EXILAREA REVOLUŢIONARILOR MOLDOVENI ŞI

INCIDENTELE DE LA GALAŢI ŞI BRĂILA

(MARTIE–APRILIE 1848)

CONSTANTIN ARDELEANU
E-mail: ardcons@yahoo.com
Universitatea „Dunărea de Jos”, Galaţi

Cuvinte–cheie: Revoluţia de la 1848, Moldova, Galaţi, Brăila, Alexandru Ioan Cuza.

Abstract: The Proscription of the Moldavian Revolutionaries and the Incidents from
Galaţi and Brăila (March–April 1848). The paper analyses the conditions in which
thirteen of the most active Moldavian forty-eighters were arrested in Iaşi, in March 1848,
and transported to Galaţi, with the aim of being exiled at Măcin, a little town on the
Ottoman side of the Danube. On the basis of the contemporary documents, the author
presents the actions which aimed to rescue the patriots and the context in which six of
them managed to find refuge at the British vice-consulate in Brăila.

„Evadarea” la Brăila, în aprilie 1848, a şase patrioţi moldoveni deveniţi

indezirabili după tentativa de revoluţie de la Iaşi reprezintă un episod
binecunoscut în istoriografia noastră. Este suficient, în acest sens, să precizăm că
evenimentele din porturile Dunării de Jos sunt trecute în revistă, pe baza
informaţiilor accesibile în principalele colecţii de documente relative la istoria
anului 1848, în cele mai multe sinteze de istoria românilor sau în monografiile
dedicate revoluţiei paşoptiste. Însă tentativele de a-i salva pe proscrişii
moldoveni şi întreg contextul care le-a favorizat scăparea la Brăila sunt departe
de a fi complet elucidate, nu numai pentru că o asemenea întâmplare, în care a
fost implicat şi viitorul domnitor Alexandru Ioan Cuza, a căpătat curând
contururi legendare, cât mai cu seamă pentru că în desfăşurarea faptelor au
participat o mare varietate de factori de decizie – revoluţionarii înşişi, membrii
influentelor lor familii, autorităţile centrale de la Iaşi şi Bucureşti, autorităţile
locale de la Galaţi şi Brăila, corpul diplomatic din cele două capitale şi
subordonaţii lor din porturile dunărene etc. – mulţi dintre ei fiind şi autorii unor
relatări complet contradictorii legate de cele întâmplate. Plecând de la aceste
consideraţii, studiul de faţă îşi propune tocmai să clarifice, pe cât de mult
îngăduie sursele contemporane, principalele momente ale acţiunii de surghiunire
a celor treisprezece activi revoluţionari moldoveni. Recurgând la o expunere
descriptivă şi bogată în citate din documentele vremii, sperăm să păstrăm şi ceva
538 Constantin Ardeleanu

din savoarea unui episod care, prin intriga complicată, acţiunea bogată şi câteva
aspecte comice, are toate ingredientele speciei artistice, atunci la mare modă, a
vodevilului.
*
* *
La 28 martie 1848, în ziua următoare cunoscutei întruniri de la Hotelul
Petersburg din Iaşi, patrioţii moldoveni „au făcut o nouă adunare în casa
boierului logofet Costache Sturza, în care – imitând naţiunea franceză – au
declarat că sunt cu totul gata pentru întocmirea unor legi corespunzătoare şi
răspândirea lor”1. În această situaţie, cum raporta domnitorul Mihail Sturdza,
„am fost siliţi să luăm măsuri pentru respectarea legii. Şi astfel, fiul meu
Dimitrache, şeful trupelor, împreună cu fratele său Grigore, s-au deplasat la casa
unde erau adunate persoanele in chestiune, pentru arestarea imediată, prin forţă,
a acelora care erau vinovaţi”2. A doua zi, la 29 martie, beizadeaua Dimitrie
Sturdza3, general–inspector al miliţiei din Moldova, a dispus trimiterea la Galaţi,
„cu convoiu milităresc”, a şase dintre conducătorii acţiunilor revoluţionare,
anume Alexandru (Alecu) C. Moruzi, Alexandru (Alecu) Ioan Cuza, Nicolae
Catargiu, Vasile Canta, Grigore Romalo, Dimitrie Filipescu (Alhaz). Expedierea
prizonierilor s-a făcut în grabă, mandatat cu escortarea lor fiind căpitanul
Gheuca, pe care hatmanul Sturdza îl informa că arestaţii „au banii asupră-le,
lucru oprit de la toţi acei ce se arestuesc şi de care nici au trebuinţă ei la drum”;

1
Documente privitoare la anul revoluţionar 1848 în Moldova, vol. editat de Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1960, doc. 184, p. 178; o prezentare recentă a
evenimentelor petrecute la Iaşi în luna martie 1848, la Gh. Platon. Revoluţia de la 1848
în Moldova. Noi puncte de reper şi referinţă, în idem, De la constituirea naţiunii la
Marea Unire. Studii de istorie modernă, vol. V, Iaşi, 2005, p. 54-62.
2
Documente privitoare la anul revoluţionar 1848 în Moldova, doc. 184, p. 178;
amintirile contemporanilor confirmă tratamentul dur aplicat de autorităţi: „într-o singură
noapte peste 200 de oameni sunt prinşi, legaţi şi aruncaţi în închisori” – V. Alecsandri,
Protestaţie în numele Moldovei, a omenirei şi a lui Dumnezeu, în C. Bodea, 1848 la
români. O istorie în date şi mărturii, vol. I, Bucureşti, 1982, p. 396; „o roată de soldaţi i-
a sculat din somn, le-a legat mâinile la spate cu propriile lor cămeşi şi, cu însoţire de
lovituri de strat de puşcă, i-a condus la cazarmă, unde i-a trântit pe podelile goale” –
relatarea lui Radu Rosetti, fiul unuia dintre arestaţi, în idem, Amintiri, vol. I, Ce-am auzit
de la alţii, ediţie îngrijită de M. Anghelescu, Bucureşti, 1996, p. 127; revoluţionarii „fură
scoşi cu violenţă afară, maltrataţi sălbatec de soldaţi, cei mai mulţi beţi. Loviţi cu puştile,
târâţi pe strade de soldaţi şi de arnăuţi, plini de sânge din causa loviturilor, tinerii fură
duşi la cazarmă” – C. Colescu–Vartic, 1848. Zile revoluţionare, Bucureşti, 1898, p. 124.
3
Deşi corespondenţa oficială a fost purtată de Dimitrie Sturdza, Radu Rosetti afirma că
operaţiunea de surghiunire a fost coordonată, la Iaşi, de al doilea fiu al domnitorului,
mult mai energicul beizadea Grigore (R. Rosetti, op. cit., vol. I, p. 129).
 Exilarea revoluţionarilor moldoveni şi incidentele de la Galaţi şi Brăila (1848) 539

astfel, ofiţerului i se ordona ca la „cea întâi poştă să luaţi de la dânşii toţi banii
pe isvod anume arătător”4. Un alt convoi de militari şi cazaci, sub comanda
praporcicului Caramanlău, a primit ordinul de a însoţi un al doilea grup de şapte
„revoltanţi”, format din Manolache Costache Epureanu, Ioan Cuza, Sandu
Miclescu, Zaharia Moldovanu şi cei trei fraţi Rosetti – Răducanu, Lascăr şi
Mitică5.
Operaţiunea de surghiunire urma să fie condusă de colonelul Mişcenco,
şeful garnizoanei Galaţi, care, împreună cu directorul carantinei din portul
dunărean, spătarul Iancu Cozoni, trebuia să se înţeleagă cu aianul de la Măcin
pentru primirea revoluţionarilor. Îndată după aceea, „puindu-i în nişce cârlace
mari cu convoiul trebuincios spre aspră pază”, să-i treacă „în Turchia, trădându-i
d-lui Aianului”6. Treptat, implicarea lui Iancu Cozoni a devenit indezirabilă,
hatmanul Sturdza temându-se de faptul că, fiind „casnic al Răducăneştilor şi al
Muruzeştilor”, Cozoni putea face „vre-o iconomie spre scăparea lor”7. Cum
spătarului Cozoni i se scrisese să îl mituiască pe funcţionarul otoman de la
Măcin cu „vre-o sută de galbeni”, comandantul miliţiei moldoveneşti revenea cu
dispoziţia ca acesta să nu mai fie amestecat în nici un fel în expulzarea
prizonierilor; în plus, Mişcenco trebuia să meargă personal la aian, căruia, după
ce se va sârgui „a-l cumpăra cu 100 şi până la 200 de galbeni”, trebuia să-i
înmâneze adresele suveranului de la Iaşi8. În mesajul trimis notabilului otoman,
Mihail Sturdza îl ruga să-i preia în custodie pe cei surghiuniţi din Moldova, care
„au îndrăznit să instige poporul la unele tulburări şi au încercat să aibă atitudini
condamnabile împotriva legilor şi regulamentelor. Pentru liniştea poporului, şi în
scopul de a-i îndrepta pe instigatori, am considerat necesar ca ei să fie expulzaţi
din provincie”9.
Drumul din capitala Moldovei spre „schela” dunăreană a fost parcurs în
mare grabă, ostaticii fiind „legaţi în căruţe de poştă şi duşi la Galaţi, fără a li se
da nici apă măcar într-un drum de 14 poşte, fără a li se da nici mantale de

4
Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol. I, 1821–1848 iunie 20,
Bucureşti, 1902, doc. 52, p. 182.
5
Ibidem, doc. 54, p. 183; scurte informaţii biografice despre cei treisprezece
revoluţionari la Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, ediţie îngrijită de D. Ivănescu şi
V. Isac, Iaşi, 1973, p. 112-113 şi p. 116-117.
6
Anul 1848, vol. I, doc. 50, p. 181 (document republicat în Alexandru Ioan Cuza. Acte şi
scrisori, p. 112).
7
Anul 1848, vol. I, doc. 54, p. 183, doc. 58, p. 187; Iancu Cozoni era unchiul lui Vasile
Alecsandri şi omul de casă al fraţilor Rosetti, a se vedea P. Păltănea, Istoria oraşului
Galaţi. De la origini până la 1918, vol. I, Galaţi, 1994, p. 324.
8
Anul 1848, vol. I, doc. 58, p. 187.
9
Documente privitoare la anul revoluţionar 1848 în Moldova, doc. 130, p. 136.
540 Constantin Ardeleanu

coperit, spre a fi feriţi de răceala nopţii”10. Intervenţia unor prieteni apropiaţi sau
a rudelor celor arestaţi, care cel mai probabil au mituit pe soldaţii din escortă, a
făcut ca situaţia surghiuniţilor să se mai îmbunătăţească. Astfel, conform unei
relatări, Catinca Negri i-a aşteptat pe revoluţionari „cu dulceţi, apă rece şi alte
reconfortante, mai obţinând de la comandirul escortei să slăbească nodurile
legăturilor cari legau braţele arestanţilor”11. Primii şase prizonieri au ajuns la
cazarma din Galaţi în după-amiaza zilei de 30 martie, la 4 „ceasuri evropeneşti”,
în vreme ce convoiul din subordinea sublocotenentului Caramanlău a sosit în
portul Moldovei pe 31 martie, la „12 ceasuri evropeneşti, ziua”12. În aceeaşi
seară, colonelul Mişcenco a primit şi cei 200 de galbeni, cu care, „la noapte,
secret tainic, mă şi pornesc la Aianul, ca să capăt rezultatul”13.
În tot acest timp, la Iaşi existau temeri, pe care desfăşurările ulterioare
aveau să le dovedească justificate, în legătură cu pregătirea unor tentative de
eliberare a prizonierilor. Dincolo de ajutorul pe care îl putea acorda spătarul
Cozoni, în salvarea prizonierilor s-a implicat Costache Moruzi, pe care
autorităţile îl bănuiau că urmărea „să năvălească acolo şi, adunând Greci şi alţi
vagabonţi, să se ispitească a scăpă pe fratele său Alecu Muruz, şi pe ceilalţi
arestanţi”. Din acest motiv, în ajutorul colonelului Mişcenco a fost trimis
maiorul Duca, având misiunea de a-l prinde pe Costache Moruzi, „mort sau viu”,
şi a-l surghiuni „peste Dunăre, dacă va fi rămas in vieaţă” 14. Conform altor
informaţii, Costache Moruzi şi fraţii Vasilică şi Nicolae Ghica de la Budeşti „ar
aduna oameni înarmaţi de prin satele din sus şi de la Pechea, ca să năvălească la
Galaţi spre a scăpa pe trimişii la d-vs spre disţărare”15. Mărturia lui Costache

10
V. Alecsandri, Protestaţie în numele Moldovei ..., în C. Bodea, op. cit., vol. I, p. 396;
interesant, din perspectiva felului în care circula informaţia, este şi raportul lui Calcagni,
agentul britanic la Focşani, trimis superiorului său de la Bucureşti, Robert Colquhoun, la
2/14 aprilie 1848: „Douăzeci dintre marii boieri au fost escortaţi la Galaţi, legaţi cu sfori
şi îmbrăcaţi în haină militară şi urmează să fie trimişi în Turcia […]; condiţiile de
călătorie sunt cât se poate de proaste, prizonierii fiind legaţi cu sfori” – Revoluţia
română de la 1848 în context european, coord.: C. M. Lungu, Bucureşti, 1998, doc. 15,
p. 111; „Din Iaşi până la Galaţi, ei avură a suferi multu din cauza brutalităţilor soldaţilor
ce compuneau escorta lor. Ei nu fură trataţi cu mai multă atenţiune de cât criminalii
ordinari, când se trimitu la muncile publice” – Gh. Sion, Suvenire contimpurane,
Bucureşti, 1888, p. 258.
11
R. Rosetti, op. cit., vol. I, p. 128; L. Borş, Doamna Elena Cuza, ediţie îngrijită de
L. Cîrţu, Craiova, 1992, p. 29.
12
Anul 1848, vol. I, doc. 80, p. 220-221, doc. 81, p. 221; P. Păltănea, op. cit., vol. I,
p. 323, nota 870.
13
Anul 1848, vol. I, doc. 82, p. 221.
14
Ibidem, doc. 59, p. 187; a se vedea şi Anul revoluţionar 1848 în Moldova, sub redacţia
lui M. Roller, Bucureşti, 1950, doc. 23, p. 21 şi Documente privitoare la anul
revoluţionar 1848 în Moldova, doc. 137, p. 141.
15
Ibidem, doc. 158, p. 156.
 Exilarea revoluţionarilor moldoveni şi incidentele de la Galaţi şi Brăila (1848) 541

Moruzi, după arestarea sa, pare a confirma aceste acuze, căci patriotul
recunoştea, poate sub presiunea autorităţilor, că avea „scop a aduna oameni
înarmaţi şi a merge la Galaţi spre a da foc târgului, pentru a scăpa pe fraţii lui de
arme ce se găseau arestaţi la casarma de acolo”16.
Deşi după sosirea celor treisprezece ostatici la Galaţi informaţiile devin
tot mai contradictorii, o primă constatare care se impune din analiza
documentelor este că, de la bun început, s-au făcut numeroase încercări de
eliberare a prizonierilor, un rol important revenindu-i vice-consulului Charles
Cunningham. Conform relatării diplomatului britanic, în după-amiaza zilei de
miercuri 31 martie/12 aprilie, George Ghica, fost guvernator al oraşului Galaţi,
şi un anume dr. Martin l-au rugat pe Cunningham să facă uz de întreaga lui
influenţă pentru a evita trimiterea celor treisprezece prizonieri în Imperiul
Otoman. În aceeaşi seară, vice-consulul britanic a fost vizitat de consulul rus
Pavloff şi de un oarecare Goldner, la cererea cărora a acceptat să se întâlnească
cu Petre Mavrogheni, guvernatorul de Galaţi, care l-a informat că prizonierii nu
se aflau în subordinea lui, ci a colonelului Mişcenco, singurul responsabil cu
surghiunirea lor; Cunningham l-a întâlnit apoi pe colonelul de origine rusă, care
i-a declarat că „nu avea la acel moment ordine de a-i trimite pe prizonieri peste
Dunăre, însă dacă asemenea ordine vor veni îi trimite”17. Această informaţie nu
era, desigur, reală, Mişcenco având dispoziţii clare de a-i expatria pe reformiştii
moldoveni; oricum, este posibil ca polcovnicul să fi răspuns în acest fel pentru a
linişti spiritele, destul de agitate în acele zile în întreaga Moldovă.
După această vizită la cazarmă, Cunningham i-a transmis lui
Mavrogheni un mesaj, scriindu-i că era în interesul liniştii publice să nu permită
trimiterea prizonierilor peste Dunăre. În aceeaşi seară, diplomatul britanic l-a
vizitat şi pe vice-consulul rus Colla, care considera foarte severă decizia
adoptată împotriva celor treisprezece boieri moldoveni. În timpul unei întâlniri
pe străzile Galaţilor cu vice-consulii Austriei şi Rusiei, precum şi cu Goldner şi
Ghica, diplomatul britanic a aflat despre acţiunile care se preconizau pentru

16
Anul 1848, vol. I, doc. 119, p. 254; Costache Moruzi a fost prins la moşia Bărboşi,
proprietate a postelnicului Ioan Cuza, tatăl viitorului domnitor. Conform declaraţiei lui
Moruzi, „au fostu pregătit în putere a scoate pe fraţii săi moldoveni ce sunt închişi la
cazarmia din Galaţi şi au fostu hotărât a omorî pe oricarele i-ar fi eşit înainte” – N. Iorga,
Despre revoluţia de la 1848 în Moldova, Bucureşti, 1938, doc. III, p. 18-19.
17
Conform raportului lui Charles Cunningham către Samuel Gardner, 14/26 aprilie 1848
– The National Archives of the United Kingdom, Public Record Office (P.R.O.), Foreign
Office (F.O.), Fond 78 (Turcia), Dosar 195 (Rapoartele vice-consului britanic la Galaţi,
1847-1849), f. 157v; pentru o prezentare detaliată a atitudinii vice-consulilor britanici la
Galaţi şi Brăila în problema exilaţilor a se vedea B. Marinescu, Romanian-British
Political Relations, 1848-1877, Bucureşti, 1983, p. 25-31; cf. şi eadem, La position des
représentants de la Grande Bretagne dans les Principautés roumains face aux
événements révolutionnaires de 1848 en Moldavie, RRH, XVII, nr. 3, 1978, p. 446-455.
542 Constantin Ardeleanu

eliberarea prizonierilor. În raportul înaintat superiorului său, Cunningham

preciza că nici unul dintre străini nu era amestecat în aceste planuri, iar apoi
sublinia în mod expres că a refuzat să se implice în orice acţiune ce presupunea
folosirea forţei. În aceeaşi seară, în jurul orei 10, Cunningham a primit o nouă
vizită din partea lui Ghica şi Mavrogheni, care l-au anunţat că „ei şi alţi prieteni
au reuşit să aranjeze ca bărcile să fie atacate pe drum, iar prizonierii să fie
eliberaţi”18. Pentru acţiune aveau nevoie de 40-50 de oameni, motiv pentru care
i-au cerut vice-consulului britanic să-i sprijine în găsirea unor ionieni, supuşi
britanici, care să se implice în această misiune, participanţii fiind plătiţi cu
treizeci-patruzeci de ducaţi fiecare. Diplomatul afirma că planul i s-a părut
imposibil de realizat, căci gărzile aveau să opună rezistenţă, mulţi dintre
prizonieri putând fi răniţi sau ucişi. În fine, vice-consulul considera că i-a
determinat să renunţe la ideea de a ataca vasele, dar a fost rugat să se implice
pentru ca prizonierii să nu fie maltrataţi de către otomani. În orice caz, continua
raportul, în ziua următoare acestei întrevederi, adică joi 1/13 aprilie, Mavrogheni
şi Ghica se pregăteau să plece la Iaşi pentru „a obţine dreptate pentru cei
răzvrătiţi”19.
Dincolo de argumentele prin care încerca să-şi motiveze atitudinea,
versiunea lui Cunningham redă în mod veridic intensele tratative pentru a uşura
situaţia celor treisprezece patrioţi. Membri ai unor familii influente din Moldova,
cu multe legături inclusiv în cosmopolita lume gălăţeană, prizonierii deveniseră
obiectul unor negocieri de care nu erau străini mulţi dintre membrii
protipendadei locale. Chiar dacă erau deţinuţi în condiţii de siguranţă, relaţiile
familiilor lor i-au ajutat să beneficieze de un tratament privilegiat. Spre exemplu,
trebuie spus că revoluţionarii au putut să-şi procure acele produse considerate
strict necesare exilului; astfel, cu ajutorul lui Cozoni, „surguniţii au cumpărat un
mare număr de stecle de vin străin, Madeira şi Sauternes vechi, […], mai
izbutind să-l puie în geamandane cari s-au adăugat bagajului lor”20.
La 4/16 aprilie, în condiţiile în care nu fusese informat despre expulzarea
deţinuţilor, hatmanul Sturdza îl trimitea la Galaţi şi pe căpitanul Iacovachi,
împreună cu care Mişcenco, „fără a mai aştepta altă poruncă”, trebuia să-i
încredinţeze pe prizonieri aianului de Măcin21. Instrucţiunile privind expulzarea
erau clare şi arătau îngrijorarea ocârmuirii faţă de posibilitatea izbucnirii unor
mişcări pentru salvarea revoluţionarilor sau chiar pentru răsturnarea regimului:
„Trecerea lor peste Dunăre să chibzuiţi a nu fi prin târg sau pe la schele, nici

18
P.R.O., F.O., 78/195, f. 158; B. Marinescu, Romanian-British Political Relations,
p. 26.
19
P.R.O., F.O., 78/195, f. 158 şi 158v; B. Marinescu, Romanian-British Political
Relations, p. 26.
20
R. Rosetti, op. cit., vol. I, p. 129.
21
Anul 1848, vol. I, doc. 97, p. 236-237; Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, p. 122-123.
 Exilarea revoluţionarilor moldoveni şi incidentele de la Galaţi şi Brăila (1848) 543

ziua, ci pe înnoptat, scoţându-i pe drumul tăiat pentru cărătura apei la casarmă,

sau şi pe aiurea pe unde veţi socoti loc dosit, ca să nu se adune privitori, nici să
vadă nimenea când îi veţi scoate din casarmă şi îmbarca, având convoiul
trebuitor de militari spre sigura lor expeduire”22.
Între timp, cel mai probabil la 1/13 aprilie, Mişcenco a mers personal la
Măcin şi l-a mituit pe notabilul otoman, iar în dimineaţa zilei de 3/15 aprilie,
„năimind trei bărci mari şi una a Căpitanului de port, pentru convoiu, am purces
din Galaţi cu revoltanţii în cea mai bună linişte, întovărşit fiind de 3 ofiţeri,
anume C. Steriade, Gheuca şi Climent, 2 candidaţi Caraiman, Barberi şi 30
soldaţi, şi purcederea din Galaţi a urmat în cea mai bună rândueală militărească”.
Plecarea era însă foarte diferită de recomandările autorităţilor centrale, la ea
participând „3.000 de norod, în numărul cărora erau şi rudeniile revoltanţilor, şi
precum am simţit a fost scopos de a scăpa pe revoltanţi din mâna mea cu
silnicie, dar aceasta nu s-a întâmplat”23. În drumul spre Măcin, conform
raportului oficial al polcovnicului, pe Dunăre s-a iscat o furtună mare, care a
forţat convoiul să oprească de mai multe ori. „Dar în urmă furtuna mărindu-se a
aruncat bărcile, în cari se aflau revoltanţii la nisip, şi ne îngrozi primejdia de a fi
înecaţi. Deci eu văzând asta […], am luat pe revoltanţi din bărcile primejduite,
cu aceea ca să prelungesc mergerea, însă barca mea fiind mică şi de greutatea
oamenilor a fost singură în primejdie de a se îneca, şi de îndată am fost aruncaţi
de valuri pe pământul Valachiei, lângă Brăila”24. În această situaţie, Mişcenco a
considerat mai potrivit să meargă la cazarma Brăilei, pentru a asigura paza
prizonierilor; dar, pe drum, profitând de o „strâmtoare în care am fost”, şase
dintre surghiuniţi, Moruzi, Al. I. Cuza, Epureanu, Canta, Lascăr Rosetti şi
Moldovanu, s-au refugiat la consulatul britanic din Brăila25.
Versiunea oficială a ofiţerului moldovean este însă contrazisă de
celelalte relatări, şi ele cu o suficientă doză de subiectivism şi exagerare, dar
având drept sursă tocmai pe patrioţii atunci transportaţi spre Dobrogea. Astfel,
conform memoriilor scriitorului Gheorghe Sion, prieten apropiat al ostaticilor,
proscrişii au găsit calea „de a utiliza pofta de băutură a polcovnicului ce-i
conducea, şi începură a-lu îndesa cu butilcele, care se vărsau în gâtlejul său ca în
vasul Danaidelor”. Apoi au fost ameţiţi de alcool şi soldaţii, aşa că, „ocupaţi cu
desfacerea butelcilor, vâslaşii făceau alene datoria lor”26. Timpul a trecut cu

22
Anul 1848, vol. I, doc. 96, p. 236.
23
Ibidem, doc. 100, p. 239; document republicat şi în Alexandru Ioan Cuza. Acte şi
scrisori, p. 123-125; „Publicul numeros de dame şi de orăşeni ce era pe mal, cea mai
mare cu lacrimele în ochi, asista la această îmbarcare”, căci erau zvonuri că arestaţii
aveau să fie împuşcaţi chiar pe barcă sau aruncaţi în Dunăre cu mâinile legate – Gh.
Sion, op. cit., p. 259.
24
Anul 1848, vol. I, doc. 100, p. 240.
25
Ibidem.
26
Gh. Sion, op. cit., p. 260.
544 Constantin Ardeleanu

repeziciune, iar „barca mai mult retrograda în loc de a înainta”, cu urmarea că nu

puteau ajunge decât foarte târziu la Măcin. Cum acţiunile lor erau îngreunate,
„căci valurile se făceau din ce în ce mai ameninţătoare, şi vântul se schimbase
într-o adevărată vijelie”, ofiţerii au decis să oprească la Brăila. Aici, scăparea
moldovenilor a fost mult facilitată de faptul că unii dintre soldaţi erau probabil
iniţiaţi într-o conspiraţie de scăpare, iar alţii erau „ameţiţi de băutură”27. Şi Radu
Rosetti îşi amintea, din relatările unora dintre participanţii la evenimente, că
ofiţerii şi soldaţii erau în stare avansată de ebrietate, „încât nu mai putea nimene
să mânuiască vâslele şi de aceea Mişcenco a fost silit să debarce la Brăila, căci
mai departe nu ar fi putut merge”28.
Dacă multe surse fac referire la faptul că unii soldaţi au dovedit o
atitudine favorabilă arestaţilor, fiind probabil cumpăraţi, trebuie spus că, dincolo
de acuzele colonelului Mişcenco, amestecul direct al vice-consulului britanic la
Galaţi este dificil de dovedit29. Astfel, varianta quasi-unanimă în istoriografia
noastră, vorbind despre faptul că, prin mijlocirea rudelor prizonierilor şi a lui
Cunningham, marinarii greci, supuşi englezi care trebuiau să conducă bărcile
peste Dunăre, fuseseră cumpăraţi pentru a contribui la evadarea revoluţionarilor,
rezistă la o analiză logică, dar mai are nevoie de documente pentru a-şi dovedi
completa veracitate. O altă privinţă în care aspectele legendare şi cele istorice se
întrepătrund, dincolo de posibilitatea de a mai discerne realitatea, ţine de rolul
Elenei Cuza în pregătirea evadării30 şi de felul în care viitorul domn, Alexandru

27
Ibidem, p. 261.
28
R. Rosetti, op. cit., vol. I, p. 129; idem, Familia Rosetti, vol. I, Bucureşti, 1938, p. 197;
în timpul călătoriei, „surghuniţii dând şampanie ofiţerului ce-i conducea şi soldaţilor, îi
îmbătară şi îl făcură să se strămute în alte bărci; iar marinarii cumpăraţi apucară, în loc
de direcţia Măcinului, acea a Brăilei, unde ajungând mai curând decât barca cu soldaţii,
surguniţii o rupseră de fugă în toate părţile” (A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol.
I, Iaşi, 1903, p. 20).
29
Într-un raport din 19 mai/1 iunie, Cunningham transmitea la Constantinopol că un
aghiotant al domnitorului Sturdza sosise la Galaţi pentru a-l aresta pe Steriade, vinovat
de incidentul fugii celor şase; suspecţi mai erau Mavrogheni, Ghica şi consulul rus
Pavloff – P.R.O., F.O., 78/195, f. 177.
30
A se vedea A. D. Xenopol, op. cit., vol. I, p. 20, urmat de L. Borş, op. cit., p. 29-30,
C. C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Bucureşti, 1968, p. 183; idem, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ediţia a II-a, Bucureşti,
2000, p. 62. Desigur că, alături de rudele celorlalţi revoluţionari, şi Elena Cuza a
participat activ la tentativele de eliberare a arestaţilor; astfel, dacă Dimitrie Golescu
lăuda, într-o scrisoare din 11/23 august 1848, bravura doamnei Elena (G. Maxim
Burdujanu, Démétre G. Golescu (1807-1892), MERF, IV, 1930, p. 60-61, apud P.
Păltănea, op. cit., vol. I, p. 325, nota 875) şi alte surse amintesc implicarea soţiilor lui Al.
I. Cuza şi Iorgu Ghica în tentativele de evadare de la Galaţi (Alexandru Ioan Cuza. Acte
şi scrisori, p. XVIII; D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, Iaşi,
2001, p. 31).
 Exilarea revoluţionarilor moldoveni şi incidentele de la Galaţi şi Brăila (1848) 545

Ioan Cuza, a ajuns la consulatul britanic. Fiind rănit la picior şi neputându-se

deplasa foarte rapid, Cuza „fu prins din urmă de ofiţerul care ajunsese şi el cu
barca la Brăila. Cuza i se jălui cât de neomeos se purtase cu el tovarăşii săi care,
ştiindu-1 rănit, îl părăsise, şi că spre a-şi răsbuna împrotiva lor, el voeşte să-i
arate locul unde ei s-au ascuns. Ofiţerul mulţămit, dete braţul lui Cuza, spre a-i
uşura mersul. Cuza îl duse la locuinţa consulatului englez, proteguitorul
surguniţilor şi, când intră pe uşă, scoase pălăria şi mulţămi ofiţerului pentru
întovărăşire. Acesta, văzând atunci bandiera englezască, înţălese că a fost
păcălit”31.
Trecând peste faptul că unele dintre momentele prezentate până acum ţin
de o adevărată comedie a erorilor, trebuie să admitem că întregul episod al
transportării prizonierilor de la Galaţi spre Măcin prezintă câteva grave
probleme de organizare, pe care hatmanul Sturdza le-a semnalat în mesajele sale,
vorbind de o „urmare neînţeleaptă şi fără judecată” a colonelului Mişcenco, ce
adusese „cea mai mare nemulţumire” domnitorului. În primul rând era vorba de
faptul că „aţi pornit pe revoltanţi a-i trece peste Dunăre prin schelă şi ziua, iar nu
pe la un loc tainic […] şi noaptea sau foarte dimineaţă, căci de se împlineau
nisce aşa măsuri, nu s-ar fi adunat rudele lor şi numeros norod”. Apoi,
prizonierii trebuiau trecuţi dincolo de Dunăre, putând fi duşi la Măcin „pe uscat,
fie şi mai depărtat drum, dar cu siguranţie, d-v v-aţi îndreptat pe Dunăre către
Macin, drum mult mai lung pe apă şi supus primejdiei”. Pe malul drept al
fluviului, puteau fi năimiţi câţiva otomani, „spre întărirea convoiului”, astfel
încât să se ajungă fără incidente la Măcin, la fel cum alte probleme erau faptul că
prizonierii fuseseră transportaţi nelegaţi, „căci de erau ei legaţi, în vreme ce
furtuna v-a dat pe ţărmul Valachiei, n-ar fi putut scăpa”, sau că fuseseră escortaţi
de prea puţini soldaţi, doar 30 la număr. Ultimul reproş ţinea de neajunsul că
înainte de debarcarea la Brăila, Mişcenco ar fi trebuit să se înţeleagă cu
colonelul Engel, comandantul miliţiei din portul Ţării Româneşti, şi să-i solicite
„ajutor de soldaţi pentru ducerea lor în bună orândueală până la casarmă, şi a
doua zi cu asemenea ajutor a-i îmbarca şi a-i trece la locul hotărât”32.
În răspunsul său, polcovnicul încerca să-şi explice acţiunile, dar
argumentele sale sunt departe de a demonstra respectarea tuturor precauţiilor
pentru expulzarea în siguranţă a arestaţilor. Prizonierii fuseseră scoşi din
cazarmă dimineaţă, la răsăritul soarelui, nu prin oraş sau prin schela portului, „ci
drept Ţiglina, prin dosul casarmei, la un dosit loc, unde erau bărcile gătite de cu
noapte”. Totuşi, numărul curioşilor prezenţi, pe care ofiţerul însuşi îl preciza –
3.000, este extrem de mare, având în vedere populaţia oraşului la acea dată, fiind
greu de crezut că un public atât de numeros ar fi asistat la spectacolul deportării

31
A. D. Xenopol, op. cit., vol. I, p. 20; o relatare asemănătoare în lucrarea lui
M. Mihalache, Cuza Vodă, Bucureşti, 1966, p. 21.
32
Anul 1848, vol. I, doc. 125, p. 258-259.
546 Constantin Ardeleanu

dacă detaliile legate de operaţiune nu ar fi fost cunoscute de un oraş întreg, iar

ora n-ar fi fost una convenabilă. Apoi, se justifica Mişcenco, nu fusese posibil ca
prizonierii să fie transportaţi la Măcin pe uscat, pe malul dobrogean, pe motiv că
Dunărea era crescută şi „vărsată peste maluri”. În acelaşi timp, când discutase cu
aianul de Măcin, „oameni eu am cerut, viindu-mi în cuget atunci, şi nu mi-a
dat”33. Ostaticii nu au putut fi duşi legaţi, pentru că se putea face „vuet şi o
tulburare negândita, după pregătirile ce erau făcute din partea D. D. Consuli
englesesc şi avstriecesc, cu oameni înarmaţi”34. În tot acest lanţ al slăbiciunilor,
unele scăpări sunt destul de suspecte, având în vedere marea experienţă a
ofiţerului, ceea ce-l făcea pe Nicolae Iorga să considere, cu marele lui fler
istoric, că Mişcenco „a făcut ce-a făcut şi o parte dintre dânşii au scăpat de sub
îngrijirea lui, rămânând ca el să tragă consecinţele”35.
Conform raportului vice-consulului britanic la Brăila, St. Vincent Lloyd,
sâmbătă 3/15 aprilie, pe la orele 19,00, cei şase prizonieri amintiţi mai sus au
intrat „în fugă în casa mea, rugându-mă insistent să le acord azil temporar şi
protecţie, întrucât erau urmăriţi de soldaţi din Valahia şi cerându-mi să depun
toate eforturile pentru a acorda protecţie altor 7 prieteni de ai lor, care nu se
aflau departe şi care neştiind cum să găsească Vice-Consulatul puteau fi
prinşi”36. În informaţiile trimise superiorului de la Bucureşti, importante pentru
faptul că proveneau direct de la evadaţi, se spunea că „vântul şi curentul apei
fiind foarte puternice şi contrarii, [bărcile] au ajuns târziu după amiază abia la
gura canalului Măcin; cele două bărci cu soldaţi, rămânând în urmă, ei au fost
siliţi să debarce la Brăila; cei 13 profitând de împrejurare au fugit de îndată şi pe
cât înţeleg toţi ar fi ajuns la Vice-Consulat daca ar fi cunoscut drumul şi
locurile”37.
În aceeaşi seară, Mişcenco a făcut mai multe încercări de a obţine
custodia celor şase „evadaţi”; la solicitările sale, Lloyd a răspuns, din consulatul
înconjurat de supuşi britanici înarmaţi, că „el nu dă nici un om, care caută
scăpare la dânsul, şi că în zadar mă silesc a-i cere”38. La insistenţele colonelului,
cei şase i-au transmis că „ei voiesc de sine a se da spre a merge la Măcin”, dar se
temeau „de a nu fi osândiţi cu moarte acolo”, ceea ce, scria mai târziu hatmanul
Sturdza, îl surprindea pe domnitorul de la Iaşi, care nu avusese în vedere o
asemenea pedeapsă39. Ofiţerul l-a întâlnit apoi pe cârmuitorul judeţului Brăila,

33
Ibidem, doc. 135, p. 268-269.
34
Ibidem.
35
N. Iorga, op. cit., p. 13; „de fapt, cu toate măsurile luate, furtuna, şi poate nu numai ea,
mână bărcile spre Brăila” – idem, Istoria românilor, vol. IX, Unificatorii, Bucureşti,
1938, p. 126.
36
C. Bodea, op. cit., vol. I, doc. 96, p. 378.
37
Ibidem, p. 378-379.
38
Anul 1848, vol. I, doc. 100, p. 240.
39
Ibidem, doc. 126, p. 260.
 Exilarea revoluţionarilor moldoveni şi incidentele de la Galaţi şi Brăila (1848) 547

polcovnicul Iacobson, căruia i-a cerut să-l sprijine în recuperarea fugarilor sau,
cel puţin, să se ocupe de „neeşirea lor din oraş şi chiar la d-l Consul sub pază,
nefiind cu dreptate a ocroti arestanţi”40. Însă nici Iacobson nu l-a putut ajuta, în
condiţiile în care cererea adresată vice-consulului britanic a primit acelaşi
răspuns nefavorabil, Lloyd considerând că era de datoria lui era să ofere, cel
puţin deocamdată, azil celor care îi solicitaseră protecţie41.
Primele tentative de fugă au fost puse la cale încă din cea dintâi noapte
petrecută la vice-consulatul englez din Brăila, evadaţii folosindu-se de bunele
relaţii pe care le aveau cu corpul diplomatic britanic şi austriac din porturile
dunărene42. Într-un mesaj trimis consulului austriac la Galaţi, C. W. Huber, în
noaptea de 3/15 aprilie, cei şase îi explicau situaţia lor critică, „fiind vorba de nu
mai puţin decât împuşcarea lui Moruzi şi A. Cuza”; totodată, îi solicitau
permisiunea, „dacă este posibil”, să se îmbarce la Brăila pe vasul Companiei
austriece de navigaţie cu aburi, unde să primească sprijin împotriva „unor
eventuale cercetări întreprinse de guvernul moldovean sau muntean”43.
Paşapoartele austriece le-au fost transmise în ziua următoare, prin intermediul
unuia dintre funcţionarii monarhiei habsburgice, însă guvernatorul Brăilei a
refuzat sa le vizeze documentele, cerând predarea transfugilor şi luând toate
masurile pentru a împiedica plecarea acestora44. Supravegherea permanentă din
partea „guvernului local” i-a împiedicat să părăsească imediat portul Brăila, cu
ajutorul bastimentului austriac, astfel că, în urma sfatului pe care l-au primit de
la cei care le-au dovedit „simpatia lor sinceră”, patrioţii moldovenii au hotărât să
aştepte până când „Argusul va adormi”45.
În ziua următoare, refugiaţii s-au întâlnit cu consulul Huber, „venit aici
în persoană, pentru a încerca să convingă autorităţile locale să-i lase să plece”,
iar luni, 5/17 aprilie, au avut o lungă întrevedere cu Kotzebue, consulul general
rus la Bucureşti, aflat în tranzit prin Brăila, în drum de la Iaşi spre Bucureşti, şi
cu diplomatul Colla, vice-consulul rus la Galaţi, care au încercat să-i convingă să

40
Ibidem, doc. 106, p. 245.
41
Ibidem, doc. 100, p. 240; C. Bodea, op. cit., vol. I, doc. 96, p. 379.
42
Rapoartele austriece amintesc colaborarea şi consensul dintre respectivii diplomaţi –
E. Cosma, Consulatele, agenţiile consulare şi stărostiile Austriei în Principatul
Moldovei (1846-1850), AIIC, XLVI, 2007, p. 144.
43
Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, p. 120; D. Ivănescu, op. cit., p. 31-32 (consulul
austriac trebuia să decidă dacă paşapoartele să fie eliberate pe numele lor adevărate sau
pe nume fictive). Informaţii identice şi în alte lucrări ale aceluiaşi autor: idem, Date noi
despre Alexandru Ioan Cuza înainte de domnie, Danubius, VI-VII, 1972-1973, p. 116 şi
idem, Contribuţii la biografia lui Alexandru Ioan Cuza înainte de domnie, în Cuza Vodă.
In Memoriam, coord.: L. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub, Iaşi, 1973, p. 66-67.
44
C. Bodea, op. cit., vol. I, doc. 96, p. 379.
45
D. Ivănescu, Date noi despre Alexandru Ioan Cuza, p. 116; idem, Alexandru Ioan
Cuza în conştiinţa posterităţii, p. 32.
548 Constantin Ardeleanu

se predea46. În timpul discuţiei, cei şase boieri l-au rugat să-şi folosească
influenţa pe lângă guvernul Ţării Româneşti pentru a le înlesni fuga din ţară.
Deşi a refuzat să le acorde ajutorul solicitat, Kotzebue „le-a dat de înţeles că
detenţia lor la Măcin va fi de scurtă durată”47. O rugăminte similară fusese
transmisă şi consulului britanic la Bucureşti, Colquhoun, care, câteva zile mai
târziu, scria că îi era imposibil să intervină în mod direct pe lângă guvernul local
pentru a le facilita plecarea din ţară, sperând, totodată, că boierii moldoveni vor
găsi „vreun mijloc de scăpare, mai ales că în primele trei zile au existat
asemenea ocazii pe care însă le-au ratat din cauza ezitării celor implicaţi”48.
Nehotărârea, trebuie spus, era în strânsă legătură şi cu informaţiile
contradictorii primite la vice-consulatul britanic din Brăila. Astfel, în condiţiile
în care au primit asigurări că puteau încerca să fugă, ordinele fiind date „numai
de formă”, a avut loc o nouă tentativă de a părăsi clădirea în care se adăposteau.
Alexandru Ioan Cuza „a reuşit să se refugieze la bordul unui vas englez din port,
ceilalţi intenţionând să-i urmeze dacă nu avea să se dea nici o alarmă”, însă
semnalul a fost dat imediat, santinelele au fost dublate şi au fost luate toate
măsurile pentru a împiedica fuga celorlalţi prizonieri, care au hotărât să aştepte
răspunsul cererilor trimise la Bucureşti49. După fuga viitorului domn, serviciile
de oaste, poliţie şi carantină din Brăila au adoptat măsuri extraordinare de
securitate, dar, conform raportului lui Lloyd, evadaţii au primit numeroase
propuneri de evadare din partea unor civili, refuzate de teamă că în spatele lor se
ascundeau tentative de arestare iniţiate de autorităţile locale muntene50.
În tot acest timp, pertractările cu autorităţile locale au continuat, oficialii
insistând pentru predarea fugarilor51, iar Lloyd răspunzând că se impunea „a se
slobozi acelor complotişti voie a se îmbarca în vapor, arătând încă d. Viţ-Consol
şi paspoartele ce au în No. de două de la cinst. Consolat austriacesc din Galaţi,
d-a merge la Viena”. Cum însă revoluţionarii erau solicitaţi şi de colonelul
Mişcenco, ei nu puteau fi eliberaţi fără aprobarea autorităţilor centrale, motiv

46
C. Bodea, op. cit., vol. I, doc. 96, p. 379.
47
Revoluţia română de la 1848 în context european, doc. 19, p. 135.
48
Ibidem; B. Marinescu, Romanian-British Political Relations, p. 30.
49
C. Bodea, op. cit., vol. I, doc. 96, p. 379.
50
Ibidem.
51
Pentru referiri la adresa lui Iacobson către Lloyd (6/18 aprilie) şi la o scrisoare a celor
cinci rămaşi la Brăila către Colquhoun (7/19 aprilie 1848), cf. ibidem, p. 381; la 7/19
aprilie, boierii au trimis un mesaj agentului austriac la Bucureşti, Casimir von Timoni,
rugându-l să intervină la conducerea Munteniei pentru eliberarea lor. Trebuie spus că
Timoni s-a plâns superiorilor de la Viena de comportamentul consulului Huber, care a
încălcat neutralitatea ţării sale prin faptul că a asigurat paşapoarte fugarilor moldoveni şi
s-a deplasat la Brăila, la locuinţa vice-consulului britanic, pentru a-şi oferi ajutorul – E.
Cosma, op. cit., p. 145; eadem, Casimir von Timoni, şeful agenţiei c. c. de la Bucureşti
(1832-1849), AIIC, XLV, 2006, p. 304.
 Exilarea revoluţionarilor moldoveni şi incidentele de la Galaţi şi Brăila (1848) 549

pentru care polcovnicul Iacobson a solicitat instrucţiuni de la Departamentul

Treburilor Dinlăuntru de la Bucureşti52. Dispoziţiile veneau câteva zile mai
târziu, când guvernanţii munteni răspundeau că vice-consulul, „carele este
rânduit şi însărcinat numai pentru sprijinirea comerţului naţiei sale, se amestecă
şi la interesurile şi dispoziţiile locuitorilor ţării şi ale dregătoriilor locale”. Cum
atitudinea lui Lloyd era „împotriva cuviinţei şi a dreptului internaţional”,
cârmuirea solicita ca răzvrătiţii să fie predaţi necondiţionat colonelului
Mişcenco; în caz de refuz, autorităţile brăilene trebuiau să ia „o neadormită
privighere şi măsuri poliţienesci, ca nimenia din aceştia să nu se strecoare din
localul Viţ-Consulatului, ci în ori-ce vreme vor eşi de acolo să pue mâna pe
dânşii şi să-i dea subt straşnică pază în primirea dregătorilor Moldaviel”53.
Interesante pentru felul în care circulau veştile sunt alte câteva informaţii
din surse diplomatice şi din presa contemporană. Astfel, rapoartele trimise
superiorilor de consulul britanic şi cel francez la Bucureşti, Colquhoun şi
respectiv de Nion, ambele datate 8/20 aprilie 1848, după ce oferă câteva
informaţii generale despre arestarea şi strămutarea prizonierilor, amintesc că
„şase dintre aceşti tineri au găsit mijlocul de a se refugia la vice-consulul
Angliei. Trei au evadat, fără a se mai şti ce s-a întâmplat cu ei. Ceilalţi patru au
fost imediat trimişi la fortăreaţa Macin”54. La fel de distorsionate sunt şi
informaţiile cuprinse într-o corespondenţă trimisă „Gazetei de Transilvania”, în
care se afirma că „după îndemnul general consulului Rusiei, care le jurui
neîntârziată liberare, numiţii [refugiaţi] se înduplecară de a pluti şi ei la cetatea
Măcin”55.
Revenind la situaţia colonelului Mişcenco, prima lui misiune după
incidentul de la Brăila a fost exilarea celor şapte prizonieri încă deţinuţi în

52
Anul 1848, vol. I, doc. 106, p. 244, doc. 128, p. 261 (documente republicate şi în
Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, p. 126-127 şi p. 133-135).
53
Anul 1848, vol. I, doc. 122, p. 257; „Deşi Departamentul, prin ştafetă iarăşi, n-a
întârziat a răspunde acei Cârmuiri, ca să arate acelui Viţ-Consulat că stăpânirea vede o
osebită mâhnire partea şi drepturile ce-şi însuşesce domnia sa, de a se amesteca la
trebuinţele locuitorilor ţării şi la disposiţiile Guvernului local, într-o vreme ce ale sale
îndatoriri nu se întind decât la aceea de a proteja comerţul şi interesurile supuşilor
Britanici, şi că această urmare este cu totul în potrivă şi a cuviinţei şi a dreptului
internaţional, şi să îndemne pe domnia sa a da Comandirului din oştirea Moldovei pe
acei şase comprometaţi, spre a urma cu dânşii după instrucţiile ce are” – ibidem, doc.
128, p. 261-262.
54
Ibidem, doc. 147, p. 279; Revoluţia română de la 1848 în context european, doc. 17, p. 126.
55
Anul 1848, vol. I, doc. 154, p. 292; informaţia că cei şase s-ar fi predat la promisiunile
de indulgenţă ale consulului Kotzebue apare şi în raportul lui Guéroult, la 9/21 aprilie
1848, către ministrul Afacerilor Externe al Franţei, Lamartine – Tr. Ionescu, Activitatea
consulatelor franceze din Principatele Române în timpul revoluţiei de la 1848, RdI,
XXXI, nr. 5, 1978, p. 814.
550 Constantin Ardeleanu

custodie. Transportarea lor a avut loc pe 4/16 aprilie, când au fost trimişi la
Măcin „cu barca militărească, şalupa Brăilei, cu doi ofiţeri, C. Steriadi şi
Climent, 1 caraul, spre a-i da sub cvitanţie Aianului de acolo”56. De soarta
acestor prizonieri s-a ocupat îndeaproape acelaşi Cunningham, care a devenit şi
mai mult ţinta diatribelor lui Mişcenco, parcă tot mai convins că fusese victima
unei mari conspiraţii. Deşi, conform rapoartelor colonelului, uneltirile
diplomatului britanic erau vechi, el nu a informat Iaşii despre ele decât după
fuga celor şase la Brăila. Astfel, abia într-un raport din 4/16 aprilie, Mişcenco
scria că o parte din culpă aparţinea vice-consulului britanic, „care mai înainte de
pornirea revoltanţilor a pornit singur cu bărci pe Dunăre, cu vre-o 80 oameni,
supuşi ai săi, să ne ţie calea să iea pe revoltanţi cu răsboiu, şi să meargă la Măcin
să propună Aianului să nu-i primească”. La fel de vinovaţi, în opinia ofiţerului,
erau vice-consulul austriac Huber, şi el de mare ajutor pentru „revoltanţi”, şi
vice-consulul britanic la Brăila, Lloyd, cel care oferise protecţie surghiuniţilor57.
Faptul că la Iaşi nu erau cunoscute tentativele lui Cunningham de a-i face scăpaţi
pe cei treisprezece ostatici rezultă şi dintr-un mesaj trimis de domnitorul Mihail
Sturdza lui P. Mavrogheni, imediat după ce în capitală se aflase despre fuga
celor şase exilaţi: „Viţ-Consulul britanicesc din acel port [Galaţi] ar fi uneltit
chipuri de a-i trage pe pomeniţii la portul Ibrailii, de şi ne îndoim despre asămine
întâmplare, cu atâta mai mult că întru aciasta nu s-au primit vre un raport
ofiţial”58.
Deşi, cum considera şi cercetătoarea Beatrice Marinescu, amestecul lui
Cunningham în toată acţiunea nu poate fi pus în discuţie, Mişcenco avea tot
interesul să-i exagereze implicarea59, în condiţiile în care o conspiraţie bine pusă
la punct putea servi drept scuză pentru a-şi justifica eşecul de a-i preda pe toţi cei
treisprezece prizonieri la Măcin. La fel de firesc, vice-consulul britanic şi-a
apărat cu hotărâre atitudinea, considerând complet nefondate acuzaţiile că ar fi
urmărit „să tulbure liniştea publică” şi mai ales „că a intenţionat să-i atace pe
soldaţi” prin ridicarea la luptă a supuşilor ionieni60. Cunningham suspecta că
fusese denunţat de unul dintre cei doi boieri cu care se întâlnise la Galaţi,

56
Anul 1848, vol. I, doc. 100, p. 240, doc. 111, p. 249.
57
Ibidem, doc. 100, p. 241; Cunningham „era gătit pe gârla Măcinului cu multe bărci şi
numeroasă parte de supuşi ai săi înarmaţi, pre cât am înţeles, să-i iea din mânile noastre
pe toţi cu sânge şi silnicie” – ibidem, doc. 135, p. 269.
58
G. T. Kirileanu, Două scrisori ale lui Vodă Mihai Sturza din 1848-1849, în Amintirea
lui Constantin Giurescu la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui (1875-1918),
Bucureşti, 1944, p. 302; într-un ordin trimis isprăvniciilor, la 5/17 aprilie, domnitorul
vorbea despre faptul că revoluţionarii, „prin chipuri uneltite din partea altor străini, ar fi
scăpat în Valachia” – Anul 1848, vol. I, doc. 108, p. 246.
59
B. Marinescu, Romanian-British Political Relations, p. 25.
60
P.R.O., F.O., 78/195, f. 157; B. Marinescu, Romanian-British Political Relations, p. 25.
 Exilarea revoluţionarilor moldoveni şi incidentele de la Galaţi şi Brăila (1848) 551

Mavrogheni sau Ghica61, amintind, în apărarea sa, declaraţia negustorului grec

Epaminonda Pano, cum că supuşii britanici din Galaţi hotărâseră să se strângă la
vice-consulat şi să-l apere în caz de turbulenţe serioase. În acelaşi timp, vice-
consulul recunoştea faptul că a fost rugat de prietenii şi rudele prizonierilor să-i
ajute să scape şi că i s-a cerut să însoţească bărcile care transportau prizonierii la
Măcin, căci existau motive să se creadă că ostaticii vor fi aruncaţi în fluviu pe
drumul către localitatea dobrogeană. Desigur, continua diplomatul în raportul
său, nu avea nimic de-a face cu cele petrecute la Brăila, iar în cursul unei
întâlniri cu cei refugiaţi la omologul său brăilean chiar încercase să-i convingă să
se predea62.
Dincolo de aceste explicaţii extrem de necesare pentru evitarea unui
conflict diplomatic şi pentru a-şi scoate superiorul dintr-o situaţie dificilă, este
clar că Ch. Cunningham a fost foarte interesat de soarta prizonierilor, de care s-a
preocupat îndeaproape. Astfel, vice-consulul britanic la Galaţi pretindea că pe
data de 3/15 aprilie a plecat, pe uscat, la Brăila, de unde a trecut fluviul într-o
barcă şi, în seara zilei de sâmbătă, a intrat în carantină, fiindu-i imposibil să mai
comunice cu ostaticii. Revenit pe malul stâng al Dunării, Cunningham a mers la
Brăila, unde a exprimat, într-o discuţie cu colegul său Lloyd, punctul de vedere
că nu era oportună predarea prizonierilor către autorităţi, ci se impunea ca
aceştia să se predea singuri, ceea ce le-a şi transmis celor şase transfugi, pe care
i-a întâlnit în curtea reşedinţei diplomatului britanic la Brăila63. La începutul
săptămânii următoare, Cunningham a mers din nou la Măcin, încercând să se
asigure că cei şapte boieri moldoveni erau bine trataţi şi ceruindu-i aianului
eliberarea lor imediată, pe motiv că greşise atunci când i-a primit şi închis, fără a
deţine autoritate în acest sens64. Conform propriilor mărturii, diplomatul britanic
nu a avut parte de o primire foarte protocolară, căci în seara zilei de 6/18 aprilie
transmitea aianului un protest, pe motiv că subordonaţii acestuia nu acceptaseră
să primească două note şi o scrisoare către Sadyk, paşa de Silistra, „sub pretext
că nu erau scrise în limba turcă”65. După ce protesta în mod oficial, în numele
guvernului britanic, împotriva felului în care, contrar relaţiilor cordiale dintre
cele două state, procedaseră autorităţile otomane măcinene66, Cunningham cerea
aianului permisiunea de a-i vedea pe boieri şi de a lăsa în localitate o persoană

61
Într-un mesaj din 19 aprilie/1 mai, Gardner îi transmitea lui Cunningham că
domnitorul fusese informat despre amestecul supuşilor britanici de un gălăţean,
Ziganuse, cumnat al lui Zaharia Moldovanu – P.R.O., F.O., 78/195, f. 171.
62
Ibidem, f. 158v şi f. 159; cf. şi B. Marinescu, Romanian-British Political Relations,
p. 26-27.
63
P.R.O., F.O., 78/195, f. 158v şi f. 159.
64
Ibidem, f. 160.
65
Ibidem, f. 145.
66
Ibidem, f. 146.
552 Constantin Ardeleanu

care să supravegheze tratamentul acordat deţinuţilor67. Oricum, la revenirea în

Galaţi, transmitea tuturor celor interesaţi de soarta prizonierilor că puteau sta
liniştiţi, deoarece cei şapte ostatici de la Măcin „nu suferă nici un fel de lipsuri în
afara libertăţii”68.
După primele informaţii privind implicarea supuşilor britanici în
tentativele de eliberare a patrioţilor şi protestul domnitorului Mihail Sturdza,
Gardner s-a deplasat personal la Galaţi „pentru a se lămuri de uneltirea din
partea lui Kioningam”69. Astfel, încă de pe 5/17 aprilie îl anunţa pe Cunningham
că avea să sosească în portul gălăţean la dorinţa expresă a domnitorului, care i-a
pus la dispoziţie cai de poştă, deoarece fusese acuzat că între el şi autorităţile
civile şi militare avuseseră loc mai multe ciocniri, ca urmare a unor „încercări
ale ionienilor de a-i elibera pe prizonieri”70. Atitudinea lui Gardner a fost pasivă,
el încercând să-şi apere subordonatul şi solicitând timp pentru a face o
investigaţie, căci nu cunoştea bine situaţia. Apoi s-a disociat de acţiunile vice-
consulului britanic la Galaţi, spunând că acesta a „acţionat conform propriilor
dictate”. Nu ştia nimic din ce se petrecuse, motiv pentru care s-a şi plasat „într-o
poziţie dificilă” în relaţiile cu prinţul şi cu autorităţile moldoveneşti71.
Între timp, colonelul Mişcenco a trebuit să facă faţă reacţiei oficialilor de
la Iaşi, care îi reproşau neglijenţa dovedită în îndeplinirea misiunii. Dacă
principatul vinovat continua să fie considerat Cunningham (cel care „a fost şi la
Măcin, cu scopos a scăpa pe acei 7 arestuiţi acolo, şi nu mai puţin el, cum şi cel
avstriacesc Huber, împrăştie prin oraş felurimi de vorbe netrebnice”72), colonelul
Mişcenco a transmis rapoarte detaliate către hatmanul Sturdza, arătând că nici
divinitatea nu fusese străină de cele petrecute73. La 9/21 aprilie, Mişcenco a mers
din nou la Brăila, trimiţând scrisori colonelului Engel şi polcovnicului Iacobson,
apoi l-a vizitat singur pe vice-consulul Lloyd cu o scrisoare prin care domnitorul
Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, îi cerea „să nu se amestece la aceasta”; din
nou, răspunsul lui Lloyd a fost că „nici nu-i va ţine nici nu-i dă”. Mişcenco a
discutat încă o dată cu fugarii, cărora le-a cerut să meargă de bună voie la Măcin,

67
Ibidem, ff. 148-149.
68
Ibidem, f. 141.
69
G. T. Kirileanu, op. cit., p. 302-303.
70
P.R.O., F.O., 78/195, f. 155.
71
B. Marinescu, Romanian-British Political Relations, p. 29-30.
72
Anul 1848, vol. I, doc. 135, p. 269; „Consulul englezesc Cuningham, cu oamenii lui, a
fost şi la Măcin, ca să scape pe arestuiţii acolo. Judecaţi singur înşi-vă de complotul ce a
fost pregătit a se răpi de la mine, însă fiţi încredinţat, căci răul este gonit din ţeara
noastră” – ibidem; „la pornirea de aici, şi d-l Huber, Consul austriecesc, a fost unit a sări
cu bund să iea pe revoltanţi” – ibidem, doc. 100, p. 241.
73
„De la Dumnezeu fiind foarte furioasă furtună”, „de la Dumnezeu s-a întâmplat scă-
parea lor” – ibidem, doc. 135, p. 269; „a fost o nenorocire şi un vederat lucru furioasa
furtună, de la Dumnezeu” – ibidem, doc. 136, p. 270.
 Exilarea revoluţionarilor moldoveni şi incidentele de la Galaţi şi Brăila (1848) 553

dar aceştia şi-au exprimat din nou temerea că „de vor merge, îndată le vor tăia
capul”. Revoluţionarii, la care a văzut „parale şi gătiri, pre cât am înţeles, să-i
pornească”, i-au mai transmis că vor pleca în exil, căci beneficiau de protecţie
din partea Franţei şi Austriei. La sfârşitul întrevederii, colonelul a încercat şi un
fel de şantaj moral, spunându-le, „ca să-i înduplec a merge”, că pentru scăparea
lor putea fi osândit la moarte. Răspunsul a fost unul sec: „mai bine să mor eu
decât ei toţi”74.
Discuţiile s-au perpetuat şi în zilele următoare, ocârmuirea Brăilei
continuând să solicite eliberarea prizonierilor, iar vice-consulul britanic Lloyd
aşteptând instrucţiunile superiorilor. Oricum, raportau autorităţile brăilene, cu
cât se întârzia mai mult, cu atât existau mai multe condiţii ca refugiaţii să
dispară. Cu toate că luaseră toate „putiincioasele măsuri pentru prinderea lor,
când ar eşi din localul Viţ-Consulatulul, dar fiind-că din curtea cinstitului Viţ-
Consulat necontenit es şi intră feluri de oameni pentru feluri de trebuinţe, şi
printre dânşii poate să se strecoare şi dintr-aceia, precum se aude că s-au şi
strecurat doi, necunoscându-se aici măcar fisionomiile lor, pentru că d.
Polcovnic din Galaţi nu le-a împărtăşit Cârmuirii, după cererea ce i s-a făcut”.
Astfel, Iacobson şi S. Rozescu solicitau instrucţiuni de la Bucureşti, căci
mijlocul cel mai sigur „despre stavila strecurării lor” era orânduirea mai multor
paznici „in prejurul acelui local, cu împuternicire ca toţi câţii vor intra şi eşi din
local, ziua şi noaptea, să fie supuşi cercetării”, or autorităţile nu aveau la
dispoziţie suficient personal pentru a asigura permanent paza consulatului75.
Devenea tot mai limpede că dispariţia tuturor moldovenilor refugiaţi era
o chestiune de timp, astfel că Mişcenco putea să se declare mulţumit de faptul că
fugarii, chiar dacă nu mai ajungeau la Măcin, „nu vor mai intra în Prinţipatul
acesta şi sunt ca cel mai rău mult din surghiuniţi”76. Deşi i-au transmis un mesaj
de iertare, pe care „nu voiu uita-o până în mormânt”77, autorităţile centrale l-au
rechemat la Iaşi pe colonelul de origine rusă: la 12/24 aprilie, hatmanul Sturdza
îi transmitea maiorului Statachi să meargă la Galaţi pentru a-l înlocui temporar
pe colonel, convocat de domnitor în capitală, pentru a afla „în persoană
lămurire” asupra celor recent raportate de la Dunăre78.
Într-un document din 11 aprilie, Mişcenco contabiliza şi cheltuielile
prilejuite de exilarea liberalilor moldoveni la Măcin, prezentare interesantă
pentru a înţelege complexitatea misiunii sale: „3.475 lei, adică 200 ermilici noi –
ploconul aianului; 421 lei, adică 30 de ermilici – bacşiş oamenilor şi unui
grămătic al funcţionarului otoman; 600 de lei – bărcile mari cu care s-au dus

74
Ibidem, doc.160, p. 296-297.
75
Ibidem, doc. 155, p. 293.
76
Ibidem, doc. 135, p. 269.
77
Ibidem, doc. 158, p. 295-296.
78
Ibidem, doc. 165-166, p. 301-302.
554 Constantin Ardeleanu

arestanţii; 150 lei – 300 de pâini pentru hrana soldaţilor şi trăgătorilor la barcă ce
făcuseră drumurile la Măcin; 30 lei – 10 oca rachiu tij soldaţilor în două rânduri;
120 lei – drumul său la Brăila cu poşta; 129 lei – patru căruţe de birjă ce am
trimis la Brăila cu întoarcere; 20 lei – cheltuiala oamenilor; 15 lei – 5 oca
măsline la soldaţi; 40 lei – soldaţilor munteni, când au mers cu şalupa la Măcin;
6,10 lei – pentru două malduri prăji soldaţilor”. Totalul era de 5.016,10 lei
cheltuiţi pentru o operaţiune care reuşise numai pe jumătate, mulţumirea
colonelului putând fi aceea că nu cheltuise întreaga sumă de 8.850 lei primiţi în
acest sens79.
Revoluţionarii au părăsit Brăila cu vasul „Frantz”, de la bordul căruia, la
22 aprilie/4 mai 1848, Cuza îi scria lui Huber spre a-i mulţumi, în numele
tovarăşilor săi, „pentru toate îngrijirile pe care căpitanul acestui vapor”, în urma
recomandării consulului, le-a avut pentru el şi prietenii săi80. La Giurgiu, grupul
fugarilor s-a întâlnit cu Iancu Alecsandri, Costache Negri şi Alecu Russo, care
nu aveau permisiunea să intre în ţară, şi împreună au continuat călătoria pe
Dunăre. Ajunşi în Banat, Manolache Costache Epureanu, Zaharia Moldovanu,
Lascăr Rosetti, Alecu Moruzi şi cei trei patrioţi întâlniţi la Giurgiu s-au îndreptat
spre Lugoj, iar Alexandru Ioan Cuza şi Vasile Cantacuzino au plecat la Pesta81,
unde au avut parte de o primire entuziastă82, continuând cu toţii din exil acţiunile
îndreptate împotriva regimului represiv al domnitorului Mihail Sturdza.
Cât despre cei şapte prizonieri ţinuţi la Măcin, autorităţile centrale au
trimis un comisar special care să-i preia şi să-i ducă în Imperiul Otoman. Astfel,
conform unei ştiri din „Albina românească” din 8/20 mai, un emisar numit
Kabili Efendi a plecat la Silistra, „spre a lua măsurile cuvenite întru a aduce la
Constantinopol pe boierii compromitaţi în tâmplările urmate din Iaşi”83. O
săptămână mai târziu, pe 15/27 mai 1848, Cunningham îl anunţa pe ambasadorul
britanic la Istanbul despre trimiterea în capitala otomană a celor şapte boieri, dar
intuia că detenţia lor nu va avea să fie de lungă durată; oricum, Stratford
Canning era rugat să le ofere tot sprijinul, căci era „singura lor speranţă de ajutor
şi protecţie”84. Prizonierii au fost transportaţi cu vasul austriac, plecarea având
loc într-o duminică, probabil pe 16/28 mai 184885; pe malul Bosforului „au stat

79
Ibidem, doc. 162, p. 299-300.
80
Alexandru Ioan Cuza. Acte şi scrisori, p. 135-137.
81
D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, p. 32.
82
Documente privind revoluţia de la 1848 în Ţările Române. B. Ţara Românească, 12
martie 1848–21 aprilie 1850, Bucureşti, 1983, doc. 9, p. 8-9.
83
Bibliografia analitică a periodicelor româneşti, 1790-1850, vol. I, partea I, vol.
întocmit de I. Lupu, N. Camariano, O. Papadima, Bucureşti, 1966, nr. 6582, p. 326.
84
P.R.O., F.O., 78/195, f. 173.
85
Ibidem, f. 177v; extrase din raportul lui Cunningham către Gardner, din 1/13 iunie
1848, şi în volumul Tezaur documentar gălăţean, editat de Direcţia Generală a Arhivelor
Statului, Bucureşti, 1988, p. 108-109.
 Exilarea revoluţionarilor moldoveni şi incidentele de la Galaţi şi Brăila (1848) 555

câtva timp, turcii i-au tratat foarte cu omenie şi i-ar fi ţinut bucuros în Ţarigrad,
dar ambasada rusească i-a silit să li fixeze o reşedinţă cari să semene mai mult a
exil decât capitala împărăţiei turceşti; i-a trimes deci la Brussa”. Şi aici au fost
destul de liberi, având posibilitatea de a-şi alege gazde şi primind, pe lângă titlul
de musafiri ai sultanului, şi câte un tain de o mie de lei pe lună86.
Din a doua jumătate a anului 1848, fugarii au început să primească
permisiunea de a reveni în ţară, cu condiţia „să şadă sub priveghere dregătorilor
fără a avea voie a eşi de pe moşie sau a se întâlni cu cineva”87. În acelaşi timp, şi
cei deţinuţi la Brussa au primit aprobare de a reveni la Istanbul, unde au mai
rămas câteva luni, ajungând în ţară în primăvara anului 1849, după detronarea
lui Mihail Sturdza88.
*
* *
Dacă analiza surselor contemporane a permis expunerea detaliată şi,
sperăm, coerentă a principalelor evenimente ţinând de episodul surghiunirii celor
treisprezece revoluţionari, nu la fel de facilă este formularea unor concluzii
privind condiţiile care au favorizat fuga de sub escortă a celor şase moldoveni.
Căci, trebuie spus, orice încercare de a da răspunsuri definitive unor aspecte pe
cât de complicate sunt cele prezentate în paginile anterioare se situează pe
teritoriul periculos al supoziţiilor şi teoriilor incomplet fundamentate. Dincolo de
aceste neajunsuri, este evident că, membri ai unor familii influente şi potente
financiar din Moldova, boierii au beneficiat de sprijinul nemijlocit nu numai al
notabililor gălăţeni, ci şi de cel al diplomaţilor străini din portul dunărean.
Principala raţiune a acestor iniţiative trebuie considerată temerea, la care
documentele fac referire, că se putea încerca executarea prin împuşcare a
deţinuţilor sau aruncarea lor în apele Dunării. Evaluarea logică a posibilităţilor
de ajutorare demonstrează că se putea contribui în primul rând la îmbunătăţirea
condiţiilor detenţiei în Imperiul Otoman, la Măcin sau la Constantinopol, ceea ce
Cunningham a şi făcut prin călătoriile repetate în orăşelul dobrogean şi prin
scrisorile trimise aianului de Măcin, paşei de Silistra sau ambasadorului britanic
acreditat la Poartă. Încercarea de a obţine fuga revoluţionarilor era nu numai
compromiţătoare şi riscantă, ci şi oarecum unidimensională, anume îmbarcarea

86
R. Rosetti, Amintiri, vol. I, p. 130; presa românească anunţa că acelaşi emisar i-a
însoţit şi de la Constantinopol la Brussa – Bibliografia analitică a periodicelor
româneşti, vol. I, partea 1, nr. 6583, p. 326.
87
N. Iorga, Despre revoluţia de la 1848 în Moldova, doc. XXVIII şi doc. XXIX, p. 30-
31; cf. şi ofisul domnesc către Pârcălăbia Galaţi, prin care se specifica autorizarea unor
revoluţionari de a se întoarce în ţară – Anul 1848, vol. I, nr. 346, p. 266 şi Alexandru
Ioan Cuza. Acte şi scrisori, doc. 104, p. 171-172, doc. 113, p. 186-187.
88
R. Rosetti, Amintiri, vol. I, p. 130-131; idem, Familia Rosetti, vol. I, p. 197.
556 Constantin Ardeleanu

lor la bordul vaporului companiei austriece de navigaţie, cu destinaţia spre aval,

Constantinopol, sau amonte, către Pesta sau Viena. În acest caz, soluţia ţinea de
sprijinul diplomaţilor de la Galaţi sau Brăila, care să le ofere paşapoarte, la
adăpostul privilegiilor ţinând de jurisdicţia consulară, dar şi de a beneficia de
elementul surpriză care să nu permită autorităţilor moldovene sau muntene să
reacţioneze rapid. Oricum, aşa cum s-a şi întâmplat în cele din urmă, atitudinea
consulilor britanic şi austriac la Galaţi nu a fost susţinută de superiorii lor
ierarhici, care au fost puşi în situaţii dificile în relaţiile cu domnia, la fel cum
„ruta” prin Constantinopol era periculoasă în sine, căci domnitorul de la Iaşi sau
ambasadorul rus în capitala otomană puteau acţiona pe cale diplomatică pentru a
nu permite trecerea lor dincolo de Strâmtori. Astfel, dacă planul de eliberare
ţinea de atragerea lor la Brăila (unde presiunile autorităţilor erau mai mici decât
la Galaţi), atunci trebuie spus că el a fost magistral realizat, prin iniţierea în
„conspiraţie” a unora dintre ofiţerii şi soldaţii care îi păzeau sau prin plata
marinarilor greci care îi transportau. Însă, în acest caz, ceea ce a urmat la Brăila
poate fi considerat drept un eşec răsunător, prin faptul că numai şase dintre cei
treisprezece au reuşit să se refugieze în locuinţa vice-consulatului britanic,
motivând, după cum menţionează toate sursele, că nu găsiseră drumul! Şi
drumul până la Brăila cuprinde câteva aspecte care greu puteau fi avute în
vedere în stabilirea unei tentative de evadare: pasiunea pentru alcool a
colonelului Mişcenco şi vremea nefavorabilă, care chiar a devenit către sfârşitul
călătoriei, cum menţionează toate documentele, deosebit de vitregă.
Astfel, putem conchide că, dincolo de stabilirea coordonatelor generale
privind desfăşurarea evenimentelor, analiza de faţă a reuşit să demonstreze
complexitatea unui episod mult simplificat în istoriografia anului 1848,
deschizând un subiect de dezbatere pe care noi surse documentare să îl poată
clarifica pe deplin.