe randamente constante. Noile teorii
pornesc de la ipoteza concurenţei imperfecte şi a economiilor la scală pentru comerţul
internaţional. Din literatura recentă putem evidenţia concepţiile lui Avinash K. Dixit şi
V.Norman, P.Krugman, E.Helpman cu privire la comerţul internaţional.
Noile teorii ale comerţului internaţional se fundamentează pe următoarele principii:
 relaţiile comerciale dintre state au loc în condiţiile concurenţei imperfecte;
 modificarea volumului producţiei are loc nu în baza randamentelor constante (aşa
cum considerau adepţii teoriilor tradiţionale), ci în baza randamentelor crescătoare
(ale economiilor de scală);
 funcţionarea eficientă a industriilor sau ramurilor economiei naţionale este posibilă
prin diferenţierea produselor, nu prin omogenitatea lor, ca în cazul teoriilor clasice.

14
DORFMAN R., P.SAMUELSON, R.M.SOLOW. Linear Programming and Economic Analysis. New-York, 1958.
Disponibil pe:
https://books.google.md/books?hl=en&lr=&id=k5_vzaCNQP4C&oi=fnd&pg=PA1&dq=DORFMAN+R.,+P.SAMUELSO
N,+R.M.SOLOW.+Linear+Programming+and+Economic+Analysis.+New-York,+1958
12
 Putem constata că aceste trei principii sunt interdependente. Randamentele de scară pot
explica existenţa specializării şi a comerţului chiar în lipsa diferenţelor de tehnologie (aşa cum a
afirmat D. Ricardo) sau a înzestrării cu factori (ca în modelul Heckscher – Ohlin). Randamentele
crescătoare ale volumului producţiei pot crea situaţia când piaţa internă să fie suficientă pentru a
asimila un anumit volum de bunuri şi servicii şi atunci piaţa globală asigură cererea necesară
pentru excesul de bunuri şi servicii format în cadrul economiei naţionale. În acelaşi timp, anume
randamentele de scară ar putea fi motivaţia pentru intensificarea procesului de specializare, şi
invers, specializarea poate fi motivaţia pentru randamentele crescătoare. Noile teorii ale
comerţului internaţional au evidenţiat rolul specializării datorită randamentelor de scară prin
încadrarea în modelele luptei concurenţiale imperfecte.
Astfel, existenţa economiilor de scară poate explica unele tipuri de comerţ care nu pot fi
explicate de modelul Heckscher-Ohlin. Dacă acceptăm existenţa economiilor de scală, ţările (sau
firmele) pot câştiga atunci când se specializează într-o gamă limitată de produse. La sfârşitul
anilor 1970, P. Krugman şi K. Lancaster au dezvoltat, independent unul de altul, modele de
comerţ cu produse diferenţiate.
15
Krugman s-a concentrat atenţia pe tendinţa indivizilor spre varietate în consum , iar
Lancaster a explicat comerţul cu produse diferenţiate utilizând eterogenitatea consumatorilor 16.
Conform teoriei elaborate de cercetătorii menţionaţi, există două tipuri de comerţ:
intraramural şi interramural. Comerţul interramural reflectă avantajul relativ. Dacă două ţări ar fi
dotate în aceeaşi măsură cu factori de producţie, conform modelului Heckscher-Ohlin, comerţul
între aceste state este imposibil. Însă dacă există economii de scală, vor exista câştiguri din
comerţ între aceste ţări prin specializarea fiecărui stat. Astfel, în cazul în care statele sunt în
aceeaşi măsură dotate cu factori de producţie, între ele există comerţ intraramural, în cazul
dotării diferenţiate a ţărilor cu resurse are loc comerţul interramural.
Comerţul intraramural (în interiorul unei ramuri) este tipul de comerţ dintre state cu acelaşi
grad de dotare cu factori de producţie, care prevede specializarea fiecăreia în producerea doar a
unor bunuri şi servicii într-o ramură sau un domeniu de activitate.
Comerţul interramural (între ramuri) este tipul de comerţ dintre state cu grade diferite de
dotare cu factori de producţie, care prevede specializarea ţărilor în diferite ramuri sau domenii de
activitate.

15
KRUGMAN P. Increasing Returns, Monopolistic Competition and International Trade. Journal of International
Economics, nr.9, 1979.pp.439-479. Disponibil pe: http://econ.sciences-po.fr/sites/default/files/file/krugman-
79.pdf
16
LANCASTER K. Intra-Industry Trade under Perfect Monopolistic Competition. Journal of International Economics,
nr.10, 1980.pp.151-175 Disponibil pe: https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/0022199680900525
13
 În cadrul teoriilor noi ale comerţului internaţional am putea menţiona teoria naţionalistă a
comerţului dintre state. Naţionaliştii pun accentul pe costurile comerţului pentru anumite grupuri
şi state şi pledează pentru protecţionismul economic şi controlul statului asupra comerţului
internaţional. Ei au criticat aprig teoriile liberale ale comerţului la următoarele categorii:
 consecinţele comerţului liber pentru dezvoltarea economică şi diviziunea internaţională a
muncii;
 efectele distributive ale comerţului (câştiguri relative versus câştiguri absolute);
 efectele asupra autonomiei naţionale şi impactul lor asupra bunăstării naţionale 17.
Fundamentele intelectuale ale naţionalismului economic contemporan le găsim în
„Raportul asupra problemei manufacturilor”, expus în Camera Reprezentanţilor din SUA, în
1971, de către Alexander Hamilton, care a modernizat teoria clasică mercantilistă din secolul al
XVIII-lea şi a propus dezvoltarea economiei pe baza superiorităţii industriei asupra agriculturii.
În viziunea lui Hamilton şi a discipolilor săi, statul poate transforma natura economiei şi
deci şi poziţia ei în economia globală prin ceea ce numim astăzi „politici industriale”,
recomandând:
 promovarea politicii active de dezvoltare a industriei;
 încurajarea migraţiei interramurale, în special a forţei de muncă calificate, în scopul
industrializării ţării;
 încurajarea importului de capital străin în ramurile industriale;
 stabilirea unui sistem bancar pentru oferta de capital de investiţii.
Cu alte cuvinte, Hamilton propunea o teorie dinamică a avantajului comparativ bazat pe
politici guvernamentale de dezvoltare economică.
În această ordine de idei se înscrie teoria generală a protecţionismului elaborată de
M.Manoilescu. Protecţionismul lui Manoilescu nu se limitează doar la anumite ţări ci la anumite
trepte de dezvoltare a economiei naţionale. Analiza lucrărilor savantul român ne permite să
tragem concluzia că pentru ridicarea nivelului competitivităţii economiei naţionale
protecţionismul trebuie să aibă un caracter permanent şi universal. În cercetările sale Manoilescu
argumentează că productivitatea muncii pe cap de locuitor în industrie este cu mult mai înaltă de
cât în agricultură. În cazul unor schimburi interne această inegalitate nu are o prea mare
importanţă, deoarece, oricum, valoarea creată rămâne în ţară. În cazul comerţului internaţional,
aceasta înseamnă exploatare. În scopul evitării exploatării unor popoare de către altele
Manoilescu propune industrializarea activă a ţărilor agrare, promovând în această perioadă o

17
BLACKHURST R., N.MARIAN, J.TUMLIR. Trade Liberalization, Protectionism and Interdependence. GTT Studies in
International Trade, nr.5, Geneva, 1977.pp. 269-275 Disponibil pe:
https://pdfs.semanticscholar.org/8996/cca20e769b94b7aa8d1f933cb3878f2ed3a0.pdf
14
politică protecţionistă. Manoilescu afirmă că “prin industrializare are loc deplasarea de capital şi
de forţă de muncă din ramura cu o productivitate mai mică (agricultura) într-o ramură cu o
productivitate mai mare (industria). Ca rezultat toată economia are de câştigat, obţinând un plus
de venit, egal cu diferenţa de productivitate dintre cele două ramuri”18.
Determinarea relevanţei teoriilor clasice şi neoclasice, precum şi a noilor teorii ale
comerţului internaţional este necesară pentru formularea recomandărilor de politici în vederea
creşterii competitivităţii naţionale. Teoriile comerciale au evoluat în pas cu timpul şi reprezintă o
bază teoretică consistentă pentru explicarea diferitor topuri de comerţ internaţional şi o sursă
importantă pentru identificarea factorilor determinanţi ai competitivităţii economiei naţionale.
Fundamentele teoriei avantajelor competitive au fost puse de Michael Porter, în 1990,
odată cu publicarea lucrării Avantajele competitive ale naţiunii. Noutatea acestei lucrări este nu
atât conceptul de avantaje competitive, cât transferul acestuia de la nivelul de firmă la nivelul
economiei naţionale. Ideea de avantaj competitiv îşi are originea în teoria economică a
investiţiilor străine directe, care studiază motivaţia şi activitatea întreprinderilor multinaţionale 19.
Conform viziunii date, tehnologiile noi permit întreprinderilor să depăşească lipsa
factorilor de producţie, să diminueze importanţa unor anumiţi factori de producţie şi să reducă
substanţial volumul de muncă utilizat în procesele de producţie. Schimburile de tehnologii între
state au devenit permanente, iar accesul la tehnologii este astăzi mai important decât preţul redus
al factorilor de producţie. Preţul forţei de muncă este mai puţin semnificativ, apar materiale
moderne sau înlocuitori de materii relativ ieftine. În tot mai multe sectoare accesul la factori
abundenţi este mai puţin important decât tehnologiile avansate şi calificarea corespunzătoare
care ar permite folosirea eficientă a tehnologiilor date.
Resursele tradiţionale sau avantajul privind resursele disponibile care ar favoriza o ţară sau
un grup de ţări s-au diminuat. Ţările care domină comerţul internaţional în perioada actuală au o
dotare similară cu factori de producţie, ţările în curs de dezvoltare dispun de factori comparabili;
forţa de muncă are competenţele şi cunoştinţele necesare pentru a lucra în diferite domenii de
activitate, iar majoritatea statelor au o infrastructură avansată.
Factorii de producţie, materiile prime, bunurile şi serviciile sunt accesibile pe plan mondial,
transporturile internaţionale s-au perfecţionat şi permit reducerea considerabilă a costului
schimburilor de bunuri şi servicii. Capitalul circulă liber între state şi se acumulează acolo unde
există cele mai bune condiţii de valorificare. În concurenţa internaţională devine mai important
unde şi cum sunt folosiţi factorii de producţie decât însăşi existenţa factorilor de producţie.

18
MANOILESCU M. Forţele naţionale productive şi comerţul exterior : Teoria protecţionismului şi a schimbului
international. Editura Științifică și ecnciclopedică. București, 1986. P.436
19
Mai multe detalii au fost prezentate anterior în caracteristica teoriilor privind investiţiile străine directe.
15
Avantajul unei ţări cu un cost redus al forţei de muncă este destul de fragil, iar costul resurselor
poate fi anulat peste noapte de tehnologii sau de modificările de la bursele internaţionale.

5.3. Teoria avantajelor competitive.

După cum am mai menționat în capitolul 4, unul dintre cei mai cunoscuţi economişti care
în cercetările sale s-a preocupat de tema avantajului competitiv este Michael E. Porter. În
lucrarea sa de bază: The Competitive Advantage of Nations, publicată în anul 1990, el a
sistematizat, în cadrul unui model, cei mai importanţi factori de influenţă ai competitivităţii.
Michael E. Porter în lucrările sale precizează că avantajul naţional competitiv reprezintă acele
„caracteristici decisive ale unei ţări care permit firmelor sale să creeze şi să susţină avantaje
competitive (concurenţiale) în anumite sectoare” Cu toate că au existat studii despre
competitivitate şi factorii determinaţi ai acesteia înainte de apariţia lucrării lui Porter, ei nu au
fost structuraţi şi corelaţi atât de bine pe cât a făcut-o el. În cercetările sale savantul este
preocupat preponderent de competitivitatea anumitor industrii din cadrul unor naţiuni.
M. Porter propune un model care explică rolul statelor în determinarea şi menţinerea
avantajelor competitive ale firmelor pe pieţele internaţionale. Acest model porneşte de la
următoarele ipoteze :
• o ţară poate să influenţeze avantajele competitive într-un anumit sector industrial, în care
concurează mai multe întreprinderi;
• chiar pentru întreprinderile multinaţionale, o ţară poate să ofere avantaje competitive
diferite, ca ţara de origine sau ţara-gazdă;
• competitivitatea are un caracter dinamic. Inovaţiile joacă un rol decisiv în această
schimbare continuă şi impun întreprinderilor promovarea unor politici active şi dinamice; de
aceea statul joacă un rol determinant în stimularea inovaţiilor, determinate de competitivitatea
întreprinderilor sale.
Pornind de la aceste premise, Porter pledează pentru formarea şi menţinerea continuă a
unui şir de condiţii care determină avantajele competitive ale unei ţări. Sistemul de condiţii
formează „diamantul lui Porter”, care cuprinde: starea factorilor, cererea internă, concentrările de
industrii, concurenţa, strategia şi structura întreprinderilor, precum şi factorii externi: factorii
social-politici şi climatul internaţional 20.( figura 5.2)

20
PORTER M.E. The Competitive Advantage of Nations. Harvard Business Review, march-april, 1990, pp.73-91.
Disponibil pe: http://www.economie.ens.fr/IMG/pdf/porter_1990_-_the_competitive_advantage_of_nations.pdf
16
 STAREA
FACTORILOR

CARACTERISTICILE
CERERII INTERNE LEGĂTURILE
DINTRE RAMURI

MEDIUL
CONCURENŢIAL
INTERN

Figura 5.2. Diamantul lui Porter

Sursa: PORTER M.E. The Competitive Advantage of Nations. Harvard Business Review, march-april, 1990. P.78

Prin caracteristicile factorilor de producţie în modelul său M. Porter presupune înzestrarea

naturală cu factori de producţie, ceea ce și a reprezentat elementul central al teoriilor clasice şi
neoclasice privind comerţul internaţional. După cum am prezentat în subcapitolul 5.2, conform
acestor teorii, o ţară va exporta acele bunuri producerea cărora presupune folosirea factorul de
producţie în care ea este relativ mai abundentă. Porter afirmă , însă, că prosperitatea naţională
este creată, nu moştenită. Prosperitatea nu rezultă nici din înzestrarea cu factori de producţie,
nici din dotarea cu forţă de muncă, nici din nivelul ratei dobânzii, nici de schimbul valutar, cum
consideră economiştii clasici şi neoclasici. Avantajele competitive sunt create, spre deosebire de
avantajele comparative, care se moştenesc. Din această perspectivă, elementul esenţial îl
reprezintă măsura în care aceşti factori de producţie sunt creaţi şi înnoiţi şi nu stocul lor la un
moment dat.
Pentru analiza avantajului competitiv, Porter clasifică factorii de producţie în următoarele
categorii21:
• resursele umane (atât din punctul de vedere al volumului cât şi al calificării, al costului
cu forţa de muncă, al programului, al atitudinii faţă de muncă, al disciplinei);
• resursele naturale (pământul, apa, resursele minerale, fondul forestier alături de climă,
poziţie geografică) privite din perspectiva abundenţei, calităţii, accesibilităţii, costurilor;

21
PORTER M. Clusters and the New Economics of Competition. Harvard Business Review, november-december
1998. Pp. 77-90. Disponibil pe: http://ttcl-ireland.com/wp-content/uploads/2019/01/clusters-and-the-new-
economics-of-competition.pdf
17
 • resursele de cunoştinţe se referă la totalitatea cunoştinţelor ştiinţifice, tehnice şi de
marketing având ca aplicare producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor şi concentrate
în universităţi, institute de cercetare, bănci de date;
• resursele de capital determinate de rata de economisire, de structura pieţei naţionale de
capital cu toate că globalizarea fluxurilor de capital dintre ţări va duce treptat la o uniformizare a
statelor din această perspectivă;
• infrastructura cuprinde sistemele de transport, poştă şi telecomunicaţii, sistemele de plată
şi transfer al banilor, dar şi elemente ce ţin de calitatea vieţii: sistemul de sănătate, nivelul de
cultură etc.
În plus, Porter consideră că mai putem distinge și factori de bază sau elementari (de
exemplu: resursele naturale, clima, poziţia geografică, forţa de muncă necalificată sau slab
calificată) şi factori de vârf sau avansaţi (infrastructură modernă de comunicare, personal înalt
calificat, institute de cercetare). Diferenţa esenţială dintre cele două categorii o reprezintă faptul
că factorii elementari se întâlnesc în toate ţările, în diverse proporţii, în timp ce factorii avansaţi
sunt mult mai rari. De asemenea, pentru existenţa, menţinerea şi dezvoltarea factorilor de bază se
impun investiţii relativ mici, putând să ofere avantaje, cel mai adesea, doar pentru o perioadă
scurtă de timp. Factorii avansaţi, în schimb, necesită investiţii importante, dar sunt esenţiali în
obţinerea şi păstrarea de avantaje competitive durabile.
Conform opiniei lui M. Porter în funcţie de specificul lor, factorii de producție se mai pot
clasifica în:
• generalizaţi, văzuţi sub o formă agregată şi care se regăsesc în majoritatea ţărilor
(sistemul de transporturi şi telecomunicaţii, sistemul bancar, sistemul de învăţământ);
• specializaţi (personal înalt calificat, infrastructură specială) care iau naştere ca urmare a
unor investiţii importante în factorii de producție generalizați.
În concluzie la cele prezentate anterior, putem preciza că, conform concepției lui M. Porter
simpla existenţă a factorilor de producţie nu asigură obţinerea avantajelor competitive iar
competitivitatea economiei naționale este determinată de utilizarea lor cât mai eficientă, cu
ajutorul resurselor organizaţionale de care dispune fiecare națiune. Astfel, o ţară trebuie să fie
interesată mai degrabă în folosirea factorilor specializaţi şi avansaţi în vederea câştigării unei
poziţii concurenţiale cât mai bune. Altfel spus, competitivitatea unei economii naționale nu
depinde atât de înzestrarea unei economii naţionale cu factori ci de capacitatea ei de a crea
valoare cât mai mare utilizând respectivii factori. Unul dintre exemplele date de Porter în acest

18
sens îl constituie succesul Danemarcei în domeniul mobilei, dat de numărul mare de absolvenţi
în design-mobilă pe care îi are22.
În caracteristicile cererii interne Porter include compoziţia cererii, dimensiunea şi ritmul
ei de creştere precum şi mecanismul prin care preferinţele consumatorilor interni sunt transmise
pe pieţele străine. Producţia va fi astfel orientată încât să vizeze sectoare de consum cât mai largi
ajungându-se astfel mai rapid la economii de scară. Importanța cererii interne pentru un nivel
avansat al competitivității naționale relevă din următoarele considerente:
 transmite producătorilor semnale privind calitatea şi preţul produselor;
 obligă producătorii să obţină mărfuri de foarte bună calitate;
 duce la concurenţă ridicată între întreprinderi, pe plan intern.
În această ordine de idei, la stimularea competitivităţii poate duce nu neapărat o piaţă
internă mare ci şi una mai restrânsă, dar care se află într-o permanentă schimbare, provocând
firmele la inovaţii. În plus, dacă pe fondul concurenţei acerbe se formează o concentrare spaţială
a câtorva întreprinderi, atunci se ajunge la crearea „ciorchinilor (mănunchiurilor) industriali”.
Aceştia pot fi localizaţi în anumite oraşe sau regiuni şi au o influenţă extrem de favorabilă asupra
celorlalte elemente ale „diamantului”. De exemplu, înclinaţia consumatorilor japonezi pentru
economisirea spaţiului le-au făcut pe firmele din această ţară să devină lideri în numeroase
produse de dimensiuni restrânse, în timp ce distanţele mare din Statele Unite ale Americii au dus
la obţinerea de avantaje competitive în industria constructoare de camioane de mare tonaj23.
Prin legăturile dintre ramuri în modelul lui Porter sunt avute în vedere relaţiile ce se
stabilesc între firme atât în amonte cât şi în aval. Astfel, reducerea cererii pentru o marfă are un
impact negativ și în aprovizionare, proiectare, desfacere etc. În justificarea acestei
interdependențe M. Porter dă exemplul Suediei în cazul căreia se observă formarea unor clustere
în sectoare legate de obţinerea hârtiei, respectiv exemplul Germaniei în industria chimică, a
prelucrării metalelor şi a mijloacelor de transport.
O premisă pentru sporirea capacităţii firmelor de a face faţă concurenților străini este
mediul concurenţial intern. După cum am mai menționat și mai sus, concurenţa pe piața internă
are efecte favorabile pentru competitivitate din cel puţin următoarele motive:
• obligă la o permanentă îmbunătăţire a produselor, la înnoirea lor şi la oferirea spre
vânzare la preţuri cât mai atractive pentru consumatori;

22
PORTER M. Clusters and the New Economics of Competition. Harvard Business Review, november-december
1998. Pp. 77-90. Disponibil pe: http://ttcl-ireland.com/wp-content/uploads/2019/01/clusters-and-the-new-
economics-of-competition.pdf, p. 81
23
BAN I.M. Competitivitatea internațională a României. Presa universitară clujeană, Cluj – Napoca, 2017. 296 P.
ISBN 978‐606‐37‐0139‐9 p.95
19
 • determină apariţia de noi produse şi servicii în măsură să satisfacă o gamă cât mai largă
de nevoi.
Ideea lui Porter privind importanța mediului concurențial în obținerea unor performanțe
economice este relativ inovatoare, întrucât relaţia dintre concurenţa internă şi performanţele la
export era considerată până în acel moment, mai degrabă una negativă. Astfel, conform abordării
lui Joseph Schumpeter privind concurenţa dintre firme, existenţa monopolului este un rău
necesar întrucât, firma aflată într-o astfel de situaţie are forţa economică necesară (datorită
obţinerii unor profituri peste cele normale) să inoveze şi astfel să devină mai competitivă pe piaţa
internaţională. Legătura invers proporţională dintre intensitatea competitivităţii locale şi
performanţele comerciale a fost demonstrată mai apoi şi prin modelul „dumping-ului reciproc”24.
Conform acestui model, date fiind două firme producătoare, la nivel internaţional, ale aceluiaşi
bun, simpla existenţă a duopolului la nivel internaţional poate duce la apariţia comerţului, chiar
în lipsa economiilor de scară sau a unor diferenţe legate de costurile de fabricaţie. Când există
bariere în calea comerţului, cum ar fi barierele tarifare, costuri de transport ş.a. care le permit
firmelor să realizeze o discriminare prin preţ între piaţa internă şi cea externă, în condiţiile în
care produsul pe piața externă este perfect substituibil cu cel de pe piața internă, atunci cererea
pentru exporturi este mai elastică decât pentru vânzările pe piaţa internă. Ca urmare, preţul
bunului pe piața internă va fi mai ridicat decât pe pieţele internaţionale, ceea ce va duce la
creşterea exporturilor.
Porter, însă, demonstrează că există o relaţie pozitivă între gradul de competiţie internă
dintre firme şi performanţele lor pe pieţele externe. Un studiul econometric realizat la nivelul
ramurilor economice din Japonia, demonstrează faptul că cu cât nivelul concurenţei pe pieţele
interne este mai ridicat, cu atât sunt mai mari performanţele la export şi invers 319)25. Conform
rezultatelor obținute, măsurile de stimulare a concurenţei interne nu numai că nu sunt
defectuoase, dar reprezintă şi o condiţie de sporire a competitivităţii internaţionale.
Pe lângă cei patru factori de bază ai “diamantului” examinați până acum, M. Porter mai
adaugă încă doi: șansa și guvernul. Șansa, vizează evenimentele neprevăzute, dar posibile cum
ar fi diverse şocuri economice, descoperiri tehnologice şi ştiinţifice marcante, războaie etc. La
rândul său, guvernul în acest model poate avea un rol important, stimulativ prin investiţii
publice, subvenţii, susţinerea sistemului de învăţământ, stabilirea unor standarde pentru produse
etc. (figura 5.3) Astfel, se poate vorbi de o dinamică a diamantului lui Porter şi, implicit a

24
BRANDER J. A., KRUGMAN P. A “reciprocal dumping” model of international trade. NBER Working Paper nr.1194
August, 1983. Disponibil pe: https://www.nber.org/papers/w1194.pdf
25
SAKAKIBARA M., PORTER M. Competing at Home to Win Abroad: Evidence from Japanese Industry. Review of
Economics and Statistics, Volume 83, Issue 2, May 2001. p.310-322
Disponibil pe: https://www.mitpressjournals.org/doi/pdfplus/10.1162/00346530151143842
20
avantajelor competitive pentru că nici o ţară nu este în mod egal competitivă în toate domeniile,
motiv pentru care situaţia sa va diferi în timp. Dar, odată ce avantajele competitive sunt create,
ele se vor materializa în creșterea exporturilor, a numărului contractelor de licenţă şi a volumului
de investiţii străine.

STAREA
ȘANSA FACTORILOR

CARACTERISTICILE
CERERII INTERNE LEGĂTURILE
DINTRE RAMURI

GUVERNUL
MEDIUL
CONCURENŢIAL
INTERN

Figura 5.3. Factorii determinanți ai avantajului competitiv

Sursa: PORTER M.E. The Competitive Advantage of Nations. Harvard Business Review, march-april, 1990. P.127

Conform lui Porter, economiile naționale trec printr-un număr de stadii de dezvoltare care
reflectă sursele caracteristice ale avantajului competitiv al unei țări în competiția internațională
precum și natura și mărimea ramurilor industriale de succes. El a identificat următoarele patru
stadii de dezvoltare ale avantajelor competitive:26
1) Stadiul inițial al avantajelor competitive bazat pe dotarea cu factori de
producţie. La nivelul anului 1990, după opinia lui Porter, majoritatea statelor în curs de
dezvoltare precum şi fost comuniste erau în acest stadiu al dezvoltării. În acest stadiu, economia
unei țări este sensibilă la ciclurile economice mondiale. O astfel de economie poate di
considerată vulnerabilă și din punct de vedere al deteriorării sau pierderii avantajului
concurențial disponibil.
2) Stadiul următor este stadiul avantajului competitiv determinat de volumul şi
calitatea investiţiilor. În această etapă, avantajul este determinat de dorința și capacitatea unei
țări și a firmelor sale de a investi masiv. O condiție esențială pentru trecerea la acest stadiu de

26
Stadiile de dezvoltare ale avantajelor competitive propuse de M. Porter sunt asemănătoare cu cele utilizate de
World Economic Forum pentru determinarea Indicelui Global al Competitivității.
21
dezvoltare al avantajelor competitive este capacitatea unei națiuni de a investi în tehnologii şi
procese moderne de producţie, în dezvoltarea unei infrastructuri fizice şi de afaceri competitive
precum și capacitatea unei națiuni de absorbi și îmbunătăți tehnologiile și metodele de producție
străine avansate și nu doar de a le aplica, ceea ce deosebește acest stadiu de stadiul anterior. În
acest stadiu, avantajul competitiv provine din îmbunătățirea factorilor de producție, a strategiilor
întreprinderilor, a structurii industriale și a concurenței. Sursele avantajului competitiv se
deplasează către sectoarele economice intensive în capital, cum ar fi cel al produselor chimice de
bază, al unor activităţi de mai mică anvergură din sfera construcţiilor de maşini, precum şi spre
producţia de bunuri de consum intensive în forţă de muncă şi cu intensitate tehnologică medie,
cum ar fi produsele electrice de uz casnic, confecţiile, pielăria, produsele alimentare şi industria
tutunului27. În același timp Porter consideră că investiţiile făcute în exteriorul ţării sunt un semn
al competitivităţii respectivei ramuri, în timp ce investiţiile realizate de către agenţii economici
străini în ţară reprezintă un dezavantaj competitiv. Această opinie a fost criticată ulterior de mai
mulți cercetători și a contribuit la dezvoltarea foarte multor extensii ale diamantului avantajului
competitiv.
3) În stadiul avantajelor competitive bazate pe inovare avantajele competitive ale
unei țări provin nu doar din abundența și perfecționarea tehnologiilor și a metodelor de fabricație
noi, ci din crearea acestora. Firmele locale devin capabile să concureze în segmente din ce în ce
mai înguste şi mai specializate, pe baza unor strategii globale, sub impactul pozitiv al unei cereri
interne din ce în ce mai sofisticate. Avantajele competitive bazate pe costul factorilor de
producție se epuizează treptat, în schimb, dezavantajul unor factori este atenuat prin inovații.
Economiile aflate în acest stadiu au un sector intern al serviciilor mai dezvoltat comparativ cu
țările care se află la un stadiu anterior de dezvoltare. Modelul creșterii economice bazate pe
inovare este mai rezistent la fluctuațiile macroeconomice și șocurile externe.
4) Stadiul avantajelor bazate pe prosperitate ( bogăție națională). În acest stadiu
avantajele competitive sunt tot mai greu de menținut, sunt pierdute în anumite domenii astfel
încât, chiar paradoxal, devine necesară revenirea la stadiu bazat pe dotarea cu factori şi costul
acestora. Deci, este stadiul care coincide cu faza care conduce în ultima instanță la declin. Porter
consideră că, o economie care se bazează pe o bogăție realizată în trecut, nu poate să se
mențină. În acest stadiu obiectivele de ordin social capătă prioritate față de cele care susțineau în
fazele precedente progresul economic. În această fază firmele încep să piardă din avantajele
competitive deținute la nivel internațional. Toate acestea din cauza că se acordă o tot mai mare

27
BOSCAIU V., MAZILU A. Foreign direct investment and competitiveness in the Romanian manufacturing. Working
paper nr. 29, november 2001, Romanian Center for Economic Policies, pp.1-34, Disponibil pe:
https://pdfs.semanticscholar.org/e247/27597d61c3f283b8fba5909c52498e4f747a.pdf?_ga=2.194874349.1726663
695.1566553399-316497035.156655
22
atenție menținerii poziției obținute decât întăririi ei , scăderea motivației de a investi, capacitatea
unor firme mari de a influența politica guvernului, etc.
Analiza comparativă a principalelor trăsături ce caracterizează aceste etape din cadrul
avantajului competitiv este prezentată în tabelul 5.2.
Stadiul I
• În determinarea
competitivităţii acţionează
doar factorii de producţie;
• Sursa avantajului naţional
sunt factorii tradiționali de
producție
 Competiţia se bazează pe
preţ: mărfurile sunt
vândute datorită costurilor
lor mai reduse;
 Tehnologia de producţie
este în mare parte de
provenienţă străină
(importuri, licenţiere);
 Economia este
vulnerabilă ciclurilor
economice, variaţiilor de
preţ (ale mărfurilor, ale
monedelor naţionale),
noilor concurenţi;
• O gamă restrânsă de
industrii care pot fi
competitive pe plan
internaţional;
• Resurse modeste pentru
creşterea productivităţii,
deşi unele ţări pot
beneficia de o anumită
bunăstare;
Sursa: BAN I.M. Competitivitatea internațională a României. p. 99
Stadiile avantajelor competitive
Stadiul II Stadiul III
Influența factorilor determinanți
Factorii de producție • Toţi
tradiționali rămân un
avantaj;
Sunt creaţi mai mulţi
factori avansaţi;
Rivalitatea dintre firme
este intensă;
Firmele şi persoanele sunt
puternic motivate;
 Dimensiunea şi
creşterea cererii
interne devin un
avantaj;
Evoluţia economică
 Existenţa dorinţei şi • Cererea în
capacităţii agenţilor de a
investi agresiv susţine
avantajul naţional; noile
capacităţi sunt echipate cu
tehnologii dintre cele mai
avansate;
 Tehnologia străină este
perfecţionată prin
mijloace proprii;
 Se stabilesc câteva canale
internaţionale de
comercializare proprii, se
realizează contracte directe
cu beneficiarii finali;
 Tehnologia străină
fiind asimilată mai bine,
factorii sunt folosiţi mai
eficient;
 Produsele de export
sunt sensibile la
modificările de preţ
(conjunctură) dar
vulnerabilitatea se reduce;
riscul devine mai mult
intern, prin deciziile legate
de investiţii
Rezultate
 O gamă mai largă de
industrii cu bariere de
intrare mai mari;
 Climat economic
care favorizează
obiective pe termen
lung;
 Cresc veniturile personale;
23
Tabelul 5.2.
Stadiul IV
determinaţii • Determinanţii
acţionează şi acţionează în strânsă
interacţionează optim; legătură cu menţinerea
prosperităţii
consum devine  Atenţia este îndreptată
sofisticată; spre menţinerea poziţiilor
câştigate;
• Rivalitatea internă
accelerează ritmul  Relaţiile manager-angajat se
înrăutăţesc, fiecare parte
perfecţionărilor şi inovaţiilor;
urmăreşte interesele
• Dezavantajele în dotarea cu individuale în primul rând;
factori stimulează inovaţia;  Ritmul investiţiilor scade;
• Succesul comercial  Cresc achiziţiile şi
internaţional se realizează la fuziunile de firme pentru
preţuri înalte; păstrarea stabilităţii;
• Firmele elaborează strategii Industriile cu avantaje
globale, producţia se competitive devin singulare în
localizează şi la extern pentru economie, constelaţiile
a profita de avantajele de industriale se destramă;
factori;
• Competiţia internă este
efervescentă, dând naştere la
noi iniţiative de afaceri
pentru a profita de avantajele
de factori;
• Economia este foarte puţin
vulnerabilă la şocuri externe;
 Structura industriilor se  Gama industriilor
adânceşte, acestea devin competitive se reduce;
mai specializate;  Veniturile personale cu
 Încep investiţiile în timpul se erodează
străinătate;
relativ.
 Avuţia naţională şi
personală se
consolidează;
 Cu toate că putem considera teoria lui Porter cea mai modernă şi mai actuală, mulţi
cercetători susţin că ea conţine foarte puţine noutăţi. Ei găsesc mai multă noutate în forma de
prezentare a ideilor decât în conţinut.
În viziunea lor, conceptul de competitivitate nu este definit clar. Porter studiază de fapt
modul în care anumite firme şi industrii din opt ţări dezvoltate – Danemarca, Elveţia, Germania,
Italia, Japonia, Marea Britanie, Suedia, SUA şi din două ţări noi industrializate – Coreea de Sud
şi Singapore – au reuşit să concureze cu succes pe pieţele internaţionale. Porter ajunge la
concluzia că rezultatele obţinute de aceste firme şi industrii depind de condiţiile din ţara de
origine şi propune „diamantul” care determină factorii de competitivitate a economiei naţionale.
În acelaşi timp, în lucrarea sa Porter atrage atenţia asupra faptului că încercarea de a explica
competitivitatea la nivelul unei economii naţionale înseamnă a răspunde la o întrebare greşită. În
concepţia lui, pentru a determina tehnologiile şi componentele care aduc succes economic, este
necesară studierea aprofundată a elementelor unei industrii şi a segmentelor industriale, şi nu a
economiei la nivel naţional .
Criticând diferite interpretări ale conceptului de competitivitate, Porter ajunge, în mod
paradoxal, la concluzia că singura semnificaţie a conceptului de competitivitate la nivelul
economiei naţionale este productivitatea. Principalul obiectiv al funcţionării economiei naţionale
este creşterea nivelului de viaţă al cetăţenilor, care poate fi realizat, în concepţia lui, prin
atingerea unui nivel înalt de productivitate .
În concluzie, constatăm că teoria lui Porter nu poate fi considerată fundamental nouă în
cadrul ştiinţelor economice pentru a produce schimbări radicale în politicile economice ale
statelor lumii, dar rămâne a fi baza ideologică a activităţii World Economic Forum şi poate fi
calificată drept cea mai relevantă teorie pentru competitivitatea economiei naţionale, sugerând
multiple idei privind ameliorarea competitivităţii la nivel de ţară.

24
TEMA 6. MODALITĂȚILE DE EVALUARE ȘI MODELE ALE COMPETITIVITĂȚII
NAȚIONALE
6.1. Indicatorii unici de competitivitate.
6.2. Metodologiile și indicatorii compoziți de calcul ai competitivității naționale.
6.3. Analiza dinamicii nivelului competitivității naționale a Republicii Moldova.

6.1. INDICATORII UNICI DE COMPETITIVITATE

Indicatorii de competitivitate a economiei naţionale utilizaţi în momentul actual de
majoritatea specialiştilor se bazează pe evaluarea unor variabile sau criterii. Evaluarea se poate
face fie direct, prin utilizarea unor criterii bine determinate, fie relativ, în concordanţă cu un
reper, care este de obicei economia cu cele mai bune rezultate economice obţinute într-o
perioadă determinată de timp. Considerăm că ambele abordări au o serie de limitări. În cazul
utilizării evaluării directe se pune problema alegerii şi comparabilităţii variabilelor componente
utilizate în analiză, pe când în cazul evaluării relative există o mare probabilitate de a pune un
prea mare accent pe un element de comparaţie în dauna altuia, iar, în cele mai dese cazuri,
nivelul de performanţă realizat de o ţară considerată drept etalon de competitivitate în momentul
actual, de fapt, nu poate fi atins în contextul unor condiţii şi resurse economice disponibile.
În literatura de specialitate se pot găsi următoarele tipologii de indicatori pentru evaluarea
nivelului de competitivitate a economiei naţionale:
• indicatori unici;
• indicatori compoziţi;
• sisteme de indicatori.
Însă considerăm necesar să evidenţiem faptul că fiecare dintre aceste tipuri de indicatori au
atât avantaje, cât şi dezavantaje în contextul utilizării lor pentru evaluarea nivelului de
competitivitate a economiei naţionale. Indicatorii unici au o mare capacitate de sinteză, însă pot
fi distorsionaţi de erori de măsurare şi pun în evidenţă un singur aspect care caracterizează
competitivitatea economiei naţionale. Indicatorii compoziţi (care stau la baza elaborării
ratingurilor de competitivitate ale economiilor naţionale) evidenţiază un spectru mai larg de
aspecte economice, dar, de obicei, suprapun în acelaşi timp indicatorii de rezultate cu procesele
şi fenomenele economice, indicatorii care caracterizează diferite procese, indicatorii statici cu cei
dinamici etc., în plus, aceleaşi aspecte economice utilizate în determinarea indicatorilor
compoziţi au relevanţă diferită pentru competitivitatea finală a ţărilor. Cu toate acestea, putem
afirma că anume indicatorii compoziţi sunt cel mai uşor de vizualizat, ceea ce este foarte util
pentru efectuarea unor analize comparative şi pentru elaborarea unor politici eficiente. Sistemele
de indicatori apreciază un număr mai mare de aspecte caracteristice economiei naţionale decât
indicatorii unici, însă devine evidentă problema argumentării şi a conceptualizării sistemului de
variabile ales pentru determinarea nivelului de competitivitate a economiei naţionale, iar în cazul

1
unor sisteme economice naţionale mai mari, aspectele importante se pot evidenţia mai greu din
multitudinea de detalii.
În calitate de indicatori unici de evaluare a competitivităţii în practica internaţională sunt
utilizate pe larg rata cursului de schimb şi costurile unitare ale forţei de muncă.
Adepţii utilizării cursului de schimb în calitate de indicator pentru determinarea nivelului
de competitivitate a economiei naţionale folosesc termenul de curs de schimb competitiv. Ei
presupun că un curs subevaluat al valutei naţionale îi face pe exportatori mai competitivi,
deoarece produsele pe care le vând pe pieţele internaţionale sunt mai ieftine. Au existat şi există
încă exemple pe plan mondial de utilizare a cursului de schimb de către autorităţi ca instrument
de stimulare a economiei naţionale. Este cazul Chinei şi al ţărilor din Asia de Est, în care moneda
naţională a fost subevaluată artificial şi, concomitent cu un control riguros al fluxurilor de
capital, subevaluarea a avut ca efect îmbunătăţirea performanţelor economice ale exportatorilor
şi accelerarea creşterii economice. În acelaşi timp, putem menţiona că subevaluarea cursului
valutei naţionale, pe lângă beneficiile posibile, poate cauza presiuni inflaţioniste asupra
economiei naţionale şi, fără un control riguros din partea statului, poate afecta negativ
importurile de capital, ceea ce, într-o perioadă lungă de timp, va conduce la deteriorarea
mediului de afaceri în cadrul sistemului economic naţional, în special prin creşterea costurilor
investiţionale. În plus, dacă menţinerea unui curs valutar subevaluat are loc în condiţiile unui
nivel scăzut de productivitate a factorilor de producţie şi ale calităţii reduse a bunurilor şi
serviciilor autohtone, această măsură poate pune în pericol competitivitatea economiei naţionale
şi poate crea ameninţări drastice la adresa securităţii economice a statului. Prin urmare, sunt
multe motive pentru a nu considera cursul de schimb drept indicator credibil al competitivităţii,
ceea ce a determinat Forumul Economic Mondial să renunţe la utilizarea acestuia ca variabilă
care configurează competitivitatea economiei naţionale.
Costul unitar al muncii, de asemenea, ridică o serie de probleme în măsurarea
competitivităţii economiei naţionale ca factor al securităţii economice. În primul rând, este
dificilă obţinerea unor date credibile despre salarii şi productivitate pentru a determina costul
unitar al muncii, în special pentru ţările în curs de dezvoltare. În al doilea rând, comparaţia
internaţională întâmpină un şir de dificultăţi în ceea ce priveşte transformarea costurilor calculate
pentru o ţară în unităţi comparabile exprimabile în aceeaşi monedă. În al treilea rând, o creştere a
costului unitar al muncii ar trebui să conducă la un declin al competitivităţii, deoarece
favorizează creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor şi diminuarea cotei globale de piaţă a
economiei naţionale. Însă evidenţele empirice au arătat că, pe termen lung, cotele de piaţă ale
exporturilor şi costurile unitare ale muncii pentru ţările industrializate evoluează în acelaşi sens.
Acest fenomen a fost numit „paradoxul lui Kaldor”.
2
 Totuşi, cu toate că nu este recomandabilă utilizarea cursului de schimb real şi a costului
unitar al muncii ca variabile pentru măsurarea competitivităţii, acestea pot fi utilizate cu condiţia
să fie evaluate în corelaţie cu alte variabile în concordanţă cu un context bine determinat.

6.2. METODOLOGIILE ȘI INDICATORII COMPOZIȚI DE CALCUL AI

COMPETITIVITĂȚII NAȚIONALE
Alt mod de examinare a competitivităţii economiei naţionale se bazează pe determinarea
unui indicator compozit. De altfel, popularitatea ideii de competitivitate internaţională a crescut
datorită introducerii acestor indicatori de către World Economic Forum şi International Institute
for Management Development.
Metodologiile de determinare a indicatorilor compoziţi de cuantificare a competitivităţii
economiei naţionale diferă de la o instituţie la alta. Practic, fiecare organizaţie internaţională are
propriul model de stabilire a nivelului de competitivitate a sistemelor economice naţionale.
La nivel mondial sunt cunoscute trei metodologii de estimare a indicatorilor de
competitivitate a economiei naţionale, elaborate de INTERNATIONAL INSTITUTE FOR
MANAGEMENT DEVELOPMENT DE LA LAUSANNE (IMD), World Economic Forum din
Geneva (WEF) şi Uniunea Europeană (metodologie bazată pe evidenţierea îndeplinirii criteriilor
de la Lisabona).
Institutul de Management de la Lausanne întocmeşte anual, începând cu anul 1995 un studiu ce
are ca obiect stabilirea unui clasament al celor mai competitive ţări ale lumii (IMD-Lausanne,
2005).
 Primul indicator luat în considerare este Indicele Competitivităţii Afacerilor (Business
Competitiveness Index - BCI), creat de Michael Porter de la Harward University şi
introdus pentru prima dată în studiu analizei din 2001 (Porter, 2000).
 Al doilea se numeşte Indicele de Creştere a Competitivităţii (Growth Competitiveness
Index -GCI), care a fost formulat de Jeffrey Sachs de la Columbia University şi John
McArthur de la The Earth Institute şi prezentat pentru prima dată în 2001 (McArthur şi
Sachs, 2001).
Scopul esenţial al Growth Competitiveness Index este să analizeze potenţialul economiilor
la nivel mondial, observând zonele de creştere economică sănătoasă pe termen mediu sau chiar
lung. Indicelc GCI este centrat pe trei elemente fundamentale:
- competitivitatea mediului macroeconomic din fiecare ţară analizată - un prim element
fundamental pentru creşterea economică;
- calitatea instituţiilor publice şi a politicilor promovate de acestea, cu impact asupra dezvoltării
pe termen lung;

3
- eficienţa (pregătirea) tehnologică a fiecărei ţări, progresul tehnologic fiind motorul creşterii
economice.
Clasamentul se întocmeşte pe baza a patru criterii principale:
 Performanţa economică.
 Eficienţa politicii guvernamentale.
 Eficienţa mediului de afaceri.
 Infrastructura.
Aceste criterii subsumează un număr de 32 de indici şi indicatori.
Cu privire la primul criteriu - performanţa economică – este necesar ca aceasta să fie
abordată şi analizată într-o mod destul de complex. Prin urmare, se prezintă în continuare câteva
din elementele de studiu ale acestui criteriu:
prosperitatea actuală a unei ţări reflectă şi performanţele sale economice din trecut;
competiţia guvernată de forţele pieţei asigură performanţele de durată ale unei naţiuni;
cu cât competiţia internă se manifestă mai pronunțat, cu atât mai competitive vor fi
firmele naţionale atunci când activează pe pieţele externe;
succesul unei ţări la nivelul comerţului exterior, arată competitivitatea companiilor sale
(dacă nu se ţine cont de barierele comerciale);
deschiderea unei ţări către realităţile economice internaţionale conduce, de regulă, la
creşterea performanţelor economice interne ale acelei ţări;
investiţiile internaţionale determină o alocare economică mai judicioasă a resurselor la
nivel mondial.
Pentru cel de-al doilea criteriu - eficienţa politicii guvernamentale - elementele
caracteristice sunt:
intervenţia statelor în activităţile de afaceri poate fi minimizată parţial, prin
crearea de condiţii pentru ca între firme să existe o concurenţă loială;
guvernul, poate stabili totuşi condiţii macroeconomice şi sociale care sunt
predictibile, şi, astfel,
se minimizează riscul extern pentru întreprinderile economice;
guvernele trebuie să fie flexibile în activitatea lor, adaptându-şi politicile
economice la schimbările apărute în cadrul mediului internaţional (mondial, global);
administraţiile publice au sarcina de a oferi o structura a societăţii bazată pe
corectitudine,
egalitate şi justiţie, menite să asigure securitatea populaţiei.
Cel de-al treilea criteriu abordat - eficienţa mediului de afaceri - presupune valorificarea
următoarelor elemente, cum sunt:
4
 eficienţa optimă, împreună cu abilitatea de adaptare la schimbările în mediul
concurenţial sunt atribute manageriale cruciale pentru competitivitatea firmelor;
facilităţile de ordin financiar-fiscal pot oferi sporuri de competitivitate;
un sistem financiar bine dezvoltat şi integrat la nivel mondial susţine
competitivitatea economiei naţionale;
menţinerea unui nivel de trai ridicat necesită integrarea economiei interne în
economia mondială;
spiritul antreprenorial este decisiv pentru activitatea economică, în special în faza
sa de debut;
crearea şi menţinerea unei forţe de muncă instruite contribuie din plin la creşterea
competitivităţii;
productivitatea se reflectă în nivelul valorii adăugate;
atitudinea faţă de muncă afectează în sens pozitiv sau negativ competitivitatea
unei naţiuni.
Ultimul criteriu abordat - infrastructura - are un mare rol în asigurarea unei competitivităţi
interne şi internaţionale, cel puţin, în următoarele sensuri:
infrastructură bine dezvoltată include un sistem eficient de afaceri şi susţine
activitatea economică;
infrastructură modernă include tehnologia informaţiei şi protecţia eficientă a
mediului natural;
avantajul competitiv poate fi obţinut prin intermediul aplicaţiilor inovative şi
eficiente, ale tehnologiilor existente;
investiţiile în cercetarea de bază şi activităţile inovative sunt cruciale pentru o ţară,
în oricare dintre stadiile dezvoltării sale economice;
investiţiile pe termen lung, în cercetare - dezvoltare, sunt de natură să sporească
nivelul de competitivitate al firmelor;
calitatea vieţii reprezintă o parte esenţială a atractivităţii unei ţări;
resursele educaţionale adecvate şi accesibile, ajută la dezvoltarea unei economii
bazate pe inovaţie şi creativitate.
După cum se arătă şi de alţi cercetători “competitivitatea nu reprezintă numai creşterea
economică, prin urmare trebuie să ia în considerare şi factori cheie care contribuie la competiţia
dintre ţări, cum ar fi, calitatea vieţii, tehnologie, cunoştinţe eficienţa guvernului, eficienţa
afacerilor, infrastructura etc.”, dar şi la “dezvoltarea durabilă”.

5
 Exemplu: Valenţele teoretico - metodologice ale acestui indice (indicator) au fost puse în
evidenţă în baza studiului elaborat de IMD şi dat publicităţii în anii 2005 (Garelli, 2005), 2006
(Garelli 2006) şi în următorii ani 21.
Dacă se analizează clasamentul în funcţie de cele patru criterii luate în considerare,
conform primului criteriu pe primele locuri, din punct de vedere al performanţelor economice în
anul 2012 se află SUA, Qatar şi China. Printre ţările europene care ocupă locuri relativ bine
cotate sunt: Germania - 5, Luxemburg - 6, Elveţia - 7, Olanda - 8, Norvegia - 16, Marea Britanie
- 19. Dintre noii veniţi în UE cele mai bine situate sunt: Cehia - 29, în creştere de pe locul 36,
Estonia - 38, urmată de Slovenia - 43. România este pe locul 52.
În privinţa eficienţei politicilor guvernamentale Hong Kong se află pe primul loc, iar pe
locurile următoare sunt Singapore şi UAE. Dintre ţările europene, poziţii favorabile ocupă şi:
Elveţia - 4, Norvegia - 6, Suedia - 8, Noua Zeelanda - 10. România este pe locul 52.
Eficienţa mediului de afaceri situează pe primul loc Hong Kong-ul, pe locul doi Singapore,
urmat de Qatar pe locul trei. Mediul de afaceri cel mai bine cotat dintre ţările europene a fost cel
din Islanda, locul 2, Suedia, locul 5, Eleveţia locul 7, urmat de Norvegia - 8 şi Irlanda - 10, la
nivel mondial. Din această perspectivă este interesant faptul că ţări europene cu tradiţie, ocupă în
prezent poziţii destul de puţin atractive în clasamentul mondial: Italia locul 44, Franţa locul 45,
fiind devansate din această perspectivă de Estonia locul 38, sau Polonia locul 39. Imaginea
externă este un element indisolubil legat de atractivitatea mediului de afaceri dintr-o ţară, iar din
aceasta perspectivă, cel mai bine la nivel european stau, Islanda, Suedia şi Elveţia. România
ocupă locul 52.
Ultimul criteriu - cel al infrastructurii – situează pe primul loc SUA, urmată de Elveţia şi
Suedia. Dintre ţările membre ale UE, cel mai bine situate sunt: Suedia - 3, Danemarca - 4,
Finlanda - 5, şi Germania - 7. România se situează pe locul 50.
În Uniunea Europeană dintre noii veniţi cea mai bună poziţie este ocupată de Cehia (locul
30), urmată de Estonia (locul 32) şi Slovenia (locul 33). România ocupă conform clasamentului
general IMD, locul 55 în anul 2005, 57 în anul 2006, 44 în anul 2007, 45 în anul 2008, 54 în anul
2009 şi în anul 2010, 50 în anul 2011, 53 în anul 2012.
FORUMUL ECONOMIC MONDIAL, de la Geneva efectuează tot anual o analiză a
Indexului Global de Competitivitate. Clasamentul se efectuează în funcţie de 12 indicatori de
competitivitate grupaţi în trei categorii.
1. Factori cheie pentru dirijarea economiei - subindecşi ai cerinţelor de bază (instituţii
drepturi de proprietate - 1, infrastructură, calitatea infrastructurii globale - 2, mediul
macroeconomic, inflaţia - 3, sănătate şi învăţământ primar, calitatea sistemului educaţional - 4).

6
 2. Factori cheie pentru dirijarea eficienţei economice - subindecşi promotori ai eficienţei
(învăţământ superior şi de formare, calitatea sistemului educaţional - 5, eficienţa pieţei de bunuri,
intensitatea competiţiei locale - 6, eficienţa pieţei de muncă, salariile şi productivitate - 7,
dezvoltarea pieţei financiare, disponibilitatea serviciilor financiare - 8, pregătirea tehnologică,
disponibilitatea celor mai noi tehnologii - 9, dimensiunea pieţei, piaţa internă - 10).
3. Factori cheie pentru dirijarea inovaţiei economice - subindecşi ai inovaţiei şi ai naturii
avantajului competitiv (rafinamentul în afaceri, natura avantaj competitiv - 11 şi inovaţia,
capacitatea de inovare - 12).
Deşi se raportează rezultatele celor 12 factori de competitivitate separat, este important să
se țină cont de faptul că aceştia nu sunt independenţi: ei tind să se coreleze reciproc. De exemplu,
o capacitate de inovare puternică (factorul 12) nu este posibilă într-o lume fără instituții (primul
factor), care garantează drepturile de proprietate intelectuală. Şi va fi foarte dificil de realizat fără
o forță de muncă sănătoasă, bine-educată și instruită (factorii 4 și 5), care este parte componentă
pentru absorbția noilor tehnologii (factorul 9). Este necesară şi o finanțare corespunzătoare
(factorul 8), atât pentru cercetare şi dezvoltare cât şi pentru eficientizarea pieței bunurilor care
face posibilă introducerea inovațiilor pe piață (factorul 6).
Aceasta nici nu va avea loc în economiile cu piețe ineficiente (factorii 6, 7, și 8) sau fără
infrastructură extensivă și eficientă (factorul 2). Altfel spus, pentru a-şi spori competitivitatea,
“fiecare ţară îşi va stabili priorităţile în funcţie de ceea ce poate cel mai mult contribui la sporirea
competitivităţii / a productivităţii în stadiul în care se află”.

•Factorii de inovare
economie impulsionată și sofisticare:
de eficiență •sofisticarea
afacerilor
•Cerințele de bază: •Factorii de creștere a •inovarea
•instituții eficienței:
•infrastructură •învățământ superior și
•stabilitate instruire
economie
macroeconomică •eficiența pieței
bunurilor impulsionată de
•sănătate și educație inovare
•eficiența pieței muncii
primară
•sofisticarea pieței
economie financiare
impulsionată de •disponibilitatea
tehnologiilor
factori
•dimensiunea pieței

Figura. 1. Pilonii de competitivitate din indicele global al competitivităţii şi

7
 relaţia cu stadiul de dezvoltare.

Pentru determinarea mai exactă a ecartului dintre nivelurile diferite de dezvoltare a

economiilor naţionale, la calcularea GCI pilonii de competitivitate sunt corelaţi cu stadiul de
dezvoltare a ţării, noţiune preluată din modelul competitivităţii economiilor naţionale al lui
Michael Porter.
Cele 133 de state ale lumii luate actualmente în calcul sunt împărţite în trei stadii, corelate
cu ideea că pe măsură ce o economie naţională se deplasează pe o anumită cale de dezvoltare
economică, salariile cresc şi, pentru a susţine această creştere a veniturilor, este necesar ca şi
productivitatea în cadrul economiei naţionale să crească. Această idee este integrată în GCI prin
atribuirea unor ponderi relative mai mari acelor piloni care sunt relativ mai relevanţi pentru o
ţară în funcţie de stadiul de dezvoltare a acesteia. Pentru economiile considerate în stadiul 1 de
dezvoltare, ponderile celor trei clase de factori (cerinţe de bază, factorii de creştere a eficienţei şi
factorii de inovare şi de sofisticare) sunt 60%, 35% şi 5%, pentru ţările aflate în stadiul 2 – 40%,
50% şi 10%, iar pentru economiile naţionale aflate în stadiul 3 – 20%, 50% şi 30%.
Astfel, într-un stadiu al economiei impulsionate de factori, ţările concurează pe baza dotării
cu factori de producţie, îndeosebi forţă de muncă necalificată şi resurse naturale, iar
întreprinderile concurează în baza preţurilor, realizând bunuri şi servicii de bază, în acelaşi timp
productivitatea redusă în cadrul economiei naţionale se reflectă în salariile mici. În acest stadiu
de dezvoltare asigurarea unui nivel adecvat de competitivitate are loc în baza pilonilor din
categoria cerinţelor.
Pe măsura dezvoltării şi creşterii salariilor, economiile naţionale se deplasează în stadiul de
economie impulsionată de eficienţă, ceea ce determină dezvoltarea unor procese de producţie
mai eficiente şi obţinerea unor produse de o calitate mai bună. Competitivitatea acestor economii
naţionale este impulsionată din ce în ce mai mult de factorii din categoria indicatorilor de
eficienţă.
În sfârşit, pe măsură ce ţările se deplasează spre stadiul de economie impulsionată de
inovare, se pot realiza performanţe economice considerabile şi se poate atinge un nivel de trai
ridicat doar în cazul în care întreprinderile naţionale pot concura prin intermediul produselor noi
şi unificate. În acest stadiu de dezvoltare are loc în special concurenţa prin inovare şi prin
complexitatea proceselor de producţie şi de organizare.
Se mai poate menţiona că în cadrul concepţiei date există şi stadii intermediare, şi anume
de la stadiul 1 la stadiul 2, şi tranziţia de la stadiul 2 la stadiul 3. Încadrarea ţărilor într-unul
dintre acestea se efectuează în funcţie de PIB/locuitor în preţuri curente (sub 2000 $ – stadiul 1,

8
între 2000 $ şi 3000 $, tranziţia de la stadiul 1 spre stadiul 2, între 3000 $ şi 9000 $ – stadiul 2,
între 9000 $ şi 17 000 $ – tranziţia de la stadiul 2 spre 3, peste 17 000 $ – stadiul 3) şi de
ponderea exporturilor de produse primare în totalul exporturilor de bunuri şi servicii (de
exemplu, economia naţională este considerată la stadiul 1 de dezvoltare dacă ponderea
exporturilor de produse primare în totalul de exporturi este de circa 70 %). Prin introducerea
acestor tipuri de poziţii intermediare GCI poate penaliza ţările care nu se pregătesc pentru stadiul
următor de dezvoltare.
Deoarece studiile celor două organisme WEF (144 ţări) şi IMD (59 ţări), deţin un loc
dominant în ceea ce priveşte determinarea competitivităţii la nivel internaţional, analizele lor
influenţează guvernele, investitorii, politicile şi populaţia, motiv pentru care se întreprinde a
analiză asupra reprezentativităţii lor.

În anul 2017, cu un punctaj de 3,99, ţara noastră a ocupat locul 89 în clasamentul statelor lumii
după Indicele Competitivităţii Globale, urcând cu unsprezece poziţii faţă de anul 2016, însă totuşi nu şi-a
restituit poziţia din anul 2014 (figura 1). Cel mai reuşit an pentru ţările analizate a fost anul 2014, însă
România cu Ucraina au urcat cu mai multe poziţii comparativ cu Moldova. Viceversa, în anul 2016 toate
trei ţări au coborât în clasament, şi de această dată anume Republica Moldova a coborât cu mai multe
poziţii în raport cu ţările învecinate. Prin urmare, economia Moldovei este comparativ mai vulnerabilă.

Figura 2. Dinamica Indicelui Competitivităţii Globale

Sursa: Elaborat în baza datelor Forumului Economic Mondial: https://www.weforum.org/reports/the-
global- competitiveness-report (vizualizat 20.04.2019) și The Global Competitiveness Report 2017-2018.
World Economic Forum. Geneva, 2017, 393 pp. ISBN-13: 978-1- 944835-11-8

Punctul forte al Moldovei este pilonul „Pregătirea tehnologică”, iar cele mai slabe
poziţii au înregistrat pilonii „Inovaţii” şi „Dezvoltarea pieţei financiare”. Performanţele la
capitolele „Dezvoltarea pieţei financiare” şi „Stabilitatea macroeconomică” s-au înrăutăţit
9
 considerabil în raport cu anul 2014 (vezi figura 2). În cadrul acestor doi piloni, Republica
Moldova în aa.2014-2017 a coborât corespunzător cu 24 şi 25 poziţii.

Figura 3. Poligonul competitivităţii globale al Republicii Moldova în anul 2014 şi 2017

Sursa: Elaborat în baza datelor Forumului Economic Mondial: https://www.weforum.org/reports/the-
global- competitiveness-report (vizualizat 20.04.2019) și The Global Competitiveness Report 2017-2018.
World Economic Forum. Geneva, 2017, 393 pp. ISBN-13: 978-1- 944835-11-8

Modificarea Indicelui Competitivităţii Globale (ICG) este cauzată de un şir de factori.

Printre factorii care au un impact pozitiv se numără: posibilitatea îmbunătăţirii competenţelor
forţei de muncă, adică majorarea competitivităţii resurselor umane, dezvoltarea accesului
constant la noile cunoştinţe şi tehnologii avansate, inovaţii în toate sectoarele economiei
naţionale, crearea unui stat de drept, etc. Factori care au un impact negativ sunt: corupţia,
instabilitatea politică şi economică, cheltuieli înalte tranzacţionale, managementul iraţional al
mijloace financiare, nivelul înalt al inflaţiei şi şomajului, etc.
Analiza comparativă a poligonului competitivităţii globale al Republicii Moldova şi ţărilor
vecine a arătat că Moldova a cedat României în cadrul tuturor douăsprezece piloni, iar Ucrainei –
în cadrul a zece piloni, cu excepţia pilonului „Pregătirea tehnologică” şi pilonului „Stabilitatea
macroeconomică”.

10
Figura 4. Poligonul competitivităţii globale al Republicii Moldova
şi ţărilor învecinate, a.2017
Sursa: Elaborat în baza datelor Forumului Economic Mondial: https://www.weforum.org/reports/the-
global- competitiveness-report (vizualizat 20.04.2019) și The Global Competitiveness Report 2017-2018.
World Economic Forum. Geneva, 2017, 393 pp. ISBN-13: 978-1- 944835-11-8

Republica Moldova este un stat comparativ mai vulnerabil, şi una din cauze este faptul că
este o ţară agrară, fermierei căreia nu sunt susţinuţi de statul autohton analogic politicii de
acordare a subvenţiilor aplicate în ţările Uniunii Europene.
În ultimii doi ani, Uniunea Europeană, a cheltuit anual aproximativ 59 de miliarde de euro
pentru subvenţionarea agricultorilor, care primesc plăţi directe cu condiţia să respecte standarde
stricte privind siguranţa alimentară, protecţia mediului şi sănătatea animalelor. Aceste plăţi sunt
finanţate integral din bugetul UE, şi în anii 2014-2016 ţările Uniunii Europene au cheltuit 45-
50% din bugetul total pentru acordarea subvenţiilor pentru agricultură. Ca urmare, dimensiunea
lor a atins deja jumătate din valoarea brută a produselor agricole.
Sporirea competitivităţii poate fi asigurată prin implementarea următoarelor măsuri:
micşorarea costului de producţie, utilizarea energiei alternative, majorarea productivităţii muncii,
utilizarea tehnologiilor avansate, politicele anti-trust, majorarea calităţii forţelor de muncă şi în
general a calităţii învăţământului.
Anume economiile naţionale, care se află în continuă creştere, care menţin echilibrul intern
economic şi politic, vor înregistra sporirea competitivităţii. În schimb, ţările care se află într-o
stare de instabilitate internă şi/sau externă, vor trece în categoria ţărilor non-competitive,
deoarece această instabilitate subminează în mare măsură credibilitatea poporului în instituţiile
publice şi financiare autohtone. Competitivitatea joasă, la rândul său, are un impact inevitabil

11
asupra reducerii atractivităţii economiei date naţionale pentru investitorii autohtoni şi străini.
Utilizarea în calitate de indicator unic al competitivității naționale Produsul Intern Brut
(PIB) pe cap de locuitor reflectă eficienţa funcţionării sistemului economic şi creşterea bunăstării
populaţiei. Analiza dinamicii Indicelui Competitivităţii Globale şi Produsului Intern Brut al
Moldovei pe cap de locuitor a arătat că între aceşti doi indicatori există o corelaţie (figura 5).

Figura 5. Dinamica Indicelui Competitivităţii Globale şi Produsului Intern Brut

pe cap de locuitor
Sursa: Elaborat în baza datelor Forumului Economic Mondial: https://www.weforum.org/reports/the-global-
competitiveness-report (vizualizat 20.04.2019) şi Moldova în cifre 2017. Biroul Naţional de Statistică al
Republicii Moldova, 2017, 115 pp. [citat 20 septembrie 2017].
Disponibil:http://www.statistica.md/public/files/publicatii_electronice/Moldova_in_cifre/2017/Moldova_in_cifre
_2017.pdf

Prin urmare, analiza competitivităţii la nivel macroeconomic a demonstrat că se

trasează o dependenţă rigidă intre indicatorii menţionaţi: cu cât este mai mare venitul pe cap
de locuitor, cu atât este mai mare competitivitatea economiei naţionale şi cu atât este mai mare
ratingul Republicii Moldova la scară mondială.

12