Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MEDICINALE
•
ORGANOGRAF
IA
• Organografia se ocupă cu studiul organelor plantelor sub
aspect morfologic, anatomic şi funcţional. Organele plantelor se
formează printr-un proces complex de diferenţiere celulară sub
influenţa factorilor interni şi externi, proces numit
organogeneză. Organul vegetal este o parte a corpului plantei
superioare format din mai multe ţesuturi diferite ca formă şi
structură, adaptate la îndeplinirea unor funcţii speciale.
•
• RĂDĂCINA
• Rădăcina este organul care se dezvoltă În pământ, având
funcţii specifice, fixarea plantei şi absorbţia apei cu sărurile
minerale din sol iar ca funcţii accesorii regenerarea plantei
şi cea de organ de depozitare ş.a.m.d. Rădăcinile iau naştere
din radicela embrionului seminţei care germinează şi sunt
ortrotope, având geotropism pozitiv. De pe rădăcina principală
se formează rădăcini secundare numite radicele..
• TIPURI MORFOLOGICE DE RĂDĂCINI
• După raportul dintre rădăcina principală şi rădăcinile secundare, se
deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotante, fasciculate şi rămuroase.
• a) Rădăcinile pivotante au rădăcina principală bine dezvoltată, faţă
de radicele (are forma unui ţăruş). Astfel de rădăcini se întâlnesc la
păpădie, trifoi, lucernă ş.a.m.d.
• b) Rădăcinile fasciculate (fibroase) se întâlnesc la plantele la care
rădăcina principală nu se dezvoltă sau degenerează de timpuriu, iar
locul ei este luat de radicele care se dezvoltă În număr mare şi care, de
obicei, sunt rădăcini adventive formând un fascicul sau mănunchi.
Astfel de rădăcini au plantele ierboase, cerealele şi plantele cu bulbi.
• d) Rădăcinile rămuroase sunt acelea la care, radicelele de ordinul I
ajung la aceeaşi lungime şi aceeaşi grosime cu rădăcina principală.
Astfel de rădăcini sunt caracteristice unor plante, cum este ricinul
(Ricinus communis); la fel sunt şi cele ale tuturor arborilor.
Radacina ramuroasa
,(
I
-
"
•
• După origine şi funcţii, rădăcinile se împart în: normale, adventive,
metamorfozate.
• a) Rădăcinile normale se dezvoltă din radicula embrionului şi
îndeplinesc funcţiile specifice rădăcinii. Astfel sunt toate rădăcinile
pivotante şi cele rămuroase.
• b) Rădăcinile adventive sunt acelea care se formează pe alte organe
ale plantei, de exemplu, pe tulpini aeriene (graminee), tulpini
subterane - rizomi (ferigile), tuberculi (Solanum tuberosun) bulbi
(specii de Allium) frunze (Begonia sp., Bryopyllum sp.)
• c) Rădăcinile metamorfozate sunt cele care au suferit anumite
modificări, adaptându-se pentru îndeplinirea altor funcţii decât cele
specifice rădăcinii normale. Ele şi-au schimbat mult structura şi forma
corespunzător noilor funcţii pe care le îndeplinesc. Ele sunt de mai
multe tipuri:
• Rădăcinile tuberizate sunt acelea la care creşterea în lungime
încetează şi Începe procesul de îngroşare exagerată. În ţesuturile
parenchimatice se depozitează substanţe de rezervă (amidon şi alte
zaharuri, inulină, ş.a.m.d.). La unele plante (morcovul - Daucus
carota, ridichea - Raphanus sativus, sfecla - Beta vulgaris) substanţele
de rezervă se depozitează În rădăcina principală, în timp ce la dalie
(Oahlia variabilis) depunerea se face în radicelele laterale . La grâuşor
(Ranunculus ficaria) se tuberizează rădăcinile adventive .
Rădăcină adventivă
Rădăcini tuberizate la Raphanus sativa (ridiche -
stânga) şi Daucus carota ( morcov-dreapta )
• Rădăcinile contractile sunt rădăcini care, după ce şi-au terminat
creşterea în lungime, posedă însuşirea de a se scurta prin contractare
(datorită modificărilor din structura celulelor).
• Rădăcinile cu nodozităţi sunt specifice pentru Fabaceae
(Leguminosae) întâlnindu-se şi la unii arbori şi arbuşti încadraţi în alte
familii ca: arinul (Alnus sp.) şi sălcioara (Eleagnus angustifolia). Pe
rădăcinile acestor plante sunt nişte umflături numite nodozităţi. În
celulele nodozităţilor se găsesc bacterii fixatoare de azot.
• Rădăcini cu micorize (gr. mykes - ciupercă) sunt frecvent întâlnite la
unii arbori, cum sunt stejarul (Quercus sp.), teiul (Tilia sp.), la arbuşti
(alunul – Corylus avellana), subarbuşti (specii de Ericaceae), precum
şi la multe poacee. Rădăcinile lor sunt lipsite de peri absorbanţi. În
locul lor sunt hife de diferite specii de ciuperci care le învelesc
rădăcinile, absorbind apa cu sărurile minerale din sol. La rândul ei,
planta pune la dispoziţia ciupercii glucidele necesare.
• Rădăcinile purtătoare de muguri sunt rădăcini normale care au pe ele
muguri adventivi din care se formează alte plante. Din mugurii de pe
rădăcini se dezvoltă lăstari aerieni numiţi drajoni, prin care plantele se
pot înmulţi .
Radăcini contractile: Crocus sativus (stânga) şi Taraxacum off. (dreapta)
Rădăcini cu nodozităţi la Glicine hispida
Rădăcină ectotrofă
• Rădăcinile cu pneumatofori (lat. pneumaticus - cu aer; ferra - a purta)
sunt caracteristice pentru unele plante care trăiesc în mlaştinile din
zonele tropicale (Jussiena peruviana, Sonneratia alba, Taxodium
mexicanum), mangrovele din pădurile tropicale. Astfel de rădăcini are
chiparosul de baltă (Taxodium distichum), cultivat şi la noi în parcuri.
Aceste plante au rădăcini normale în sol. Apă fiind în permanenţă în
zonele respective, deasupra solului, rădăcinile sunt lipsite de aer şi,
atunci, de pe rădăcini pornesc nişte ramificaţii, care ies la suprafaţa
mlaştinilor sub formă de cioturi, numite pneumatofori. Pneumatoforii
au în interior un sistem de lacune prin care este asigurat transportul
aerului şi respiraţia rădăcinilor implantate în mâlul mlaştinii.
• Rădăcinile aeriene fixatoare au rolul de a fixa planta pe diferite
suporturi. Se întâlnesc la unele liane cum este iedera (Hedera helix) la
care rădăcinile adventive se transformă în crampoane (fenomen de
heterorizie), cu ajutorul cărora planta se fixează de suport (garduri,
ziduri, etc.).
• Rădăcinile proptitoare sunt rădăcini adventive. Ele pornesc de pe
tulpini sau de pe ramuri de unde se dezvoltă direct în jos şi se fixează
în sol, susţinând coroana arborelui. Uneori, apar şi rădăcini laterale
fixând copacul şi lateral, formând nişte ziduri greu de trecut ca la
Ficus religiosa sau F. Bengalensis. La unele plante, rădăcinile
normale se distrug şi rolul acestora este preluat de rădăcinile
proptitoare.
Rădăcini pneumatophorii la Taxodium ascendens (stânga) şi
Taxodium
distichum (dreapta)
Rădăcini aeriene fixatoare la
Clusia rosea (stânga) şi Hedera
helix (dreapta).
Ficus bengalensis – rădăcini proptitoare
• Rădăcinile în care se depoziteazră apă sunt caracteristice multor
plante epifite, din zonele ecuatoriale cum sunt: orhideele,
bromeliaceele şi araceele. La acestea apa din atmosfera suprasaturată
este reţinută de
un ţesut special ai acestor rădăcini, numit velamen radicum.
• Rădăcinile asimilatoare sunt caracteristice speciilor de orhidee ale
genului Polyrhizza (P. aeriem) la care frunzele lipsesc, iar fotosinteza
este îndeplinită de rădăcinile lor aeriene care au aspect de panglici
lungi, late şi verzi, în celulele lor găsindu-se cloroplaste. Rădăcinile
asimilatoare aeriene pot avea, pe partea lor inferioară, peri sugători.
• Plantele arize sunt lipsite de rădăcini iar absorţia apei şi a sărurilor
minerale se face pe toată suprafaţa corpului plantei, ca la plantele
submerse (Ceratophyllum sp., Myriophyllum sp., Elodea canadensis,
etc.).
Rădăcini aeriene cu ţesut velamen
radicum pentru depozitarea apei
la Campylocentrum neglectum.
- scoa~a
rnaduva
RAoACINALA
OICOTILEOONATE
---------- perici£lu_
endoderma
• • •
scoa~a
RAoACINALA
MONOCOTILEOONATE
• STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII
• In primul an toate rădăcinile au structură primară. Structura secundară
a radacinii se întâlneşte la rădăcinile plantelor multianuale (perene din
grupul dicotiledonatelor, dar şi la unele dintre monocotilele perene -
genul Yucca, Dracena, etc.) care sunt capabile să crească în grosime.
• Structura secundară ia naştere în cadrul structurii anatomice primare şi
se deosebeşte de aceasta prin originea ţesuturilor şi prin modul lor de
aşezare în structura organului. Apariţia ei se datoreşte celor două zone
generatoare: cambiul (zona generatoare libero-lemnoasă) şi felogenul
(zona generatoare subero-felodermică).
• Cambiul ia naştere în cilindrul central din celulele parenchimului
fundamental, situate lateral şi spre interiorul fasciculelor liberiene,
care îşi redobândesc capacitatea de diviziune, dând naştere la nişte
arcuri generatoare meristematice. Ulterior, straturi de cambiu se
formează şi la exteriorul fasciculelor de lemn, din celulele periciclului
şi lateral, din celulele parenchimatice ale razelor medulare, care îşi
recapătă, şi acestea proprietatea de diviziune, formând arcuri de ţesut
meristematic. În urma diviziunilor radiare (tangenţiale) succesive,
arcurile generatoare se împreună, formând o zonă meristematică
închisă, mai întâi sub formă de linie sinuoasă (stelată), dar care, pe
măsura creşterii organului, devine circulară şi lasă, spre interior,
fasciculele lemnoase iar spre exterior fasciculele liberiene.
• Toate aceste diviziuni tangenţiale vor genera, spre exterior, elemente
de liber secundar (vase ciuruite, însoţite de celule anexe - care nu se
găsesc la gimnosperme şi ferigi - parenchim liberian şi fibrele
mecanice liberiene).
• De obicei, celulele de cambiu sunt turtite. Celulele care se vor forma
spre interiorul zonei de cambiu vor genera elementele histologice ale
xilemului (vase de lemn, celule de contact, celule de parenchim
lemnos, fibre mecanice lemnoase). Toate aceste elemente fac ca
rădăcinile să crească în grosime. Uneori, din loc în loc, apar celule
alungite ce vor alcătui razele medulare secundare,care străbat lemnul
şi liberul secundar. În liber formează nişte pâlnii de dilatare ale razelor
medulare.
• Din functionarea zonei meristematice cambiale, ale cărei celule cresc
în sens radial şi se divid tangenţial, se formează, în mod regulat şi
alternativ ţesuturi secundare. Cele din exteriorul cambiului constituie
elementele de liber secundar iar cele din interior, elementele lemnului
secundar. Celulele acestor ţesuturi secundare se adaugă anual,
dispunându-se radial, formând manşoane cilindrice de liber secundar
(spre exteriorul cambiului) şi de lemn secundar (spre interiorul
cambiului) care duc la îngroşarea organului, străbătute de raze
medulare.
• Datorită dezvoltării ţesuturilor secundare, structurile primare vor fi,
practic, strivite, liberul secundar format împinge fasciculele de liber
primar înspre scoarţă iar lemnul secundar format împinge fasciculele
de lemn primar către centrul organului (spre măduvă), celulele lor
devenind nefuncţionale. Rolul lor este preluat de vasele lemnoase
secundare. Prin diviziunea celulelor sale, cambiul dă naştere şi la
rozete medulare secundare.
• În ceea ce priveşte aşezarea, elementele conducătoare (liberul şi
lemnul secundar), ele nu mai sunt aşezate în fascicule, ci în ţesuturi
compacte de lemn sau liber întrerupte, în sens radial, de razele
medulare secundare, care, ajunse în scoarţa secundară, se dilată
formând un parenchim de dilataţie. Activitatea zonei de cambiu este
mai intensă spre interior (mai multe elemente de lemn), decât spre
exterior. În zonele noastre temperate, activitatea zonei de cambiu
începe primăvara odată cu venirea sezonului cald şi se opreşte toamna,
odată cu răcirea vremii.
xile m secundar STRUCTURASECUNOARA
A RAoAclNIi LA TILIA
TOMENTOSA
• Felogenul ia naştere, întotdeauna, în exteriorul cilindrului central,
adică, în scoarţă şi îşi are originea fie în periciclu, fie în parenchimul
cortical (uneori) ale cărui celule îşi recapătă proprietatea de a se
divide. Faţă de cambiu, felogenul apare ca un inel continuu cu celulele
strâns unite între ele. Celulele acestui ţesut se divid iniţial tangenţial
şi, uneori, în sens radial ca şi la cambiu.
• Cu timpul celulele, situate la exterior, se diferenţiază şi se vor
suberifica, transformându-se în suber secundar iar cele situate la
interior în feloderm sau scoarţă secundară care are pereţii subţiri,
nemodificaţi secundar. Suberul secundar devine impermeabil pentru
apă şi gaze iar celulele situate deasupra lui vor muri şi se vor exfolia.
La distrugerea celulelor mai contribuie şi creşterea în grosime a
rădăcinii. La nivelul suberului se găsesc formaţiuni speciale - lenticele
- ce permit schimbul de gaze cu exteriorul. Şi felogenul îşi începe
activitatea primăvara şi o sfârşeşte odată cu venirea sezonului rece.
Aceste ţesuturi secundare (suberul şi felodermul) împreună cu
felogenul, care le-a generat, constituie scoarţa secundară şi reprezintă
un periderm (activitatea felogenului într-un an).
. ANATOMIA ȘI MORFOLOGIA TULPINII
Tulpina este cel de-al doilea organ vegetativ al plantei care se dezvoltă
din embrionul seminţei. In majoritatea cazurilor este un organ aerian, cu
simetrie radiară, poziţie ortotropă şi geotropism negativ. Tulpina este cea
care stabileşte legătura morfologică şi fiziologică între rădăcină şi frunze
(principalele organe ale nutriţiei).
Tulpina are ca funcţii specifice: susţinerea ramurilor pe care se dezvoltă
frunzele, florile şi fructele, precum şi funcţia de conducere a sevei brute,
de la rădăcină spre frunze şi a sevei elaborate, de la frunze către rădăcină
şi la celelalte organe de creştere precum şi în cele de depozitare. În unele
cazuri ea îndeplineşte şi alte funcţii: de asimilaţie clorofiliană (la plante
le ierboase), de depozitare a substanţelor de rezervă (rizomi, tuberculi,
bulbi), de apărare (spini), unele tulpini având şi rol în înmulţirea
vegetativă. Tulpina împreună cu frunzele formează lăstarul
31
• TIPURI MORFOLOGICE DE TULPINI
• În funcţie de mediul în care trăiesc, tulpinile sunt: aeriene, subterane şi
acvatice.
• Tulpinile aeriene. Clasificarea lor ţine seama de mai multe criterii:
consistenţă, organizare, formă, orientarea lor în spaţiu etc.
• După consistenţă, tulpinile aeriene sunt: ierboase, lemnoase,
semilemnoase şi cărnoase.
• a) Tulpinile ierboase sunt verzi iar la sfârşitul perioadei de vegetaţie
se usucă şi plantele mor. Ele pot fi anuale, bianuale sau perene. Aşa
sunt tulpinile majorităţii angiospermelor.
• b) Tulpinile lemnoase sunt caracteristice pentru arbori, arbuşti şi
subarbuşti.
• c) Tulpinile cărnoase sunt alcătuite din ţesuturi parenchimatice moi,
formate din celule suculente ce conţin multă apă. Aşa sunt tulpinile
reprezentanţilor genului Sedum şi tuturor cactaceelelor, care trăiesc în
zone aride.
32
Tulpinile lemnoase 33
• După organizarea lor, tulpinile aeriene normale sunt de două tipuri: articulate şi
nearticulate.
• a) Tulpinile articulate sunt prevăzute cu noduri şi internoduri. Aceste sunt: culmul,
calamusul, caulisul şi scapul.
Culmul (paiu1) este specific plantelor din familia Poaceae. Acest tip de tulpină
este, deobicei, neramificată, prezintă noduri proeminente şi pline iar internodurile sunt
goale. Ele sunt tulpini anuale.
Calamusul - este o tulpină neramificată, ce conţine o măduvă spongioasă, cu
noduri puţin proeminente şi mai înguste ca restul tulpinii iar ultimul nod se
prelungeşte mult terminându-se cu o inflorescenţă. Frunzele sunt situate la
baza tulpinii ca la: rogoz (Carex sp.) şi rugină (Juncus sp.).
Caulisul este o tulpină ierboasă articulată, cu internodii pline sau fistuloase (goale),
care la sfârşitul perioadei de vegetaţie se lignifică. Acest tip de tulpină se întâlneşte
la plantele ierboase, anuale sau bienale, cum sunt cele de la dovleac (Cucurbita
pepo), floarea-soarelui (Helianthus annuus; s.a.m.d.
Scapul este o tulpină articulată alcătuită dintr-un singur nod (sau mai multe
internodii bazale, foarte scurte) şi un internod terminal lung care poartă în vârf
floarea sau inflorescenţa. Frunzele la scap sunt bazale asezate în rozetă, ca la
păpădie (Taraxacum officinale), pătlagină (Plantago sp.). bănuţei (Bellis perennis).
34
35
Culmul la Triticum aestivum
36
scap la Taraxacum officinale
• b) Tulpinile nearticulate sunt caudex şi stipes.
• Caudex este o tulpina scurtă, cărnoasă şi neramificată iar frunzele pornesc, parcă,
din acelaşi loc (internodii foarte scurte). În general plantele cu astfel de tulpini
trăiesc mulţi ani şi înfloresc foarte rar, uneori, chiar o smgură data în viaţa. Axa lor
floriferă este articulata (Aloe sp., Agave sp., Saxifraga sp.).
• Stipes (caudex columnaris) este o tulpină lungă de forma unei coloane (columnară),
de obicei, neramificată, acoperită cu resturi ale peţiolului frunzelor din anii anteriori
(care au căzut). În vârful acestei coloane se afla un buchet de frunze, cum se
întâlneşte la toţi reprezentantii familiei Palmae (palmierii).
• După orientarea lor în spaţiu tulpinile aeriene pot fi: ortotrope şi plagiotrope.
• A) Tulpinile ortotrope sunt tulpini aeriene care au geotropism negativ, cu vârful
îndreptat spre suprafaţa pământului. Aceste tulpini au un ţesut mecanic foarte bine
dezvoltat. La rândul lor, ele se subîmpart în tulpini drepte şi tulpini urcătoare.
• a) Tulpinile drepte sunt cele care au o poziţie verticală. Ele pot fi:
- erecte, când poziţia tulpinii este perfect dreaptă, de la bază până în vârf (tulpinile
majorităţii plantelor);
- nutantă, când, la capăt, tulpina îşi apleacă vârful (Silene nutans, Salvia nutans);
- geniculate, la care tulpina este puţin orizontală la bază iar, de la un nod, o tulpină
creşte drept în sus (Alopecurus geniculatus).
37
38
Caudex la Aloe sp
b) Tulpinile urcătoare sunt cele care nu au un stereom suficient dezvoltat şi
la rândul lor pot fi:
- agăţătoare care pentru a-şi menţine poziţia verticală se agaţă de alte
plante cu ajutorul cârceilor, cum se observă la fasole (Phoseolus
vulgaris), mazăre (Pisum sativum), cu perişorii ca la drăgaică (Galium
aparine) sau cu rădăcinile adventive (Hedera helix) şi
- volubile. Acestea din urmă au un stereom mai slab dezvoltat dar
suficient pentru a-şi menţine o poziţie cât mai aproape de verticală. Ele
se învârtesc cu totul în jurul altor plante sau suporturi (liane, volbura
zorelele etc.).
- Tulpinile plagiotrope sunt acelea care cresc orizontal sau oblic faţă de
sol, pentru că nu au un ţesut mecanic puternic dezvoltat şi nici organe
pentru agăţare. Unele dintre ele sunt culcate pe sol (tulpini prostrate, ca
la Veronica prestrata şi Lysimachia nummularia) iar de la nodurile
lor pornesc rădăcini adventi
39
40
Tulpini agăţătoare prin rădăcini adventive la Hedera helix
C) Tulpinile aeriene metamorfozate reprezintă o categorie aparte de
tulpini aeriene adaptate la îndeplinirea altor funcţii (decât cele spcifice
tulpinii) şi, ca urmare, au suferit modificări morfo-anatomice. Din acestă
categorie fac parte:
a) Tulpinile asimilatoare sunt cele care îndeplinesc procesul de fotosinteză.
Acestea sunt de mai multe feluri:
- virgate - cu aspect de nuieluşe verzi (pipirig – Juncus sp. , coada calului -
Equisetum sp.);
- suculente (cărnoase) - ce au parenchimuri acvifere dezvoltate, cu frunze
reduse şi transformate în spini (cactacee);
- cladodii - care sunt tulpini lăţite prevăzute cu aripi laterale, cu aspect
de frunze (grozamă - Genista sagittalis);
- filocladii - ramuri lăţite de forma frunzelor (ghimpe-Ruscus
aculeatus);
- filodii - peţiolul frunzelor lăţit cu rol asimilator,la specii de Acacia sp.
41
42
Cladodii la Genista sagittalis
Filodiu la Acacia sp.
43
44
• b) Tulpinile tuberizate sunt adaptate pentru
depozitarea substanţelor
de rezervă prin dezvoltarea exagerată a ţesutului
parenchimatic. Astfel, la orhidee se tuberizează un
singur internod, la gulie (Brassica oleracea var.
gongyloides) se tuberizează internodurile tulpinii, iar
la palmierul Metroxylon sp. se tuberizează tot
trunchiul tulpinii.
• c) Tulpini (ramuri) transformate în spini, cum se
întâlnesc la glădiţă sau roşcovul sălbatic
(Gleditschia triacanthos), porumbar (Prunus
spinosa), cu rol de apărare.
• d) Tulpini transformate în cârcei cu care plantele se
agaţă de suporturi, ca la viţa-de-vie (Vitis vinifera).
45
e) Tulpini adaptate la înmulţirea vegetativă. Din
această categorie fac parte tulpinile cu tuberule şi
cu bulbile.
Tuberulele sunt muguri axiali(Ranunculus ficaria)
sau florali (Polygonatum sp.) ale căror axe se
îngroaşă mult, încărcându-se cu substanţe de
rezervă (au aspect de tuberculi). Mugurii, care au
căzut de pe frunze, vor germina în primăvara
următoare.
Bulbilele sunt muguri axiali (Lilium bulbiferum,
Dentaria bulbifera) sau florali (Poa bulbosa), la
care frunzişoarele mugurelui se încarcă cu
substanţe de rezervă. Bulbii se pot desprinde şi pot
germina pe sol în anul următor. Plantele care
formează tuberule şi bulbile se numesc
vivipare46.
• Tulpinile subterane sunt în totalitate metamorfozate. Ca
aspect, aceste tulpini se confundă cu rădăcinile, fiind organe
modificate, specifice mediului subteran. Aceste tulpini sunt
adaptate la funcţia de depozitare a substanţelor de rezervă şi
înmulţirii vegetative. Apariţia lor este un mod de apărare la
condiţiile nefavorabile de mediu (ger, secetă, etc.). Există
mai multe tipuri de tulpini subterane: