UNIVERSITATEA SPIRU HARET

REFERAT LA ARBITRAJ COMERCIAL

CONSTITUIREA TRIBUNALULUI
ARBITRAL

Profesor coordonator Stana Petrică

Prof.univ.dr. Grigore Florescu 1711127280023
15.03.2009

1
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

CUPRINS
Bibliografie..................................................................................................3
Abrevieri......................................................................................................4

Cap. I. Numirea arbitrilor ........................................................................ 5

Cap. II. Incetarea calitatii de arbitru ......................................................... 8
Cap. III. Obligatiile arbitrilor ................................................................... 10
§1. Obligatia de competenta .......................................................10
§2. Obligatia de a pastra integritatea arbitrajului ....................11
§3. Obligatia de informare ......................................................... 11
§4. Obligatia de comunicare ...................................................... 11
§5. Obligatia de a actiona profesional ...................................... 12
§6. Obligatia de a pronunta sentinta .......................................... 12
§7. Obligatia de a pastra confidentialitatea dezbaterilor si a deliberarilor
................................................................................................................... 12
Cap. IV. Conflictul de interese ................................................................. 12
Cap. V. Raspunderea arbitrilor ................................................................. 14

2
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

Abrevieri:
C.pr.civ-Codul de procedură civilă
CACIR- Camera de Comert si Industrie a Romaniei
pag.-pagina
vol.-volumul
art.-aricolul

3
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

CAP. I . Numirea arbitrilor

Tribunalul arbitral poate fi constituit din unul sau mai mulţi arbitri , în conformitate cu prevederile
clauzei compromisorii sau regulile instituţiei de arbitraj care organizează arbitrajul instituţionalizat
(art. 345 C.pr.civ.).
În ceea ce priveşte numărul arbitrilor, în lipsa unei prevederi exprese a părţilor, dispoziţiile din Codul
de procedură civilă sau din Reguli completează voinţa acestora, stabilind anumite principii în ceea ce
priveşte numărul arbitrilor care compun Tribunalul arbitral1.
În primul rând, părţile trebuie să stabilească în mod expres dacă litigiul arbitral va fi judecat de către
un singur arbitru (componenţa unipersonală2 ) sau de mai mulţi arbitri (componenţa colegială ) în
conformitate cu art. 345 alin 1 C.pr.civ. şi art. 19 din Regulile CACIR. Această posibilitate a părţilor
într-un litigiu arbitral constituie o deosebire a arbitrajului faţă de sistemul justiţiei administrate de
către stat, în cadrul căreia manifestarea voinţei părţilor cu privire la numărul sau calificarea
judecătorilor care judecă respectivul litigiu nu produce efecte.
Opţiunea părţilor se va manifesta în cadrul clauzei compromisorii incluse în contractul încheiat de
către părţi sau în compromisul încheiat după ce litigiul între părţi a luat naştere. Desemnarea
tribunalului arbitral unipersonal se poate face şi prin însăşi cererea de arbitrare sau întâmpinarea
depusă de către părţi.
Acordul părţilor privind soluţionarea litigiului de către un tribunal arbitral unipersonal, precum şi
acordul asupra persoanei desemnate arbitru unic , reprezintă condiţiile necesare pentru constituirea
acestui tip de tribunal. Dacă părţile nu ajung la o înţelegere cu privire la persoana arbitrului unic,
instanţa de judecată prevăzută la art. 342 C.pr.civ. va avea dreptul de a decide în mod definitiv
asupra acestei chestiuni.
În cazul în care arbitrajul este desfăşurat în cadrul unei instituţii specializate, diferendele între părţi
cu privire la desemnarea arbitrului unic se vor rezolva de către respectiva instituţie în conformitate
cu Regulamentul propriu.
În conformitate cu Regulile CACIR, art. 25, în cazul în care părţile nu ajung la un consens cu privire
la desemnarea arbitrului unic, autoritatea de nominare revine Preşedintelui Curţii.
Dacă părţile nu prevăd, în cadrul convenţiei arbitrate, numărul de arbitri care vor compune tribunalul
arbitral , Codul de procedură civilă şi Regulile prevăd că numărul acestora va fi de trei, câte unul
numit de către fiecare parte şi un supraarbitru ales de către ceilalţi doi arbitri.
Părţile cu aceeaşi poziţie procesuală sau cele care au interese comune în cadrul litigiului vor putea
numi un singur arbitru (art. 345 alin 3 C.pr.civ.). Instanţa prevăzută la art. 342 C.pr.civ. sau instituţia
care organizează arbitrajul este competentă să decidă dacă şi care sunt părţile ce au interese comune
în litigiu.
Ca regulă imperativă, menţionată în Codul de procedură civilă (art. 346), o parte nu poate numi
arbitrul celeilalte părţi şi nici nu poate numi un număr mai mare de arbitri decât cealaltă parte. În
acelaşi sens, Regulile stabilesc în art. 18 faptul că fiecare parte are dreptul de a numi un număr egal
de arbitri cu cealaltă parte.
În arbitrajul internaţional, numărul de arbitri care vor compune Tribunalul arbitral trebuie să fie
impar, fiecare dintre părţi având, de asemenea, dreptul să numească un număr egal de arbitri (art.
369" C.pr.civ.).
Referitor la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea fi
desemnată arbitru într-un litigiu, Codul de procedură civilă menţionează că orice persoană fizică,
cetăţean român care are capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor (art. 344) poate fi arbitru.
Această regulă se aplică în toate cazurile în care se organizează un arbitraj ad-hoc.

1
V. M. Ciobanu Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, pag. 601

2
Octavian Căpăţînă, ,,Constituirea unui tribunal arbitrai unipersonal” Dreptul, nr. /1997, pag 3.

4
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

În cazul arbitrajului instituţionalizat, fiecare instituţie care organizează arbitrajul are dreptul de a
impune anumite condiţii persoanelor care vor exercita această calitate în cadrul organizaţional al
respectivei instituţie.
În ceea ce priveşte arbitrajul internaţional organizat în conformitate cu regulile prevăzute în art.
3692, părţile pot numi arbitri cetăţeni străini sau pot agreea ca arbitrul unic sau supraarbitrul să fie
cetăţean al unui stat terţ.
Regulile referitoare la organizarea arbitrajului în cadrul CACIR prevăd în art. 17 condiţiile pentru a
fi nominalizat pe lista de arbitri a CACIR, prezentată părţilor pentru a-şi desemna arbitri. Poate fi
înscrisă pe lista de arbitri a CACIR „orice persoană fizică de cetăţenie română, care are capacitatea
deplină de exerciţiu al drepturilor, se bucură de o reputaţie neştirbită şi are o înaltă calificare şi
experienţă în domeniul dreptului comercial sau al relaţiilor economice internaţionale"3. Arbitrii sunt
înscrişi pe această listă numai cu acordul lor, iar lista conţine indicaţii referitoare la pregătirea
profesională şi specializările fiecăruia.
În momentul în care se declanşează litigiul, lista arbitrilor Curţii se comunică ambelor părţi în
vederea numirii arbitrilor ce vor compune tribunalul. Părţile sunt libere ca, prin Convenţia arbitrală,
să numească arbitri şi persoane neînscrise pe lista de arbitri, care, prin competenţă şi probitate, se
bucură de încrederea lor (Art. 17 alin 3 din Reguli).
Regulile mai prevăd că arbitrii implicaţi într-o procedură arbitrală trebuie să fie independenţi şi
imparţiali în exercitarea calităţii de arbitru. Aceste persoane nu pot fi în nici un caz reprezentanţi ai
părţilor, în caz contrar aflându-se în poziţie contrară neutralităţii cerute unui arbitru în baza
principiilor de bază care guvernează această materie.
Un aspect deosebit privind calificarea şi incompatibilităţile arbitrilor, discutat în literatura de
specialitate, a fost cel legat de posibilitatea unei persoane care deţine funcţia de judecător în cadrul
instanţelor de drept comun, şi mai ales în cadrul Curţii Supreme de Justiţie, de a fi numită arbitru sau
supraarbitru în cadrul unui litigiu arbitral.
Faţă de dispoziţiile oarecum neclare ale formei iniţiale a Legii 92/1992 privind organizarea
judecătorească, urmare a modificărilor intervenite în anul 1998, problema a fost deplin clarificată, în
acest sens existând atât prevederi, cât şi decizii ale Curţii Supreme de Justiţie care confirmă ideea că
funcţia de judecător la o instanţă de drept comun nu este incompatibilă cu calitatea de arbitru într-un
litigiu arbitral.
Legea de organizare judecătorească, preluând principiul de drept constituţional, prevede faptul că
funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată (care presupune
salarizare), cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Pe de altă parte, calitatea de
arbitru sau chiar de membru pe o listă de arbitri cum este cea a CACIR nu presupune o activitate
permanentă, continuă, care caracterizează orice funcţie publică sau privată, ci doar o activitate spo-
radică, temporară şi aleatorie, în funcţie de solicitările celor care apelează la această modalitate de
soluţionare a disputelor. Activitatea de arbitru nu poate fi în nici un caz comparată cu îndeplinirea
unor obligaţii de serviciu, în cadrul unei ierarhii prestabilite. Curtea Supremă de Justiţie a reţinut, de
altfel, faptul că „nu există funcţia de (supra)arbitru pentru cel care are o asemenea calitate la un
moment dat".
Un alt argument reţinut de către instanţa supremă, în sensul că activitatea de judecător şi cea de
arbitru nu sunt incompatibile, este acela că, în reglementarea anterioară, Legea 92/1992 statua în
mod clar această incompatibilitate (art. 84 în forma iniţială). După modificarea Legii 92/1992, prin
Legea 147/1997, textul respectiv, devenit art. 112, nu mai face nici o referire la incompatibilitatea
dintre calitatea de arbitru şi funcţia de judecător.
Pe de altă parte, dacă s-ar susţine faptul că o hotărâre arbitrală ar fi lovită de nulitate absolută fiind
pronunţată de un arbitru care în acelaşi timp exercită şi funcţia de judecător la o instanţă de drept
comun, ar trebui să existe un text special de lege în acest sens, ţinând cont de faptul că în materie
procedurală nulităţile absolute sunt întotdeauna exprese şi nu virtuale.

3
V. Roş Arbitrajul comercial internaţional, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2000, pag. 246

5
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

O altă categorie profesională a cărei implicare în diferitele modalităţi alternative de soluţionare a

disputelor, concilierea, medierea, arbitrajul, este din ce în ce mai mare, este aceea a avocaţilor şi a
consilierilor juridici care sunt nu numai „beneficiari" ai acestor modalităţi de soluţionare a disputelor
între comercianţi, dar pot fi şi participanţi activi, cu experienţa şi cunoştinţele lor specifice în
anumite materii. În acest sens se conturează apariţia unei categorii specifice de consultanţi şi
specialişti în materie de soluţionare alternativă a disputelor, specialişti în ceea ce priveşte medierea,
concilierea şi soluţionarea unor dispute în baza unor proceduri mult mai suple şi neformaliste decât
cele obişnuite judiciare.
Membrii tribunalului arbitral, atât cel colegial, cât şi cel unipersonal, sunt numiţi de către părţile
aflate în litigiu. Regulile referitoare la numirea arbitrilor sunt conţinute, în principal, în Codul de
procedură civilă, şi acestea se aplică, în principal, în ceea ce priveşte numirea arbitrilor în arbitrajele
ad-hoc. În ceea ce priveşte arbitrajele instituţionalizate, se aplică regulile speciale din regulamentele
acestora cu respectarea dispoziţiilor de ordine publică ale legii procedurale române.
În principiu, Codul de procedură civilă nu prevede dispoziţii imperative în această materie, astfel
încât instituţiile care organizează arbitrajul instituţionalizat au libertatea de a-şi impune propriile
reguli în acest domeniu, reguli care de multe ori dau un anumit prestigiu şi greutate acestei instituţii
şi care garantează celor care apelează la această metodă de soluţionare a litigiilor faptul că o soluţie
pronunţată în cadrul acestei instituţii are toate şansele să se bucure de o autoritate „profesională şi
morală" deosebită, dată de calitatea membrilor tribunalului arbitral.
Regulile de numire, revocare , înlocuire sau renunţare a arbitrilor la această calitate sunt de principiu
înscrise în convenţia arbitrală, mai ales dacă aceasta se prezintă sub forma compromisului. În orice
caz , prin convenţia arbitrală părţile vor face alegerea clară între arbitrajul ad-hoc şi cel
instituţionalizat şi, astfel, apelul la regulile aplicabile din Codul de procedură civilă sau la regulile
respectivei instituţii de arbitraj se va face în mod corespunzător.
În cazul arbitrajului ad-hoc şi în lipsa unor prevederi specifice în convenţia arbitrală, partea care a
avut iniţiativa declanşării procedurii arbitrale va invita cealaltă parte, în scris, să îşi numească arbitrul
în cadrul tribunalului arbitral4. Invitaţia va trebui să conţină numele, domiciliul şi, dacă este posibil,
anumite date de identificare personală şi profesională a arbitrului unic sau a arbitrului numit de către
partea care are iniţiativa declanşării procedurii arbitrale. De asemenea, această cerere introductivă va
trebui să conţină o descriere a poziţiei părţii respective în cadrul disputei, cererile acesteia şi
fundamentele poziţiei sale (art. 347 alin 2 şi 3 C.pr.civ.).
Cealaltă parte astfel invitată este obligată ca, în termen de 10 zile de la data primirii invitaţiei,
să răspundă acestei invitaţii, în sensul acceptării arbitrului unic propus sau al contestării acestuia sau,
dacă este cazul, numirii propriului arbitru în cadrul tribunalului arbitral şi comunicării numelui,
domiciliului şi, dacă este posibil, a anumitor date de identificare personală şi profesională a acestuia
(art. 348 C.pr.civ.). 56
Arbitrii numiţi trebuie informaţi despre numirea lor ca arbitri, iar aceştia vor confirma în scris
acceptarea acestei calităţi în termen de 5 zile de la primirea numirii (art. 349 C.pr.civ.).
În cazul în care părţile nu sunt de acord cu privire la numirea arbitrului unic, a arbitrilor sau a
supraarbitrilor sau nu reuşesc să îi numească, instanţa de drept comun va decide în mod definitiv şi
irevocabil asupra problemelor apărute, statuând în ceea ce priveşte componenţa tribunalului arbitral
(art. 351 alin, 1 C.pr.civ.). Instanţa competentă în acest caz este, aşa cum am precizat mai sus,
instanţa care ar fi fost competentă să judece litigiul arbitral în lipsa unei convenţii arbitrale. Din
punct de vedere al termenelor procedurale, instanţa trebuie să decidă în maximum 10 zile de la data
sesizării, cu citarea părţilor (art. 351 alin2 C.pr.civ.) .
Tribunalul arbitral chemat să soluţioneze un arbitraj ad-hoc se consideră a fi constituit la data la care
arbitrul unic sau, dacă este cazul, arbitrii numiţi şi supraarbitrul desemnat de către aceştia au acceptat
formal în scris această calitate. Acceptarea trebuie să fie făcută în scris, iar data acesteia va fi
considerată data primirii prin poştă din partea arbitrului unic sau a supraarbitrului, după caz.

4
V. M. Ciobanu Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, pag. 602

6
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

În cazul arbitrajului instituţionalizat organizat de către CACIR, Regulile prevăd procedura de numire
a membrilor tribunalului arbitral5.
Aceste Reguli, în mod similar cu prevederile Codului de procedură civilă, prevăd posibilitatea
pârtilor, într-o dispută ce va fi supusă arbitrajului instituţionalizat organizat de această instituţie, de a
detalia în cadrul convenţiei arbitrale modalitatea de numire a membrilor tribunalului arbitral. Pe de
altă parte, Regulile nu îngrădesc părţilor accesul la procedura de drept comun cu privire la numirea
arbitrilor, procedură discutată mai sus şi prevăzută în art. 347 şi 348 C.pr.civ. (art. 22 din Reguli).
În cazul în care nici una din aceste metode nu a fost folosită de către părţile în dispută, Regulile
stabilesc procedura de urmat în această situaţie. Prin cererea de arbitrare, partea care are iniţiativa
arbitrajului, reclamant în cadrul procedurii, va numi un arbitru sau va propune ca litigiul să fie
soluţionat de către un arbitru unic, arătând numele acestuia. Prin întâmpinare sau prin înştiinţare
separată adresată Curţii de Arbitraj, în termen de cel mult 20 de zile de la primirea cererii de arbi-
trare, cealaltă parte, pârât în cadrul procedurii, va numi un arbitru, arătând numele acestuia sau , după
caz, va răspunde la propunerea reclamantului privind soluţionarea litigiului de către un arbitru unic,
precum şi la persoana acestuia.
Regulile recomandă, de asemenea, ca părţile să numească, în cadrul cererilor introductive, şi un
arbitru supleant în vederea uşurării procedurilor de înlocuire a arbitrului numit de către o parte, în
situaţia în care acesta nu îşi poate exercita calitatea de arbitru, indiferent de motiv.
În orice caz, chiar dacă în mod obişnuit este recomandabil ca arbitrii numiţi de către părţi în cadrul
arbitrajului instituţionalizat să facă parte din lista pusă în acest sens la dispoziţie de către CACIR, nu
este exclus ca părţile, mai ales în cadrul litigiilor arbitrale internaţionale, să dorească a numi un
arbitru care nu figurează pe această listă de arbitri. În această situaţie. Regulile menţionează ca, în
măsura în care este posibil, respectiva parte să indice, în afară de numele arbitrului ales, şi ocupaţia,
specialitatea, titlurile sau prezentarea succinta a activităţii profesionale a acestuia. Pe de altă parte,
oricare din părţile în dispută pot solicita Preşedintelui Curţii de Arbitraj să desemneze arbitrul şi ar-
bitrul supleant (art. 22 alin 4 din Reguli).
În cazul tribunalului arbitral compus din trei membri, odată ce părţile şi-au desemnat arbitrii printr-
una din modalităţile prevăzute în Reguli şi prezentate mai sus, aceştia vor proceda la desemnarea
supraarbitrului. Supraarbitrul va face parte dintre arbitrii înscrişi pe lista de arbitri ai CACIR.
Termenul în care cei doi arbitri vor proceda la această desemnare este de 10 zile de la data primirii
notificării făcute de către Curte în acest sens (art. 23 din Reguli).
O persoană va putea fi numită arbitru sau supraarbitru în cadrul unei proceduri arbitrale numai în
cazul în care această persoană şi-a dat acordul în prealabil şi în scris în vederea acceptării acestei
calităţi.
Acordul persoanei care va fi numită arbitru va fi obţinut de către partea care îl propune, iar în ceea ce
priveşte supraarbitrul, acordul său va fi obţinut de către cei doi arbitri care îl desemnează (art. 24 din
Reguli). Acordul persoanei desemnate ca arbitru sau supraarbitru se poate obţine şi prin intermediul
Secretariatului Curţii pentru persoanele înscrise pe lista de arbitri a CACIR.
În cazul apariţiei unor neînţelegeri în ceea ce priveşte numirea arbitrilor părţii pârâte în cadrul
procedurii arbitrale declanşate, în sensul că aceasta nu răspunde la solicitarea de a-şi numi un arbitru
sau nu este de acord cu persoana arbitrului unic numită ori arbitrii deja numiţi nu pot ajunge la o
înţelegere cu privire la persoana supraarbitrului, Preşedintele Curţii este competent a decide cu
privire la persoana arbitrilor (arbitrul unic sau supraarbitrul, după caz) ce vor compune tribunalul
arbitral (art. 25 din Reguli). Preşedintele Curţii este obligat a decide numai după depăşirea tuturor
termenelor procedurale prevăzute de Reguli în articolele 22 şi 23, menţionate mai sus, în termen de 5
zile de la data la care a luat cunoştinţă despre situaţia de blocaj în care se află procedura arbitrată
(art.25 alin2 din Reguli). Persoanele numite de către Preşedinte vor face parte din lista de arbitri a

5
Regulamentul Curtii de Arbitraj International de la Bucureşti Legea nr.59 din 26 iulie 1993 pentru modificarea Codului
de procedura civila, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29 / 1990 si a Legii nr.94 / 1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curtii de Conturi.

7
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

Curţii şi îşi vor exprima acordul scris cu privire la numirea lor în funcţia de supraarbitru sau arbitru
unic6.
Preşedintele Curţii este competent a decide în aceste cazuri numai dacă părţile nu au prevăzut în
convenţia arbitrală o altă modalitate de desemnare a arbitrilor în această situaţie.
În cadrul procedurii arbitrale, ca principiu general, aşa cum a rezultat şi din descrierea de până acum
a convenţiei arbitrale şi a modului de organizare a arbitrajului, voinţa părţilor este un element deter-
minat încă de la început, ceea ce rezultă din însuşi faptul că prin voinţa părţilor se apelează la această
metodă alternativă de soluţionare a disputelor. Voinţa părţilor primează şi în situaţia în care pârâtul,
în cadrul procedurii arbitrale, îşi numeşte arbitrul unic sau arbitrul până la constituirea tribunalului
arbitral (şi anume, momentul în care arbitrul unic sau supraarbitrul desemnat în condiţiile art. 25 alin
1 şi 2 din Reguli îşi exprimă acordul în vederea exercitării acestei calităţi), astfel că, în această
situaţie, numirea efectuată de către Preşedintele Curţii devine caducă (art. 25 alin 3 din Reguli).

CAP. II . Incetarea calitatii de arbitru

Calitatea de arbitru desemnat în cadrul unei proceduri arbitrale poate înceta într-unul din următoarele
cazuri: (a) recuzarea, (b) revocarea, (c) înlocuirea, (d) abţinerea, (e) renunţarea, (f) împiedicarea, (g)
decesul.
Motivele pentru care calitatea de arbitru încetează în cazurile de recuzare, revocare, abţinere,
renunţare sunt similare atât pentru arbitrajul ad-hoc (şi prevăzute în acest sens în Codul de procedură
civilă), cât şi pentru arbitrajul instituţionalizat organizat de către CACIR.
Se poate solicita înlocuirea unui arbitru numit ca atare, indiferent de forma sub care această înlocuire
se cere, pentru motive care ţin de independenţa şi imparţialitatea acestuia. Regulile de procedură
arbitrală prevăzute atât în Codul de procedură civilă, cât şi de Regulile CACIR promovează şi
protejează independenţa şi imparţialitatea arbitrilor specialişti, aceasta constituind unul din
avantajele arbitrajului şi unul din motivele pentru care din ce în ce mai multe persoane apelează la
această metodă de soluţionare a diferendelor apărute în relaţiile contractuale.
Este de menţionat şi faptul că regulile şi motivele procedurale referitoare la înlocuirea arbitrilor sunt
similare atât în cazul arbitrajului ad-hoc, cât şi în cazul arbitrajului instituţionalizat organizat de către
CACIR .
Singura deosebire de ordin procedural între cele două tipuri de arbitraj constă în aceea că în cazul
arbitrajului ad-hoc numai instanţa de judecată prevăzută la art. 342 C.pr.civ poate lua o decizie finală
şi irevocabilă în materie de recuzare a arbitrului (art. 3512 alin.2 C.pr.civ.), în timp ce în cazul
arbitrajului instituţionalizat acest tip de decizie este de competenţa tribunalului arbitral, fără
participarea arbitrului recuzat, dar cu participarea Preşedintelui Curţii.
Motivele pentru care se poate cere înlocuirea unui arbitru (atât sub forma revocării / recuzării cerute
de către o parte, cât şi sub forma renunţării / abţinerii cerute personal de către arbitru) sunt cele
prevăzute de către art. 27 C.pr.civ. pentru judecători, la care fac trimitere art. 3511 C.pr.civ. şi art. 28
din Reguli, şi anume7:
1) când el, soţul sau, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes în judecarea pricinii sau când
este soţ, rudă sau afin până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;
2) când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad
inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia
din aceste persoane;
6
Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, Arbitrajul comercial în România, Editura Fundaţiei România de
Mâine , 2002

7
Regulamentul Curtii de Arbitraj International de la Bucureşti Legea nr.59 din 26 iulie 1993 pentru modificarea Codului
de procedura civila, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29 / 1990 si a Legii nr.94 / 1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curtii de Conturi.

8
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

3) când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin al uneia din părţi până la al patrulea grad
inclusiv, sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;
4) dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea
care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;
5) dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea
recuzării;
6) dacă este tutore sau curator al uneia din părţi;
7) dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă;
8) dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori altfel de îndatoriri;
9) dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la al patrulea grad inclusiv şi una
din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.
În afară de motivele menţionate mai sus, poate constitui motiv de înlocuire a arbitrului desemnat şi
faptul că acesta nu corespunde cu termenii, condiţiile sau calificările necesare arbitrilor, aşa cum au
fost acestea prevăzute de către părţi în Convenţia arbitrală.
Partea care a numit o anumită persoană ca arbitru are posibilitatea de a solicita înlocuirea acesteia,
numai în cazul în care motivele pentru care se solicită recuzarea / revocarea au apărut după ce
numirea a fost făcută şi acceptată de către arbitru8.
Persoana desemnată ca arbitru într-un litigiu este obligată să informeze, atât părţile, cât şi pe ceilalţi
arbitri, în momentul în care acceptă desemnarea sau numirea ca arbitru, dacă se află într-una din
situaţiile prevăzute de lege care ar da dreptul la recuzarea acesteia, iar dacă o asemenea cauză de
recuzare sau abţinere apare după numirea sa ca arbitru, să informeze părţile şi tribunalul arbitral
imediat după ce luat cunoştinţă despre aceasta.
Mai mult decât atât, persoana desemnată ca arbitru şi aflată într-una din situaţiile de incompatibilitate
nu poate participa la dezbaterile tribunalului arbitral decât dacă părţile, fiind încunoştiinţate de
existenţa unei cauze de incompatibilitate, notifică în scris tribunalului arbitral faptul că nu
intenţionează să solicite recuzarea arbitrului respectiv. În această situaţie, arbitrul respectiv se poate
abţine de la judecarea litigiului fără ca această abţinere să însemne că arbitrul recunoaşte existenţa
cauzei de incompatibilitate.
În ceea ce priveşte procedura prin care se solicită recuzarea / revocarea, atât Codul de procedură
civilă, cât şi Regulile prevăd că recuzarea trebuie să fie cerută în termen de 10 zile de la data când
partea a luat cunoştinţă de numirea arbitrului sau de apariţia cauzei de recuzare. în cazul în care
părţile nu solicită recuzarea în acest termen, partea este decăzută din acest drept şi nu mai poate
solicita recuzarea arbitrului care se află într-o astfel de situaţie9.
În materia arbitrajului ad-hoc, competenţa de a soluţiona cererea de recuzare aparţine, aşa cum
menţionat mai sus, instanţei de drept comun prevăzute în art. 342 C.pr.civ. Instanţa va dispune
citarea părţilor şi a arbitrului recuzat şi va stabili termen pentru dezbateri în termen de 10 zile de la
sesizare. Ca şi în materia incidentelor legate de numirea arbitrilor, hotărârea instanţei de drept comun
nu este supusă nici unei căi de atac.
În materia arbitrajului instituţionalizat, competenţa de a soluţiona cererea de recuzare aparţine, în
cazul tribunalului arbitral format din trei arbitri, acestui tribunal, din care nu va face parte arbitrul
recuzat, care va fi înlocuit de către Preşedintele Curţii (art. 28 alin.2 din Reguli). În cazul recuzării
arbitrului unic, cererea de recuzare a acestuia se va soluţiona de către Preşedintele Curţii.
După soluţionarea cererii de recuzare, în cazul în care aceasta este admisă, ca şi în orice alt caz de
vacanţă a unui arbitru, se va proceda la numirea unui alt arbitru cu respectarea procedurilor prevăzute
pentru numirea acestuia. în cazul arbitrajului instituţionalizat şi dacă părţile şi-au numit arbitri
supleanţi prin cererile introductive, aceşti supleanţi vor lua locul arbitrilor care nu îndeplinesc
condiţiile legale prevăzute pentru exercitarea acestei calităţi.

8
Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti, 1994, pag. 608
9
V. M. Ciobanu Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, pag. 602

9
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

Un aspect important referitor la condiţiile de încetare a calităţii de arbitru prin recuzare /revocare sau
abţinere / renunţare se referă şi la posibilitatea părţilor de a agrea în cadrul convenţiei arbitrale
anumite limitări ale regulilor imperative prevăzute de lege pentru această situaţie.
Având în vedere faptul că voinţa părţilor este un factor decisiv în materia arbitrajului, se poate
considera că nu ar fi împotriva principiilor care reglementează această instituţie juridică posibilitatea
pentru părţi de a reglementa în mod special cazurile şi condiţiile pentru recuzarea şi revocarea
arbitrilor în scopul de a înlătura dispoziţiile legale aplicabile.
Cu toate acestea, luându-se în considerare identitatea de motive şi reglementare a dispoziţiilor
referitoare la recuzarea arbitrilor cu cele referitoare la recuzarea judecătorilor, doctrina este
favorabilă punctului de vedere că aceste dispoziţii sunt imperative şi în consecinţă nu pot fi
modificate prin voinţa părţilor. Aşadar, un arbitru care se află în una din situaţiile de
incompatibilitate este obligat ca el însuşi să se abţină de la a participa la constituirea tribunalului
arbitrai, chiar dacă partea interesată în recuzarea acestuia poate să nu solicite recuzarea, având în
vedere diferite motive. Se au, de asemenea, în vedere dispoziţiile art. 3511 C.pr. civ. şi ale art. 28 din
Reguli comentate mai sus.
Totuşi, având în vedere caracterul mai puţin formal al arbitrajului, ca şi încrederea pe care părţile o
au în persoanele desemnate ca arbitri, persoane care de obicei sunt profesionişti, este posibil ca
părţile să nu îşi exercite dreptul de a recuza arbitrii în aceleaşi condiţii în care acest drept ar fi
exercitat în faţa unei instanţe de drept comun şi astfel calităţile de profesionişti şi specialişti ale
arbitrilor desemnaţi pot avea precădere faţă de motivele şi interesele protejate de dispoziţiile legale
referitoare la recuzare.
Considerăm, totuşi, că dacă arbitrul are obligaţia de a se abţine, fiind într-unul din cazurile de
incompatibilitate menţionate anterior, ca regulă imperativă, acesta ar trebui să adopte această poziţie
înainte ca partea interesată să ridice chestiunea recuzării.

CAP. III. Obligatiile arbitrilor

Judecătorii numiţi la instanţele de drept comun au ca sursă a autorităţii şi obligaţiilor lor prevederile
legale în acest sens şi sunt în general conduşi în activitatea şi conduita lor profesională de un set de
reguli aplicabile sistemului justiţiei de stat.
Autoritatea şi răspunderea arbitrilor îşi au originea în convenţia arbitrală încheiată de către părţi, în
legea care guvernează arbitrajul, în regulile instituţiei care organizează arbitrajul respectiv, ca şi în
regulile care guvernează „profesia” de arbitru. Pe lângă toate acestea există şi reguli înscrise în
diferite standarde profesionale, care, deşi nu obligă arbitrii, au un conţinut similar cu cel prevăzut în
regulile instituţionale referitoare la standardele profesionale ale arbitrilor10.

§1. Obligatia de competenta

Un arbitru are obligaţia de a nu accepta numirea sa ca arbitru într-o cauză care nu intră în sfera
competenţelor sale şi, de asemenea, nu va accepta o numire ca arbitru dacă va considera că nu are
suficient timp şi resurse pentru a-şi îndeplini misiunea. Această obligaţie îşi găseşte expresia şi în
anumite legislaţii naţionale, care prevăd că un arbitru poate fi recuzat dacă nu îndeplineşte anumite
condiţii legate de pregătirea sa profesională.
10
Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, Arbitrajul comercial în România, Editura Fundaţiei România de
Mâine , 2002

10
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

§2. Obligatia de a pastra integritatea arbitrajului

Această obligaţie presupune, în primul rând. ca un arbitru să nu solicite sau să nu accepte o astfel de
numire dacă nu îşi poate îndeplini misiunea în cât mai scurt timp. Arbitrul trebuie să ia toate măsurile
care îi stau la dispoziţie în vederea evitării şi prevenirii tacticilor de apărare care întârzie procedurile,
ca şi a oricăror alte măsuri ce pot duce la împiedicarea desfăşurării normale a arbitrajului.
Un arbitru nu poate intra în nici un fel de relaţie de afaceri, financiare, profesionale, de familie cu
părţile în litigiu sau alte persoane în legătură cu acestea, în timpul exercitării calităţii de arbitru.
Această obligaţie trebuie să se extindă şi după ce misiunea sa ca arbitru s-a încheiat, dar ar putea
exista anumite indicii că respectivul arbitru a fost influenţat în exercitarea calităţii sale de un astfel de
eveniment ulterior arbitrajului.

§3. Obligatia de informare

Arbitrul numit într-o anumită cauză, înainte de a accepta această numire, este obligat să informeze pe
ceilalţi membri ai tribunalului arbitrai, precum şi părţile, referitor la orice interese personale legate de
părţi sau participanţii la procedură. în orice caz, această obligaţie trebuie exercitată într-un mod
realist, astfel încât să nu conducă la descurajarea potenţialilor beneficiari ai arbitrajului în alegerea
celor mai competente persoane în vederea soluţionării unui litigiu. Sunt incluse în obligaţia de
informare şi orice interese sau relaţii legate de familie, angajaţi, asociaţi. Mai mult, arbitrii au datoria
de a informa asupra posibilelor conflicte de interese .
Obligaţia de informare este o obligaţie care îşi produce efecte pe toata durata desfăşurării
arbitrajului. în orice caz, în practica internaţională legată de arbitraj s-a remarcat că obligaţia de
informare a arbitrilor implică obligaţia de a informa în legătură cu orice relaţie sau interes care ar
duce la parţialitate sau la aparenţa unei asemenea parţialităţi.

§4. Obligatia de comunicare

În principiu, arbitrul nu poate participa singur, la nici un fel de şedinţe, altele decât cele ale
tribunalului arbitral, care se desfăşoară în prezenţa numai a unei părţi în litigiu. Excepţiile de la
această obligaţie se referă la comunicările administrative legate de desfăşurarea procedurii arbitrale,
cu condiţia ca fiecare parte în litigiu să beneficieze de informări şi consultări în acest sens din partea
arbitrului. De asemenea, în cazul în care o parte, deşi legal citată, nu se prezintă la dezbaterea
cazului, arbitrul poate dezbate cauza numai în prezenţa unei singure părţi. Orice comunicări ale
arbitrului, de la sau către o parte în litigiu, trebuie aduse şi la cunoştinţa celeilalte părţi în copie.

§5. Obligatia de a actiona profesional

11
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

În cursul desfăşurării procedurii arbitrale, arbitrul are datoria de a acţiona şi de a solicita şi

participanţilor la procedură să acţioneze cu diligentă, echidistant, cu promptitudine, răbdare şi
politeţe faţă de părţi şi alţi participanţi la procedura arbitrală. De asemenea, arbitrul trebuie să asigure
fiecărei părţi o participare egală la dezbateri şi în cadrul procedurii.
Chiar dacă un arbitru nu poate obliga părţile să ajungă la o înţelegere amicală, acesta are datoria de a
facilita părţilor o astfel de înţelegere în vederea soluţionării litigiului.

§6. Obligatia de a pronunta sentinta

Arbitrul numit într-o cauză este obligat să decidă cu grijă şi înţelegere faţă de toate aspectele puse în
discuţie, bazându-se pe propria sa convingere intimă şi fară a lua în considerare presiuni exterioare.
Această obligaţie presupune, în primul rând, ca un arbitru să nu solicite sau să nu accepte o astfel de
numire dacă nu îşi poate îndeplini misiunea în cât mai scurt timp. Arbitrul trebuie să ia toate măsurile
care îi stau la dispoziţie în vederea evitării şi prevenirii tacticilor de apărare care întârzie procedurile,
ca şi orice alte măsuri ce pot duce la împiedicarea desfăşurării normale a arbitrajului şi pronunţarea
sentinţei.

§7. Obligaţia de a respecta confidenţialitatea dezbaterilor şi a

deliberărilor

Arbitrul este obligat să respecte confidenţialitatea arbitrajului în totalitatea sa, astfel încât să păstreze
toate detaliile legate de această confidenţialitate. De asemenea, arbitrii trebuie să păstreze
confidenţialitatea asupra deliberărilor ce preced pronunţarea hotărârii arbitrale. în orice caz, arbitrul
nu mai poate apărea în nici un fel de procedură legată de litigiul respectiv, decât în cazurile expres
menţionate de lege. Arbitrul are, mai mult decât răspunderea, şi puterea de a asigura păstrarea
confidenţialităţii asupra litigiului şi a deliberărilor legate de respectivul arbitraj.

CAP. IV. Conflictul de interese

Una din problemele importante discutate în prezent, atât în legătură cu arbitrajul intern, cât şi cu
arbitrajul internaţional, o constituie evitarea apariţiei conflictului de interese între persoana numită
sau aleasă ca arbitru într-un litigiu şi părţile aflate în acel litigiu11.
Această problemă a conflictului de interese interesează mai ales prin prisma obligaţiei arbitrilor de a
fi independenţi şi imparţiali, care poate avea consecinţe şi în ceea ce priveşte reputaţia instituţiilor
care organizează arbitrajul şi faţă de hotărârea arbitrală ce urmează a fi pronunţată.
Conflictul de interese apare în cazul în care un arbitru membru al tribunalului arbitral a fost sau este
într-o relaţie profesională sau de afaceri fie cu una din părţi, fie cu grupul de întreprinderi din care
aceasta sau acţionarii acesteia fac parte.
Conflictul de interese într-o cauză arbitrală poate apărea şi influenţa în mod negativ cazul respectiv
chiar şi în situaţia arbitrilor numiţi de către parte. în astfel de cazuri, conflictul de interese este

11
Ioan D.Terţa, Actualitatea instituţiei arbitrajului comercial internaţional, Revista de Drept comercial nr.7-8/2000

12
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

evaluat mai puţin strict, având în vedere faptul că partea a numit un arbitru care, fără a fi avocatul
cauzei acesteia, va face cunoscută tribunalului poziţia acesteia şi o va susţine.
Ca o consecinţă a creşterii globalizării economiei şi a comerţului internaţional, elementele care pot
conduce la existenţa conflictelor de interese au devenit din ce în ce mai numeroase şi mai
complexe12.
Cea mai bună modalitate de garantare a imparţialităţii o constituie atenta selecţie şi numire a
arbitrilor. In acest sens, o analiză aprofundată a posibilelor conflicte este indispensabilă, cu atât mai
mult cu cât, în acest moment, analiza a devenit mai uşoară datorită utilizării bazelor de date
computerizate. Un candidat la statutul de arbitru ar trebui să dezvăluie toate relaţiile sale care ar
putea, în mod rezonabil, să dea naştere unei aparenţe de subiectivitate sau părtinire. In general, un
arbitru ar trebui să ia în consideraţie toate consecinţele care ar putea interveni, în special pe cele
negative, şi să dezvăluie orice legătură trecută sau prezentă, financiară, profesională sau personală
între el, familia sa sau partenerii săi de afaceri ori orice alţi terţi sau mandatarii acestora, ori
potenţiali martori. Ar trebui luaţi în considerare atât foştii, cât şi actualii clienţi, adversari etc.
Numirea tribunalului arbitral nu înlătură riscul compromiterii independenţei arbitrului, întrucât, pe
parcursul desfăşurării procedurii arbitrajului, se pot dezvolta alte conflicte de interese. In această
situaţie, pentru a menţine independenţa arbitrului şi a limita posibilitatea dezvoltării unor astfel de
conflicte de interese, contactele dintre părţi şi arbitri ar trebui să fie restricţionate. Mai mult, arbitrii
ar trebui să se supună, în mod constant, obligaţiei de dezvăluire a oricăror situaţii care ar putea da
naştere unor conflicte de interese.
Anterior nominalizării arbitrilor, contactele între una dintre părţi, pe de o parte, şi persoana ce
figurează printre candidaţii la statutul de arbitru desemnat de către acea parte, pe de altă parte, sunt în
general acceptate, întrucât, în raport cu restricţiile care ar putea fi impuse prin reguli instituţionalizate
sau prin Convenţia arbitrală, partea trebuie să poată stabili cu exactitate dacă respectivul candidat ar
putea fi numit ca arbitru în cauza respectivă. Contactele subsecvente, precum şi consultaţiile dintre o
parte şi arbitrul desemnat de către acea parte sunt, cel mai adesea, permise în situaţia în care partea
sau arbitrul urmează să participe la selecţia Preşedintelui tribunalului arbitrai. După aceea, în orice
caz, orice contact cu arbitrii, fie Preşedintele ales, fie arbitrul desemnat de parte, ar trebui evitat, cu
excepţia unor posibile contacte cu Preşedintele tribunalului arbitrai în legătură cu chestiuni procedu-
rale sau de programare.
În mod similar, arbitrii ar trebui să-şi îndeplinească în mod constant obligaţia de dezvăluire a oricăror
aspecte care ar putea da naştere unor posibile conflicte, inclusiv a acelora care s-ar putea ivi datorită
stabilirii de relaţii cu noi clienţi, a unor probleme noi apărute în legătură cu actualii clienţi, a fuziunii
firmelor de avocatură, precum şi a noilor numiri de arbitri. în situaţia în care astfel de conflicte de
interese iau naştere, ele trebuie, anterior oricăror înţelegeri, dezvăluite părţilor şi celorlalţi arbitri. în
final. în orice caz, părţile trebuie să estimeze costurile şi întârzierile care ar putea rezulta ca urmare a
cererii de recuzare a unui arbitru, prin comparaţie cu riscul unei atitudini subiective din partea unui
arbitru supus unui conflict de interese.
În orice caz, chiar având în vedere toate principiile de etică şi conduită profesională, aprecierea
existenţei unui conflict de interese nu se poate face după nişte reguli generale prestabilite, ci trebuie
să se aprecieze pentru fiecare caz în parte, având în vedere atât sistemele de drept despre care este
vorba, cât şi persoana în discuţie. Oricum, această problemă a conflictului de interese trebuie să fie
menţinută în actualitate şi tratată cu realism şi bun simţ, astfel încât să nu se ajungă la aplicarea
strictă a unor reguli care să ducă la descalificarea celor mai mulţi, dacă nu a tuturor arbitrilor
calificaţi. Cea mai bună soluţie pentru evitarea oricăror posibile conflicte ulterioare este respectarea
de către arbitri a obligaţiilor de informare a celorlalţi membri ai tribunalului şi a părţilor despre orice
astfel de relaţii, astfel încât să se poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză şi având în vedere
circumstanţele exacte ale cauzei13.
12
Ioan D.Terţa, Actualitatea instituţiei arbitrajului comercial internaţional, Revista de Drept comercial nr.7-8/2000

13
Grigore Florescu, Zaira Bamberger, Mirela Sabău, Arbitrajul comercial în România, Editura Fundaţiei România de
Mâine , 2002

13
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

CAP. V. Răspunderea arbitrilor

Un aspect important care diferenţiază procedurile judiciare desfăşurate în faţa instanţelor de drept
comun de procedura arbitrală este acela referitor la răspunderea arbitrilor. Părţile care au supus o
dispută spre soluţionare unui tribunal arbitral au posibilitatea, în anumite cazuri şi condiţii, de a trage
la răspundere arbitrii numiţi, dacă aceştia nu îşi îndeplinesc obligaţiile ce le revin în această calitate.
În ceea ce priveşte judecătorii, care îndeplinesc această funcţie în cadrul instanţelor de drept comun,
aceştia, fiind declaraţi în temeiul Legii 92/1992 privind organizarea judecătorească inamovibili, nu
pot fi făcuţi răspunzători de către părţile în proces în ceea ce priveşte încălcarea unor obligaţii legate
de activitatea desfăşurată în legătură cu soluţionarea unui anumit litigiu. Magistraţii răspund numai
disciplinar în faţa Consiliului Superior al Magistraturii pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu,
precum şi pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei (art. 121
din Legea 92/1992). Referitor la cazurile de răspundere a arbitrilor14, Codul de procedură civilă
prevede în art. 353 următoarele situaţii în care arbitrii pot fi ţinuţi răspunzători de daune, şi anume:
- dacă, după acceptare, renunţă în mod nejustificat la însărcinarea lor;
- dacă, fără motiv justificat, nu participă la judecarea litigiului ori nu pronunţă hotărârea în termenul
stabilit de convenţia arbitrală sau de lege;
- dacă nu respectă caracterul confidenţial al arbitrajului, publicând sau divulgând date de care iau
cunoştinţă în calitate de arbitri , fără a avea autorizarea părţilor;
- dacă încalcă în mod flagrant îndatoririle ce le revin.
În ceea ce priveşte temeiul răspunderii arbitrilor, s-a apreciat că această răspundere nu este în nici un
caz o răspundere civilă contractuală, ci o răspundere civilă delictuală bazată pe dispoziţiile art. 998
Cod civil, fiind necesară întrunirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege. Prin urmare, pentru a se
antrena răspunderea prevăzută prin art. 353 C.pr.civ, vor trebui dovedite legătura de cauzalitate,
existenţa unei fapte ilicite şi producerea unui prejudiciu părţilor în procedura arbitrală pentru ca un
arbitru a cărui răspundere este invocată să se încadreze într-una din situaţiile prevăzute la art. 353
C.pr.civ.
Termenii şi condiţiile de răspundere ale arbitrilor sunt aceleaşi atât în cazul arbitrajului ad-hoc, cât şi
în cazul arbitrajului instituţional organizat de către CACIR, art. 30 din Reguli, care menţionează
condiţiile răspunderii arbitrilor în cadrul procedurilor organizate de CACIR, având aceeaşi redactare
cu art. 353 C.pr.civ. menţionat anterior.
Alte discuţii pot viza limitele răspunderii arbitrilor în cazul în care o parte solicită daune în baza
dispoziţiilor art. 353 C.pr.civ. sau a art. 30 din Reguli şi măsura în care părţile într-o convenţie
arbitrală pot limita răspunderea arbitrilor.
Întrucât răspunderea arbitrilor este o răspundere delictuală şi nu o răspundere contractuală,
considerăm că părţile nu o pot limita sau exclude. Răspunderea arbitrilor este o răspundere al cărei
temei îl constituie culpa arbitrului în îndeplinirea obligaţiilor ce derivă din această calitate, în măsura
în care se dovedeşte existenţa uneia din situaţiile prevăzute de art. 353 C.pr.civ. Culpa în această
materie se apreciază după criteriul culpa levis în abstracto, ţinând cont de caracterul profesional al
exercitării calităţii de arbitru.
De vreme ce prin voinţa părţilor litigiul respectiv a fost supus spre soluţionare tribunalului arbitral,
părţile au luat în considerare caracterul profesionist, rapid, confidenţial al procedurii arbitrale. Părţile
nu pot fi în măsură să aprecieze consecinţele unor eventuale încălcări ale obligaţiilor arbitrilor în
momentul încheierii convenţiei arbitrale, drept pentru care o asemenea limitare a răspunderii
arbitrilor în acest moment nu poate fi considerată valabilă.

14
Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu , Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All, Bucureşti, 1994,

14
 CONSTITUIREA TRIBUNALULUI ARBITRAL

Pe de altă parte, se poate considera că dispoziţiile art. 353 C.pr. civ. sunt de ordine publică şi nu
reprezintă drepturi de care părţile ar putea dispune prin voinţa lor. Se poate astfel discuta în acest
context în ce măsură este posibilă şi permisă o limitare a răspunderii arbitrilor doar la valoarea
onorariului primit sau care urma a fi primit de către arbitrul respectiv pentru soluţionarea disputei
între părţi. Considerăm că, fiind vorba de o răspundere delictuală, daunele la care poate fi obligat
arbitrul trebuie să acopere prejudiciul efectiv suferit de către partea în cauză. Acest prejudiciu, de
regulă, nu este egal cu valoarea onorariului, stabilit ca fiind o cotă proporţională din valoarea
litigiului dedus soluţionării de către tribunalul arbitral.
În baza identităţii de raţiune între imposibilitatea limitării răspunderii arbitrului la alte cazuri decât
cele prevăzute în mod expres şi limitativ de către lege şi excluderea totală a acestei răspunderi, consi-
derăm că nici limitarea din punct de vedere material a răspunderii arbitrului la valoarea onorariului
primit nu poate fi admisă.

15