Orientarea în raport cu educația. Alternativa: ereditate.

Educabilitatea: concept, factori (ereditatea, mediul, educaţia, omul insusi/sinele

Caracteristică esenţială a fiinţei umane şi categorie pedagogică distinctă, educabilitatea s-a bucurat
de atenţia majorităţii cercetătorilor din domeniul ştiinţelor educaţiei, fiind defintă drept :

„capacitatea omului de a fi receptiv la influenţe educative şi de a realiza, pe această

cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate."

În sensul cel mai larg aproximăm educabilitate ca desemnând „capacitatea (umană) posibilă de a
educa şi a fi educat“. Ea este valorizată, evident, numai într-o relaţie de tip educaţional, – relaţie
care implică acţiunea conjugată a mai multor categorii de elemente subiective şi obiective.

Se poate reţine faptul că indiferent de multitudinea modalităţilor de definire, educabilitatea

reprezintă o însuşire specifică fiinţei umane. În acest sens Kant susţinea, că singur omul este
educabil, pentru că poartă in el posibilitatea dea fi altul decât este. Omul este perfectibil şi
perfectibilitatea este condiţia sine qua non a educaţiei.

Tipuri de educabilitate

În literatura de specialitate se face distincţia între două tipuri de educabilitate:

Educabilitatea manifestă se referă la ceea ce poate realiza efectiv individul în contextul

limitelor impuse de educaţia instituţionalizată prin intermediul examenelor de selecţie. În general,
se consideră că educabilitatea manifestă a copilului este strâns legată de educabilitatea sa latentă,
de potenţialul său de învăţare şi dezvoltare.
Educabilitatea latentă se referă la potenţialul de învăţare al individului, la capacitatea sa
de a învăţa cum să facă faţă unor situaţii concrete.

Considerând – fie şi la nivel general deocamdată – ansamblul complex de elemente de care

depinde educabilitatea fiinţei umane, putem accepta ca fiind o evidenţă faptul că această
capacitate/disponibilitate de a fi educat sau a se (auto)educa comportă o variabilitate foarte mare;
din acest punct de vedere există persoane educabile în diferite grade.
Analiza relaţiei educabilitate – educaţie poate porni de la aproximarea terminologică formulată
pentru „educabilitate“ de către S. Cristea. El o consideră „o caracteristică esenţială a personalităţii
umane care desemnează capacitatea acesteia de dezvoltare pedagogică progresivă, permanentă
continuă“.
Pare evidentă implicaţia: educaţia presupune educabilitatea (nu însă invers). Din această
generalitate se pot desprinde particularizări pentru relaţiile graduale ale implicaţiei. Spre exemplu:
cu cât educabilitatea este mai mare cu atât şansele cresc (cel puţin teoretic); cu cât educabilitatea
este mai problematică cu atât complexitatea (şi dificultatea) actelor educative – e de presupus că –
va fi mai mare
 Pe de altă parte, relaţia educabilitate – educaţie (act educativ) poate fi gândită şi în termenii
unei circularităţi permanente: prin educaţie (care presupune, cum am arătat – o potenţială
educabilitate) gradul de educabilitate ar trebui să crească (cel puţin în sensul deschiderii spre
educaţie, lărgirii disponibilităţii pentru educaţie).
Educabilitatea reprezinta problematica generala a dezvoltarii psihice, putând fi definita drept
capacitate si disponibilitate a omului de a recepta influentele externe, sau ca potentare a
capacitatii omului de a fi receptiv la educatie.

EREDITATEA,

           
         1.      Conceptul “ ereditate “ provine de la cuvantul latin “ heres “- mostenitor. Ereditatea poate fi
definita ca insusirea fundamentala a materiei vii de a transmite de la o generatie la alta, sub forma
codului genetic, mesajele de specificitate ale speciei, grupului si individului ( A.Cosmovici, L. Iacob,
1999). De remarcat in acest context este ca identitatea genetica este practic imposibila intre antecesori si
descendenti. Rezulta astfel ca din punct de vedere genetic fiecare individ este diferit, unic si irepetabil
in raport cu toti ceilalti din trecut, prezent sau viitor, probabilitatea unei identitati absolute fiind
de 1 la 70 de trilioane. Unicitatea biologica este astfel una din trasaturile definitorii ale fiintei umane.
Ea isi pune amprenta asupra intregii deveniri umane, nu intr-un mod independent ci in corelație cu
factorii externi, de mediu și educație.

               Ca factor intern al dezvoltarii, ereditatea include un complex de elemente de ordin biologic și
psihofuncțional. “ Purtătorii “ materiali ai informației ereditare sunt genele din cromozomii nucleelor
celulare. Structura biochimica a acestora este cea care explica infinita diversitate umana. Totalitatea
genelor constituie programul genetic sau potențialul ereditar. Fiecare specie și individ din cadrul speciei
poseda propriul sau program genetic. Din punct de vedere psihologic, cantitatea de informatie stocata
intr-o celula constituie mesajul genetic care, in forma sa latentă, prealabilă actiunii factorilor de mediu,
este cunoscuta sub denumirea de genotip. Din interactiunea genotipului cu mediul inconjurator apare
fenotipul, ca o sinteza a ceea ce este ereditar si influentele mediului.

               Zestrea ereditara constituie o premisă necesara pentru dezvoltarea psihică. Ea nu produce direct
aptitudinile și atitudinile, capacitățile și interesele, caracterul și concepția despre lume a individului.
Fructificarea potentialitatilor ereditare este mijlocita de mediu și de modalitățile de organizare a
activității celui care se dezvoltă. Astfel, in fazele de inceput ale dezvoltarii, actiunea factorilor
ereditari este mai pregnantă și efectele ei mai usor vizibile. La vârste mai târzii, influența lor devine
mai puțin evidentă, ea contopindu-se cu experiența deja achiziționată.

               In relație cu fenomenele psihice, factorii ereditari sunt considerati premise necesare, dar nu și
suficiente pentru dezvoltarea acestora si pentru formarea insușirilor lor. Pe cale genetică sunt transmise
un complex de predispozitii sau potentialitati, si nu trăsăturile antecesorilor. Diversitatea psihica a
subiectilor umani nu este rezultatul exclusiv al factorilor ereditari, ci și al factorilor de mediu.

     Determinatiile ereditare se pot exprima la diferite momente de vârstă sau pot rămâne in stare
latentă pe tot parcursul vieții individului, in absența unor factori activatori. Unele aspecte ale vietii
psihice sunt puternic determinate ereditar ( temperament, aptitudini, emotivitate ), iar altele mai
putin ( caracter, vointa, atitudini ).

Ereditatea umană, spre deosebire de cea animala, confera cea mai mica incarcatura de comportamente
instinctive. Spre exemplu, copilul mic isi pierde specificitatea daca in copilarie este asistat de membrii
altei specii, el “ animalizandu-se “ in ciuda ereditatii sale de tip uman. Astfel, specia umana are cea mai
lunga copilarie deoarece animalului ii este dat prin instincte tot ceea ce trebuie sa stie pentru a
supravietui, pe cand omul trebuie sa invete majoritatea lucrurilor necesare asigurarii supravietuirii.
Factorul genetic este o premisă naturală a dezvoltării, cu acțiune probabilistică, oferind fie o ereditate
normală ce trebuie valorificata, fie o ereditate tarată, ce poate fi compensată in diferite grade.

Trebuie observat faptul ca mostenirea ereditară se referă mai degrabă la un complex de

predispozitii, decât la o transmitere a însuşirilor antecesorilor. De exemplu, anumite caracteristici
funcţionale ale analizatorului auditiv, nu reprezintă condiţia suficientă pentru ca un copil sa se
afirme ca un talent muzical, fiind nevoie de identificarea acestor predispoziţii şi de o stimulare
educativă adecvată. Altfel, nedescoperită şi needucată, moştenirea ereditară rămâne un potenţial
nevalorificat. In plus, aceleaşi predispoziţii ereditare pot fi valorificate în mod diferit: de exemplu
o bună motricitate poate sta la baza obţinerii unor performante deosebite în domeniul sportului,
dar la fel de bine conditionează reuşita în arta coregrafică, sau în profesii care presupun fine
coordonări ale mişcărilor.
Nu există particularităţi psihice ale unei persoane despre care să se poată afirma că ar fi în
intregime determinate ereditar. De exemplu, cercetările pe gemenii monozigotici, cu potenţial
ereditar prezumat identic, dar pe care viata i-a separat de la vârste foarte mici şi i-au făcut sa trăiască
în medii sociale diferite, au scos în evidenţă că la vârsta maturităţii, atunci când au fost supuşi unor
teste de inteligenţă, au obţinut scoruri care se situau la nivele apropiate, dar nu identice. In
consecinţă nu se pune problema care dintre însuşirile psihice ale unui om sunt în întregime datorate
eredităţii şi care sunt datorate influenţelor mediului si educaţiei. Ar fi ca şi cum s-ar discuta dacă aria
unui romb depinde de înălţimea lui sau de lăţimea pe care o are. In mod similar, dezvoltarea psihică
este determinată de mai mulţi factori şi se pune doar problema măsurii în care intervin unii sau alţii
din aceşti factori.
Trebuie precizat că fiinţa umană poate depăşi limitele unei eventuale mosteniri ereditare mai
puţin favorabile pentru realizarea performantă a unei anumite activităţi. Prin motivaţie, voinţă,
determinare o persoană poate să compenseze, într-o anumită măsură, absenţa unor calităti cu alte
calităti, la fel cum este posibil ca o altă persoană, cu o mostenire genetică favorabilă, să obtină
performanţe mai scăzute într-un domeniu pentru care are înclinaţii native, dar de care nu se simte
atras, nu perseverează, nu exersează etc. Moştenirea ereditară nu poate fi aşadar considerată o
predeterminare biologică fatală a dezvoltării viitoare a unei persoane în planul psihologic. Ea face
doar ca învătarea să se producă mai uşor în anumite domenii, reuşitele să fie obtinute cu mai puţin
efort, iar nivelul performanţelor posibil de atins în urma unei educaţii adecvate să fie foarte înalt.
Să ne imaginăm doi înotători care au de parcurs aceeaşi distanţă. Unul însă trebuie să înoate
împotriva curentului apei, celălalt, purtat de cursul apei. Si unul şi celălat vor parcurge distanţa:
primul depunând mai mult efort, cu voinţă, mai încet; celălalt, cu mai puţin efort, mai repede şi cu
resurse de a ajunge încă şi mai departe. Lucrurile se petrec în mod similar cu cei mai puţin dotaţi
pentru un domeniu, dar hotărâti, sau cu cei pe care o moştenire ereditară favorabilă îi poate purta
spre realizări deosebite, căci le va înlesni eforturile de învăţare.
Ereditatea este esenţială în orice proces formativ (de instruire – educare a individului). Astfel
instinctul de explorare, curiozitatea, trebuinţele de varietate şi nou, nevoia interioară de
satisfacţie/plăcere/bucurie sunt fundamentale în formarea – dezvoltarea capacităţii de creaţie.

Ereditatea este însuşirea fundamentală a materiei vii de autoconservare şi autoreproducere prin

transmiterea caracteristicilor de specificitate generaţiilor succesoare prin intermediul codului
genetic.

Originar din limba latină (heres = moştenitor, moştenire) termenul ereditate se referă la toate
caracteristile fizice, fiziologice şi chiar psiho- reacţionale pe care fiinţa umană le primeşte, le moşteneşte
de la părinţi. Ereditatea exprimă şi imprimă aspectele de stabilitate şi constanţă ale speciei, grupului
şi/sau individului dar cu o stabilitate relativă pentru că relaţia complexă organism-mediu induce variaţii
puţin Accentuate, aşa încât, niciodată succesorul nu este identic cu antecesorii.

Odată cu descoperirile lui Mendel (1865) şi mai târziu ale lui Lang, Batson şi Morgan au putut fi
explicate ştiinţific aspectele de transmisie a unor caracteristici fizice, fiziologice şi chiar psihofiziologice
de la părinţi la copii. Studiile de anatomofiziologie comparată evideţiază că se transmit ereditar
structuri şi conformaţii anatomice, fiziologice, caracteristici ale S.N.C. şi, pornind de la acestea,
moduri de reactivitate (temperamente), caracteristici senzoriale şi alte aspecte mai ales bazale ale
psihicului, aşa cum sunt: timpul de reacţie, unele afecte, etc. Cert este că patologia genetică sau cea cu
transmisie genetică evidenţaiză cazuri clare de determinism al dezvoltării psihce pornind de la nivelul
eredităţii. Astfel, anomaliile metabolice cu transmitere mendeleană (exemplu: maladia Hurler,
fenilcetonuria, etc.) sau anomaliile cromozomiale (trisomia 21 sau maladia Langdon-Down), pe lângă
aspectele de patogenie fizică ce le caracterizează, evidenţiază clar tulburări de dezvoltare psihică
specifice. Fără a exagera, precizăm că acest factor, ereditatea, are o importanţă deosebită în procesul
dezvoltării, condiţionând efectele celorlalţi doi factori: mediul şi educaţia.

MEDIUL,

   

         2.      Mediul, ca factor al dezvoltării psihice, este și mai profund implicat in devenirea psihică
umană, oferind materialul de construcție. In sens larg, mediul cuprinde ansamblul elementelor naturale,
sociale, culturale ce ne inconjoară și cu care omul este în interacțiune permanentă, pe tot parcursul vieții
sale. Factorii de mediu actioneaza in anumite contexte sau cadre sociale – grupurile familiale, de joc, de
invatatura – care constituie si ele tot atatea medii. Influenta factorilor de mediu se exercita nu numai
asupra constituirii psihicului in ontogeneza, dar si asupra proceselor fizice – osificarea, dentitia,
greutatea – prin conditiile alimentare, igienice si de protectie pe care le ofera.

               Acțiunea mediului fizic este mereu corelată cu cea a mediului social care direcționează
valorificarea posibilităților oferite de mediul fizic și modifica actiunea acestuia in concordanță cu
nevoile organismului. Din punctul de vedere al tipului de influente exercitate din partea factorilor de
mediu distingem influente ale mediului proximal ( persoane si situatii cotidiene ) si influente ale
mediului distal ( mass-media, Internetul ). Concomitent cu recunoasterea influentei mediului asupra
omului trebuie sa admitem si reciproca sa, aceea ca omul influenteaza si transforma mediul. Omul nu
este, deci, un produs pasiv al mediului, el este un subiect activ care, transformand mediul se transforma
pe sine insusi.

Mediul devine sursa a dezvoltarii psihice prin faptul ca ofera individului circumstante și condiții
concrete de viață, obiecte , informatii și modele de conduită, susceptibile a fi percepute si invatate; de
asemenea el ofera prilejuri de comunicare si schimburi afective intre individ si cei care il inconjoara.
Mediul poate actiona ca o bariera sau ca un factor care favorizeaza, faciliteaza, avantajeaza dezvoltarea
psihica. Dar nici mediul nu influenteaza direct dezvoltarea psihica. Relationarea constructiei biologice
ereditare a organismului infantil nou-nascut cu datele de constructie furnizate de mediu se face printr
educație.

           

EDUCAȚIA.

 
3.    Etimologic, termenul “ educație “ ( de la “ educo, -educare “ ) inseamnă a crește, a instrui, a forma,
a scoate din…, a duce, etc. Deci, am putea spune ca educația presupune a scoate individul “ din starea de
natură “ și a-l introduce “ in starea de cultură “.

               În sens larg, educaţia este activitatea specific umană care mijloceşte şi diversifică raporturile
omului cu mediul, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a societăţii prin
intermediul omului. Educaţia este liantul dintre potenţialităţile de dezvoltare date de ereditatea
individului şi oferta de posibilităţi furnizate de mediu.

               Nevoile sociale modelează felul în care părinţii se vor purta cu copiii lor, şi influenţează
comportamentul copiilor. Timpul pe care îl petrec copiii realizând diferite activităţi variază de la o
cultură la alta. De pildă în grădiniţele chineze, copiii fac aproape totul împreună. Copiii învaţă
uniformitatea acţiunilor şi importanţa subjugării nevoilor individuale la cele ale grupului. Mamele
africane acordă atenţie capacităţi copilului de a oferi ajutor, iar mamele americane acordă importanţa
abilităţilor cognitive, pe când mamele occidentale adoptă practici care promovează atât autonomia fizică
cât şi cea psihologică. Astfel tratamentele diferite duc la rezultate diferite cu privire la dezvoltarea
personalităţii, iar fiecare societate are setul său particular de valori şi va vedea copiii în lumina valorilor
sale. Cultura face parte şi din educaţie pentru că îşi pune amprenta asupra felului cum învaţă, asupra
rezultatelor pe care le obţin la şcoală, asupra ocupaţiilor pe care şi le aleg adulţii şi asupra felului în care
sunt stabilite programele şcolare, sau percepute concepţia despre lume şi viaţă.  

               Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii complexe ereditate-mediu-educație. Educația

este o forma organizată, sistematică și continuă de formare a personalității umane, educația optimizând,
în măsura posibilităților, relația ereditate-mediu.

Educaţia este ansamblul de acţiuni şi influenţe fundamentate ştiinţific şi utlizate

conştient în direcţia procesului de formare a copilului ca personalitate.

Este factorul cu cea mai mare pondere în dezvoltarea structurilor operaţionale evoluate, superioare ale
psihicului aşa cum ar fi gândirea, instanţele conştient-voliţionale etc. Este cunoscut faptul că privarea
de educaţie nu numai că nu crează condiţi pentru o bună dezvoltare a psihicului ci poate determina
încetinirea sau chiar oprirea în dezvoltare a unor paliere ale acestuia. Educaţia este importantă şi după
vârstele dezvoltării (şi se continuă în forme specifice la toţi oamenii) dar este mult mai importantă
dacă acţionează ca stimul complex şi de calitate superioară în perioadele cu cea mai intensă creştere şi
dezvoltare.

Începută în familie, în contextul influenţelor nesistematizate din partea adulţilor sau a fraţilor mai
mari, educaţia continuă în manieră sistematizată, ordonată şi planificată în cadrul instituţiilor de
învăţământ. Procesul educaţiei durează perioade lungi sub forme mai mult sau mai puţin specializate
vizând optimizarea continuă a adaptării, luând forma activităţilor mai mult sau mai puţin sistematizate
cuprinse în concepte cum ar fi: educaţia permanentă, educaţia adultului, educaţia continuă, etc.

Putem afirma cu certitudine că educaţia este factorul cel mai elaborat implicat în dezvoltarea umană
şi, din acest punct de vedere, cel mai general dar care, poate fi cel mai bine individualizat. Sistemul
influenţelor educative poate fi proiectat nu numai pentru categorii diferite de vârstă, socio-economice,
culturale, etc. ci chiar şi pentru fiecare individ în parte. Dacă ereditatea şi mediul sunt condiţii şi factori
obligatorii şi în acelaşi timp naturali, educaţia este, într-o anumită măsură, un factor “artificial”. Ea este
activitate socială apărută la un anume moment al evoluţiei civilizaţiei umane sub presiunea cerinţelor
adaptative crescânde şi este, prin urmare, direcţionată spre optimizarea adaptării. Pentru un nivel
minimal de competenţă socială, pentru roluri productive “necalificate” este suficientă influenţa în limite
normale a factorilor ereditari şi de mediu, educaţia în sensul definit mai sus nefiind neapărat obligatorie.
Chiar dacă în asemenea cazuri întâlnim (şi este necesar) un anume nivel de educaţie şi învăţare,
acestea sunt, în exclusivitate rodul relaţiilor sociale ale individului, deci rezultatele influenţei mediului
social.

Dacă însă ne referim la niveluri mai ridicate de competenţă şi abilitare, educaţia (şi învăţarea
instituţionalizată) este obligatorie. Având în vedere necesitatea şi tendinţa continuă şi constant evolutivă
a societăţii umane, ca şi dificultăţile crescânde ale acestui proces, factorul educaţie devine tot mai
important în dezvoltarea umană, tinzând să-i domine pe ceilalţi doi. Încercând să evidenţiem importanţa
acestor factori în dezvoltarea fiinţei umane, trebuie să subliniem că fiecare din ei are o importanţă
specifică mai ales pentru unele etape ale dezvoltării şi pentru anumite aspecte ale acesteia, pentru
anumite structuri biopsihice.

În legătură cu aceşti factori şi cu rolul lor în geneza şi dezvoltarea psihicului se impun unele
precizări. Astfel, este destul de clar că transmisia ereditară este mult mai evidentă în dimensiunea
biomorfologică, biochimică şi bioconstituţională a omului şi mai greu de identificat în formarea
structurilor psihice ale acestuia. Structurile bazale ale psihicului (instinctele, reflexele necondiţonate,
afectele, trebuinţele primare, etc.) sunt predominant condiţionate ereditar. Aptitudinile, talentele dar mai
ales temperamentele poartă încă o puternică amprentă înnăscută pe când structurile superioare, apărute
şi dezvoltate mai târziu, cum ar fi voinţa, idealul, filosofia de viaţă, caracterul au o determinare
predominant social- culturală. Ele însă nu s-ar putea forma dacă n-ar exista în prealabil formate
structurile bazale amintite mai sus, ca fundament şi ca resorturi dinamico-energetice.

De asemenea, din perspectivă evolutivă, observăm că, pe măsură ce ne îndepărtăm de momentul

naşterii, ereditatea cedează teren tot mai mult influenţelor mediului şi educaţiei. Ea mai acţionează după
legităţi bine stabilite în procesul dezvoltării, menţinând sau chiar accentuând caracteristica de
plasticitate neurofiziologică şi psihologică ce se constituie ca premiză şi oportunitate pentru achiziţii şi
abilităţi specifice în momente specifice care, dacă nu sunt fructificate, sunt iremediabil pierdute. Aşa de
exemplu, dacă lipsesc influenţele mediului specific uman cum ar fi mersul biped şi vorbirea în perioada
de până la 6 – 7 ani, acestea nu se vor forma ca abilităţi specifice individului respectiv chiar dacă se
încearcă acest lucru în perioadele următoare. Dacă acest tip de carenţă totală se întinde pe perioada de la
naştere şi până după 10 – 11 ani, nu mai apar şi nu se mai dezvoltă nici un fel de caracteristici
psihocomportamentale specific umane indiferent de metodele utilizate. Prin urmare, predispoziţiile
transmise de ereditate pot deveni trăsături psihocomportmantale sau pot să rămână perioade mai lungi
(chiar toată viaţa) doar potenţialităţi latente, funcţie de intervenţia oportună şi adecvată a influenţelor
mediului social-cultural şi educaţional.

Comparativ cu alte specii, omul poartă cea mai mică încărcătură ereditar-instinctivă, fiind
fiinţa cea mai neajutorată la naştere, necesitând astfel cele mai elaborate, complexe şi întinse (ca durată)
condiţii şi influenţe în dezvoltare. De aceea, copilăria omului este cea mai lungă comparativ cu a
celorlalte animale iar disponibilitatea lui pentru învăţare este cea mai mare.Tot de aceea, omul este fiinţa
expusă în cea mai mare măsură riscului de a-şi pierde specificitatea dacă, mai ales în primii ani de viaţă,
este nevoit să trăiască împreună şi exclusiv cu animalele (cu alte specii). Chair dacă zestrea lui
genetică este una specific umană, în asemenea condiţii, copilul se animalizează.
Ereditate, Mediu, Educaţie în Dezvoltarea Umană
-Studiu de caz -

Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;

Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;

Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;

Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;

Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;

Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;

Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;

Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că e bine să ai un ţel;

Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;

Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că este plăcut să trăieşti pe lume.

„Copiii învaţă ceea ce trăiesc”  Dorothy Law Nolte.

Referințe bibliografice:

1. Papalia Diane E, Olds Sally Wendkos, Feldman Ruth Duskin, Dezvoltarea Umană, (trad.), Ediţia

a XI-a, Editura Trei, Bucureşti, 2010, p. 8-13; p.54-74

2. Schaffer H.,R.,  Introducere în psihologia copilului, ASCR, Cluj- Napoca, 2005. p.26 – 35

3. Ursu GH.O., Ereditatea şi Mediul în Formarea Personalităţii, Facla, Timişoara, 1985