Sunteți pe pagina 1din 2

CNGȘ - UZ INTERN

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, L. Balaga


Trăsăturile textului

Promovând imperativul sincronizării cu modelul cultural european, modernismul înscrie literatura română în
rândul paradigmei culturale occidentale. În poezie, modernismul interbelic se concretizează prin cultivarea liricii filozofice, liricii
de meditație estetică (a artelor poetice) și lirica existențială (dilemele omului modern) prin înnoirea limbajelor poetice și a
tiparelor de versificație.
Primul poet filosof care a impus canonul modernist în lirica românească a fost Lucian Blaga cu volumul
să publicat în 1919 Poemele luminii. Personalitate marcantă a literaturii și a culturii românești interbelice, Lucian Blaga a
dezvăluit în opera sa imaginea unui profil creator proteic prin diversitatea domeniilor abordate: poezie, dramaturgie, filosofie,
eseistică. Nu întâmplător, în viziunea filosofului român, C. Noica, L. Blaga se singularizează în raport cu alți creatori printr-o
întreită vocație: poet, dramaturg și filosof.
***
Modernitatea acestei creații este evidentă în construirea viziunii poetice structurată pe ideea dualității cunoașterii
(cunoașterea paradisiacă și cea luciferică). Apelând la un discurs poetic caracaterizat prin ambiguitate (trăsătură specifică
poeziei moderniste), poetul corolei de minuni a lumii propune o viziune inedită asupra artei. Formulată ca un monolog liric,
poezia lui Blaga dezvoltă teme definitorii pentru estetica modernismului cunoașterea, creația, singularitatea eului creator. De
mare modernitate este și tiparul de versificație: poezia nu este structurată în strofe, versurile libere cu măsura variabilă se
înlânțuie prin ingambament. Prin toate aceste inovații tematice, stilistice și przozodice, Blaga năzuiește să surprindă esența
inefabilă a lumii.
Sub semnul metaforei revelatorii din titlu, L. Blaga își strucurează viziunea poetică prin simboluri și
imagini care exprimă opțiunea lui estetică. Viziunea poetică blagiană despre lume gravitează în jurul unui concept central al
gândirii filosofice și poetice, și anume misterul: ,,Omul trăiește în orizontul misterului și al revelării’’ afirmă L. Blaga în ,,Geneza
metaforei și sensul culturii.’’ Din punct de vedere filosofic, există două modalități de cunoaștere, de raportare la mister:
cunoașterea paradiziacă realizată prin gândirea de tip logic, rațional, prin care misterul se reduce parțial și cunoașterea de tip
luciferic, exstatic, care presupune ieșirea din tărâmul gândirii logice. Aceasta este cunoscută și prin sintagma ,,minus
cunoaștere’’ pentru că presupune alte instrumente de cunoaștere: intuiția, cunoașterea metafizică. Cunoașterea luciferică,
intuitivă își asociază și cunoașterea poetică, a cărei funcție este aceea de a potența misterul. Instrumentele acestui tip de
cunoaștere sunt contemplația, trăirea, atitudinea simpatetică și imaginația, toate aparținând intelectului de tip ecstatic. Astfel,
ideile poetice îți găsesc corespondența în gândirea filosofică.
Scenariul liric este construit pe o temă filosofică și anume cunoașterea. Se contureaza doua tipuri de cunoaștere :
cea paradisiacă, figurată în text prin metafora ,,lumina altora”, iar acesteia i se opune cunoașterea luciferică, reprezentată
metaforic prin sintagma ,,lumina mea”. Cele doua tipuri de cunoaștere se asociază cu două atitudini opuse în
raport cu misterul. Primul își propune descifrarea misterului, iar cel de-al doilea sporirea, protejarea acestuia. Discursul poetic
este structurat pe câteva motive poetice dominante: lumina și misterul. Lumina este un laitmotiv, în jurul acestuia gravitează
întregul demers liric. Acestuia i se adaugă cel al întunericului ,,ăn adâncimi de întuneric”. Motivul misterului se conturează prin
sintagmele: ,,vraja nepătrunsului ascuns”, ,,a lumii taină”, ,,taina nopții”, ,,intunecata zare’’, ,,sfânt mister”, ,,tot ce-i ne-
nțeles...”. Acestora li se asociază altele precum: motivul ochilor, buzelor, mormintelor (ca întrupări ale misterului), motivul lunii.
Antiteza exprimată și prin opoziția singular / plural ( ”a mea” / ”a altora”) evidențiază, de asemenea, unicitatea artistului
care urmează o cale distinctă de a celorlați ( ”caleamea”).
Această cale este detaliată în prima secvență poetică. Primele cinci versuri conturează atitudinea ființei poetice în
raport cu misterele lumii, respectiv respingerea cunoașterii de tip paradisiac, marcată prin sintagmele verbale metaforice ,,nu
strivesc’’ și ,,nu ucid cu mintea’’. Altfel spus, instanța lirică refuză apropierea de misterele lumii ,,tainele ce le-ntâlnesc în calea
mea” pe calea cunoașterii paradisiace, logice.
De altfel, în poezia blagiană mintea este frecvent percepută ca ,,ucigatoare de taine’’. Sintagma ,,în calea mea”
poate fi interpretată în sensul unui destin poetic asumat, acela de protejare a misterului și de apropiere de substanța
misterului prin cunoașterea luciferică (poetica). Motivele poetice prezente în prima secvență poetică, respectiv ochi, flori, buze
, morminte, au rolul de concretiza conceptul de mister, un concept abstract. Aceste motive poetice reprezintă, în termenii lui
Blaga, partea fanică a misterului, adică partea perceptibilă, vizibilă a acestuia. Orchestrarea motivelor poetice în enumerație

1
se realizează în funcție de coeficientul de mister pe care îl încorporează, se remarcă astfel o gradație în crescendo, o gradație
ascendentă. Aceste motive se încarcă cu semnificații plurale. Florile reprezintă un simbol al frumuseții, dar și al fragilității,
buzele - simbol al senzualității, al comunicării, dar și al rostirii poetice. Motivul mormintelor – simbol al ,,marii treceri’’, al
trecerii spre o altă dimensiune, metafizică. Cele patru întrupări simbolice ale misterului, figurează în registru simbolic etape ale
traseului ontologic pe care-l parcurge ființa umană. La început contemplă frumusețea lumii (florile), apoi cunoaște și
interiorizează lumea (ochii), comunică despre lume și se împlinește prin eros (buzele), sfârșitul este marcat ,,marea trecere”,
intrarea într-o altă dimensiune, metafizică. Cele patru întrupări ale misterului sunt asimilabile petalelor corolei, sunt elementele
componente ale acesteia, reprezintă o configurare concretă, fanică a tainelor universului.
A doua secvență poetică este centrată pe conoașterea paradisiacă, introdusă în text prin sintagma ,,lumina altora”,
echivalentul cunoașterii logice, raționale. Aceasta distruge farmecul misterului, trăsătura intrinsecă a misterului: farmecul, idee
sugerată prin sintagma ,,sugrumă vraja nepatrunsului ascuns”. Din perspectiva imaginarului poetic, sintagma este o metaforă
revelatorie pentru misterul universal.
Ultima secvență poetică se deschide cu conjuncția adversativă ,,dar’’, urmată de pronumele personal ,,eu”,cu rol emfatic
(de subliniere). La nivelul structurii sintactice, întreaga construcție are rolul de a introduce o delimitare netă în raport cu tipul
de cunoaștere paradisiac. Pentru a defini într-o manieră poetică celalalt tipar cognitiv, adică luciferic, reprezentat în text prin
sintagama ,,lumina mea”, instanța poetică recurge la o comparație dezvoltată ,,și-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu
micșorează, ci tremuratoare mărește și mai tare taina nopții, așa îmbogățesc și eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt
mister”. Din ampla comparație transpare analogia cu lumina selenară (a lunii), a cărei funcție este aceea de a sugera
mecanismele cunoașterii luciferice. Luna poate fi percepută ca un dublu cosmic al ființei poetice. Asemenea luminii difuze a
lunii, cunoașterea poetică reprezintă un proces de iluminare, de revelare a tainelor existențiale nu prin rațiune (al cărei
corespondent ar fi lumina diurnă brutală) ci prin intermediul altor căi/ instrumente de cunoaștere: trăirea ,,largi fiori de sfânt
mister”, adică vibrația intensă, puternică în fața misterului. Prin această atitudine empatică, misterul universal se amplifică, se
îmbogățește: ,,așa îmbogățesc și eu întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister”. În termenii filosofiei blagiene, cripticul
devine și mai criptic și are loc astfel o variere calitativă a misterului, în sensul unei adânciri în mister până la identificarea cu
acesta: ,,și tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari/ sub ochii mei’’. Ultima sintagmă este extrem de
semnificativă din perspectiva instrumentelor de cunoaștere luciferică, aceasta presupune actul contemplării misterelor lumii.
Misterele sunt de esență sacră, așadar nu pot fi cunoscute pe cale rațională, ci prin contemplație (a privi cu admirație,
meditativ). Prin actul creator, eul poetic îmbogățește tainele lumii cu propriile înțelesuri, intuiții și revelații.
Finalul poeziei, introdus prin conjuncția subordonatoare ,,căci”, cu valoare deopotrivă explicativă și concluzivă,
conturează o nouă cale de sporire a misterului, prin iubire ,,căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. Ceea ce se
remarcă în această enumerație este faptul că toate întrupările concrete ale misterului sunt egalizate, ele sunt situate pe
același plan ca importanță. Ulimul instrument prin care se realizează cunoașterea luciferică, poetică este iubirea, dar nu în
sensul de eros, ci în sensul de adoptare a unei atitudini simpatetice, care presupune o situare a poetului în interiorul
misterului, până la identificarea cu acesta. Așa cum afirma filosoful H. Bergson în ,,Evoluția creatoare”, ,,artistul depășește
percepția comună, așezându-se în interiorul obiectului printr-un fel de simpatie, înlăturând cu ajutorul intuiției bariera pe care
spațiul o interpune între el și obiectul cunoașterii.” Prin urmare, instrumentele cunoașterii luciferice sunt: interiorizarea, trăirea
intensă, vibrația în fața misterului, contemplația și iubirea în sensul atitudinii simpatetice.
Din perpectiva relațiilor de simetrie, se observă reiterarea titlului, în primul vers al poeziei, recurența obsesivă a
pronumelui personal ,,eu” ca marcă textuală a unei imperative subiectivități, recurența motivului luminii, devenit prin repetiție
laitmotiv, motivul misterului reluat în text prin diverse sintagme, motivele poetice din seria enumerativă ,,flori, ochi, buze,
morminte.”
Elementele de opoziție conturează două paradigme cognitive antinomice, sugerate prin sintagmele ,,lumina mea” vs.
,,lumina altora”. Opoziția lumina vs. întuneric conturează polaritatea: cunoaștere vs. noncunoaștere și dezvăluie două moduri
de raportare diferite la conceptul de mister.
Prin această artă poetică, Lucian Blaga pledează pentru o poezie de cunoaștere definitorie pentru curentul modernist, dar
și pentru re-scrierea, în limbaj poetic modern, a marilor mituri fondatoare. Această opțiune estetică ”dovedește putința de a fi
modern, scincronic, universal, râmânând în același timp legat de miturile spiritualității noastre” (Eugen Simion, Scriitori români
de azi).