Capitolul I.

Rolul administratorilor în constituirea societăţii

Pentru a-si îndeplini rolul sau economic,societatea comerciala a fost conceputa ca un organism
autonom,caruia legea i-a conferit personalitate juridica.În doctrina, societatea comerciala este definita ca
fiind „o grupare de persoane constituita pe baza unui contract de societate si beneficiind de personalitate
juridica , în care asociatii se înteleg sa puna în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de
comert , în scopul realizarii si împartirii beneficiilor rezultate”.Conditiile necesare constituirii
societatilor comerciale si regimul juridic aplicabil functionarii acestora sunt cuprinse în Legea nr.
31/1990(titlul II si titlul III)
Motivele care stau la baza deciziei administratorilor de a constitui o societate pot fi diverse. Cei mai
adesea, crearea unei societăţi răspunde unor considerente financiare, administratorii urmărind avantaje
de ordin patrimonial, fiscal, social.
Interesul financiar al administratorilor în crearea unei societăţi pe acţiuni constă în posibilitatea de
atragere a unui capital considerabil, posibilitate conferită de modalitatea constituirii prin subscripţie
publică. Mărimea capitalului social al unei societăţi pe acţiuni constituie o garanţie a acordării unui
credit bancar, de cele mai multe ori, necesar pentru desfăşurarea activităţii societăţii. Deşi la prima
vedere o societate cu răspundere limitată are în general un capital şi o cifră de afaceri mult mai mică
decât o societate comercială , există destul de multe cazuri în care rata profitului pentru o societate cu
răspundere limitată este mult mai nare decât în cazul multor societăţi comerciale pe acţiuni.
Totodată, mărimea capitalului social cu care se constituie societatea comercială, în care se adaugă
mărimea fondurilor proprii, constituie o garanţie a solvabilităţii pe termen scurt a societăţii comerciale şi
poate reprezenta un potenţial pericol de insolvenţă în perspectivă relativ apropiată. De asemenea, crearea
unei afaceri care presupune un mare nivel de producţie şi consum impune alegerea formei juridice a
societăţii pe acţiuni, a cărei structură organizatorică s-a dovedit a fi eficientă în producţia de bunuri şi
servicii.
Societatea comercială cu răspundere limitată prezintă avantajul diversificării domeniului de
activitate şi intrării mult mai rapide pe domenii diferite de activitate , precum şi cel al maximizării ratei
profitului mult mai mare decât la alte societăţi comerciale.Mai mult decât atât ,majoritatea
administratorilor societăţilor cu răspundere limitată sunt de fapt asociatul unic sau unul dintre asociaţi ,
existând astfel o motivare suplimentară pentru cel care deţine şi funcţia de administrator.

1
 Interesul juridic al administratorilor în crearea unei societăţi decurge şi din efectele distincţiei
între patrimoniul societăţii şi patrimoniile asociaţilor. Astfel, acţionarii răspund pentru obligaţiile sociale
doar în limita aporturilor lor la capitalul social, restul patrimoniului lor nefiind afectat.
In perioada anterioară modificării Legii nr. 31/1990 prin Legea nr. 441/20061 interesul social al
viitorilor administratori se referea şi la posibilitatea că ei puteau beneficia şi de calitatea de salariat al
societăţii în cazul în care încheiau şi un contract de muncă cu societatea.
Complexitatea motivelor administratorilor de a constitui o societate pe acţiuni determină
antrenarea de către aceştia a unei duble responsabilităţi. Pe de o parte, administratorii sunt responsabili
faţă de acţionarii societăţii în sensul de a asigura acestora distribuirea de beneficii realizate din profitul
societăţii. Pe de altă parte, deoarece societăţile pe acţiuni funcţionează frecvent la un nivel naţional si
multinaţional ele au un puternic impact asupra societăţii civile2.
Prin urmare, administratorii unei societăţi pe acţiuni sunt responsabili pentru punerea la dispoziţia
societăţii civile de bunuri şi servicii de calitate la preţuri corecte şi atragerea investiţiilor necesare conti-
nuării funcţionării societăţii, asigurării locurilor de muncă şi dezvoltării economiei.
În ansamblu, responsabilitatea administratorilor faţă de societatea comercială implică şi
responsabilitatea acestora faţă de societatea civilă. Societăţile pe acţiuni şi societatea civilă se află într-o
relaţie de interdependenţă: „viabilitatea pe termen lung a societăţilor pe acţiuni depinde de
responsabilitatea lor faţă de societatea civilă din care fac parte, iar bunăstarea societăţii civile depinde de
întreprinderile profitabile şi responsabile"3.
În cazul societăţii cu răspundere limitată ,actul constitutiv trebuie să prevadă asociaţii care administrează
şi reprezintă societatea sau administratorii neasociaţi, datele lor de identificare ,puterile ce le+au fost
conferite şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat4
Cât priveste functionarea societatilor comerciale, aceasta vizeaza în principal analiza a doua
institutii care alcatuiesc„ centrul motor vital al functionarii societatilor comerciale” : adunarea generala
si administrarea societatii.
Vointa unei societati comerciale, ca persoana juridica,este determinata de voturile persoanelor care
compun aceasta entitate colectiva, iar aceste voturi se exprima în cadrul adunarilor generale a asociatilor

1
M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006
2
Şcoala londoneză de economie, Centrul pentru Societatea Civilă defineşte societatea civilă ca fiind: „un set de instituţii,
organizaţii şi conduite situate între stat, afaceri şi familie. Aceasta include organizaţii non-profit, organizaţii filantropice,
mişcări sociale şi politice, alte forme de participare socială şi civică"
3
A se vedea M. Hessei, Specificarea responsabilităţilor societăţilor pe acţiuni după Bussiness Roundtable, în Administrarea
societăţilor pe acţiuni în economia de piaţă şi de tranziţie, Ed. AII, 1997 Bucureşti, p. 147
4
Art.8 din legea 31/1990

2
,respectiv a actionarilor.
Deciziile adoptate de asociati(sau de actionari dupa caz, în functie de forma juridica a societatii), sunt
puse în executare prin intermediul organelor de administrare ,altfel spus , vointa sociala este adusa la
îndeplinire prin actele juridice ale organului executiv (de gestiune),care este administratorul sau
administratorii societatii.
Dupa cum s-a constat în doctrina nu este exclus ca, într-un mod practic, administratorii (mai ales în
cazul societatilor mari)sa elaboreze si sa concretizeze ei însisi „vointa colectiva” din perspectiva
atributiilor lor de organizare a adunarilor generale si a asociatilor observându-se :„o tendinta accentuata
de trecere de la adunarea generala a asociatilor la consiile de administratie , a atributiilor ce tin de
orientarea economica si de piatia a societatii, dat fiind faptul ca mediul afacerilor devine tot mai
profesionalizat si mai dinamic, pentru aceasta fiind necesar ca deciziile de factura economica si
comerciala sa fie concentrate în cât mai putine mâini, pentru a fi cât mai dinamice”
Pornindu-se de la rolul administratorilor în cadrul societatilor comerciale, în doctrina s-a aratat ca
notiunea de „vointa colectiva” este improprie si în acest sens ar fi mai adecvata sintagma de „ interes
majoritar”, care devine, în baza legii, interesul societatii.Aceasta deoarece, vointa colectiva ia nastere în
cadrul adunarii asociatilor si nu reprezinta suma vointelor individuale ori rezultanta lor, ci este
consecinta unui „compromis între diferitele interese individuale ale asociatilor (actionarilor) care
reprezinta majoritatea capitalului social (cu unele exceptii, când vointa colectiva trebuie sa fie un
compromis între interesele tuturor asociatilor)”
În plan legislativ ,aceasta tendinta este recunoscuta prin prevederile Legii nr. 31/1990 privind societatile
comerciale , care permite actionarilor delegarea unora dintre atributiile adunarii generale extraordinare
administratorilor (mutarea sediului social,schimbarea obiectului de activitate ,marirea capitalului social ,
reducerea ori reîntregirea sa prin emiterea de noi actiuni , conversia actiunilor dintr-o categorie in
cealalta) –art. 114 cu trimitere la art. 113 literele b,c,e,f,l, din Legea nr. 31/1990

Capitolul II.
Gestionarea societăţilor de către administratori
Secţiunea 1. Delimitări conceptuale
Conform doctrinei franceze5, termenul de „administrator" a apărut relativ recent, la începutul seco-
lului, odată cu dezvoltarea funcţiei pe care o reprezintă în cadrul societăţilor comerciale.

5
Pierre Casimir, M. Germain, Dirigeants de societes: juridique, fiscal, social, Collection practique d'experts, Croupe Revue
Fiduciare, Paris, 2006, p. 25.

3
 Termenul este utilizat în practică în două sensuri.
În sens larg, prin administrator se înţelege orice persoană care exercită atribuţii specifice
conducerii unei societăţi şi care are o răspundere în cadrul administrării, gestionării sau conducerii unei
societăţi.
În sens restrâns, calitatea de administrator este recunoscută celui care asigură conducerea societăţii
şi nu deţine doar o participare la administrarea acesteia. Această persoană exercită o dublă putere: aceea
de a lua decizia şi aceea de a determina executarea ei. Prin modificarea adusă Legii nr. 31/1990 a
societăţilor comerciale prin Legea nr. 441/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale republicată şi a Legii nr. 26/1990 privind Registrul comerţului,
republicată, gestionarea societăţilor pe acţiuni a fost supusă unui regim opţional de administrare.
În conformitate cu prevederile legii de mai sus, fondatorii societăţii au posibilitatea să aleagă între
sistemul unitar de administrare clasic, cu consiliu de administraţie şi preşedinte (art.137-152 din Legea
nr. 31/1990) , şi sistemul dualist de administrare, cu directorat şi consiliul de supraveghere (art. 153 din
Legea nr. 31/1990), formulă nouă, inspirată din dreptul francez şi german.
Opţiunea între cele două sisteme de gestionare ale societăţii nu este ireversibilă, fiind lăsată de
legiuitor la libera alegere a reprezentanţilor societăţii care se constituie sau este deja constituită.
Modificarea ulterioară a sistemului de gestiune este posibilă prin decizia adunării generale extraordinare
şi prin modificarea statutelor.
Reforma Legii nr. 31/1990 promovează concepţii noi, venite de peste Atlantic, care aparţin
dreptului societăţilor anglo-saxon şi care se aplică mai ales societăţilor cotate la bursă, dar şi societăţilor
mai mici, închise şi care optează pentru noua formulă.
În cazul societăţii cu răspundere limitată nu este posibilă aplicarea sistemului de administrare bazat pe
sistemul unitar de administrare clasic, cu consiliu de administraţie şi preşedinte sau sistemul dualist de
administrare, cu directorat şi consiliul de supraveghere,dat fiind faptul că , pe lângă dimensiunea mai
mica a activtăţii societăţii cu răspundere limitată şi a posibilităţilor reale ale societăţii ,mai există şi
impedimentul legal formulat în cuprinsul art.197 din legea 31/1990 care spune că administrarea
societăţilor cu răspundere limitată este realizată de unul sau mai mulţi administratori.
Pentru a putea lua hotarari adunarea generala a societăţii cu răspundere limitată trebuie sa fie
convocata in conditiile legii.In acest sens, Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale instituie
anumite reguli care trebuie respectate de persoanele anume desemnate.
Astfel, potrivit prevederilor art. 195 alin. (1) din Legea nr 31 / 1990, administratorii sunt obligati sa
convoace adunarea asociatilor la sediul social, cel putin o data pe an sau de cate ori este necesar.

4
Tot legea, in cadrul prevederilor art 195 alin (2), stipuleaza ca, un asociat sau un numar de asociati, ce
reprezinta cel putin o patrime din capitalul social, va putea cere convocarea adunarii generale, aratand
scopul acestei convocari.
Convocarea adunarii se va face in forma prevazuta in actul constitutiv, iar in lipsa unei dispozitii
speciale, prin scrisoare recomandata, cu cel putin 10 zile inainte de ziua fixata pentru tinerea acesteia,
aratandu-se ordinea de zi.
Indiferent de modul in care se face convocarea adunarii generale, aceasta trebuie facuta cu respectarea
unui termen de cel putin 10 zile inainte de ziua fixata pentru tinerea acesteia, fiind necesara si
mentionarea ordinii de zi.

Secţiunea a 2-a. Societatea pe acţiuni gestionată de consilii de administraţie

1 Consideraţii introductive
Doctrina comercială6 a reţinut de-a lungul timpului două mari neajunsuri ale sistemului tradiţional
de administrare a societăţii pe acţiuni.
În primul rând, acest sistem permite crearea unei confuzii între puterea de gestionare a societăţii şi
controlul acestei puteri, ambele exercitate de preşedintele consiliului de administraţie care este în acelaşi
timp şi directorul general. În calitate de director general, persoana care deţine puterea executivă de
gestionare este aceeaşi careexercită controlul acestei gestiuni, în calitate de preşedinte al consiliului de
administraţie. Prin urmare, o singură persoană întruneşte toate puterile. Această cumulare a atribuţiilor a
determinat formularea de critici la adresa sistemului tradiţional de administrare.
În al doilea rând, datorită poziţiei dominante a preşedintelui-director general, în practică, consiliul
de administraţie exercită mai degrabă un rol consultativ, deşi legea îi conferă calitatea unui organ de
administrare.
Datorită acestor considerente, reforma adusă Legii nr. 31/1990 prin Legea nr. 441/2006
intenţionează o reechilibrare a puterilor organelor de gestiune a societăţilor pe acţiuni, prin redefinirea
funcţiilor consiliului de administraţie şi ale preşedintelui acestuia şi disocierea acestora de funcţiile
directorului general. Cu toate acestea, legea menţine posibilitatea cumulării celor două funcţii într-o
singură persoană, preşedintele consiliului de administraţie-director general.
Astfel, datorită modificării legii, acţionarii societăţii pot să aleagă fie formula tradiţională, în care
preşedintele consiliului de administraţie este şi directorul general, fie noua formulă, care disociază cele
6
Ph. Merle, Droit commercial, Societes comerciales, 8e ediţion, Dalioz, Paris, 2001, p. 390

5
două funcţii. Explicaţia noii formule are la bază ideea divizării puterilor din cadrul societăţii pentru a le
putea controla: directorul general va fi controlat într-un mod mai eficace de către consiliul de
administraţie, a cărui preşedinte este o altă persoană.
Opţiunea între cele două formule nu se face prin statute, pentru că redactarea unui statut care să
conţină doar una din cele două formule ar reprezenta o îngrădire a nevoilor societăţii. Statutele conţin
indicarea condiţiilor celor două formule, iar alegerea aparţine consiliului de administraţie. Doctrina
franceză7 a remarcat că alegerea încredinţată consiliului de administraţie îi conferă acestuia o putere
deosebită. Nu numai că acesta numeşte preşedintele şi directorul general, dacă funcţiile sunt disociate,
sau pe preşedintele-director general, dacă este aceeaşi persoană, dar consiliul de administraţie este şi
singurul care poate, în funcţie de împrejurările momentului sau de persoanele momentului, să decidă
disocierea celor funcţii între două persoane sau reunirea lorîntr-o singură persoană.

2 Numărul administratorilor. Limite legale

Anterior modificării aduse prin Legea nr. 441/2006, art. 137 alin. (1) din Legea nr. 31/1990
prevedea, reluând dispoziţiile art. 93 din Codul Comercial, că societatea pe acţiuni este administrată de
unul sau mai mulţi administratori, temporari şi revocabili. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevedea că în
situaţia în care sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie. Prin urmare, în
vechea formulă, legea impunea o limită minimă sau maximă a numărului administratorilor.
În prezent, noul articol 137 alin. (1) aduce o condiţionare: societatea pe acţiuni este administrată de
unul sau mai mulţi administratori, numărul acestora fiind întotdeauna impar. Cu toate că nici de această
dată nu există o limitare legală a numărului administratorilor, ei trebuie să fie întotdeauna în număr
impar. Considerăm că această modificare s-a impus datorită asigurării unei majorităţi în luarea deciziilor
care privesc gestionarea societăţii.
Singura limitare legală a numărului administratorilor priveşte societăţile pe acţiuni ale căror situaţii
financiare anuale fac obiectul unei obligaţii legale de auditare, în legătură cu care, alin. (2) al art. 137
prevede obligaţia de a fi administrate de cel puţin 3 administratori. In cazul acestor societăţi, consiliul de
administraţie devine în mod obligatoriu un organ colegial.
In cazul în care numărul administratorilor scade sub minimum legal, în conformitate cu dispoziţiile
art. 1372 alin. (2) administratorii rămaşi convoacă de îndată adunarea generală ordinară a acţionarilor
pentru a completa numărul de membri în consiliul de administraţie. Având în vedere această dispoziţie
7
J.- P. Casimir, M. Germain, op. cit., p, 81.

6
legală, ni se pare interesantă întrebarea dacă administratorii rămaşi pot sa înscrie pe ordinea de zi a
acelei adunări generale ordinare şi alte probleme în afară de numirea noilor administratori.
Competenţa exclusivă a administratorilor rămaşi este cea data de articolul mai sus-menţionat,
deoarece în prezenţa a unuia sau a doi administratori, consiliul de administraţie nu este legal întrunit şi
deci nu poate să delibereze asupra altor chestiuni legate de gestionarea societăţii.
În cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată , legea prevede că asociaţii care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori dintre ei , fixându-le
puterile şi ,,durata’’ însărcinării.8
Potrivit art. 210 din lege, societatea cu raspundere lmitata se poate constitui prin aportul unui
singur asociat, care va fi detinatorul tuturor partilor sociale.
O persoana fizica sau juridica nu poate fi insa asociat unic decat  intr-o singura societate cu raspundere
limitata.
Societatea cu raspundere limitata cu asociat unic, ca orice societate comerciala, dobandeste calitatea de
comerciant prin constituire sa, in conditiile legii. Obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social,
iar asociatul unic raspunde numai in limita aportului sau.

3. Condiţii de numire

Deşi Legea nr. 31/1990 lasă o mare libertate acţionarilor în alegerea administratorilor, accesul la
această funcţie este limitat de îndeplinirea mai multor condiţii pentru dobândirea calităţii de
administrator al unei societăţi pe acţiuni. Aceste condiţii sunt diferite după cum administratorul este o
persoană fizică sau juridică.
Deţinerea funcţiei de administrator nu este condiţionată în lege de deţinerea unei diplome de specialitate
sau de exercitarea unei activităţi profesionale anterioare care să reprezinte o garanţie a competenţei.
Printre ocupatiile noi introduse prin Ordinul comun al Ministerului Muncii si al Institutului
National de Statistica nr. 170/179 din 2008 pentru completarea Clasificarii ocupatiilor din Romania9 este
si cea de administrator societate comerciala.
Aceasta a fost inclusa in categoria specialistilor cu functii administrative si comerciale, avand
codul 241939 si are incidenta numai10 in situatia reglementata de art. 1961 alin. (3) din Legea nr. 31/1990

8
Art 77 şi art197 alin. 3 din legea nr.31 /1990
9
Publicat in Monitorul Oficial Partea I nr. 219 din 21.03.2008
10
Pentru opinii exprimate in legatura cu exclusivitatea incidentei a se vedea: A. Cioriciu Stefanescu, Suspendarea, respectiv
incetarea contractelor administratorilor si directorilor societatile comerciale, pe www.Contractdemunca.ro; M. Fodor, I.

7
privind societatile comerciale11 care stipuleaza ca “asociatul unic poate avea calitatea de salariat al
societatii cu raspundere limitata al carui asociat unic este”. 
In ceea ce priveste nivelul de studii, mentionam ca potrivit Instructiunilor din Clasificarea
ocupatiilor din Romania, codul 241939 al functiei de administrator societate comerciala indica ca pentru
ocuparea acestuia sunt necesare studii superioare. 
Este vorba de o conditie obligatorie pentru incheierea contractelor individuale de munca,
neindeplinirea ei fiind sanctionata cu nulitatea absoluta – care nu poate fi acoperita si este
imprescriptibila - , precum si contraventional. In acest sens, art. 113 lit. b) coroborat cu art. 114 lit a) din
Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurarilor pentru somaj si stimularea ocuparii fortei de munca12,
dispun ca se sanctioneaza cu amenda de la 1500 lei la 2500 lei neutilizarea Clasificarii ocupatiilor din
Romania (care este obligatorie la completarea documentelor oficiale, in baza art. 15 din aceeasi lege). 
Calitatea de salariat a asociatului unic este o posibilitate si nu o obligatie iar cei care opteaza pentru
aceasta trebuie sa inregistreze contractul individual de munca la inspectoratul de munca competent – in a
carui raza isi are sediul/domiciliul angajatorul - salariat, in termen de 20 de zile de la data incheierii,
conform art. 1 din Legea nr. 130/1999 privind unele masuri de protectie a persoanelor incadrate in
munca13, sub sanctiunea amenzii contraventionale intre 3.000 lei la 6.000 lei, potrivit art. 7 din aceeasi
lege. 
Deci, cei care nu indeplinesc conditia de studii mentionata pot fi administratori fara a incheia un contract
individual de munca, indeplinindu-si activitatea in baza actul constitutiv de societate.
3.1. Administratorul-persoană fizică
3.1.1.Capacitatea
Administratorul unei societăţi este reprezentantul societăţii în raporturile cu terţii. Prin urmare, nu
pot fi administratori persoanele care sunt lipsite de capacitate. Atribuţiile pe care le presupune calitatea
de administrator nu pot fi îndeplinite decât de o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu. Această
condiţie protejează terţii de angajamentele asumate faţă de o persoană juridică a cărei reprezentat este
incapabil şi de asemenea, protejează pe incapabil de consecinţele unei responsabilităţi pe care el nu şi-o
poate asuma.

Radulescu, Aspecte privind cumulul de functii in cazul administratorilor societatilor comerciale, in „Revista de dreptul
muncii si dreptul securitatii sociale”, nr. 1/2008, p. 32; S. David, Fl. Baias, Raspunderea civila a administratorului societatii
comerciale, in Dreptul, nr. 8/1992, p. 14; St. D. Carpenaru, Drept comercial roman, editia a III-a, Ed. All Beck, Bucuresti,
2000, p. 215-216; in M. Fodor, I. Radulescu, op. cit., p. 32, nota 12.
11
Republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 1066 din 17.11.2004
12
Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 103 din 06.02.2002 modificata si completata ulterior
13
Republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 190 din 20.03.2007

8
 Conform dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 31/1954 capacitatea deplină de exerciţiu începe de la
împlinirea vârstei de 18 ani. Dreptul comercial nu prevede vreo dispoziţie specifică cu privire la
capacitatea juridică, iar dispoziţiile de drept comun se aplică şi în ceea ce priveşte pe administratori, fără
excepţii.
Punerea sub interdicţie a administratorului atrage decăderea acestuia din funcţie. Actele încheiate
de un incapabil sunt lovite de nulitate absolută14.
3.1.2. Onorabilitatea
Această condiţie derivă din interdicţia instituită de art. 6 din Legea nr. 31/1990 şi care priveşte
persoanele care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, pentru infracţiunile prevăzute de
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor
măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, cu modificările şi completările
ulterioare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 143-145 din Legea nr. 85/2006 privind procedura
insolvenţei sau pentru cele prevăzute de această lege, cu modificările şi completările ulterioare. Prin
acest text, legiuitorul a încercat moralizarea vieţii sociale. Raţiunea instituirii acestei interdicţii constă în
prezumţia că o persoană condamnată pentru vreuna din infracţiunile de mai sus nu poate să reprezinte o
societate, fără ca prin conduita sa să o expună la consecinţe civile grave.
Trebuie menţionat că legea are în vedere aceste infracţiuni numai în situaţia în care făptuitorul a
fost condamnat printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă15; odată cu reabilitarea de drept sau
judecătorească, cel care a fost condamnat definitiv poate concura la funcţia de administrator, datorită
efectelor acestei instituţii, şi anume stingerea oricărei consecinţe a infracţiunii.
Prin textul legal de mai sus, legea instituie prezumţia onorabilităţii administratorilor care nu au fost
condamnaţi pentru infracţiunile precizate anterior.
3.1.3 Cetăţenia administratorului
Legea nu face o dinstincţie clară între cetăţeanul român sau cel de altă naţionalitate,în privinţa
posibilităţii numirii în funcţia de administrator ,astfel că , în lipsa unei restricţionări impuse de actul
constitutiv, oricare cetăţean poate fi administrator al unei societăţi comerciale
3.1.4. Calitatea de acţionar

14
S. D. Cărpenaru, Administrarea societăţilor comerciale în reglementarea Legii nr. 31/1990, în Revista de drept comercial,
nr. 2 din 1993, p. 23
15
G Predoiu în St. D. Cărpenaru, 5. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, Legea societăţilor comerciale, Comentariu pe articole,
ed. 4, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2009, p. 91.

9
 Deşi funcţia de administrator este în mod tradiţional rezervată unuia dintre acţionarii societăţii,
Legea nr. 31/1990 nu condiţionează funcţia de administrator a societăţii de calitatea de acţionar. în
vechea formulă, fostul art. 140 alin. (2) prevedea condiţiile de depunere a garanţiei în cazul în care
administratorul era acţionar. Prin Legea nr. 441/2006, art. 140 a fost abrogat şi nu a fost înlocuit cu alte
prevederi similare în noua formulă a legii. Cu toate acestea, întrucât legea nu prevede expres faptul că
administratorul trebuie să fie şi acţionar al societăţii, considerăm că această condiţie nu este obligatorie.
În dreptul francez16, pentru a fi administrator, persoana în cauză trebuie să aibă şi calitatea de
acţionar, dar legea nu impune ca administratorul să aibă un interes serios în societate. Este suficient ca
acesta să fie proprietarul unui număr de acţiuni, de obicei stabilit prin statut.
3.1.5. Cumulul de mandate
Conform art. 15316alin.(1) din Legea nr. 31/1990 o persoană fizică poate exercita concomitent cel
mult 5 mandate de administrator/şi sau membru al consiliului de supraveghere în societăţi pe acţiuni al
căror sediu se află pe teritoriul României. Interdicţia legală nu se referă la cazurile când cel ales în
consiliul de administraţie sau în consiliul de supraveghere este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul
acţiunilor societăţii sau este membru în consiliul de administraţie sau în consiliul de supraveghere al
unei societăţi pe acţiuni ce deţine pătrimea arătată.
Reglementarea veche a legii, conform fostului art. 145 alin.(l) nimeni nu putea funcţiona în mai
mult de trei consilii de administraţie concomitent. Deşi numărul mandatelor exercitate concomitent a
crescut de la 3 la 5, motivaţia interdicţiei legale rămâne aceeaşi, formulată de doctrina de drept
comercial17, respectiv prezumţia imposibilităţii exercitării cu competenţă a atribuţiilor pe care le
presupune gestiunea a mai mult de 5 societăţi.
Această prezumţie este înlăturată în cazul în care cel ales în consiliul de administraţie sau în
consiliul de supraveghere este proprietar a cel puţin o pătrime din totalul acţiunilor societăţii sau este
membru în consiliul de administraţie sau în consiliul de supraveghere al unei societăţi pe acţiuni ce
deţine pătrimea arătată. În aceste cazuri, legiuitorul prezumă faptul că acest administrator are un interes
atât de serios în gestiunea societăţii respective încât îşi va îndeplini atribuţiile cu toată competenţa.
În cazul în care dispoziţia legală privind limitarea cumulului mandatelor este încălcată ,persoana în
cauză este obligată să demisioneze din funcţiile de membru al consiliului de administraţie sau al
consiliului de supraveghere în termen de o lună de la data apaariţiei stării de incompatibilitate.La
expirarea acestei perioade , persoana respectivă pierde mandatul obţinut prin depăşirea numărului legal

16
Ph. Merle, op. cit., p. 392
17
E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. AII Beck, 1999, Bucureşti, p. 247

10
de mandate , în ordinea cronologică a numirii în mandate şi va fi obligat la restituirea remuneraţiei şi a
altor beneficii primite către societatea în care a exercitat acel mandat..În ceea ce priveşte deliberările şi
deciziile la care a acesta a luat parte acestea rămân valabile.
În cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată ,administratorii nu pot primi, fără autorizarea
adunării asociaţilor ,mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau având obiect de activitate
sub sancţiunea revocării şi a răspunderii pentru daune18

3 .2. Administratorul-persoană juridică

Conform art. 15313 alin. (2) o persoană juridică poate fi numită administrator sau membru al
consiliului de supraveghere al unei societăţi pe acţiuni. Această dispoziţie legală ne sugerează anumite
observaţii.
În primul rând, deoarece legea nu precizează la ce fel de persoană juridică se referă, considerăm că
poate fi administrator al unei societăţi pe acţiuni atât o altă societate comercială, cât şi o societate civilă
sau o asociaţie.
În al doilea rând, administratorul- persoană juridică poate exercita concomitent mai mult de 5
mandate întrucât nu i se aplică interdicţia legală prevăzută de art. 15316 alin.O) din Legea nr. 31/1990,
care se referă strict la persoane fizice.
În al treilea rând, având în vedere principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice, aceasta trebuie să aibă trecut în obiectul de activitate şi activitatea de administrare a unei
societăţi comerciale. Nu este obligatoriu ca acest obiect să fie unic sau principal19.
Potrivit art. 15313, odată cu numirea în funcţia de administrator, persoana juridică este obligată să
îşi desemneze un reprezentant permanent, persoană fizică. Acesta este supus aceloraşi condiţii şi
obligaţii şi are aceeaşi răspundere civilă şi penală ca şi un administrator sau un membru al consiliului de
supraveghere, persoană fizică, ce acţionează în nume propriu, fără ca prin aceasta persoana juridică pe
care o reprezintă să fie exonerată de răspundere sau să i se micşoreze răspunderea solidară. Când
persoana juridică îşi revocă reprezentantul, ea are obligaţia să numească în acelaşi timp un înlocuitor.
Persoana juridică poate să-şi desemneze reprezentantul permanent dintre proprii administratori sau
chiar dintre salariaţi.

18
Art 197 alin 2 din legea 31/1990
19
S. Cărpenaru în St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe
articole, ed. 3, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2006, p. 33

11
 Reprezentantului permanent i se aplică regimul juridic al administratorului persoană fizică din
punct de vedere al condiţiilor de numire în funcţie. De asemenea, conform art. 15316 acestuia i se aplică
şi interdicţia legală privind cumulul de mandate.
Relativ la exercitarea funcţiei de administrator al unei societăţi comerciale de către o persoană
juridică, în doctrină s-a arătat că, în situaţia în care societatea comercială administrator controlează,
exclusiv sau în comun cu o altă persoană, societatea manageriată, legislaţia concurenţei poate deveni
incidenţă, deoarece pot fi întrunite condiţiile unei operaţiuni de concentrare economică, putând fi astfel
necesară autorizaţia Consiliului Concurenţei.20 Este cazul, de exemplu, al filialei condusă de societatea-
mamă şi al societăţilor administrate de o persoană juridică care le coordonează comportamentul pe
piaţă.2
În cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată existenţa administatorilor persoane juridice este
limitată de lege.
Administratorul persoană juridică este numit prin actul constitutiv ori ales de către adunarea asociaţilor.

4. Modalităţile procedurale de numire a administratorilor

4.1. În momentul constituirii societăţii

Modalităţile de numire a administratorilor diferă în funcţie de modul de constituire a societăţii .
În cazul societăţii pe acţiuni constituită simultan şi a societăţii cu răspundere limitată, desemnarea
primilor administratori se realizează prin actul constitutiv, în conformitate cu prevederile art. 8 lit. g) din
lege.
În cazul societăţii pe acţiuni constituită prin subscripţie publica, desemnarea primilor
administratori este de competenţa adunării constitutive, conform dispoziţiilor art. 28 din lege.
În cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată se realizează prin actul constitutiv.
4.2. În cursul vieţii sociale
4.2.1. Numirea de către adunarea generală ordinară
După momentul constituirii, prerogativa desemnării administratorilor revine adunării generale
ordinare, în conformitate cu dispoziţiile art- '' 1 lit. b) din Legea nr. 31/1990, indiferent de modalitatea
de constituire a societăţii. De ce legiuitorul a preferat să lase competenţa de numirea administratorilor
adunării generale ordinare şi nu adunării generale extraordinare, având în vedere importanţa pe care o
are în viaţa unei societăţi, desemnarea administratorilor?
20
O. Căpăţînă, Regimul juridic al concentrărilor economice în dreptul concurenţei, în Revista de drept comercial nr. 5/1999.

12
 În vechea reglementare a legii, răspunsul la această întrebare consta în faptul că, deşi alegerea
administratorilor este întotdeauna un moment important, legiuitorul a considerat că această operaţiune
trebuie sa se desfăşoare cu operativitate şi fără să afecteze viaţa socială a societăţii. Astfel, din punctul
de vedere al cvorumului de prezenţă şi de vot, desfăşurarea adunărilor generale ordinare presupunea mai
multă operativitate, întrucât potrivit art. 112 din Legea nr. 31/1990 pentru validitatea deliberărilor
adunării generale ordinare era necesară prezenţa acţionarilor care sa deţină cel puţin jumătate din
numărul total de drepturi de vot, iar hotărârile se luau cu majoritatea voturilor exprimate, în timp ce în
cazul adunărilor generale extraordinare potrivit art. 115, era necesară prezenţa a trei pătrimi din capitalul
social, iar hotărârile trebuia să fie luate cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte jumătate din
capitalul social.
În prezent, modificarea condiţiilor de cvorum a adunărilor generale, ordinare sau extraordinare,
prin faptul că ambele adunări sunt legal constituite în prezenţa acţionarilor care deţin cel puţin o pătrime
din numărul total de drepturi de vot nu mai justifică o atare interpretare legală .Aşadar, alegerea
administratorilor în cadrul unei adunări generale extraordinare nu este supusă nulităţii, cu atât mai mult
cu cât legea nu prevede o astfel de sancţiune.
În prezent, numirea administratorilor este o hotărâre a adunării generale ordinare şi trebuie să
respecte condiţiile de cvorum şi de majoritate a acestor hotărâri.
In primul rând, alegerea administratorilor trebuie să fie înscrisă în ordinea de zi a adunării,
cuprinsă în convocatorul adunării. Având în vedere că cel care convoacă adunarea generală este
consiliul de administraţie sau directoratul, acesta are şi prerogativa de a întocmi lista celor propuşi
pentru funcţia de administrator. Conform art. 117 alin. (6) în cazul în care pe ordinea de zi figurează
numirea administratorilor sau a membrilor consiliului de supraveghere, în convocare se va menţiona că
lista cuprinzând informaţii cu privire la numele, localitatea de domiciliu şi calificarea profesională ale
persoanelor propuse pentru funcţia de administrator, se află la dispoziţia acţionarilor putând fi consultată
şi completată de aceştia.
Consiliul de administraţie trebuie să ia în considerare această cerere şi să completeze ordinea de zi
cu propunerile acţionarilor.
Pe lângă consiliul de administraţie sau directorat, au dreptul de a face noi propuneri pentru ordinea
de zi, unul sau mai mulţi acţionari, reprezentând, individual sau împreună cel puţin 5% din capitalul
social [art. 1171 alin. (1) şi (2)]. În cazul în care, pe ordinea de zi figurează numirea administratorilor,
respectiv a membrilor consiliului de supraveghere, şi acţionarii doresc să formuleze propuneri de
candidaturi, în cerere vor fi incluse informaţii cu privire la numele, localitatea de domiciliu şi calificarea

13
profesională ale persoanelor propuse pentru funcţiile respective. Din dispoziţiile legale amintite rezultă
în primul rând, că în convocatorul adunării generale trebuie trecută în ordinea de zi alegerea
administratorilor, însă nominalizarea celor propuşi nu se realizează prin convocator ci separat printr-o
listă care se află la dispoziţia acţionarilor. Convocatorul nu trebuie să conţină nominalizarea celor
propuşi pentru funcţia de administrator ci doar precizarea că aceştia sunt cuprinşi într-o listă, aflată la
dispoziţia acţionarilor.
În al doilea rând, tot într-o interpretare, per a contrario, rezultă că propunerea acţionarilor care
individual sau împreună nu întrunesc 5%din capitalul social poate să nu fie luată în considerare de
consiliul de administraţie, care nu are obligaţia de a completa, în acest caz, ordinea de zi.
Desfăşurarea adunării generale şi votarea administratorilor se realizează în conformitate cu
dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea tuturor adunărilor generale (art. 115-117 din Legea
nr. 31/1990). Astfel, termenul de întrunire este de 30 de zile de la data publicării convocării în Monitorul
Oficial al României, iar hotărârile sunt luate cu majoritatea voturilor deţinute de acţionarii prezenţi sau
reprezentaţi.
Conform art. 153,2alin.(3) dispune că pentru ca numirea unui administrator, respectiv a unui
membru al directoratului sau al consiliului de supraveghere, să fie valabilă din punct de vedere juridic,
persoana numită trebuie să o accepte în mod expres. Prin urmare, administratorii aleşi trebuie să accepte
expres numirea lor deoarece, aşa cum s-a arătat şi de către doctrina franceză21, este vorba de un mandat
social care nu le poate fi atribuit împotriva voinţei lor. Această acceptare poate fi exprimată în cadrul
adunării generale ordinare şi menţionată în procesul-verbal al adunării generale, semnat şi de către noii
administratori. Declaraţia pe proprie răspundere privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege,
impusă prin art. 36 lit. f) sau depunerea semnăturilor reprezentanţilor la registrul comerţului conform art.
45 din lege nu reprezintă o acceptare expresă a funcţiei. O asemenea acceptare a funcţiei poate rezulta
din declaraţia expresă în acest sens a persoanei numite, materializată într-un înscris, conţinută în
contractul încheiat cu societatea sau din declaraţia expresă în adunarea generală, respectiv în consiliul în
care a avut loc numirea, consemnată în procesul verbal22. Acceptarea poate avea loc şi după desfăşurarea
adunării generale, printr-o declaraţie expresă, care poate fi ataşată la procesul-verbal. Curtea de Apel
Paris a decis23 că acţiunea în anularea hotărârii prin care reclamantul a fost ales administrator al unei
societăţi, formulată de acesta deoarece, după acceptare, a descoperit ca i-au fost ascunse anumite

21
J. Mestre, C Flores, Lamy societes commerciales, edite par Lamy S.A., Paris, 1988, p. 1315
22
C Cucu, M.-V. Gavriş, C. Bădoiu, C. Haraga, Legea societăţilor comerciale [ nr. 31/1990 - repere bibliografice, practică
judiciară, decizii ale Curţii Constitu ţionale, adnotări, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 356
23
CA. Paris, 20 janvier 1984, B.R.D.A., 1984, no. 6.

14
aspecte legate de situaţia financiară a societăţii, nu este întemeiată deoarece reclamantul avea
obligaţia la rândul lui să studieze situaţia financiară a societăţii în care lucra de mai mult de 10 ani.
De asemenea, calitatea de reprezentant al societăţii comerciale pentru un administrator numit în
noul consiliu de administraţie este discutabilă atât timp cât numirea s-a făcut printr-o hotărâre A.G.A.
atacată. În speţă, aceasta nu-şi produce efectele decât la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de
anulare, conform art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/199024:
Prin sentinţa civilă nr. 1716 din 27 octombrie 2004 a Tribunalului Prahova, dată în camera de
consiliu, a fost admisă în parte acţiunea reclamantei B.S., acţionar al S.C. C S.A. Breaza şi, în
contradictoriu cu această societate comercială, s-a constatat nulitatea absolută a hotărârii A.G.A. din
16 septembrie 2004, privind revocarea administratorilor societăţii şi alegerea altora noi precum şi a
cenzorilor.
Cererea reclamantei privind constatarea că s-a decis numai suspendarea lucrărilor şedinţei a fost
respinsă prin aceeaşi hotărâre, întrucât s-a apreciat că s-a solicitat constatarea unei stări de fapt şi nu
a unui drept, împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. C. S.A. prin A.E., preşedinta consiliului de
administraţie, a criticat atât calitatea de reprezentant pentru numitul M.C. cât şi soluţia pe fond,
învederând că reclamanta nu se încadrează în cerinţele impuse de art. 131 alin. (2) din Legea nr.
31/1990. Prin decizia nr. 30 din 24 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, Secţia comercială şi de
contencios administrativ, a fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant al apelantei în persoana
numitei A.E., fiind respins apelul ca inadmisibil. Pentru a hotărî astfel instanţa a avut în vedere dispo-
ziţiile art. 134 din Legea nr. 31/1990 referitoare la administrarea societăţii şi la mandatul
administratorilor precum şi relaţiile depuse de M.C. la O.R.C., din care rezultă că administratorul
societăţii este această persoană iar nu A.E., persoană care nu poate reprezenta societatea şi nu poate
exercita nici calea de atac.
Nemulţumită de această decizie, S.C. C. S.A., prin A.E., a declarat recurs, solicitând casarea
acesteia pentru netemeinicie şi nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art.304 pct.7 şi 9 C. proc. civ. în
dezvoltarea motivelor derecurs, recurenta a criticat admiterea excepţiei privind calitatea de repre-
zentant al societăţii de către A.E., persoană ce face parte din noul Consiliu de administraţie desemnat
prin hotărârea atacată. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 150 pct. 4 din Legea nr. 31/1990
privind încetarea de drept a mandatului unui administrator în situaţia în care împotriva acestuia este
îndreptată o acţiune în răspundere, urmând ca noul consiliu de administraţie să reprezinte societatea
comercială.
24
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 3337/2005, www.scj.ro

15
 Cea de-a doua critică vizează nemotivarea deciziei din apel. S.C. C. S.A. Breaza, prin M.C, a
depus o cerere prin care renunţă la judecata recursului, dar prin notele scrise a arătat că nu a declarat
recurs, iar A.E. nu poate reprezenta societatea, recursul fiind inadmisibil. Recursul a fost respins.
Decizia recurată vizează soluţionarea unui apel pe excepţie, respectiv pe calitatea de reprezentant
al societăţii a numitei A.E., excepţie peremptorie care a făcut de prisos cercetarea fondului, potrivit
dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. temei legal avut în vedere de instanţa de apel în
argumentarea soluţiei.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art.304 pct.7 C. proc. civ. este nefondată. Cât priveşte critica
întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Curtea o apreciază ca neîntemeiată deoarece
însăşi recurenta recunoaşte că ea a fost numită în noul consiliu de administraţie prin hotărârea A.G.A.
atacată în prezentul litigiu aşa încât aceasta nu-şi poate produce efectele decât în momentul rămânerii
irevocabile a hotărârii de anulare, conform art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990. Mai mult, din
relaţiile de la O.R.C. rezultă că administratorul societăţii recurente este M.C, persoană cu mandat până
în 20 iunie 2007.
Instanţa de apel a considerat că numita A.E. nu poate reprezenta societatea şi nu poate exercita
nici apel împotriva hotărârii. De asemenea, recurenta a invocat neîntemeiat încălcarea dispoziţiilor art.
150 pct. 4 din Legea nr. 31/1990 deoarece acestea se referă la actele juridice de înstrăinare pe care le
poate încheia administratorul unei societăţi iar nu la încetarea de drept a mandatului acestuia.
Cât priveşte cererea formulată de M. C în numele societăţii privind renunţarea la recurs, Curtea
apreciază că o asemenea cerere nu poate fi pusă în discuţie deoarece societatea, prin reprezentanţii săi
legali, nu a declarat recurs.
Ca o obligaţie specială a administratorului, ulterior numirii în funcţie, acesta trebuie să încheie o
asigurare de răspundere profesională.
Într-un asemenea contract de asigurare, întrucât legea prevede numai obligaţia existenţei asigurării,
fără a stabili persoana care trebuie să încheie contractul de asigurare, obligaţia de plată a primelor de
asigurare revine fie persoanelor menţionate prin alin. (3) al art. 15312, fie însăşi societăţii. Beneficiarul
este însă societatea, ea fiind cea care poate fi prejudiciată prin activitatea acestor persoane. Deşi textul
nu instituie o limită minimă obligatorie a cuantumului sumei asigurate, având în vedere raţiunea edictării
textului, respectiv ca măsură de protecţie a societăţii în cazul producerii unor daune prin activitatea
acestor persoane, această sumă nu poate fi derizorie.
Această obligaţie revine şi directorilor, astfel cum art. 152 prevede în mod expres25.
25
C. Cucu, M.-V. Gavriş, C. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 35.

16
În ceea ce priveşte societăţile comerciale cu răspundere limitată , prevederile privitoare la numirea în
cadrul adunărilor ordinare a administratorilor se aplică în conformitate cu restrângerile impuse de lege.
În cazul societăţii comerciale cu răspundere limitată , administratorii sunt aleşi de adunarea asociaţilor
cu votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor sau a părţilor sociale.26

4.2.2. Numirea de către consiliul de administraţie

Vechiul art. 156 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevedea că în caz de vacanţă a unuia sau mai
multor administratori, ceilalţi administratori, împreună cu cenzorii şi deliberând în prezenţa a două
treimi şi cu majoritatea absolută, procedează, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, la numirea
unui administrator provizoriu până la convocarea adunării generale.
Doctrina comercială27 a reţinut că în cazul în care numărul administratorilor scade sub minimul
legal, completarea provizorie este obligatorie, iar în cazul în care există o vacanţă a unui administrator,
dar numărul acestora nu a scăzut sub minimul legal, completarea provizorie este facultativă.
În prezent, prin modificarea Legii nr. 31/1990 articolul 156 a fost abrogat, iar problema tratată este
reglementată mult mai amănunţit de art. 1372 alin. (1) care prevede că în caz de vacanţă a unuia sau a
mai multor posturi de administrator, dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel, consiliul de
administraţie procedează la numirea unor administratori provizorii. Conform alin. (2) al aceluiaşi articol
dacă vacanţa prevăzută la alin. (1) determină scăderea numărului administratorilor sub minimul legal,
administratorii rămaşi convoacă deîndată adunarea generală ordinară a acţionarilor, pentru a completa
numărul de membri ai consiliului de administraţie. Dacă administratorii nu îşi îndeplinesc obligaţia de a
convoca adunarea generală, orice parte interesată se poate adresa instanţei pentru a desemna persoana
însărcinată cu convocarea adunării generale ordinare a acţionarilor, care să facă numirile necesare.
În primul rând, se observă că legiuitorul nu a determinat în vreun fel înţelesul termenului vacanţă.
În dreptul francez28, vacanţa postului de administrator intervine numai în caz de deces sau de demisie.
Reglementarea română nu precizează care sunt situaţiile de vacanţă. Considerăm că acestea se referă atât
la cazul decesului administratorilor, al demisiei acestora, dar şi la alte împrejurări, în care aceştia sunt în
imposibilitatea fizică sau psihică de a-şi exercita funcţia.
Cu toate acestea, credem că dispoziţiile legale din dreptul francez sunt mai inspirate când prevăd
expres sensul termenului de vacanţă al administratorilor, întrucât în acest mod sunt evitate posibilele

26
Art.197 din legea 31/1990
27
E. Cârcei, op. cit., p. 252.
28
Art. 94 din Legea din 1966.

17
abuzuri care s-ar putea comite prin desemnarea pe această cale, de către consiliul de administraţie a unui
nou administrator, care nu a primit votul adunării generale ordinare.
În ceea ce priveşte societăţile comerciale cu răspundere limitată , prevederile privitoare la
numirea de către consiliul de administraţie nu se aplică deoarece nu există în cazul societăţilor
comerciale cu răspundere limitată nu este posibilă existenţa unui consiliu de administraţie.
4.2.3. Desemnarea de cenzori sau de instanţă
În cazul administratorului unic, alin. (4) şi (5) al art. 1372, dispun dacă acesta doreşte să renunţe la
mandat, va trebui să convoace adunarea generală ordinară, iar în caz de deces sau de imposibilitate fizică
de exercitare a funcţiei de administrator unic, numirea provizorie se va face de cenzori, însă adunarea
generală ordinară va fi convocată de urgenţă pentru numirea definitivă a administratorului. în cazul în
care societatea nu are cenzori, orice acţionar se poate adresa instanţei care autorizează convocarea
adunării generale de către acţionarul care a formulat cererea sau de către alt acţionar. Prin aceeaşi
hotărâre, instanţa aprobă ordinea de zi, stabileşte data de referinţă prevăzută de art, 123 alin. (2), data
ţinerii adunării generale şi, dintre acţionari, persoana care o va prezida [art. 1372 alin. (6)].
În ceea ce priveşte societăţile comerciale cu răspundere limitată , prevederile privitoare la numirea
de către cenzori nu se aplică deoarece nu există în cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată
nu există cenzori .
Potrivit O.U.G. nr 9/2001 ,în societăţile comerciale în care statul sau o autoritate a administraţiei
publice este acţionar majoritar , conducerea societăţilor se realizează de către persoane fizice în baza
unui contract de performanţă , care este anexă a contractului de muncă 29

5. Publicitatea numirii
În scopul cunoaşterii de către terţi a persoanelor care administrează şi reprezintă societatea ,legea
instituie anumite formalităţi de publicitate .
Legea 26/1990 specifică faptul că cererea de înmatriculare a unei societăţi trebuie să arate
administratorii societăţii şi puterile acestora (art 14). ,precum şi administratorul împuternicit să
reprezinte societatea, care sunt obligaţi să depună la registrul comerţului semnăturile lor30.
În cazul în care administratorii au fost numiţi de către adunarea constitutivă, potrivit art. 36 alin.
(1), publicitatea numirii se va realiza prin înmatricularea societăţii la registrul comerţului şi publicarea în
Monitorul Oficial, în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv.

29
M.Of. Partea 1 nr.297 /07.06.2001
30
Art.45 din legea 31/1990

18
 In cazul în care administratorii au fost numiţi de către adunarea generală ordinară, în cursul vieţii
sociale, publicitatea numirii se realizează prin menţionarea hotărârii în registrul comerţului şi publicarea
ei în Monitorul Oficial, în termen de 15 zile de la adoptarea ei [art. 131 alin. (4)]. Dacă societatea deţine
şi o pagină de internet proprie, rezultatele se vor publica şi pe această pagină, în termen de cel mult 15
zile de la data adunării generale [art. 131 alin. (5)].
În ce priveşte pe administratorii provizorii, numiţi de către consiliul de administraţie sau de către
cenzori, legea nu prevede obligaţia publicităţii numirii. Cu toate acestea, hotărârea consiliului de
administraţie poate fi publicată, de exemplu pe pagina de internet a societăţii sau chiar în Monitorul
Oficial al României.

6. Modalităţi de încetare a funcţiei de administrator

Doctrina de drept comercial31 a identificat şi enumerat cazurile de încetare a funcţiei de

administrator, în afară de expirarea mandatului şi decesul administratorului.
Acestea sunt: revocarea administratorului, demisia administratorului, decăderea din funcţia de
administrator, transformarea societăţii.
6.1. Revocarea administratorului
Conform art. 1372alin. (4) administratorii pot fi revocaţi oricând de către adunarea generală
ordinară a acţionarilor.
În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptăţit la plata de
daune-interese. În cazul revocării fără justă cauză, calitatea procesuală pasivă în acţiunea în răspundere
civilă delictuală introdusă de fostul administrator aparţine societăţii, care, prin intermediul adunării
generale, a provocat presupusul prejudiciu. Termenul de prescripţie a dreptului ia acţiunea în răspundere
începe să curgă de la data la care fostul administrator a luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale
prin care a fost revocat, deoarece, fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, sunt incidente
dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958. Data luării la cunoştinţă de către acesta a hotărârii în
discuţie poate fi chiar data adoptării hotărârii, dacă administratorul a fost prezent la adunarea generală în
care a fost adoptată hotărârea. Având în vedere dispoziţiile art. 131 alin. (4) din lege, referitoare la
obligativitatea publicării hotărârii adunării generale, termenul de prescripţie va începe să curgă, cel mai
târziu, de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. Potrivit regulilor
generale (art. 1169 C civ.), caracterul injust al revocării va fi dovedit de către reclamantul fost
31
E. Cârcei, op. cit., p. 257.

19
administrator, iar injusta revocare, fiind o situaţie de fapt, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.32
Revocabilitatea administratorului este o consecinţă a calităţii de mandatar al societăţii, calitate care
derivă din concepţia contractuală a funcţiei de administrator. Datorită acestei calităţi, situaţia
administratorului este extrem de precară, el putând fi revocat oricând şi chiar fără justă cauză. Această
dispoziţie legală este o normă imperativă şi deci orice convenţie contrară sau dispoziţie statutară
contrară este nulă.
În dreptul francez, care conţine o dispoziţie legală asemănătoare, precaritatea poziţiei
administratorului a fost criticată33 solicitându-se, de lege ferenda, ca revocarea administratorului să
poate fi dispusă doar cu justă cauză şi supusă controlului instanţei. Revocarea administratorului este de
competenţa adunării generale ordinare, deoarece aceasta are şi competenţa de a numi administratorii.
Din dispoziţiile legale rezultă că adunarea generală ordinară poate să revoce oricând administratorul şi
fără o justă cauză. Aceasta înseamnă că, în principiu, adunarea generală nu este obligată să motiveze
revocarea administratorului nici chiar în faţa instanţei. In acest sens, în jurisprudenţa34 franceză, Curtea
de Apel a decis că nici deciziile consiliului de administraţie şi nici hotărârea de revocare a
administratorului a adunării generale ordinare nu sunt supuse controlului instanţei din punct de vedere al
oportunităţii.
Dacă revocarea nu a fost intempestivă sau brutală, administratorul nu poate invoca un abuz de
drept. De asemenea, într-o altă speţă35, a intervenit un dezacord de opinii între preşedintele consiliului de
administraţie şi ceilalţi administratori cu privire la luarea unei măsuri în legătură cu afacerile societăţii,
iar adunarea generală ordinară a decis revocarea preşedintelui consiliului de administraţie din funcţia de
administrator, ceea ce reprezintă şi încetarea calităţii de preşedinte al consiliului de administraţie. Şi în
acest caz, instanţa a decis că revocarea nu a fost abuzivă, deoarece anterior revocării, un expert, angajat
de consiliul de administraţie să întocmească un raport asupra situaţiei financiare a societăţii, a
recomandat luarea respectivei măsuri.
Având în vedere că revocarea, conform legii poate fi dispusă „oricând", se poate pune întrebarea
dacă acest punct trebuie să fie trecut pe ordinea de zi a adunării generale ordinare sau poate fi rezultatul
unei hotărâri spontane a adunării. în principiu, în baza art. 117 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 conform
căruia convocarea cuprinde „menţionarea explicită a tuturor problemelor care vor face obiectul
dezbaterilor adunării" răspunsul cel mai evident ar fi acela că, pentru a putea decide revocarea, aceasta

32
C. Cucu, M.-V. Gavriş, C. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 302.
33
Ph. Merle, op. cit., p. 402.
34
Cass. Corn. 3 janvier 1985, Bull. Joly, 1985, no. 122.
35
CA. Paris, 3e eh. B, 5 fevrier 1987, B.R.D.A., 1987 no. 8, p. 19

20
trebuie să fie cuprinsă ca punct pe ordinea de zi a convocatorului. Cu toate acestea, lipsa din ordinea de
zi a revocării nu ar trebui să constituie automat o cauză o cauză de nulitate a hotă rârii. Aceasta
deoarece, în lumina dispoziţiilor legale, revocarea poate interveni oricând, chiar în lipsa vreunei
justificări evidente deoarece este un drept legal al adunării generale ordinare. Prin urmare, trecerea ei pe
ordinea de zi este o formalitate care nu-l ajută pe administratorul supus revocării. Evident că dacă
administratorul ia cunoştinţă despre intenţia de revocare, poate să se pregătească pentru a se apăra de
eventualele învinuiri care i se aduc de către adunarea generală. Dar aceeaşi apărare o poate susţine şi în
cazul în care revocarea îl ia prin surprindere.
Potrivit art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, „membrii consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor din
funcţie".
Textul legal instituind interdicţia pentru administratori de a ataca hotărârea adunării generale prin
care s-a decis revocarea acestora din funcţie nu contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin.
(1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, întrucât raţiunea pentru care hotărârea adunării generale nu
poate fi atacată este aceea că mandatul administratorului societăţii comerciale se acordă intuitu personae
şi are la bază încrederea reciprocă dintre părţi, iar dacă această motivaţie încetează, nici contractul nu
mai poate fi menţinut. Administratorul nu ar putea opune adunării generale un drept care să fie ocrotit
prin accesul la justiţie, însă, cu toate acestea, mandantul poate fi obligat la dezdăunări, în condiţiile
legii.36
Indiferent dacă revocarea este una abuzivă sau nu, administratorul nu poate apela la instanţă pentru
a fi reintegrat în funcţie. El poate doar să ceară despăgubiri. Din acest punct de vedere, cuantumul
despăgubirilor poate fi cu atât mai mare cu cât revocarea a fost mai intempestivă.
În acest sens, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-una din deciziile sale37:
Prin sentinţa comercială nr. 3619 din 14 septembrie 2005 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, a admis
excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantului R.M. şi a respins acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu
pârâta SC F.I.S.E.E.S. SA.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că reclamantul nu justifică un interes legitim şi personal în
anularea hotărârii A.G.A. nr. 4 din 12 mai 2005 luată de pârâta, deoarece finalitatea procesului nu conduce la apărarea
unui drept personal al acestuia.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegal itate.
Apelantul a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a considerat greşit că reclamantul nu prezintă interes legitim în
promovarea acţiunii, pentru că a omis să cerceteze dacă acesta a fost schimbat legal din funcţie. Apelantul a invocat faptul
36
Curtea Constituţională, decizia nr. 47/2006, în M. Of. nr. 247 din 20 martie 2006.
37
I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1522 din 25 aprilie 2007, www.scj.ro

21
că nu a contestat dreptul acţionarului unic de a-l schimba din funcţie ci măsura luată sub aspectul nelegalităţii acesteia.
Prin întâmpinare, pârâta intimată a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că prin cererea de anulare a
hotărârii A.G.A. atacate, reclamantul a urmărit lipsirea de efecte juridice a unei decizii a cărei adoptare nu priveşte
drepturile sale legitime.
Analizând legalitatea sentinţei, prin prisma criticii formulate de apelant, Curtea, prin decizia comercială nr. 368 din
19 iunie 2006, a respins apelul ca nefondat.
Instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe şi în ceea ce priveşte considerentele acesteia, a statuat că
cererea de chemare în judecată a fost promovată pentru apărarea interesului personal al reclamantului şi nu interesul
social, aşa cum prevede art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, iar în raport de alin. (4) din acelaşi act normativ,
legiuitorul nu conferă dreptul administratorilor să exercite acţiunea în anularea hotărârii A.G.A. atunci când acesta priveşte
revocarea lor din funcţie. Dacă revocarea are loc fără justă cauză, administratorul poate cere daune interese nu şi
reintegrarea în funcţie.
Din acest motiv, legiuitorul nu a dat administratorului calea de a introduce acţiune în anularea unei hotărâri a
adunării generale a acţionarilor, prin care a fost revocat din funcţie.
S-a apreciat astfel, că aceste prevederi legale au fost corect reţinute şi, aplicate de instanţa de fond.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a introdus recurs reclamantul invocând nelegalitatea acesteia, în raport de
dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii, de îndată ce
instanţa nu a reţinut motivele de nulitate absolută a A.G.A. nr. 4 din 12 mai 2005 constând în frauda la lege determinată de
faptul că:
- încălcarea art. 15 din statutul societăţii, în raport de care nu se dă în competenţa A.G.A., posibilitatea anulării unei
alte hotărâri a acţionarilor;
- încălcarea dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990;
- mandatul de revocare din funcţie s-a pus în executare înainte de publicarea în M. Of.
- au fost încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (3) din statut referitoare la termenul de convocare a A.G.A.;
- dreptul de a ataca hotărârea A.G.A. pentru motive de nulitate absolută este un drept legitim izvorât din lege, astfel
că în mod nelegal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: în raport de rezolvarea dată litigiului, prin respingerea
cererii de chemare în judecată, pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, urmează a se analiza doar critica ce vizează
nelegalitatea deciziei, prin prisma statuării şi în calea de atac a apelului, că reclamantul nu are calitate procesuală activă,
care să-i confere dreptul de a solicita anularea A.G.A., prin care a fost revocat din funcţia de director.
Celelalte critici, puteau fi analizate în situaţia în care cauza era soluţionată pe fond.
Aşa fiind, analizând motivul de recurs, ce vizează cadrul procesual în care a fost soluţionată cauza, în raport de
cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează a se reţine că decizia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea corectă a
dispoziţiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990. Reţinând justificat aplicabilitatea textului legal, Curtea a reţinut că acţiunea în
anularea A.G.A. nu a avut ca temei un interes social, al acţionarilor societăţii, ci interesul personal al recurentului
reclamant, care urmărea indirect lipsirea de efecte a măsurii de revocare din funcţie.
Or, prin art. 132 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, s-a înlăturat expres posibilitatea administratorilor să exercite

22
acţiuni în anularea hotărârii A.G.A., când prin aceasta s-a dispus revocarea lor din funcţie, textul fiind imperativ şi având
menirea să ilustreze principiul potrivit căruia revocabilitatea mandatului, implicit a funcţiei de administrator, derivă din
natura acestora. Această revocabilitate, este instrumentul pe care îl au acţionarii şi de care pot uzita, chiar şi independent
de stabilirea vreunei culpe în sarcina administratorului, atunci când aceştia şi-au pierdut încrederea în actul de
administrare.
De aceea revocarea administratorului dispusă prin hotărâre A.G.A., nu poate fi cenzurată printr-o acţiune în anulare,
introdusă de administrator, aşa cum corect au reţinut ambele instanţe.
Aşa fiind, în mod legal acţiunea recurentului reclamant a fost respinsă prin admiterea excepţiei lipsei calităţii
procesuale active, ridicată de intimata pârâtă.
Pe cale de consecinţă, în baza art. 312 C proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
Pentru a nu veni în contradicţie cu principiul revocabilităţii funcţiei de administrator, art. 1371 alin.
(3) prevede că pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot încheia cu societatea un contract
de muncă. În cazul în care administratorii au fost desemnaţi dintre salariaţii societăţii, contractul
individual de muncă este suspendat pe perioada mandatului.
Introducerea acestui articol în noua formulă a Legii nr. 31/1990 reprezintă una dintre cele mai
importante modificări ale legii. Vechiul text al legii nu conţinea o asemenea prevedere, astfel încât chiar
daca, în teorie, administratorii erau „temporari şi revocabili", în practică, revocarea acestora nu avea
finalitate, deoarece administratorii rămâneau pe aceleaşi posturi, în calitate de salariaţi ai societăţii.
Cumulul celor două calităţi - de administrator şi salariat - reprezenta o lovitură dată principiului
revocabil ităţii administratorilor. Pentru a evita această contradicţie se impunea şi rezilierea contractului
de muncă, or o atare acţiune era întotdeauna riscantă pentru societate pentru că putea conduce la plata de
despăgubiri salariate şi daune interese pentru concediere nelegală. De aceea, pe de o parte, lipsa unui
contract de muncă determină lipsa raportului de subordonare inerent dintre administrator şi societate şi îi
conferă acestuia libertate de acţiune, iar pe de altă parte în lipsa unui contract de muncă nu este posibilă
o reintegrare. Acesta este motivul pentru care s-a modificat Legea nr. 31/1990 prin introducerea art. 1371
alin. (3). Prin urmare, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 31/1990 modificate, administratorii în funcţie
trebuie să-şi rezilieze sau după caz să-şi suspende contractele de muncă.
În cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată , asociaţii care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social pot decide revocarea administratorilor sau în privinţa limitării puterilor lor , afară de
cazul în care administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv38.Prin excepţie, în cazul în care au fost
numiţi prin actul constitutiv ,administratorii pot fi revocaţi cu votul unanimităţii asociaţilor39

38
Art.77.art 90 şi art 197 alin 1 din legea 31/1990
39
C.S.J. ,Secţia comercială decizia nr.410911998, în Dreptul nr.10/1999 ,p153

23
 6.2. Demisia administratorului
În calitatea sa de mandatar al societăţii administratorul poate renunţa la mandatul său, înainte de
expirarea termenului acestuia. Legea nr. 31/1990 nu prevede expres reglementări cu privire la renunţarea
administratorului la funcţia deţinută. Dacă nici statutul societăţii nu conţine o atare dispoziţie se aplică
regulile dreptului comun. Fiind un act unilateral de voinţă, demisia trebuie să fie expresă, însă nu este
supusă acceptării de către societate. De asemenea, trebuie să fie îndeplinite formalităţile de publicitate
pentru a fi opozabilă terţilor.
Este evident că, chiar dacă nu sunt aplicabile prevederile Codului muncii, deoarece administratorul
nu este salariat, demisia trebuie să fie dată cu respectarea unui termen de preaviz, deoarece o renunţare
intempestivă ar putea crea grave prejudicii societăţii. În acest sens, în statutul societăţii, viitori asociaţi
ar trebui să prevadă un termen de preaviz pentru situaţia în care administratorul îşi dă demisia. În cazul
în care demisionează simultan toţi membrii consiliului de administraţie, vor începe formalităţile de
numire a unui administrator provizoriu.
Demisia administratorului se impune în caz de incapacitate, interdicţii, decăderi sau
incompatibilitate. Dacă administratorul refuză să demisioneze, adunarea generală ordinară va putea să
dispună revocarea lui. În cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată , asociaţii care reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social pot decide revocarea administratorilor.

6.3. Decăderea din funcţia de administrator

Decăderea din funcţia de administrator intervine în două situaţii:
Prima situaţie se referă la încălcarea de către administrator a interdicţiei prevăzută de art.6 alin.
(2) din lege conform căruia nu pot fi fondatori persoanele care au fost condamnate pentru gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau
luare de mită, pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea
spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de
terorism, cu modificările şi completările ulterioare, pentru infracţiunile prevăzute de art. 143-145 din
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei sau pentru cele prevăzute de această lege, cu
modificările şi completările ulterioare.
A doua situaţie în care intervine decăderea este în cazul în care potrivit art. 155 alin.(6) din lege,
adunarea generală a hotărât pornirea acţiunii în răspundere contra administratorilor, iar mandatul
respectivilor membri ai directoratului încetează de drept de la data adoptării hotărârii.
În cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată , decăderea administratorilor se poate face

24
asemănător cu cea a administratorilor societăţilor comerciale.

6.4. Transformarea societăţii

Transformarea societăţii prin absorbţie are drept efect încetarea existenţei unei societăţi comerciale
prin absorbţia ei de către altă societate. Din moment ce societatea nu mai există, mandatul
administratorului ia sfârşit. Absorbţia reprezintă ca şi celelalte cazuri de transformare a societăţii, o
transmitere cu titlu universal a patrimoniului societăţii absorbite. Mandatul administratorului nu
reprezintă un element patrimonial al societăţii, deoarece are un caracter personal40.
Prin proiectul de fuziune se poate însă prevedea că administratorul societăţii absorbite să aibă
calitatea de administrator şi în societatea absorbantă.

6.5. Lichidarea societăţii

Funcţia de administrator va înceta şi atunci când societatea comercială va intra în lichidare,
administratorul fiind înlocuit de lichidator.

7. Remunerarea administratorilor
Conform art. 111 lit. c) din Legea nr. 31/1990 una din competenţele adunării generale ordinare este
să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs al membrilor consiliului de administraţie,
respectiv membrilor consiliului de supraveghere şi cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul
constitutiv.
În aceste condiţii, s-a statuat în practica41 că „chiar dacă în convocator nu s-a menţionat pe ordinea de zi
stabilirea indemnizaţiilor administratorilor, adunarea generală era obligată, conform art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea nr.
31/1990, să se pronunţe asupra acesteia, întrucât nu a fost fixată prin actul constitutiv."
Prin cererea înregistrată la 17 august 2005, reclamantul B.A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta S.C C. S.A. să
se constate nulitatea hotărârii adunării generale a acţionarilor a S.C C. S.A. din 17 mai 2005 (pct. 5 şi 6). Tribunalul
Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 4707 din 17 noiembrie 2005, a respins ca neîntemeiată
acţiunea. Prin decizia comercială nr. 457 din 12 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială, s-a
respins apelul declarat de reclamant.
Împotriva hotărârii instanţei de fond şi a fost obligat la 1500 RON, cheltuieli de judecată.
În considerentele deciziei, s-a arătat că nu se impune o menţionare expresă a indemnizaţiilor în convocator, cât timp
alegerea administratorilor pentru un nou mandat presupune şi stabilirea indemnizaţiilor acestora. Textul convocării a fost
respectat, în sensul că s-a procedat la votarea unui nou consiliu de administraţie, cu un nou mandat, aşa cum rezultă din

40
j. Mestre, C. Flores, op. cit., p. 1320
41
I.C.GJ, Secţia comercială, decizia nr. 2144 din 1 iunie 2007, www.scj.ro

25
procesul-verbal încheiat, fiind fără relevanţă că în structura fostului consiliu s-a înlocuit o singură persoană, atâta timp cât
s-a aplicat votul cumulativ la structura de capital a S.C. C. S.A.
Asupra indemnizaţiilor, adunarea generală a acţionarilor s-a pronunţat, conform art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea nr.
31/1990. împotriva acestei decizii, reclamantul B.A a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a solicitat
admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea sentinţei, admiterea acţiunii şi
constatarea nulităţii hotărârii nr. 5 a A.G.A. a S.C. C. S.A. din 17 mai 2005.
Recurentul a susţinut că hotărârea A.G.A. a S.C. C. S.A. din 17 mai 2005 a fost dată cu încălcarea prevederilor art.
117 alin. (7) din Legea nr. 31/1990, întrucât nu a fost inclusă stabilirea indemnizaţiilor administratorilor pe ordinea de zi,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1381 din 27 aprilie 2005. Hotărârea este lovită de nulitate absolută întrucât
norma este imperativă şi nu este susceptibilă de interpretare, iar prevederile art. 111 alin.(2) lit. c) din Legea nr. 31/1990 nu
se aplică în situaţia dată.
S-a precizat că aceste dispoziţii se referă numai la adunarea generală a acţionarilor, care dezbat şi aprobă
rapoartele de activitate anuale şi stabilesc indemnizaţiile administratorilor, fiind convocaţi la S.C. C. SA pentru 15 aprilie
2005, când nu s-a luat nicio hotărâre privind indemnizaţiile. Recurentul a menţionat că, la 17 mai 2005, s-a solicitat de
acţionarul S.I.F. Muntenia completarea consiliului de administraţie, prin vot cumulativ, consiliu care a fost ales la 7
septembrie 2004, pe o perioadă de 4 ani, când s-au stabilit şi indemnizaţiile administratorilor. Că s-a trecut la vot cumulativ
fără revocarea consiliului de administraţie şi după alegerea acestuia a fost revocat numai cel care nu a fost ales, deşi
revocarea este obligatorie, fapt ce rezultă din procesul-verbal de şedinţă. Recursul nu este fondat.
Prin hotărârea nr. 5 a A.G.A. S.C. C. S.A. din 17 mai 2005 la punctele nr. 5 şi nr. 6 din ordinea de zi, s-a aprobat
indemnizaţia lunară şi garanţia pentru fiecare membru al consiliului de administraţie.
Susţinerea recurentului privind nulitatea hotărârii, întrucât s-a dat cu încălcarea prevederilor art. 117 alin. (7) din
Legea nr. 31/1990, cele două puncte nefiind incluse în ordinea de zi, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1381 din
27 aprilie 2005, a fost înlăturată şi nu are temei legal. Potrivit art. 117 alin. (7) din Legea nr. 31/1990, convocarea adunării
generale cuprinde locul şi data ţinerii acesteia precum şi ordinea de zi, cu menţionarea explicită a tuturor problemelor care
vor face obiectul dezbaterilor adunării.
Art. 111 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ prevede că, în afară de dezbaterea altor probleme înscrise la ordinea
de zi, adunarea generală este obligată să fixeze remuneraţia cuvenită pentru exerciţiul în curs, administratorilor şi
cenzorilor, dacă nu a fost stabilită prin actul constitutiv. Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că, în speţă, chiar
dacă în convocator nu s-a menţionat pe ordinea de zi stabilirea indemnizaţiilor administratorilor, adunarea generală era
obligată, conform art. 111 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 31/1990, să se pronunţe asupra acesteia, întrucât nu a fost fixată prin
actul constitutiv.
Afirmaţia recurentului că stabilirea indemnizaţiei administratorilor s-a făcut prin hotărârea din 7 septembrie 2004, se
referă la vechiul consiliu de administraţie din mandatul anterior iar nu la noul consiliu, ales prin hotărârea adoptată la 17
mai 2005.
Nu,, sunt întemeiate nici criticile recurentului, în sensul că s-a trecut la vot cumulativ fără revocarea consiliului de
administraţie şi după alegerea acestuia ar fi fost revocat numai cel care nu a fost ales, deşi revocarea este un element de
procedură obligatoriu.
Din cuprinsul procesului-verbal încheiat la 17 mai 2005, rezultă că A.G.A., cu unanimitate de voturi, a aprobat

26
ordinea de zi, încetarea de plin drept a mandatului administratorului B.A., fapt ce impunea înlocuirea sa, conform art. 155
alin. (4) din Legea nr. 31/1990, respectiv alegerea unui nou consiliu de administraţie şi revocarea celui vechi.
În raport cu cele reţinute, susţinerile recurentului nu au suport probator, iar faptul că adunarea generală a hotărât
alegerea noului consiliu de administraţie şi s-a dispus concomitent revocarea celui vechi nu constituie o cauza de nulitate a
hotărârii A.G.A. din 17 mai 2005 şi niciun motiv de nelegalitate a deciziei recurate.
Pentru aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C proc. civ., s-a respins ca nefondat recursul
declarat de reclamant împotriva deciziei comerciale nr. 457 din 12 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a
comercială.
Aceeaşi dispoziţie este reiterată de art. 15318 alin.(1) potrivit căruia remuneraţia membrilor
consiliului de administraţie sau al consiliului de supraveghere este stabilită prin actul constitutiv sau prin
hotărâre a adunării generale a acţionarilor.
În lipsa unui contract de muncă şi în conformitate cu prevederile legale, adunarea generală va
hotărî cuarctumuil remuneraţiei administratorilor. Deoarece nu există o dispoziţie contrară,
administratorii pot lua parte şi pot vota la adunarea generală care decide cuantumul remuneraţiei lor.
Nefiind salariaţi ai societăţii, administratorii au un regim asemănător cu profesiunile liberale, în sensul
că îşi vor declara singuri veniturile şi îşi vor plăti impozitele şi asigurările de sănătate, în funcţie de
declaraţiile date. Pe lângă remuneraţie, administratorul, dacă are şi calitatea de acţionar va încasa
dividende din profitul societăţii, în funcţie de acţiunile deţinute.
Alin. (2) al aceluiaşi articol acordă dreptul administratorilor la remuneraţii suplimentare precum şi
la alte avantaje, stabilite de către consiliul de administraţie sau de către consiliul de supraveghere, pentru
servicii care depăşesc sfera celor încredinţate. Cu toate că aceste venituri suplimentare sunt acordate de
către consiliul de administraţie, actul constitutiv sau adunarea generală a acţionarilor fixează limitele
generale ale tuturor remuneraţiilor acordate în acest fel.
În principiu, remuneraţiile suplimentare nu pot fi acordate în orice condiţii, ele trebuie să fie
justificate. Alin. (4) prevede că adunarea generală, respectiv consiliul de administraţie sau consiliul de
supraveghere şi, dacă este cazul, comitetul de remunerare, se vor asigura, la stabilirea remuneraţiilor sau
a altor avantaje, că acestea sunt justificate în raport cu îndatoririle specifice ale persoanelor respective şi
cu situaţia economică a societăţii. Acordarea unor remuneraţii suplimentare nejustificate şi care
prejudiciază societatea ar putea atrage antrenarea răspunderii civile a administratorilor.
Remuneraţia excesivă percepută de administrator poate fi analizată sub două aspecte: remuneraţie
neprevăzută de actul constitutiv şi remuneraţie excesivă. In cazul remuneraţiei neprevăzute de actul
constitutiv este întâlnită situaţia în care conducătorul societăţii îşi atribuie singur o remuneraţie fără
aprobarea prealabilă a adunării generale sau a consiliului de administraţie. Chiar dacă există aprobarea

27
adunării generale, se verifică şi cuantumul remuneraţiei. Caracterul excesiv al remuneraţiei este stabilit
în fiecare caz concret. Chiar dacă nu este excesivă prin cuantum, remuneraţia este necuvenită dacă
administratorul şi-a acordat-o cu de la sine putere sau dacă a obţinut-o abuzând de majoritatea voturilor
pe care le posedă în virtutea participării majoritare la capitalul social. Administratorul care încasează o
remuneraţie oricât de neînsemnată, dar fără a exercita vreo activitate este vinovat de abuz de bunuri
sociale.
Aprecierea caracterului excesiv al remuneraţiei, conform criteriilor prevăzute de art. 153'8 alin.(4)
din Legea nr. 31/1990 se va efectua atât corespunzător activităţii prestate cât şi corespunzător situaţiei
economice a persoanei juridice. Aşadar, remuneraţia trebuie să aibă ca justificare o activitate efectiv
prestată şi corespunzătoare importanţei sale, dar totodată trebuie să fie corelată şi cu situaţia financiară a
persoanei juridice. Sub primul aspect, se ţine seama atât de munca prestată cât şi de competenţa, vârsta,
calificarea, experienţa şi alte asemenea elemente de apreciere. Sub cel de-al doilea aspect, se ţine seama
de resursele şi situaţia a persoanei juridice, de dificultăţile financiare întâmpinare. Va fi excesiva o
remuneraţie care nu ţine seama de degradarea situaţiei financiare a societăţii.
În legătură cu natura juridică a remuneraţiei, doctrina franceză42 a ridicat problema calificării sale,
respectiv dacă remuneraţia este rezultatul unei convenţii, încheiate între societate şi administratorii săi,
sau este o decizie instituţională. Dacă remuneraţia are o natură juridică convenţională, i se aplică
regimul juridic al convenţiilor, în sensul că se stabileşte prin acordul părţilor şi trebuie ulterior
comunicată adunării generale, pentru transparenţă.
Argumentul principal se referă la caracterul unilateral al deciziei consiliului de administraţie sau a
hotărârii adunării generale a acţionarilor.
În privinţa societăţii cu răspundere limitată ,legea prevede că asociaţii care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social pot alege unul sau mai mulţi administratori fixându-le şi eventuala lor
remuneraţie.43

8. Durata legală a mandatului

Art. 15312 alin. (1) şi (2) prevede că durata mandatului administratorilor, respectiv al membrilor
directoratului şi ai consiliului de supraveghere, este stabilită prin actul constitutiv, ea neputând depăşi 4
ani. Ei sunt reeligibili, când prin actul constitutiv nu se dispune altfel. Durata mandatului primilor
membri ai consiliului de administraţie, respectiv ai primilor membri ai consiliului de supraveghere, nu

42
J.P. Casimir, M. Germain, op. cit., p. 200-201.
43
Art 77 şi art197 alin. 3 din legea nr.31 /1990

28
poate depăşi 2 ani.
Din dispoziţiile legale rezultă că mandatul primilor administratori, respectiv cei aleşi prin actul
constitutiv, la constituirea societăţii, este de 2 ani. Administratorii aleşi în timpul vieţii sociale, prin
hotărârea adunării generale ordinare exercită un mandat de 4 ani.
Regula trebuie respectată şi în cazurile de încetare a mandatului înainte de termen, în sensul că
administratorul nou ales va continua să exercite funcţia în timpul rămas din mandatul predecesorului
său.
Mandatul administratorilor începe, după caz, în momentul înmatriculării societăţii comerciale, care
dobândeşte personalitate juridică, sau în momentul acceptării funcţiei oferită de adunarea generală
ordinară.
În legătură cu încetarea mandatului administratorilor există o discuţie în doctrina comercială.
Conform prevederilor legale, mandatul administratorilor încetează la expirarea termenului de 4 ani,
socotind anul calendaristic. În doctrină s-a exprimat opinia44, preluată din literatura franceză că, dacă
momentul expirării mandatului are loc după data adunării generale anuale de bilanţ, mandatul
administratorilor se va încheia la data ţinerii adunării generale, chiar dacă aceasta este anterioară
împlinirii termenului de 4 ani. Aşadar, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, mandatul administratorilor
poate continua până la expirarea calendaristică a acestuia.

9. Drepturile şi obligaţiile admistratorilor

Conform dispoziţiilor art. 70, 71, 72 din Legea nr. 31/1990 administratorii unei societăţi
comerciale beneficiază de următoarele prerogative: ei pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea
la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia restricţiilor arătate în actul constitutiv
(art. 70).
Deşi formularea este una extrem de generală, dispoziţia legală citată mai sus cuprinde cea mai
importantă îndatorire a administratorilor unei societăţi comerciale. Ei trebuie să îndeplinească toate
operaţiuni Se pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, „îndeplinirea tuturor
operaţiunilor" presupune desfăşurarea unei activităţi complexe, de gestiune, de supraveghere şi de
control a activităţii societăţii administrate. în acest scop, administratorii au dreptul de a lua toate
măsurile pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu
respectarea prevederilor legale şi ale actelor constitutive.Nu se face o dinstincţie între diferitele tipuri de
societate comercială , astfel că dispoziţiile se aplică atât societăţilor comerciale cu răspundere limitată
44
E. Cârcei, op. cit., p. 256.

29
cât şi societăţilor comerciale pe acţiuni.
Se poate observa că prin formularea legală această dispoziţie este atât un drept, o prerogativă a
administratorilor cât şi o obligaţie a acestora. În vederea realizării ei, alin.(2) al art. 70 prevede o altă
obligaţie a administratorilor care derivă din cea de mai sus, respectiv aceştia sunt obligaţi să ia parte la
toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi la organele de conducere similare acestora. Prin
urmare, în sarcina administratorilor legea instituie o obligaţie de prezenţă, de participare activă la viaţa
socială.
Art. 71 şi 72 prevăd dreptul administratorilor de a reprezenta societatea, drept reglementat de
dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele speciale prevăzute de Legea nr. 31/1990. În cazul societăţilor
pe acţiuni, unde numărul administratorilor este de minim trei persoane, dreptul de reprezentare al
societăţii este recunoscut administratorilor în cadrul organelor sociale colegiale precum consiliul de
administraţie sau directoratul.
Întrucât administratorii acţionează în calitate de mandatari ai societăţii, în cadrul organelor
colegiale, având drept scop realizarea obiectului de activitate al societăţii şi nu realizează acte de comerţ
în nume propriu, neavând calitatea de comercianţi, legea nu le acordă nici o capacitate juridică specială,
în afara celor prevăzute mai sus.
Conform art. 73 administratorii sunt solidari răspunzători faţă de societate pentru realitatea
vărsămintelor efectuate de asociaţi, existenţa reală a dividendelor plătite, existenţa registrelor cerute de
lege şi corecta lor ţinere, exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale, stricta îndeplinire a
îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun. In afară de instituirea unei răspunderi speciale
pentru situaţiile de mai sus, ca şi restul acţionarilor, administratorii nu sunt, în principiu, răspunzători
personal pentru pasivul social decât în cazul antrenării răspunderii civile faţă de societate, sau în
condiţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Pe lângă drepturile şi obligaţiile impuse administratorilor de art. 70-73, noua formulă a Legii nr.
31/1990 se detaşează de modelul legislaţiei franceze şi propune inserarea unor alte drepturi şi obligaţii
ale administratorilor specifice dreptului britanic şi american, precum: obligaţia de prudenţă şi diligentă,
obligaţia de loialitate, obligaţia de confidenţialitate, dreptul de a fi informaţi.
Conform art. 1441 alin.1 membrii consiliului de administraţie îşi vor exercita mandatul cu prudenţa
şi diligenta unui bun administrator. S-a arătat în doctrină45 că îndeplinirea acestei obligaţii, de origine
anglo-saxonă, presupune că administratorul trebuie să se implice în afacerile societăţii, în aşa fel încât să

45
R. N. Catană, Dreptul societăţilor comerciale, probleme actuale privind societăţile pe acţiuni. Democraţia acţionarială, Ed.
Sfera SRL, Cluj-Napoca, 2007, p. 177.

30
le conducă pe criterii de profesionalism şi profitabilitate.
Conform alin.(2) al aceluiaşi articol, administratorul nu încalcă obligaţia prevăzută la alin.(1) dacă,
în momentul luării unei decizii de afaceri el este rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în
interesul societăţii şi pe baza unor informaţii adecvate. Criteriul avut în vedere de legiuitor la aprecierea
îndeplinirii obligaţiei de prudenţă şi diligentă, este acela al „bunului administrator". Din prevederile
legale citate mai sus rezultă că este un bun administrator persoana care, în momentul luării unei decizii
de afaceri, are în vedere în primul rând, interesul societăţii şi a manifestat prudenţa şi diligenta necesară
pentru a fi informat corect. Atât jurisprudenţa română46 cât şi cea străină47 a apreciat că modelul
„bunului administrator" presupune o conduită specială, cu cunoştinţe şi experienţă peste medie, în
contextul unei economii concurenţiale.
Astăzi, un bun administrator trebuie să deţină un minim de cunoştinţe tehnice despre obiectul de
activitate al societăţii administrate, un minim de cunoştinţe juridice şi financiare, trebuie să deţină
aptitudinea de a evalua şi gestiona relaţiile sociale şi riscurile unei decizii de afaceri, de a acţiona prin
intermediul mijloacelor pe care le deţine ca administrator.
Deşi criteriile de apreciere a îndeplinirii obligaţiei de prudenţă şi diligentă au crescut, în contextul
creşterii importanţei sociale a societăţilor şi a pretenţiilor acţionarilor, legiuitorul nu cere admi-
nistratorului să manifeste o prudenţă şi diligentă maximă, deoarece activitatea sa este supusă riscurilor
comerciale, pe care nu întotdeauna acesta le va putea aprecia corect în consecinţă, răspunderea sa pentru
anumite fapte nu va putea fi antrenată dacă se demonstrează că a acţionat cu prudenţă şi diligentă, dar nu
a putut aprecia corect anumite riscuri.
Prin referirea la „momentul luării unei decizii de afaceri", ca o contrapondere la instituirea
obligaţiei de prudenţă şi diligentă, prin textul art. 1441 legiuitorul introduce ceea ce este cunoscut în
doctrina comercială sub denumirea de „regula judecăţii în afaceri". Noţiune juridică de origine
jurisprudenţială americană, „regula judecăţii de afaceri" reprezintă una dintre cele mai puternice
instituţii din dreptul guvernării corporatiste, prin care s-a creat o protecţie atât de puternică
administratorilor încât „încât singura provocare rămasă este încercarea de a dovedi că nu acoperă chiar
toate formele de fraudă societară"48.
46
St. D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale-reglementare, doctrină, jurisprudenţă, AII
Beck, 2002. p. 356, citaţi de R. N. Catană, op. cit., p. 181.
47
Farar's Company Law, Butterworths, London , 1991, p. 396, citat de Radu N. Cătană, op. cit., p.181. Autorul explică
trecerea de la un standard subiectiv de apreciere a diligentei administratorilor, specific jurisprudenţei americane a secolului
XIX, la un standard obiectiv de prudenţă şi diligentă , apărut în anii 1980, datorită dezvoltării economice şi creşterii
pretenţiilor acţionarilor.
48
A se vedea R.I. Motica, L Bercea, De la business judgement rule la regula judecăţii de afaceri: în căutarea unei legături, în
Ad Honorem Stanciu D. Cărpenaru, Studii juridice alese, Ed. CM, Beck, Bucureşti, 2006, p. 112-113

31
 Prin instaurarea acestei reguli, administratorii nu sunt răspunzători pentru luarea unei decizii
greşite în cadrul gestionării afacerilor sociale, dacă această decizie a fost luată cu bună-credinţă, în baza
unei informări prealabile adecvate, iar administratorul a avut convingerea că acţionează în interesul
societăţii. Raţiunea instituirii unei astfel de reguli constă în interesul social ca administratorii societăţilor
comerciale să-şi poată exercita în mod deplin şi liber puterile pe care le deţin în societate.
Doctrina comercială49 a identificat premisele pe care se sprijină introducerea acestei noţiuni în
dreptul român al societăţilor comerciale.
Astfel, în primul rând, s-a arătat că deciziile de afaceri rareori privesc chestiuni univoce, ci
reprezintă judecăţi prudenţiale de alegere între un anumit număr de alternative plauzibile şi în acest
context, chiar deciziile luate cu prudenţă şi diligentă pot fi greşite.
În al doilea rând, o altă premisă o reprezintă natura intrinsecă a activităţilor comerciale, activitatea
administratorilor fiind una complexă şi riscantă.
În al treilea rând, din punct de vedere social, este încurajată administrarea riscantă a afacerilor şi a
resurselor economice, riscurile asumate dovedindu-se de multe ori, un factor esenţial al progresului
social.
A patra premisă a regulii judecăţii de afaceri constă în aprecierea că administratorii au anumite
abilităţi şi informaţii pe care instanţele nu le au şi deci nu sunt în măsură să cenzureze deciziile de
afaceri.
Deşi introducerea „regulii judecăţii de afaceri" în legea societăţilor comerciale este oarecum
prematură, totuşi apariţia ei este oportună, chiar dacă ne aflăm în prezent în situaţia „formelor fără
fond". Cu alte cuvinte, apar primele instrumentele ale unei guvernări corporatiste, dar lipseşte încă
mentalitatea specifică pentru instaurarea sistemului corporatist.
De asemenea, adoptarea „regulii judecăţii de afaceri’’ nu trebuie interpretată în sensul de a scuti pe
judecători de a aprecia cu multă seriozitate oportunitatea deciziei contestate.
O altă obligaţie prevăzută de art. 1441 alin. (4) în sarcina membrilor consiliului de administraţie
este obligaţia de a-şi exercita mandatul cu loialitate, în interesul societăţii. Prin alăturarea sintagmei „în
interesul societăţii", legiuitorul a dorit să sublinieze legătura dintre cele noţiuni: prin îndeplinirea
obligaţiei de loialitate administratorul trebuie să acţioneze cu onestitate, corectitudine, fidelitate,
urmărind exclusiv interesele societăţii şi nu ale sale proprii.
Din obligaţia de loialitate derivă şi obligaţia de confideirtialitatc, prevăzută de art. 1441 alin. (5)
care dispune: membrii consiliului de administraţie nu vor divulga informaţiile confidenţiale şi secretele
49
A se vedea R. I. Motica, L. Bercea, op. cit., p. 114

32
comerciale ale societăţii, la care au acces în calitatea lor de administratori. Această obligaţie le revine şi
după încetarea mandatului de administrator. Dincolo de interpretările doctrinare, conţinutul obligaţiilor
prevăzute în noua formulă a Legii nr. 31/1990 poate fi detaliat în contractul de administraţie pe care îl
încheie fiecare membru al consiliului de administraţie, potrivit art. 1441 alin.(6).
Întrucât reprezintă consecinţe directe ale obligaţiei de loialitate vom analiza pe scurt în cele ce
urmează reglementarea de către legiuitor a conflictului de interese şi a creditării administratorilor de
către societate.
Astfel, potrivit art. 1443 administratorul care are într-o anumită operaţiune, direct sau indirect,
interese contrare intereselor societăţii trebuie să îi înştiinţeze despre aceasta pe ceilalţi administratori şi
pe cenzori sau auditori interni şi să nu ia parte la nici o deliberare privitoare la această operaţiune.
Aceeaşi obligaţie o are administratorul în cazul în care, într-o anumită operaţiune, ştie că sunt interesate
soţul sau soţia sa, rudele ori afinii săi, până la gradul IV inclusiv.
Aceste interdicţii nu sunt aplicabile, în cazul în care obiectul votului îl constituie:
a) oferirea spre subscriere, către un administrator sau către persoanele menţionate la alin. (2) de
acţiuni sau obligaţiuni ale societăţii;
b) acordarea de către administrator sau de persoanele menţionate la alin. (2) a unui împrumut ori
constituirea unei garanţii în favoarea societăţii;
Articolul reprodus reglementează contrarietatea de interese a administratorului cu societatea, sub
sancţiunea răspunderii administratorului pentru daunele cauzate societăţii. Urmărirea de către
administrator a unui interes contrar societăţii, fie personal, fie prin alte persoane apropiate lui, reprezintă
o încălcare evidentă a obligaţiei de loialitate.
Tot o încălcare a obligaţiei de loialitate o reprezintă şi anumite operaţiuni de creditare a
administratorului de către societate, operaţiuni precum cele prevăzute de art. 1444: acordarea de
împrumuturi administratorilor; acordarea de avantaje financiare administratorilor cu ocazia sau ulterior
încheierii de către societate cu aceştia de operaţiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau
executare de lucrări; garantarea directă sau indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate
administratorilor, concomitentă ori ulterioară acordării împrumutului; garantarea directă sau indirectă, în
tot sau în parte, a executării de către administratori a oricăror alte obligaţii personale ale acestora faţă de
terţe persoane; dobândirea cu titlul oneros ori plata, în tot sau în parte a unei creanţe ce are drept obiect
un împrumut acordat de o terţă persoană administratorilor ori o altă prestaţie personală a acestora.
Prevederile alin.(l) sunt aplicabile şi operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul sau soţia, rudele ori
afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ai administratorului; de asemenea, dacă operaţiunea priveşte o

33
societate civilă sau comercială la care una din persoanele anterior menţionate este administrator ori
deţine, singură sau împreună cu una dintre persoanele sus menţionate, o cotă de cel puţin 20% din
valoarea capitalului social subscris. Prin aceste reglementări legiuitorul a urmărit oprirea
administratorilor de a profita de poziţia preeminentă pe care o deţin la conducerea societăţii, în scopul de
a obţine pentru ei înşişi avantaje financiare. Pentru a nu putea fi eludată cu uşurinţă, interdicţia se aplică
şi operaţiunilor în care sunt implicaţi soţul sau soţia, rudele sau afinii până la gradul IV al
administratorilor. Interdicţia nu se mai aplică dacă valoarea operaţiunilor este redusă, respectiv
inferioară echivalentului în lei a sumei de 5.000 Euro precum şi în cazul în care operaţiunea este
încheiată de societate în condiţiile exercitării curente a activităţii sale, iar clauzele operaţiunii nu mai
sunt favorabile persoanelor prevăzute la alin. (1) şi (2) decât cele pe care, în mod obişnuit, societatea le
practică faţă de terţe persoane art. 1444alin. (3).
Puterea de a reprezenta societatea este dinstinctă de puterea de administrare a societăţii ,prima
existând numai în măsura în care a fost conferită administratorului.În cazul societăţilor comerciale cu
răspundere limitată ,dreptul de a reprezenta societatea aparţine fiecărui administrator ,în măsura în care
prin actul constituiv nu s-a stipulat altfel.În cazul în care administratorul sau administratorii au putere de
reprezentare ,răspunderea este asemănătoare cu cea a administratorilor societăţilor comerciale.

10.Funcţionarea Consiliului de administraţie

Noţiunea de consiliu de administraţie este caracteristică doar societăţilor comerciale pe acţiuni .În
cazul societăţilor comerciale cu răspundere limitată există doar unul sau mai mulţi administratori.

10. 1. Caracterul de organ colegial şi deliberativ

Conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) când societatea pe acţiuni este administrată de mai mulţi
administratori, ei constituie un consiliu de administraţie. Prin această prevedere legală legiuitorul român
a consacrat cadrul colegial în care se va exercita administrarea unei societăţi pe acţiuni, respectiv
consiliul de administraţie. Chiar dacă consiliul de administraţie nu are personalitate juridică proprie,
prerogativele administrării revin în întregime acestui organ colegial şi nu administratorilor individual.
Pe lângă caracterul de organ colegial, consiliul de administraţie este şi un organ deliberativ, care ia
decizii cu privire la viaţa socială, supraveghează, aprobă sau cenzurează activitatea directorilor, con-

34
voacă adunările generale. Din aceste caractere decurg mai multe consecinţe50: consiliul de administraţie
are o existenţă proprie, independentă de cea a membrilor care îl compun, chiar dacă aceştia sunt
schimbaţi din funcţia de administrator în acelaşi timp51, atribuţiile consiliului de administraţie nu aparţin
şi individual membrilor săi, hotărârea luată de majoritatea membrilor din consiliul de administraţie este
valabilă şi obligatorie, chiar dacă au existat opoziţii sau absenţi.

10.2. Compunerea Consiliului de administraţie. Administratorii independenţi

Dacă la conducerea societăţii pe acţiuni sunt numiţi mai mulţi administratori, ei formează un
consiliu de administraţie. Cu privire la compunerea consiliului de administraţie, noua reglementare a
Legii nr. 31/1990 prevede la art. 1382 alin. (1) că prin actul constitutiv sau prin hotărâre a adunării
generale a acţionarilor se poate prevedea că unul sau mai mulţi membri ai consiliului de administraţie
trebuie să fie independenţi.
Această noţiune, a administratorului independent, preluată de legiuitorul român din legislaţia
franceză, este de fapt o noţiune de origine engleză, preluată la rândul ei din dreptul anglo-saxon al
societăţilor comerciale şi reprezintă o traducere improprie a termenului de „non executive director" sau
„outside director".
Principala motivaţie a numirii unui administrator independent constă în importanţa existenţei în
cadrul consiliului de administraţie a unei persoane care nu are legătură cu managementul intern al
societăţii, nu este salariat al societăţii, nu este acţionar semnificativ al societăţii şi deci are toate motivele
ca implicarea lui în viaţa socială să fie total obiectivă.
Literatura franceză52 a arătat că un administrator este independent dacă nu întreţine nici un fel de
relaţie, de nici o natură cu societatea, sau cu o alta controlată de aceasta, sau cu conducerea societăţii,
care ar putea să-i îngrădească libertatea de gândire.
În acest sens, legiuitorul român a stabilit criterii precise de apreciere a independenţei precum cele
prevăzute de art. 1382 alin.(2):
- lit. a): să nu fie director al societăţii sau al unei societăţi controlate de acesta şi să nu fi
îndeplinit o astfel de funcţie în ultimii 5 ani. Legiuitorul a considerat că funcţia de director, care este o
funcţie executivă, nu poate fi cumulată cu aceea de administrator independent, care este neexecutivă.
- Iit. b): să nu fi fost salariat al societăţii sau al unei societăţi controlate de acesta şi să fi avut
50
J. Mestre, G. Flores, op. cit., p. 1342.
51
Cf. CA. Riom, 20 juillet 1907, J. Soc, 1908, p. 258.
52
Fr. Lenoir, C Oziel, L'administrateur de societe anonyme en questions, Soficom Editions, Paris, 2004, p. 51.

35
un astfel de raport de muncă în ultimii 5 ani. Din aceleaşi raţiuni şi pentru a asigura obiectivitatea şi
independenţa administratorului, este necesar ca acesta să nu fi fost salariat al societăţii, ori să fi avut un
astfel de raport de muncă în ultimii 5 ani.
- lit. c): să nu primească sau să fi primit de la societate sau de la o societate controlată de aceasta
o remuneraţie suplimentară sau alte avantaje, altele decât cele corespunzând calităţii sale de
administrator neexecutiv. Acest criteriu este complementar celui anterior şi vizează situaţia
administratorului neexecutiv care a beneficiat şi de alte venituri în afară de cele corespunzătoare calităţii
sale. Exprimarea legiuitorului este puţin confuză, însă intenţia sa, de a nu fi administratori independenţi
persoanele care au fost remunerate suplimentar, este clară. În categoria remuneraţiilor suplimentare nu
intră încasarea dividendelor la care are dreptul şi administratorul neexecutiv, la fel ca orice acţionar.
- lit. d): să nu fie acţionar semnificativ al societăţii. Legea consideră că poziţia de acţionar
semnificativ53 al societăţii este incompatibilă cu cea de administrator independent, întrucât nu poate
garanta imparţialitatea şi obiectivitatea pe care le presupun independenţa.
- lit. e): să nu aibă sau să fi avut în ultimul an relaţii de afaceri cu societatea ori cu o societate
controlată de aceasta, fie personal, fie ca asociat, acţionar, administrator, director sau salariat al unei
societăţi , care are astfel de relaţii cu societatea, dacă, prin caracterul lor substanţial acestea sunt de
natură de a-i afecta obiectivitatea. Un administrator. nu poate fi independent dacă a avut în ultimul an
relaţii de afaceri cu societatea ori cu o societate controlată de aceasta, fie personal, fie ca asociat,
acţionar, administrator, director sau salariat al unei societăţicare are astfel de relaţii cu societatea. Prin
„relaţii de afaceri" legiuitorul s-a referit probabil la desfăşurarea de acte de comerţ, în sensul art. 3 Cod
Comercial. Considerăm că formularea acestei interdicţii este destul de echivocă, cu atât mai mult cu cât
aplicarea ei devine obligatorie doar în urma aprecierii unor criterii subiective, respectiv dacă relaţiile de
afaceri au un caracter substanţial şi sunt de natură a a-i afecta obiectivitatea.
-lit. f): să nu fie sau să nu fi fost în ultimii trei ani auditor financiar ori asociat salariat al
actualului auditor financiar al societăţii sau al unei societăţi controlate de aceasta. Calitatea de auditor
financiar ori asociat salariat al actualului auditor financiar al societăţii sau al unei societăţi controlate de
aceasta poate influenţa obiectivitatea persoanei care doreşte să fie administrator independent deoarece
exercitarea calităţii de mai sus, în ultimii trei ani presupune crearea unei strânse legături între persoana
respectivă şi societate.

53
Potrivit art. 2 alin. (1) pct.1 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, acţionarul semnificativ este persoana fizică,
persoana juridică sau grupul de persoane care acţionează în mod concertat şi care deţine direct sau indirect o participaţie de
cel puţin 10% din capitalul social al unei societăţi comerciale sau din drepturile de vot, ori o participaţie care permite
exercitarea unei influenţe semnificative asupra luării deciziilor în adunarea generală sau în consiliul de administraţie

36
 -lit. g): să nu fie director într-o altă societate în care un director al societăţii este administrator
neexecutiv. Această interdicţie este greu de înţeles, formularea legală fiind extrem de confuză. Doctrina
de specialitate54 a încercat să descifreze sensul textului arătând ca se referă la situaţia în care
administratorul unei societăţi este şi director într-o altă societate în care un alt director al societăţii este
administrator neexecutiv în prima societate. Această situaţie este de natură a crea acţiuni frauduloase,
care ar afecta poziţia independentă a administratorului.
- Iit. h): să nu fi fost administrator neexecutiv al societăţii mai mult de trei mandate. Această
interdicţie se explică prin faptul că exercitarea a mai mult de trei mandate în calitate de administrator
neexecutiv presupune, în concepţia legiuitorului, pierderea imparţialităţii datorită creării în timp a
relaţiilor sociale din cadrul societăţii.
- lit. i): să nu aibă relaţii de familie cu o persoană aflată în una din situaţiile prevăzute la lit. a) şi
d). în fine, ultima interdicţie reprezintă tot o încercare de protejare a independenţei acestor administratori
, faţă de relaţiile lor de familie cu unul din directorii societăţii sau cu acţionarii semnificativi.
Rezultă că la desemnarea administratorului independent trebuie avute în vedere criteriile
prevăzute în mod exemplificativ, şi nu limitativ prin alineatul (2). Ca atare, acţionarii, prin actul
constitutiv sau prin hotărârea adunării generale ordinare, pot stabili şi alte criterii în funcţie de care se
consideră că un administrator nu este independent55.
Prezenţa administratorului independent a fost caracterizată de doctrina comercială56 ca fiind una
dintre cele mai bune practici ale consiliilor de administraţie. În dreptul anglo-saxon, utilitatea
administratorului independent este apreciată mai ales în raport de interesele acţionarilor. În dreptul
francez, independenţa se exercită în egală măsura şi în serviciul interesului social.
Acest statut îi permite să propună soluţii de conciliere în cazul diferendelor strategice intervenite
între ceilalţi administratori, cu privire la dezvoltarea societăţii, în cazul conflictelor de interese dintre
acţionari şi administratori, în cazul blocajelor intervenite în cadrul consiliilor de administraţie. De
asemenea , pentru a-şi îndeplini misiunea de „voce obiectivă" el trebuie să-şi exprime punctul de vedere
contrar consiliului de administraţie sau acţionarilor majoritari, atunci când acesta există, chiar cu riscul
de a-şi pierde mandatul care i-a fost încredinţat.
Concluzia doctrinei franceze57 asupra compunerii ideale a unui consiliu de administraţie: „un

54
/. Schiau, T. Prescure, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, Analize şi comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, 2007, p.
431.
55
C. Cucu, M.-V. Gavriş, C. Bădoiu, C. Har aga, op. cit., p. 307.
56
Fr. Lenoir, G. Oziel, op. cit., p. 52-53.
57
Idem, p. 53, citat din raportul BOUTON.

37
consiliu trebuie să fie un dozaj savant de competenţă, experienţă şi independenţă în serviciul interesului
societăţii şi al acţionarilor" reflectă cea mai bună soluţie asupra compunerii consiliului de administraţie .

10.3. Deliberările Consiliului de administraţie

10.3.1. Frecvenţa şedinţelor

Fiind un organ colegial, modul de funcţionare a consiliul de administraţie este prin întrunirea în
şedinţe. Conform art. 1412 alin. (1) consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la 3 luni.
Frecvenţa stabilită de legiuitor este una extrem de redusă, în realitate, membrii consiliului de
administraţie se pot întruni ori de câte ori o cere interesul social sau se impune exercitarea uneia din
prerogativele exclusive ale consiliului.
În vechea formă a legii 31/1990, conform art.151 alin 2,consiliul de administraţie trebuia să se
întrunească cel putin o dată pe lună , la sediul societăţii. În prezent legiuitorul a redus frecvenţa
şedinţelor la o dată la trei luni , lăsând astfel mai multă libertate în aprecierea oportunităţii şedinţelor
membrilor consiliului de administraţie .
Deşi în alte legislaţii58 ,nu există o frecvenţă obligatorie a şedinţelor consiliului de administraţie,
considerăm că stabilirea unei periodicităţi a acestora de către legiuitor este o dispoziţie legală inspirată,
deoarece permite urmărirea constantă a vieţii sociale, prin lecturarea proceselor-verbale ale şedinţelor

10.3.2. Convocarea şedinţelor. Procesul-verbal al şedinţei

Sarcina convocării consiliului de administraţie revine în primul rând, preşedintelui acestuia după
cum rezultă din dispoziţiile art. 141 alin. (2) preşedintele convoacă consiliul de administraţie ,
stabileşte ordinea de zi, veghează asupra informării adecvate a membrilor consiliului cu privire la
punctele aflate pe ordinea de zi şi prezidează întrunirea.Convocarea consiliului mai poate fi făcută si la
iniţiativa a cel puţin 2 dintre membri săi sau a directorului general, conform art. 141 alin.(3). în acest
caz, ordinea de zi este stabilită de către autorii cererii, iar preşedintele este obligat să dea curs unei astfel
de cereri. S-a remarcat în doctrină59 că această precizare a legii releva ca autoritatea preşedintelui nu este
una absolută , ea fiind limitata prin intervenţia celorlalţi membri ai consiliului de administraţie. În ce
priveşte termenul si condiţiile de forma a e convocării , Legea nr. 31/1990 nu conţine prevederi exprese
în acest sens. Cu privire la termenul convocării, art.141 alin. (4) prevede doar obligaţia de a transmite

58
De exemplu, cea franceză.
59
/. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 439

38
convocarea pentru întrunirea consiliului de administraţie cu suficient timp înainte de data întrunirii,
termenul putând fi stabilit prin decizie a consiliului de administraţie. în cazul în care nu există o
asemenea decizie, sintagma „suficient timp înainte de data întrunirii" este lăsată la libera interpretare a
participanţilor la şedinţă.
Cu privire la condiţiile de formă ale convocării acelaşi alineat al art. 1412 arată: „convocarea va
cuprinde data, locul unde se va ţine şedinţa şi ordinea de zi". Din această dispoziţie legală reiese că
aceasta ar trebui să aibă forma unui înscris sau a unei comunicări electronice.
Având în vedere dispoziţiile permisive ale legii, convocarea făcută sub forma unei comunicări
verbale, de exemplu telefonice, nu este nelegală, singura dificultate în acest caz ţinând de domeniul
probaţiunii.
Consiliul de administraţie poate suplini dispoziţiile legale prin prevederea în actul constitutiv a
unor condiţii mai stricte cu privire la aspectele reglementate în alineatul de mai sus.
Hotărârile luate în cadrul şedinţelor consiliului de administraţie trebuie consemnate în procesele
verbale ale şedinţelor. Conform art. 141 alin. (5) la fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal, care
va cuprinde numele participanţilor, ordine deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi întrunite şi
opiniile separate. Procesul-verbal este semnat de către preşedintele de şedinţă şi de către cel puţin un alt
administrator. Procesele-verbale se consemnează în registrul hotărârilor consiliului de administraţie.
Aşa cum s-a arătat de către doctrina franceză60, procesul-verbal este un înscris probator esenţial
prin care sunt materializate deciziile luate, dar şi dezbaterile intervenite între membrii consiliului
în cursul şedinţelor. Procesul-verbal este documentul care va cercetat în primul rând, pentru a se
descoperi dacă anumite fapte ale administratorilor sunt de natură a atrage angajarea răspunderilor lor. De
altfel, din acest motiv îşi găsesc aplicarea prevederile art. 1442 alin. (5) potrivit cărora răspunderea
pentru actele săvârşite sau pentru omisiuni nu se întinde şi la ulministratorii care au făcut să se
consemneze, în registrul deciziilor consiliului de administraţie, împotrivirea lor şi au încunoştinţat
despre aceasta, în scris pe cenzori sau auditorii interni şi auditorul financiar.
În practica franceză61, ca o măsură de precauţie se obişnuieşte ca preşedintele de şedinţă să
deschidă fiecare şedinţă de consiliu prin validarea redactării procesului-verbal a şedinţei precedente.
Această validare îmbracă forma unui punct distinct de pe ordinea de zi, supus votului administratorilor.
In acest mod, membrii consiliului de administraţie pot să facă modificări asupra textului dacă redactarea
nu este una fidelă, sau chiar să anexeze procesului-verbal propria redactare a şedinţei.

60
Fr. Lenoir, C. Oziel, op. cit., p. 59
61
Idem.

39
 10.3.3.. Deliberările Consiliului de administraţie. Participarea altor persoane la şedinţe
10.3.3.1. Prezenţa membrilor Consiliului de administraţie

Sarcina organizării şedinţelor consiliului de administraţie revine preşedintelui care, conform art.
141 alin. (2) „convoacă consiliul de administraţie, stabileşte ordinea de zi, veghează asupra informării
adecvate a membrilor consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi şi prezidează întrunirea".
Prezenţa membrilor la şedinţele consiliului de administraţie este obligatorie pentru validitatea
deciziilor luate. Potrivit art. 15320 alin. (1) la aceste şedinţe este necesară prezenţa a cel puţin jumătate
dintre numărul membrilor consiliului de administraţie, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un
număr mai mare.
Prin derogare de la prevederile de mai sus, legea permite ca lipsa membrilor consiliului de
administraţie de la aceste şedinţe să fie suplinită prin reprezentarea lor la întrunirile organului
respectiv doar de către alţi membri ai săi jart. 15320 alin. (3).
O altă derogare de la regula prezenţei obligatorii o constituie participarea la şedinţele consiliului de
administraţie prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă, prevăzută de alin.(4) al aceluiaşi
articol. Condiţiile impuse de lege acestei forme de participare sunt : actul constitutiv trebuie să prevadă
felul mijloacelor de comunicare, iar acestea trebuie să îndeplinească condiţiile tehnice necesare pentru
identificarea participanţilor, participarea efectivă a acestora la şedinţa consiliului şi retransmiterea
deliberărilor în mod continuu.
Legea permite limitarea deciziilor care iau prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă
prin prevederea în actul constitutiv a felului deciziilor care pot fi luate în aceste condiţii sau prin
prevederea unui drept de a se opune la o astfel de procedură în favoarea unui număr determinat de
membri ai organului respectiv.
În legislaţia franceză62 anumite decizii nu se pot lua prin intermediul acestor mijloace precum:
numirea şi revocarea preşedintelui consiliului de administraţie, numirea şi revocarea directorului general
şi a eventualilor directori prin delegare.
Deliberările consiliului de administraţie prin intermediul mijloacelor de comunicare la distanţă ar
trebui limitate prin actul constitutiv doar la anumite situaţii de urgenţă astfel încât prezenţa personală la
aceste şedinţe să fie obligatorie şi să nu constituie o excepţie.
O ultimă derogare de la principiul prezenţei personale la şedinţele consiliului de administraţie o
62
Idem

40
constituie posibilitatea prevăzută de art 15321 alin. (1) care prevede că actul constitutiv poate dispune că,
în cazuri excepţionale, justificate prin urgenţa situaţiei şi prin interesul societăţii, deciziile consiliului de
administraţie sau ale directoratului pot fi luate prin votul unanim exprimat în scris al membrilor, fără a
mai fi necesară o întrunire a respectivului organ. Prin această prevedere, legea reglementează o
procedură de urgenţă simplificată, a luării deciziilor de către consiliul de administraţie, justificată doar în
cazuri excepţionale. Aprecierea caracterului excepţional al situaţiilor este lăsată la latitudinea membrilor
consiliului de administraţie. In principiu, această procedură nu poate fi exercitată abuziv, întrucât ea
presupune acordul unanim al tuturor participanţilor.
Nu se poate recurge la această procedură în cazul deciziilor consiliului de administraţie referitoare
la situaţiile financiare anuale ori ia capitalul autorizat.

10.3.3.2. Condiţii de cvorum

Conform art 15320 alin. (2) deciziile în cadrul consiliului de administraţie, al directoratului sau al
consiliului de supraveghere se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Deciziile cu privire la
numirea sau revocarea preşedinţilor acestor organe se iau cu votul majorităţii membrilor consiliului.
Pentru a fi evitate situaţii de paritate, numărul membrilor consiliului de administraţie este
întotdeauna impar. În situaţia în care nu sunt prezenţi toţi membrii, potrivit alin.(6) al aceluiaşi articol,
dacă actul constitutiv nu dispune astfel, preşedintele consiliului de administraţie sau al consiliului de
supraveghere va avea votul decisiv în caz de paritate a voturilor. Această prerogativă nu îi este acordată
preşedintelui consiliului de administraţie care este, în acelaşi timp, director al societăţii. Explicaţia
constă în evitarea de către legiuitor a acordării unei puteri prea mari de decizie preşedintelui care este şi
director general.
Potrivit art. 15320 alin. (7) dacă preşedintele în funcţie al consiliului de administraţie sau al
consiliului de supraveghere nu poate sau îi este interzis să participe la vot în cadrul organului respectiv,
ceilalţi membri vor putea alege un preşedinte de şedinţă, având aceleaşi drepturi ca şi preşedintele în
funcţie.
10.3.3.3. Participarea altor persoane la şedinţele Consiliului de administraţie
Art 1411 permite convocarea şi a altor persoane la orice întrunire a consiliului de administraţie,
respectiv a directorilor, cenzorilor sau auditorilor interni. O dată convocaţi, aceştia sunt obligaţi să
participe, deşi nu au drept de vot, cu excepţia directorilor care sunt şi administratori. Participarea lor este
firească în contextul luării unor decizii care privesc viaţa societăţii şi are un caracter consultativ.

41
 10.4. Competenţele de bază ale Consiliului de administraţie
Administratorii societăţii pe acţiuni îşi exercită rolul de organe sociale în mod colegial, prin
intermediul consiliului de administraţie. Prin art. 142 alin.(1) din Legea nr. 31/1990 legiuitorul a învestit
consiliul de administraţie cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de
activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acţionarilor.
Observăm din redactarea normei legale că legiuitorul impune atribuţiilor consiliului de
administraţie o dublă limitare legală.
In primul rând, formularea legală însărcinează consiliului de administraţie doar cu îndeplinirea
actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate. Prin urmare, sub aspect material,
atribuţiile consiliului de administraţie se referă doar la îndeplinirea acelor acte care sunt în strânsă
legătură cu realizarea obiectului de activitate al societăţii. Deşi la prima vedere, formularea legală pare
extrem de generală, în realitate ea oferă consiliului de administraţie o plenitudine de competenţe,
limitată însă de îndeplinirea acelor acte care sunt necesare şi utile pentru realizarea obiectului de
activitate.
In al doilea rând, prin referirea la atribuţiile rezervate de lege pentru adunarea generală a
acţionarilor, legiuitorul confirmă raportul ierarhic creat între consiliul de administraţie şi adunarea
generală a acţionarilor, raport creat prin limitarea atribuţiilor consiliului de puterile legale ale adunării
generale. în dreptul francez, principiul suveranităţii adunării generale a acţionarilor în faţa celorlalte
organe sociale a fost confirmat de Tribunalul de comerţ Paris prin intermediul unei bogate
jurisprudenţe63.
In încercarea de a stabili un echilibru al puterilor în cadrul societăţii pe acţiuni şi pentru a limita
autoritatea consiliului de administraţie, legiuitorul stabileşte prin alin. (2) al art. 142 anumite competenţe
de bază ale consiliului de administraţie, pe care acesta nu le poate delega directorilor societăţii:
- stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii;
Consiliului de administraţie este cel care va stabili direcţiile princi pale de activitate şi de
dezvoltare ale societăţii în toate sectoarele vieţi sociale. El poate să încredinţeze implementarea în
practică a aceste direcţii de către directori, dar stabilirea lor şi supravegherea îndepliniri lor rămâne
competenţa exclusivă a consiliului de administraţie.
- stabilirea politicilor contabile şi a sistemului de control financiai precum şi aprobarea
planificării financiare;
Această competenţă încredinţată consiliului de administraţie confirmă cele afirmate la punctul
63
Trib. Com., ret, 20 fevrier 1970, G.P., 20 novembre 1970

42
anterior, întrucât stabilirea sistemului contabil şi de control financiar face parte din stabilirea direcţiile
principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii
- numirea şi revocarea directorilor şi stabilirea remuneraţiilor lor;
Această atribuţie a consiliului de administraţie este extrem de importantă întrucât reprezintă
exercitarea controlului de către consilii asupra directorilor, prin prerogativa acestuia de a-i numi şi de a
stabili remuneraţia. Prin această prerogativă exclusivă, legiuitorul a consacrat raportul de autoritate
care există între consiliu şi directori.
- supravegherea activităţii directorilor;
Această competenţă a consiliului derivă din ce anterioară şi repre zintă, în opinia doctrinei
comerciale64, cea mai importanţă atribuţie consiliului de administraţie. Supravegherea activităţii
directorilor reprezintă mijlocul prin care consiliului de administraţie urmăreşte implementarea direcţiilor
generale de activitate şi dezvoltare ale societăţii şi realizarea obiectului de activitate. Această
competenţă este totodată o responsabilitate a consiliului a cărei neîndeplinire poate atrage angajarea
răspunderii membrilor consiliului.
- pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale acţionarilor şi implementarea
hotărârilor acesteia;
Prin această atribuţie, consiliul este obligat să asigure respectarea intereselor acţionarilor
- introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţe societăţii potrivit Legii nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei
Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei poate avea drept efect încetarea existenţei societăţii
şi nu poate fi încredinţată altui organ decât consiliului de administraţie.
De asemenea, alin. (3) al art. 142 prevede că nu pot fi delegate directorilor atribuţiile primite de
către consiliul de administraţie din partea adunării generale a acţionarilor, în conformitate cu art. 114,
cum sunt: mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate al societăţii, înfiinţarea sau
desfiinţarea unor sedii secundare şi majorarea capitalului social.
În practica judiciară65 s-a stabilit că „reglementarea din art. 114 are caracter excepţional şi este de
strictă interpretare, iar actul constitutiv sau adunarea generală nu pot delega consiliului de administraţie
alte atribuţii decât cele menţionate în art. 114 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Art. 143 nu se aplică în materia delegării de competenţă de către adunarea generală extraordinară a
acţionarilor consiliului de administraţie, în această privinţă, respectiv a delegării de competenţe, sunt

64 1
/. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 442.
65
CA. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia civilă nr. 1523 din 13 noiembrie 2002, în 5. P. Gavrilă, op. cit., p. 200.

43
aplicabile dispoziţiile art. 114 din Legea nr. 31/1990, republicată, care reglementează limitativ cazurile
în care această delegare poate avea loc, între acestea nefigurând şi dobândirea, înstrăinarea, închirierea,
schimbul sau constituirea în garanţie de bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte
jumătate din valoarea activelor societăţii la data încheierii actului juridic:
Prin sentinţa civilă nr. 10488 din 3.09.2002, Tribunalul Bucureşti - Secţia comercială a respins excepţiile invocate de
pârâtă, respectiv excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia
prematurităţii acţiunii.
A respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SIF „M." împotriva S.C „P." S.A.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea acesteia, iar, pe fond, anularea
hotărârii adunării generale a acţionarilor din 14.05.2002, pentru următoarele motive:
Instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, chiar a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit
neîndoielnic al acestuia. Astfel, recurenta a arătat că delegarea de competenţă de la adunarea generală extraordinară a
acţionarilor la consiliul de administraţie trebuie făcută expres şi în concordanţă cu art. 143 şi art. 114 din Legea nr.
31/1990, republicată.
Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Potrivit art. 143 din Legea nr. 31/1990, republicată,
„Administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să
constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a
activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acţionarilor,
dată în condiţiile prevăzute la art. 115."
Potrivit art 114 din aceeaşi lege, „adunarea generală extraordinară va putea delega consiliului de administraţie sau,
după caz, administratorului unic, în condiţiile prevăzute de actul constitutiv şi cu majorităţile stabilite la art. 115, exerciţiul
atribuţiilor sale menţionate la art. 113 lit. b), c), e), i) şi i)." Din redactarea art. 114 rezultă că atribuţiile care pot fi delegate
consiliului de administraţie sunt cele referitoare la: mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate ai
societăţii, majorarea capitalului social, reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiune de noi acţiuni,
conversia acţiunilor dintr-o categorie în alta.
Reglementarea din art. 114 are caracter excepţional şi este de strictă interpretare, iar actul constitutiv sau adunarea
generală nu pot delega consiliului de administraţie alte atribuţii decât cele menţionate în art. 114 din Legea nr. 31/1990,
republicată.
Prin hotărârea atacată, adunarea generală extraordinară a acţionarilor a aprobat delegarea de competenţe către
Consiliul de administraţie al S.C. P. S.A. cu privire la vânzarea unui imobil situat în Timişoara, precum şi delegarea de
competenţe către consiliul de administraţie cu privire la încheierea de acte juridice prin care să dobândească, să
înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare
depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic.
Instanţa de fond s-a limitat să analizeze legalitatea hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor doar prin
prisma dispoziţiilor art. 143 din Legea nr. 31/1990, republicată, respectiv a majorităţii voturilor care prezumă exprimarea
valabilă a voinţei adunării, valabilitate care nu a fost pusă în discuţie.
Însă analizarea legalităţii hotărârii prin prisma art. 143 din Legea nr. 31/1990, republicată, a fost greşit făcută de

44
către instanţa de fond. Astfel, art. 143 nu se aplică în materia delegării de competenţă de către adunarea generală
extraordinară a acţionarilor consiliului de administraţie, în această privinţă, respectiv a delegării de competenţe, sunt
aplicabile dispoziţiile art. 114 din Legea nr. 31/1990, republicată, care reglementează limitativ cazurile în care această
delegare poate avea loc, între acestea nefigurând şi dobândirea, înstrăinarea, închirierea, schimbul sau constituirea în
garanţie de bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea activelor societăţii la
data încheierii actului juridic.
Având în vedere cele arătate, în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 304 pct. 8 C proc. civ.,
Curtea a admis recursul, a modificat în tot sentinţa atacată şi, pe fond, a admis acţiunea şi a dispus anularea hotărârii
adunării generale extraordinare a acţionarilor a S.C. P. S.A. din 17.05.2002, potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) şi (2) din
Legea nr. 31/1990, republicată.
10.5. Comitetele consultative
Potrivit art. 1402 alin.(l) consiliul de administraţie poate crea comitete consultative formate din cel
puţin 2 membri ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de reco-
mandări pentru consiliu, în domenii precum auditul, remunerarea administratorilor, directorilor,
cenzorilor şi personalului sau nominalizarea de candidaţi pentru diferitele posturi de conducere.
Comitetele vor înainta consiliului, în mod regulat rapoarte asupra activităţii lor.
Crearea comitetelor consultative este una din cele mai importante creaţii ale dreptului societăţilor.
Aceste comitete au rolul de a ajuta consiliul de administraţie prin documentarea asupra anumitor
domenii şi prin formularea de propuneri sau recomandări. Odată create, comitetele consultative devin
organe permanente.
În doctrina franceză66 s-a remarcat că aceste comitete permit administratorilor să se specializeze în
domeniile pentru care sunt create, fără a antrena tot consiliul în munca de documentare. Astfel, existenţa
lor garantează o funcţionare mai eficace a consiliului prin faptul că, în cadrul lor, subiectele abordate
sunt tratate în profunzime, iar discuţiile sunt mai puţin formale decât în cadrul consiliului.
Din punct de vedere al răspunderii consiliului, crearea comitetelor consultative nu are drept efect o
diminuare a acesteia, întrucât ele rămân organe consultative, iar deciziile se iau doar de către consiliul de
administraţie. Comitetele consultative nu se pot substitui voinţei consiliului de administraţie.
Decizia creării comitetelor consultative aparţine consiliului de administraţie. De asemenea,
numirea membrilor comitetelor este de competenţa exclusivă a consiliului. Legea nu prevede vreo
formalitate specială de numire a acestora. în consecinţă, nici revocarea membrilor sau desfiinţarea
comitetelor nu presupune vreo formalitate specială ci se poate face prin decizia consiliului de
administraţie. în statutul societăţii poate fi trecută crearea acestor comitete, compunerea lor, atribuţiile

66
Fr. Lenoir, C. Oziel, op. cit., p. 67.

45
care le revin.
Din punct de vedere al funcţionării lor, în practică, comitetele consultative trebuie să se
întrunească mai frecvent decât consiliul de administraţie pentru a discuta şi a aprofunda subiectele
asupra cărora vor trebui să facă recomandări în cadrul şedinţelor consiliului. Dacă consideră necesar,
comitetele pot să apeleze la sfatul unor experţi în domeniu, pentru a se informa în mod corespunzător. în
acest caz, ele trebuie să aducă la cunoştinţa consiliului decizia de a consulta un specialist deoarece, ele
nu trebuie să se substituie consiliului şi nici să primească atribuţii care aparţin altor organe sociale.
De esenţa comitetelor consultative este rolul acestora de a face recomandări şi rapoarte, iar nu de a
lua decizii. Luarea deciziilor este prerogativa consiliului, după ce a ascultat recomandările comitetelor.
Introducerea acestui articol în noua formulă a legii este extrem de inspirată întrucât pune la
dispoziţia consiliului de administraţie un instrument, care, dacă funcţionează corect, se va dovedi extrem
de folositor pentru eficienţa consiliului de administraţie.

10.6. Preşedintele consiliului de administraţie

10.6. 1. Rolul şi misiunea preşedintelui consiliului de administraţie

Recenta reformă a Legii nr. 31/1990 a avut drept scop disocierea funcţiei de preşedinte al
consiliului de administraţie de cea de director general pentru a permite o separare clară a puterilor
executive ale directorului general de puterile de control ale preşedintelui consiliului de administraţie.
Cu toate acestea, legea a păstrat şi posibilitatea formulei tradiţionale a „preşedintelui-director
general" prin prevederile art. 143 alin. (3) conform cărora dacă prin actul constitutiv sau printr-o
hotărâre a adunării generale a acţionarilor se prevede acest lucru, preşedintele consiliului de
administraţie a societăţii poate fi numit şi director general. Indiferent de opţiunea acţionarilor, misiunea
preşedintelui consiliului de administraţie este cea reţinută de art. 1401 alin. (4) care prevede că
preşedintele coordonează activitatea consiliului şi raportează cu privire la aceasta adunării generale a
acţionarilor. El veghează la buna funcţionare a organelor societăţii.
Prin urmare, preşedintele consiliului de administraţie are rolul de a organiza activitatea consiliului
de administraţie şi de a reprezenta consiliul în raport cu terţii şi în justiţie. Atribuţia sa de reprezentare
rezultă din dispoziţiile art 1433 alin. (1): consiliul de administraţie reprezintă societatea în raport cu terţii
şi în justiţie. în lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, consiliul de administraţie reprezintă
societatea prin preşedintele său.
De asemenea, preşedintele consiliului de administraţie reprezintă şi menţine legătura dintre

46
consiliul de administraţie şi acţionarii societăţii prin raportarea în faţa adunării generale a activităţii
consiliului de administraţie. Dincolo de rolul său în cadrul consiliului, preşedintele supraveghează
întreaga funcţionare a societăţii, în vederea realizării obiectului de activitate al acesteia.

10.6.2. Numirea şi revocarea preşedintelui consiliului de administraţie.

Durata legală a mandatului
Conform art. 1401 preşedintele consiliului de administraţie este ales de către consiliul de
administraţie dintre membrii săi sau de către adunarea generală ordinară, care numeşte consiliul, dacă
prin actul constitutiv se stipulează această posibilitate. Doctrina comercială67 a remarcat că formularea
legală pare a sugera că, ulterior constituirii societăţii, alegerea acestui preşedinte de către consiliu de
administraţie este regula, în timp ce oportunitatea ca preşedintele să fie numit de adunarea generală
ordinară este o derogare de la această regulă, ce trebuie stipulată expres în actul constitutiv. întrucât
legea nu prevede vreo formalitate specială pentru numirea preşedintelui consiliului de administraţie, nici
revocarea acestuia nu presupune îndeplinirea unei formalităţi. Conform art. 1401 alin.(3) preşedintele
poate fi revocat oricând de către consiliu de administraţie. Dacă preşedintele a fost numit de către
adunarea generală, va putea fi revocat numai de aceasta.
Autori de specialitate68 au ridicat problema dacă un preşedinte numit de consiliul de administraţie
poate fi revocat de adunarea generală. Două argumente au fost exprimate în sensul unui răspuns
afirmativ: în primul rând, adunarea generală a acţionarilor este organul suprem al societăţii pe acţiuni,
iar în al doilea rând, adunarea generală ordinară este competentă să numească şi să revoce
administratorii. În consecinţă, preşedintele consiliului de administraţie poate fi revocat de către adunarea
generală chiar dacă a fost numit de către consiliu.
În condiţiile în care legea nu prevede nici o formalitate specială pentru revocarea preşedintelui
consiliului de administraţie, se poate ridica întrebarea dacă această revocare ar trebui să fie motivată. În
absenţa vreunei prevederi legale şi în tăcerea doctrinei comerciale, considerăm că revocarea
preşedintelui nu se impune a fi motivată. Aceasta a fost probabil şi intenţia legiuitorului, din moment ce
nu a impus respectarea vreunei condiţii la revocarea preşedintelui. Prin urmare, revocarea sa nefiind
justificată în niciun fel, preşedintele consiliului de administraţie nu poate cere în instanţă acordarea de
daune interese sau despăgubiri. În dreptul francez69, principiul revocării ad nutum a preşedintelui
consiliului de administraţie este de ordine publică, neputând fi suprimat sau restrâns. În practică,
67
/. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 433
68
Idem, p. 434
69
Fr. Lenoir, C. Oziel, op. cit., p. 112.

47
preşedintele consiliului de administraţie nu poate să încheie cu societatea o convenţie prin care să
renunţe la libera sa revocabilitate de către consiliul de administraţie. În acest sens, jurisprudenţa a
sancţionat cu nulitatea convenţii prin care societatea se angaja ca, în cazul revocării din funcţie a
preşedintelui, acestuia să i se ofere o funcţie de director comercial, ori indemnizaţie substanţială sau
răscumpărarea unui pachet de acţiuni deţinut de fostul preşedinte, la valoare dublă. În mod excepţional,
jurisprudenţa franceză recunoaşte preşedintelui consiliulul de administraţie dreptul de a obţine daune
interese dacă circumstanţele revocării sale sunt de natură a aduce atingere onorabilităţii sale70.
Raportat la prevederile Legii nr. 31/1990, deşi revocarea preşedintelui consiliului de administraţie
nu trebuie să fie motivată, totuşi în cazul în care este făcută intempestiv şi vădit abuziv, acesta ar trebui,
de lege ferenda, să fie îndreptăţit la plata de daune interese. Cu toate acestea, nici chiar în aceste
situaţii, nu este admisibilă pronunţarea unei hotărâri prin care preşedintele revocat este repus în funcţie
de către instanţă, deoarece instanţa nu trebuie, în nici o situaţie să se substituie voinţei consiliului de
administraţie sau adunării generale a acţionarilor.

10.6.3. Atribuţii specifice. Preşedinte-director general

Atribuţia cea mai importantă a preşedintelui consiliului de administraţie este cea prevăzută de art.
1433 alin. (1) conform căruia el reprezintă societatea în raporturile sale cu terţii şi în justiţie. De
asemenea, conform art. 1401 alin. (4) preşedintele coordonează activitatea consiliului şi raportează cu
privire la aceasta adunării generale a acţionarilor. El veghează la buna funcţionare a organelor societăţii,
iar conform art. 143 ai in.(3) poate fi numit şi director general.
Ca membru al consiliului de administraţie, puterile preşedintelui sunt limitate de îndeplinirea
acelor acte care sunt necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate precum şi de puterile
conferite prin lege adunării generale a acţionarilor şi consiliului de administraţie.
Datorită generalităţii acestor texte legale, interpretarea lor juridică este dificilă. O parte din puterile
sale sunt rezultatul unei delegări, a unui mandat din partea consiliului de administraţie, iar o parte repre-
zintă atribuţii specifice care derivă din îndeplinirea funcţiei executive de director general.
În această situaţie hibridă, în primul rând, preşedintele este chemat să participe la actele de
administrare ale societăţii şi la coordonarea activităţii consiliului, iar în al doilea rând, să-şi exercite
propriile puteri în calitate de director general al societăţii. Din punct de vedere al conţinutului,
participarea la actele de administrare ale societăţii şi la coordonarea activităţii consiliului presupune
70
Jurisprudenţa franceză a numit această revocare ca fiind „revocare vexatorie"

48
îndeplinirea actelor de gestiune zilnică precum deliberări, numiri, acordarea de avize, autorizări,
convocări de adunări generale, informări periodice, acordări de remuneraţii etc. Dintre atribuţiile
specifice ale preşedintelui reţinem pe cele prevăzute de art. 141 conform căruia preşedintele convoacă
consiliul de administraţie, stabileşte ordinea de zi, veghează asupra informării adecvate a membrilor
consiliului cu privire la punctele aflate pe ordinea de zi şi prezidează întrunirea, precum şi pe cele
prevăzute de art. 15312 alin. (6), conform căruia dacă actul constitutiv nu dispune altfel, preşedintele
consiliului de administraţie va avea votul decisiv în caz de paritate a voturilor.
În calitate de director general, preşedintele deţine atribuţiile executive ale gestiunii societăţii pe
acţiuni. Legea nu detaliază în niciun fel conţinutul material al acestor atribuţii, dar din examinarea
practicii rezultă că ele se referă la îndeplinirea unor acte precum: conducerea efectivă a punctelor de
lucru a societăţii (ateliere, uzine, magazine), încheierea contractelor de muncă sau desfacerea acestora,
fixarea cuantumului salariilor, încheierea de contracte comerciale, examinarea problemelor tehnice etc.
Directorul general îşi asumă conducerea direcţiei tehnice şi comerciale a societăţii.
În doctrina franceză71 s-a remarcat că „direcţia generală implică autonomie şi iniţiativă pentru a
permite titularului său să-şi asume con ducerea afacerilor sociale în ansamblul lor şi reprezentarea
societăţii'' Această putere nu trebuie să fie nici anihilată, nici neutralizată.

10.6.4. Remuneraţia preşedintelui

Potrivit art 15318 alin. (2) remuneraţia suplimentară a membrilor consiliului de administraţie sau ai
consiliului de supraveghere însărcinaţi cu funcţii specifice în cadrul organului respectiv, precum şi
remuneraţia directorilor, în sistemul unitar, ori a membrilor directoratului, în sistemul dualist, sunt
stabilite de consiliul de administraţie, respectiv de consiliul de supraveghere. Actul constitutiv sau
adunarea generală a acţionarilor fixează limitele generale ale tuturor remuneraţiilor în acest fel.
Din dispoziţiile legale rezultă că remuneraţia preşedintelui consiliului de administraţie este stabilită
de către consiliul de administraţie. Legea nu prevede niciun criteriu de stabilire a cuantumului acestei
remuneraţii. În practică, ea se poate stabili proporţional cu cifra de afaceri a societăţii sau cu beneficiile
realizate. În orice caz, cuantumul remuneraţiei trebuie să fie în concordanţă cu situaţia financiară a
societăţii, jurisprudenţa72 a decis că stabilirea de către preşedinte a unei remuneraţii excesive în raport de
situaţia financiară a societăţii reprezintă un abuz de bunuri şi de creditul societăţii. De asemenea, s-a

71
P. Merle, Contract de management et organization des pouvoirs dans la societe anonyme, Chron., 1975, p. 245, citat dej.
Mestre, G. Flores, op. cit., p. 1368.
72
Fr. Lefebvre, op. cit, p. 495.

49
decis73 că este supusă nulităţii ca abuzivă hotărârea consiliului de administraţie prin care s-a majorat în
mod substanţial remuneraţia preşedintelui deoarece această hotărâre a intervenit într-un moment în care
pierderile financiare ale societăţii depăşeau de şase ori capitalul social.
Deoarece stabilirea cuantumului remuneraţiei preşedintelui este de competenţa exclusivă a
consiliului rezultă că orice modificare a acesteia se poate realiza doar prin hotărâre a consiliului.
Considerăm că această regulă este valabilă chiar şi în cazul indexării remuneraţiei preşedintelui cu
indicele de indexare ale salariilor personalului.
11. Delegarea conducerii Consiliului de administraţie.
Directorii societăţii pe acţiuni în sistem unitar

11.1. Consideraţii generale

Reforma legislativă în domeniul societăţilor comerciale, realizată ptiu Legea nr. 441/2006 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 prin care a fost consacrat principiul disocierii puterii de
conducere şi control de puterea executivă în cadrul unei societăţi pe acţiuni nu este altceva decât o
reflectare în dreptul comercial român a unor tendinţe îndelung dezbătute în dreptul internaţional al
societăţilor. Conform acestui principiu, preşedintele - director general al societăţii, figura centrală şi cea
mai autoritară a societăţii, trebuie să-şi cedeze locul unui preşedinte al consiliului de administraţie
„Chairman or the Board", pe de o parte şi unui director general executiv „Chief Executive Officer", pe
de altă parte
Pe plan internaţional, studii de specialitate74 au arătat că „cei mai înflăcăraţi partizani ai separării
celor două funcţii sunt englezii. Astăzi separarea este aplicată de mai mult de 90% dintre societăţile pe
acţiuni engleze cotate la bursă, celelalte trebuind să-şi justifice public motivele menţinerii cumulului de
funcţii. În mod surprinzător, în Statele Unite, proporţia în care este aplicat principiul separării este
inversă: doar 20% dintre societăţile cotate au bursă au adoptat noua formulă, celelalte 80% rămânând pe
vechea formulă. În Europa continentală separarea celor două funcţii este obligatorie de drept şi se aplică,
cu diferenţe sensibile, în Germania şi Ţările de Jos prin adoptarea unei structuri juridice duale, consiliu
de supraveghere şi directorat. Principiul separării este aplicat şi în Italia, Belgia, Suedia şi mai recent,
Spania.
Soluţia aplicată în dreptul francez este originală întrucât este singura care oferă tuturor societăţilor
posibilitatea de opţiune între formula unitară (consiliu de administraţie) şi formula dualistă (consiliu de

73
CA Paris 30 mars 1977, Rev. Soc. 1977, citată de Francis Lefebre, op. cit., p. 495.
74
Extras din raportul VIENOT II, citat de Fr. Lenoir, G. Oziel, op. cit., p. 88

50
supraveghere şi directorat)."
Prin adoptarea Legii nr. 441/2006 care modifică Legea nr. 31/19901 legiuitorul român a optat
pentru soluţia franceză, consacrând în textul legii ambele formule de administrare.
In cadrul sistemului unitar, gestionarea efectivă a afacerilor sociale este la rândul ei, structurată pe
două nivele de competenţe: pe de o parte, consiliului de administraţie cu preşedintele acestuia, care au
atributii de supraveghere şi control, iar pe de altă parte, directorii societăţii, cu directorul general, care
au atribuţii executive şi de conducere a afacerilor societăţii. Crearea acestei structuri este posibilă prin
introducerea în Legea nr. 31/1990 a instituţiei delegării atribuţiilor de conducere. Astfel, art, 143 alin.
(1) prevede „consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor directori,
numind pe unul din ei director general". Doctrina comercială75 a arătat că utilizarea noţiunii de
„delegare" pare improprie, în contextul în care nu este o instituţie a dreptului comercial, dar nu poate fi
privită nici ca un act administrativ sau de dreptul muncii.
Tot în doctrină76, pornind de la ideea că ceea ce face obiectul delegării este mandatul comercial
exercitat de administratorii societăţii comerciale, s-a considerat că operaţiunea juridică a delegării se
încadrează în categoria substituirii unei terţe persoane, prevăzută de art. 1542C. civ.
Prin utilizarea acestui termen, legiuitorul a dorit să sublinieze funcţia principală a acestor
directori, respectiv transmiterea către ei a prerogativelor de conducere a societăţii, astfel încât aceştia să
nu poată fi confundaţi cu alte persoane din cadrul societăţii care, în virtutea postului ocupat, utilizează
aceeaşi titulatură. De altfel, chiar legea clarifică această chestiune arătând în alin. (5) al aceluiaşi articol
că, în înţelesul prezentei legi, director al societăţii pe acţiuni este numai acea persoană căreia i-au fost
delegate atribuţii de conducere a societăţii, în conformitate cu alin. (1). Orice altă persoană, indiferent de
denumirea tehnică a postuiui ocupat în cadrul societăţii, este exclusă de la aplicarea normelor acestei
legi cu privire la directorii societăţii pe acţiuni.

11.2. Numirea în funcţia de director. Revocarea

Conform art. 143 alin. (1) şi (2) consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia
sau mai multor directori, numind pe unul din ei director general. Directorii pot fi numiţi dintre
administratori sau din afara consiliului de administraţie. Potrivit art. 15313 directorii societăţii pe acţiuni,
în sistemul unitar, sunt persoane fizice.
Prin urmare, directorii sunt numiţi de către consiliul de administraţie prin delegarea anumitor
75
/. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 444
76
H. D. Dumitru, Regimul juridic al directorilor, în contextul delegării atribuţiilor de conducere la societăţile pe acţiuni, în
R.R.D.A. nr. 2/2007, p. 34

51
prerogative legate de conducerea societăţii. Actul de numire, respectiv delegarea trebuie să fie expresă,
neîndoielnică şi în formă scrisă. Fiind un act al consiliului de administraţie, trebuie să aibă la bază o
hotărâre a consiliului, dacă textul articolului 143 nu se regăseşte în statutul societăţii. Dacă respectivul
text legal este trecut în statutul societăţii, nu este necesară o hotărâre a consiliului, dar actul delegării
trebuie să fie tot expres şi în formă scrisă. Pe lângă actul delegării, directorii încheie cu societatea, prin
consiliul de administraţie un contract de mandat, care conform art.1522 le conferă, din punct de vedere
fiscal, un statut asimilabil salariaţilor.
După numire, directorilor le revine obligaţia de a informa consiliul de administraţie cu privire la
orice aspecte relevante din perspectiva prevederilor art. 153,5şi 15316. Aceste articole se referă la două
interdicţii.
Prima priveşte exercitarea concomitentă cu funcţia de director a funcţiei de administrator, membri
ai directoratului sau consiliului de supraveghere, cenzori sau auditori interni ori asociaţi cu răspundere
limitată, în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate sau executarea aceluiaşi
comerţ pe cont propriu sau în contul altei persoane, fără autorizarea consiliului de administraţie.
A doua interdicţie priveşte informarea consiliului din perspectiva numărului de mandate exercitate
până în acel moment.
Directorii pot fi numiţi dintre administratori sau din.afara consiliului de administraţie. Dacă sunt
numiţi dintre administratori, funcţia neexecutivă a acestora devine una executivă. Nici calitatea de
acţionar nu este obligatorie întrucât legea nu prevede nimic în acest sens.

11.3. Atribuţiile directorilor

Art. 1431 alin. (1) prevede că directorii sunt responsabili cu luarea tuturor măsurilor aferente
conducerii societăţii, în limitele obiectului dej activitate al societăţii şi cu respectarea competenţelor
exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administraţie a1 adunării generale a
acţionarilor.
Deşi utilizează din nou termeni generali, legea stabileşte ca atribuţii principale ale directorilor
luarea tuturor măsurilor aferente conducerii societăţii. In practică, aceste măsuri se referă la efectuarea
de operaţiuni complexe executive, în toate domeniile vieţii sociale, de la departamentul comercial
(încheierea de contracte, stabilirea preţurilor), tehnic (supervizarea producţiei) la cel de resurse umane
(stabilirea salarizării, încheierea contractelor de muncă) etc. Activitatea directorilor este limitată de
realizarea obiectului de activitate şi de competenţele exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv
consiliului de administraţie şi adunării generale acţionarilor.

52
 După delegarea conducerii societăţii către directori, consiliul de administraţie se retrage din prim-
planul vieţii sociale, cedând acest loc directorilor. Deşi consiliul îşi păstrează competenţele de bază
prevăzute de, art.142 alin. (2), el va exercita în principal o supraveghere a activităţii directorilor. În acest
sens, alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că orice administrator poate solicita directorilor informaţii cu
privire la conducerea operativă a societăţii. Directorii vor informa consiliul de administraţie, în mod
regulat şi cuprinzător, asupra operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere.
Una dintre cele mai importante funcţii ale consiliului de administraţie şi pe care acesta o deleagă
directorilor este aceea de reprezentare a societăţii. Potrivit art. 1432 în cazul în care consiliul de
administraţie deleagă directorilor atribuţiile de conducere a societăţii, în conformitate cu art. 143,
puterea de a reprezenta societatea aparţine directorului general. Dispoziţiile cu privire la reprezentarea
societăţii se aplică şi directorilor în mod corespunzător. Consiliul de administraţie păstrează însă
atribuţia de reprezentare a societăţii în raporturile cu directorii.
Delegarea atribuţiei de reprezentare a societăţii este consecinţa firească a delegării atribuţiilor de
conducere a societăţii. În acest mod, se naşte un mecanism echilibrat, care permite separarea puterii
executiva din cadrul conducerii societăţii de exercitarea controlului, prin crearea a două structuri de
administrare separate, dar ale căror atribuţii se1 întrepătrund: pe de parte, sunt directorii care conduc
efectiv afacerile sociale şi reprezintă societatea în raporturile cu terţii, dar răspund în faţa consiliului de
administraţie, iar de cealaltă parte este consiliul de administraţie care supraveghează activitatea
directorilor, primeşte rapoarte de informare de la aceştia şi reprezintă societatea în raporturile cu ei.
Astfel, pentru a ilustra reprezentarea societăţii de către directori s-a reţinut în practica judiciară77 că
intră în atribuţiile Consiliului de administraţie, în conformitate cu prevederile art. 142 din Legea nr.
31/1990, dar şi cu ale art. 1532 - art. 1559 C. civ., să împuternicească un director să semneze un act în
numele societăţii, întrucât prevederile legale menţionate dădeau posibilitatea încredinţării operaţiunilor
societăţii unuia sau mai multor directori:
Prin sentinţa civilă nr. 61/ CA din 14 februarie 2006 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, Secţia comercială şi de
contencios administrativ, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. I.C.P.M. S.A. Petroşani
împotriva pârâtelor S.C. G. S.A. Aninoasa, CN.H.P. şi E.M.P., pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune
nr. 1208/2003. In considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru
constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune nr. 1208 din 14 octombrie 2003, prin care societatea reclamantă a
cesionat creanţele în sumă de 1.449.250.000 lei (Rol) în favoarea S.C. G. S.A. Petroşani prin intermediul E.M.P.
Prin decizia nr. 103 din 9 iunie 2006, Curtea de Apel Alba-iulia a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta
S.C. I.C.P.M. S.A. împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen reclamanta S.C I.C.P.M. S.A. Petroşani solicitând

77
I.C.C.J, Secţia comercială, decizia nr. 1007 din 7 martie 2007, www.scj.ro

53
admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii cererii sale de constatare a nulităţii absolute a
contractului de cesiune de creanţă.
În recursul său, reclamanta invocă următoarele motive, care fără a fi încadrate în drept de către reclamantă, ar putea
fi încadrate, unele dintre ele, în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de pct. 9 al art. 304 C
proc. civ. Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 31/1990 în ceea ce priveşte numirea şi funcţionarea
consiliului de administraţie al reclamantei, neţinând cont că acţionarii societăţii au hotărât numirea pe postul de director
general al reclamantei şi preşedinte al consiliului de administraţie pe J.T. şi că nu există nicio hotărâre a acţionarilor care
să dispună altceva, motiv pentru care înlocuirea formală a lui J.T. cu D.I., care a dat împuternicire pentru a fi semnat
contractul în cauză, nu are suport legal. Instanţele nu au ţinut cont de motivele pe care reclamanta Ie-a invocat cu privire la
modul de funcţionare al consiliului de administraţie în sensul că, deşi hotărârile se iau cu majoritatea absolută a membrilor,
doi din cei trei membri au declarat că nu au împuternicit pe nimeni, nici pe D.I., cu semnarea contractului. Nu a existat un
mandat special pentru semnarea contractului, cerut de art. 1536 C. civ., iar împuternicirea prezentată în faţa instanţei,
apărută după decesul lui D.I., nu poate ţine locul unui mandat. Instanţa de apel a considerat că persoana semnatară a
contractului de cesiune face parte din categoria directorilor executivi, deşi ia dosar nu există acte din care să rezulte că
membrii consiliului de administraţie au încredinţat o parte din atribuţiile de conducere directorilor executivi şi cine sunt
aceşti directori iar E.M.P. este doar Sucursala a C.N.H. Petroşani, fără personalitate juridică şi care, deşi are conducere
proprie, nu poate semna acte decât în baza unei delegaţii de competenţă care nu a existat. Examinând recursul prin prisma
motivelor invocate, înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele următoare. Instanţa de apel a reţinut
în mod corect calitatea lui D.l. de membru al consiliului de administraţie al reclamantei-recurente conform certificatului de
înscriere de menţiuni nr. 17652 din 17 decembrie 2002 emis de O.R.C. Hunedoara şi de director general conform dispoziţiei
nr. 14 din 24 martie 2003 a consiliului de administraţie şi menţiunilor din caietul de sarcini al acestuia la poziţia 109-110 şi
că în această calitate a împuternicit-o pe O.C., director economic, să semneze, în numele şi pe seama societăţii, contractul
de cesiune.
Corect se reţine şi că D.l. participa la adunările generale ale acţionarilor în calitate de director general şi preşedinte
al consiliului de administraţie, calitate în care, în conformitate cu prevederile art. 147 din Legea nr. 31/1990, dar şi cu ale
art. 1532 - art. 1559 C. civ., a împuternicit-o pe O.C., director economic să semneze contractul, întrucât prevederile legale
menţionate dădeau posibilitatea încredinţării operaţiunilor societăţii unuia sau mai multor directori executivi, categoric din
care face parte şi O.C. Faptul că ulterior, după schimbarea consiliului de administraţie, D.l. şi-a dat demisia din funcţia de
director general şi a întocmit notificarea aflată ladosar, nu atrage nulitatea contractului de cesiune, din moment ce,
anterior, la data semnării contractului mandatarul semnatar a fost legal numit. Este de menţionat că prezentul contract de
cesiune de creanţă a mai făcut obiectul examinării de către instanţele de judecată. Astfel, prin sentinţa nr. 76/2005 a
Tribunalului Hunedoara şi decizia nr. 101/2005 a Curţii de Apel Alba-lulia, irevocabilă, E.M.P. a fost obligată la plata
debitului de 1.449.250.000 lei (Rol) în favoarea S.C. G. S.A. Aninoasa, instanţa invocând art. 969 C. civ. şi reţinând că nu s-
a respectat obligaţia contractuală prevăzută în contractul de cesiune de creanţă.
Faţă de cele de mai sus, înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
În practica comercială, funcţionarea corectă a acestui mecanism este esenţială pentru viaţa
societăţii. Din acest motiv, precum şi în considerarea faptului că prin instituţia delegării unei mari părţi

54
din puterile consiliului de administraţie au fost trecute directorilor, apare ca esenţială identificarea
efectivă a mijloacelor prin care consiliul de administraţie controlează activitatea directorilor. Răspunsul
se găseşte în prevederile art. 1431 alin.(2) care dispune că modul de organizare a activităţii directorilor
poate fi stabilit prin actul constitutiv sau prin decizie a consiliului de administraţie.
Prin urmare, în practică, puterile directorilor pot fi limitate prin inserarea în statute a unor clauze
specifice. Doctrina franceză78 consacră anumite exemple în acest sens: clauze privind stabilirea unor
plafoane maxime pentru realizarea investiţiilor, clauze privind obţinerea obligatorie a aprobării
consiliului de administraţie înainte de vânzarea unui fond de comerţ sau a unor active ale societăţii.
Pe lângă inserarea unor astfel de clauze în statute, consiliul de administraţie poate controla
activitatea directorilor prin fixarea unor obiective strategice pentru directori şi a unor indicatori esenţiali,
evaluarea constantă a activităţii lor şi recompensarea acestora sau sancţionarea lor prin cuantumul
remuneraţiei acordate acestora.
Autorii citaţi anterior au remarcat extrem de inspirat: „Stabilirea unui număr limitat de indicatori esenţiali
şi examinarea acestora regulat, în şedinţele consiliului de administraţie permite îndeplinirea, în practică, a obligaţiei de
supraveghere. Pe de altă parte, nici imixtiunea permanentă a consiliului în gestiunea societăţii nu este recomandată,
deoarece rolul consiliului nu este acela de a sancţiona imediat directorii ci de a identifica şi a dezbate, în cunoştinţă de
cauză motivele pentru care obiectivele stabilite nu sunt atinse. Consiliul de administraţie rămâne maestrul pilotajului

general al societăţii."

Conform art. 1522 alin.(1) directorii sunt răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor
prevederile art 1371 alin.(3), ale art. 1441, 1443, 144 4, 150 şi ale art. 15312 alin.(4) se aplică directorilor în
aceleaşi condiţii ca şi administratorilor. Nu vom reveni asupra acestor prevederi întrucât au fost tratate în
secţiunea anterioară referitoare la administratori.

11.4. Remuneraţia directorilor

Conform art. 1421 alin.(2) lit. c) una din competenţele de bază ale consiliului de administraţie este
stabilirea remuneraţiei directorilor. Această prerogativă este probabil una din sarcinile cele mai dificile
ale consiliului şi mai complexe întrucât cuantumul remuneraţiei trebuie să reflecte o evaluare a
rezultatelor societăţii.
Legea nu prevede nici un criteriu de stabilire a cuantumului remuneraţiei. Consiliul de
administraţie are libertatea de a acorda fie o remuneraţiei lunară sau anuală fixă sau proporţională cu
beneficiile societăţii.

78
Fr. Lenoir, C. Oziel, op. cit, p. 102.

55
 In practică, există mai multe moduri de stabilire a remuneraţiei. în societăţile pe acţiuni de talie
redusă şi în care acţionariatul este concentrat, directorul general, în acord cu acţionarul principal (care
este, de multe ori, tot el însuşi) îşi propune remuneraţia în faţa consiliului. în acest caz, nu există un
proces formal de evaluare. în cazul societăţilor pe acţiuni cotate la bursă, criteriile de stabilire a
remuneraţiilor directorilor sunt minuţios analizate de consiliile de administraţie, în principal datorită
întrebărilor extrem de frecvente pe această temă în adunările generale.
In ce priveşte modalităţile de stabilire a remuneraţiilor jurisprudenţa comercială79 recomandă
consiliilor de administraţie să nu trateze cu superficialitate această chestiune ci să se bazeze în stabilirea
remuneraţiilor pe un proces de evaluare coerent şi formalist, pe criterii de performanţă şi pe un sistem
transparent, care implică stabilirea unor reguli acceptate atât de administratori şi de directori cât şi de
acţionari. Odată stabilită, remuneraţia directorilor va fi trecută în cuprinsul contractului de mandat pe
care aceştia îl încheie cu societatea. Aşa cum arătat anterior, conform art. 152 alin.(2) remuneraţia
directorilor, obţinută în temeiul contractului de mandat, este asimilabilă din punct de vedere fiscal
veniturilor din salarii şi se impozitează potrivit legislaţiei în materie.

11.5. Revocarea directorilor

În ce priveşte revocarea directorilor, acţionează acelaşi principiu al simetriei legii ca şi în cazul
celorlalte organe ale societăţii. Conform art. 1431 alin.(4) directorii pot fi revocaţi oricând de către
consiliul de administraţie. Spre deosebire de cazul preşedintelui consiliului de administraţie, a cărui
revocare din funcţie nu trebuie sa fie, în principiu, motivată, în cazul directorilor, textul legal prevede la
acelaşi alineat că în cazul în care revocarea intervine fără justă cauză, directorul în cauză este îndreptăţit
la plata unor daune interese.
Explicaţia regimului juridic diferit al celor două categorii de organe sociale constă în statutul
juridic special al directorilor, care, spre deosebire de administratori, exercită o funcţie executivă şi sunt
asimilaţi din punct de vedere fiscal salariaţilor. Astfel, potrivit art. 152 alin. (2) remuneraţia directorilor,
obţinută în temeiul contractului de mandat, este asimilabilă din punct de vedere fiscal veniturilor din
salarii şi se impozitează potrivit legislaţiei în materie. Din această cauză, revocarea directorilor din
funcţia deţinută nu poate fi făcută intempestiv, fără justă cauză, aşa cum, potrivit, legislaţiei muncii, nici
un salariat nu poate fi concediat fără a exista un temei legal.

79
Idem, p. 105.

56
 11.6. Directorul general
Anterior modificării Legii nr. 31/1990 de către Legea nr. 441/2006 funcţia de director general era
deţinută de preşedintele consiliului de administraţie. În prezent, prin modificarea adusă legii, această
funcţie poate fi exercitată şi de o altă persoană, numită de către consiliul de administraţie, dintre
administratori sau din afara consiliului de administraţie [art. 143 alin. (1) şi (2)].
Directorul general este un organ social esenţial pentru societate, iar în această calitate este şi
reprezentantul legal al acesteia faţă de terţi. El exercită puterea executivă în cadrul societăţii şi este
„şeful societăţii".
Prevederile referitoare la condiţiile de numire în funcţie şi la atribuţiile directorilor, pe care le-am
analizat în secţiunile anterioare, sunt aplicabile şi directorului general.

Secţiunea a 3-a Societatea pe acţiuni gestionată de directorat şl consiliu de supraveghere

1 Consideraţii generale
Conform art 153 alin.(l) prin actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni este administrată
de un directorat şi de un consiliu de supraveghere, în conformitate cu prevederile prezentei secţiuni.
Introducerea de către legiuitorul român a sistemul dualist de administrare a societăţilor pe acţiuni, sistem
de inspiraţie germană, reprezintă o reacţie la criticile aduse de-a lungul timpului de jurisprudenţa comer-
cială cu privire la sistemul clasic al consiliului de administraţie.
Criticile formulate au vizat în principal două aspecte.
În primul rând, din raţiuni economice, a fost criticat80 sistemul consiliului de administraţie datorită
ambiguităţii rolului său, de exercitare a unei duble puteri, de conducere şi control. Din acest motiv s-a
născut ideea creării unui sistem de administrare în care rolurile să fie ciar distribuite între un organ de
conducere- directoratul- şi un organ de control-consiliul de supraveghere.
In al doilea rând, sistemul clasic a fost criticat şi din raţiuni sociale, ambiguitatea consiliului de
administraţie fiind reproşată acestuia şi în raporturile cu salariaţii societăţii, care nu au nici un fel de
control asupra consiliului şi se află de multe ori pe poziţii antagonice cu acesta.
In cadrul sistemului dualist separarea puterilor este clară: directoratului îi revine conducerea societăţii cu
îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii. În
doctrina franceză81 s-a remarcat că rolul directoratului este asemănător cu rolul directorului general din

80
B. Petit, Droit des societes, 2e edition, LexisNexis Litec, Paris, 2004, p. 184.
81
Fr. Lenoir, G. Oziel, op. cit., p. 113.

57
sistemul unitar. Puterea de control revine consiliului de supraveghere, căruia nu îi pot fi transferate
niciun lei de atribuţii de conducere a societăţii.
Avantajele sistemului dualist sunt numeroase82. În primul rând, formula dualistă permite separarea
puterii de conducere de cea de control, remediind astfel inconvenientele sistemului unitar care conferă
consiliului de administraţie puteri excesive. In al doilea rând, sistemul dualist creează un echilibru prin
existenţa a două posturi de conducere, cel al directorului general şi cel al preşedintelui consiliului de
supraveghere. În al treilea rând, membrii consiliului de supraveghere, fiind însărcinaţi doar cu atribuţii
de control, nu sunt expuşi antrenării răspunderii personale privind faptele de gestiune.
Cu toate aceste avantaje, în practică, societăţile care optează pentru sistemul dualist de administrare sunt
mai puţine la număr decât cele care aleg formula clasică. De exemplu, în Franţa doar 2 sau 3% din
societăţile pe acţiuni au optat pentru sistemul dualist.
Fenomenul a fost explicat prin formalismul excesiv al acestei formule. Fiind două organe separate, atât
directoratul cât şi consiliul de supraveghere funcţionează după reguli proprii, ceea ce determină
multiplicarea formalităţilor, provoacă pierderi de timp şi îngreunează procesul de decizie.
De asemenea, legea reglementează insuficient raporturile dintre cele două organe, prevăzând la art. 1534
doar obligativitatea ca directoratul să prezinte consiliului de supraveghere un raport o dată la 3 luni.
Consecinţa este de multe ori exact efectul invers decât cel dorit de creatorii acestei formule: o
independenţă excesivă a directoratului în detrimentului consiliului de supraveghere, care ajunge să
exercite doar un control formal.
2 Directoratul
2.1. Caracterul de organ colegial
Potrivit art. 1531 alin.(3) şi (4) directoratul este format din unul sau mai mulţi membri, numărul acestora
fiind totdeauna impar. Când este un singur membru, acesta poartă denumirea de director general unic.
Prevederile legale consacră principiul general al colegialităţii directoratului, format dintr-un număr
impar de membri, persoane fizice. Ca o derogare de la principiul general, legea permite ca existenţa
directoratului să fie asigurată de o singură persoană, numită director general unic.
In acest caz, directorul general unic prezintă particularitatea de a îndeplini atât funcţia unui organ de
conducere ca directorul general din sistemul unitar, cât a unui organ colegial cum este consiliul de admi-
nistraţie.
Pluralitatea membrilor directoratului este însă obligatorie în cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii
financiare anuare fac obiectul unei obligaţii legale de auditare. în acest caz, directoratul este format din
82
Idem, p. 114.

58
cel puţin 3 membri [art. 1531 alin. (5)].
2.2. Numirea şi revocarea membrilor
Conform art. 1532 alin. (1) desemnarea membrilor directoratului revine consiliului de supraveghere, care
atribuie totodată unuia dintre ei funcţia de preşedinte al directoratului. Durata legală a mandatului
membrilor directoratului este prevăzută de actul constitutiv al societăţii, fără să poată depăşi 4 ani.
Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că membri directoratului nu pot fi concomitent membri ai
consiliului de supraveghere. Prin această dispoziţie legală, legea operează distincţia netă dintre funcţiile
de conducere, care revin membrilor directoratului şi funcţiile de control care revin membrilor consiliului
de supraveghere.
În caz de vacanţă a unui post de membru al directoratului, consiliul de supraveghere va proceda fără
întârziere la desemnarea unui nou membru, pe durata rămasă până la expirarea mandatului directoratului
[art. 1532alin. (5)].
Revocarea membrilor directoratului este tot de competenţa consiliului de supraveghere. Ca o
particularitate a sistemului, ei pot fi revocaţi şi de către adunarea generală ordinară a acţionarilor, dacă
actul constitutiv prevede astfel [art. 1532 alin. (4)]. Dacă revocarea lor survine fără justă cauză, membrii
directoratului nu se pot adresa instanţei pentru a cere repunerea lor în funcţie, dar sunt îndreptăţiţi la
plata de daune interese.
Legea nu prevede expres cine poate revoca pe preşedintele directoratului. Considerăm că întrucât a fost
numit de către consiliul de supraveghere, acesta poate fi revocat doar de către consiliu şi nu de adunarea
generală a acţionarilor.
2.3. Atribuţiile directoratului. Funcţionarea acestuia în raport de consiliul de supraveghere
Atribuţiile directoratului sunt similare atribuţiilor consiliului de administraţie din sistemul unitar.
Conform art. 1531 conducerea societăţii pe acţiuni revine în exclusivitate directoratului care îndeplineşte
toate actele necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, cu excepţia celor
rezervate de lege în sarcina consiliului de supraveghere şi a adunării generale a acţionarilor.
Prin urmare, directoratul este organul care exercită conducerea societăţii, deţine puterea executivă şi
îndeplineşte toate actele necesare derulării afacerilor societăţii. Fără a mai intra în descrierea tuturor
operaţiunilor pe care le efectuează membrii directoratului, legiuitorul face trimitere la articolele din lege
care îi primesc pe membrii consiliului de administraţie, dar se aplică în egală măsură şi membrilor
directoratului: art. 1371 alin. (3) privind interdicţia încheierii unui contract de muncă cu societatea,
art.1441 privind obligaţia de loialitate şi confidenţialitate, art. 1442 alin.1, (4) şi (5) privind răspunderea
pentru prejudiciile cauzate direct sau prin neîndeplinirea obligaţiei de a denunţa neregulile antecesorilor

59
ori de a se împotrivi actelor săvârşite de ceilalţi membri ai directoratului, art. 1443 privind conflictul de
interese cu societatea, art 1444 privind interdicţia de a primi credite de la societate, art. 150 privind
interdicţia de a încheia cu societatea operaţiuni de dobândire sau de înstrăinare a unor bunuri, în absenţa
aprobării adunării generale extraordinare a acţionarilor, art. 152 privind răspunderea directorilor, cărora
li s-au delegat competenţele de conducere a societăţii.
De asemenea, potrivit art. 1533 alin. (1) directoratul reprezintă societatea în raport cu terţii şi în justiţie.
Atribuţia de reprezentare a societăţii revine directoratului, în calitate de organ de conducere.
Reprezentarea nu aparţine unui singur membru al directoratului ci întregului organ. Conform alin. (2) al
aceluiaşi articol, în lipsa unei stipulaţii contrare în actul constitutiv, membrii directoratului reprezintă
societatea doar acţionând împreună. în situaţia în care membrii directoratului reprezintă societatea doar
acţionând împreună, prin acordul lor unanim, aceştia îl pot împuternici pe unul dintre ei să încheie
anumite operaţiuni sau tipuri de operaţiuni.
Directoratul este condus de un preşedinte, desemnat de către consiliul de supraveghere [art. 1532 alin.
(1)]. Observăm că intenţia legiuitorului de a distinge pe preşedintele directoratului de directorul general
este evidentă din evitarea utilizării titulaturii de director general în cazul preşedintelui directoratului. De
altfel, acesta deţine mai ales atribuţii organizatorice, care se referă mai ales la convocarea şedinţelor
directoratului şi prezidarea acestora. Spre deosebire de preşedintele consiliului de administraţie, sau de
directorul general, preşedintele directoratului nu are vot decisiv, în caz de paritate de voturi.
Articolele 15320 şi 15321 din Legea nr. 31/1990 referitoare la convocarea şedinţelor, condiţiile de cvorum
şi de majoritate în adoptarea hotărârilor referitoare la consiliul de administraţie se aplică şi directoratului
În ce priveşte relaţiile directoratului cu consiliul de supraveghere, acestea sunt reglementate de art.
1534şi art.1555.
Astfel, conform acestor articole, directoratul are o obligaţie de informare a consiliului de supraveghere,
obligaţie care se materializează prin următoarele activităţi: directoratul prezintă cel puţin o dată la trei
luni, un raport scris consiliului de supraveghere cu privire la con societăţii, cu privire la activitatea
acesteia şi cu privire la posibila sa evoluţie; directoratul comunică în timp util consiliului de
supraveghere orice informaţie cu privire la evenimentele ce ar putea avea o influenţă semnificativă
asupra situaţiei societăţii; directoratul înaintează consiliului de supraveghere situaţiile financiare anuale
şi raportul său anual, Imediat după elaborarea acestora, precum şi propunerea sa detaliată cu privire la
distribuirea profitului rezultat din bilanţul exerciţiului financiar, pe care intenţionează să o prezinte
adunării generale.
La rândul lui, consiliul de supraveghere poate solicita directoratului orice informaţii pe care le consideră

60
necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale de control şi poate efectua verificări şi investigaţii cores-
punzătoare.
Aceste obligaţii impuse de legiuitor directoratului reprezintă tot atâtea mijloace prin care consiliului de
supraveghere să îşi poată exercita atribuţia de control. În acest mod, legiuitorul creează mecanismul
funcţionării sistemului dualist a celor două organe cu funcţii separate, de conducere şi de control.
Pentru a garanta exercitarea unui veritabil control din partea consiliului de supraveghere, precum şi
pentru a evita ca acesta să se transforme într-un organism formal, convocat doar o dată la trei luni pentru
citirea unui raport neconcludent, acţionarii pot insera în statute clauze care obligă directoratul să
consulte consiliu de supraveghere înaintea luării unei decizii importante pentru viaţa societăţii. De
exemplu, clauze prin care directoratul nu poate hotărî realizarea unei investiţii peste un anumit plafon,
fără aprobarea consiliului de supraveghere, sau concedierea unui număr foarte mare de salariaţi.
3 Consiliul de supraveghere
3.1 Consideraţi generate, Compunerea consiliului. Numirea în funcţie şi revocarea
Statutul juridic al consiliului de supraveghere este asemănător cu cel ai consiliului de administraţie din
sistemul unitar de administrare. Diferenţa semnificativă constă în misiunile distincte încredinţate:în
timp ce consiliul de supraveghere are rolul de a controla directoratul, consiliul de administraţie îşi asumă
gestiunea societăţii.
Ca şi consiliului de administraţie, consiliul de supraveghere este un organ colegial, deliberativ, care îşi
desfăşoară activitatea prin hotărâri luate în cadrul şedinţelor. Deciziile sunt raportate cel puţin o dată pe
an adunării generale a acţionarilor, iar raporturile juridice dintre membrii consiliului şi societate sunt
guvernate de regulile mandatului.
Conform art. 1536 numărul membrilor consiliului de supraveghere este stabilit prin actul constitutiv.
Acesta nu poate fi mai mic de 3 şi nici mai mare de 11.
Desemnarea în funcţia de membru al consiliului de supraveghere este competenţa exclusivă a adunării
generale a acţionarilor, cu excepţia primilor membri, care sunt numiţi prin actul constitutiv [art. 1536
alin.(l)]. Alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că persoanele propuse pentru posturile de membru în
consiliul de administraţie sunt nominalizate de către membrii existenţi ai consiliului sau de către
acţionari. În virtutea principiului simetriei juridice, dacă sunt nominalizaţi în funcţie de către adunarea
generală a acţionarilor tot ea este cea care îi revocă din funcţie pe membrii consiliului de supraveghere.
In acest sens, alin (4) al articolului citat prevede că membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi
oricând de către adunarea generală a acţionarilor, cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul

61
voturilor acţionarilor prezenţi. Doctrina comercială83 a remarcat că motivul pentru care revocarea
membrilor consiliului de supraveghere se realizează numai cu votul unei majorităţi calificate este acela
că în condiţiile în care acţionarii prezenţi nu îşi exprimă voturile, condiţia raportării la numărul
acţionarilor prezenţi poate fi mai exigentă decât cea a raportării la numărul voturilor efectiv exprimate.
Spre deosebire de cazul revocării directorilor, legea nu prevede în cazul membrilor consiliului de
supraveghere dreptul acestora de a solicita plata de daune interese. Prin urmare, ei pot fi revocaţi
oricând, discreţionar, de către organul care i-a numit, fără plata unei compensaţii.
Explicaţia diferenţei de tratament juridic constă în faptul că membrii consiliului de supraveghere nu au
atribuţii de conducere a societăţii. Conform alin. (5) al aceluiaşi articol, consiliul de supraveghere alege
dintre membrii săi un preşedinte al consiliului. Ca şi în cazul directoratului, preşedintele consiliului de
supraveghere are doar atribuţii organizatorice legate de convocare şi prezidarea şedinţelor consiliului.
Conform art. 1537, în cazul vacanţei unui post de membru în consiliul de supraveghere, consiliul poate
proceda la numirea unui membru provizoriu, până la întrunirea adunării generale.
Dacă vacanţa menţionată la alin. (1) determină scăderea numărului membrilor consiliului de
supraveghere sub minimul legal, directoratul trebuie să convoace fără întârziere adunarea generală
pentru completarea locurilor vacante. în cazul în care directoratul nu îşi îndeplineşte obligaţia de a
convoca adunarea generală în conformitate cu alin.(2), orice parte interesată se poate adresa instanţei
pentru a desemna persoana însărcinată cu convocarea adunării generale a acţionarilor, care să facă
numirile necesare.
Doctrina comercială84 a criticat soluţia legală arătând că, în spiritul prevederilor care reglementează
competenţele consiliului de supraveghere, ar fi fost de aşteptat ca, în cazul neîndeplinirii de către
directorat a obligaţiei de a convoca adunarea generală pentru completarea locurilor vacante, această
prerogativă să revină consiliului de supraveghere, întrucât acesta reprezintă societatea în raporturile cu
directoratul. Abia după ce acţionarii ar fi constatat pasivitatea consiliului de supraveghere, ar fi fost
îndreptăţiţi să se adreseze instanţei de judecată.
3.2. Condiţii de numire
Conform art. 1538 membrii consiliului de supraveghere nu pot fi concomitent membri ai directoratului.
De asemenea, ei nu pot cumula calitatea de membru în consiliul de supraveghere cu cea de salariat al
societăţii.
O dublă interdicţie se aplică candidaţilor pentru funcţia de membru în consiliul de supraveghere. În

83
/. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 478.
84 1
Idem, p. 479.

62
primul rând, aceştia nu pot fi concomitent membri ai directoratului. Explicaţia interdicţiei este evidentă.
Fundamentul întregului sistem dualist constă în separarea celor două categorii de organe, directoratul cu
atribuţii de gestiune şi conducere şi consiliului de supraveghere cu atribuţii de control. De aceea, un
membru al directoratului nu poate fi concomitent şi membru al consiliului de supraveghere, pentru că ar
compromite principiul separării celor două puteri, pe care se bazează întregul sistem.
Aceleaşi raţiuni stau şi la baza celei de-a doua interdicţii, referitoare la cumularea calităţii de membru în
consiliu de supraveghere cu cea de salariat. Şi în acest caz legiuitorul prezumă că un salariat al societăţii
nu deţine independenţa necesară pentru a fi membru al consiliului de supraveghere.
Pe lângă condiţiile de mai sus, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că prin actul constitutiv sau prin
hotărâre a adunării generale a acţionarilor se pot stabili condiţii specifice de profesionalism şi indepen-
denţă pentru membrii consiliului de supraveghere.
Asemenea exigenţe nu sunt solicitate pentru membrii directoratului. Considerăm că legiuitorul a dorit să
sublinieze că membrii consiliului de supraveghere trebuie să fie mai bine pregătiţi din punct de vedere
profesional pentru a putea exercita un control asupra activităţii directoratului. în aprecierea
independenţei unui membru al consiliului de supraveghere trebuie respectate cel puţin criteriile
reglementate la art. 1382 alin. (2). Aceste criterii sunt cele care se referă la desemnarea administratorilor
independenţi (să nu fie director al societăţii, să nu fi fost salariat al societăţii, să nu fie sau să nu fi fost
acţionar semnificativ, să nu fi primit remuneraţii sau avantaje suplimentare de la societate etc.)
Din redactarea textului legal rezultă că independenţa membrilor consiliului de supraveghere, în sensul
art. 1382 nu este obligatorie, ci facultativă. Depinde de voinţa acţionarilor inserarea unor astfel de
condiţii în actul constitutiv.
Cu privire la obligaţiile membrilor consiliului de supraveghere, legiuitorul le reglementează prin
trimitere la articolele care se aplică şi directorilor: art. 1441 privind obligaţiile de prudenţă şi diligentă,
art. 1442 alin. (1) şi (5) privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate direct sau prin neîndeplinirea
obligaţiei de a se împotrivi actelorsăvârşite sau omisiunilor celorlalţi membri ai consiliului de supra-
veghere, cerând consemnarea poziţiei lor, art. 1443 privind conflictul de interese cu societatea, art. 1444
privind interdicţia de a primi credite de la societate şi art. 150 privind interdicţia de a încheia cu
societatea operaţiuni de dobândire sau înstrăinare a unor bunuri, în nume propriu,în absenţa aprobării
adunării generale extraordinare a acţionarilor.
3.3. Atribuţiile consiliului de supraveghere
Legea conferă consiliului de supraveghere anumite atribuţii prin care se materializează principala
prerogativă a acestuia, de control şi supra-veghere a activităţii directoratului, in cele ce urmează la vom

63
analiza pa
Astfel, conform art. 1539 consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii principale:
-exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat
Exercitarea acestui control constă în efectuarea de verificări periodice asupra activităţii directoratului,
informări periodice, investigaţii.
-numeşte şi revoca membrii directoratului
Această prerogativă asigură poziţia dominantă a consiliului de supraveghere faţă de directorat şi permite
exercitarea unui control real asupra membrilor acestuia.
-verifică conformitatea cu legea, cu actul constitutiv şi cu hotărârile adunării generale a operaţiunilor
de conducere a societăţii
Această atribuţie se referă la exercitarea controlului de legalitate a activităţii directoratului prin
raportarea permanentă a deciziilor acestuia la prevederile legale, statutare şi la voinţa adunării generale a
acţionarilor.
-raportează cel puţin o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea de
supraveghere desfăşurată.
Această atribuţie asigură exercitarea controlului şi de către adunarea generală a acţionarilor a activităţii
directoratului prin intermediul raportării consiliului de supraveghere. De asemenea, activitatea de
supraveghere a consiliului este monitorizată de către adunarea generală a acţionarilor.
Pe lângă aceste atribuţii uzuale, legea conferă consiliului de supraveghere şi o atribuţie specială,
respectiv aceea de a convoca adunarm generală a acţionarilor, în cazuri excepţionale, când interesul
societăţii o cere [art. 1539 alin. (2)]. Legea nu defineşte sintagma de „cazuri excepţionale". Ea rămâne să
fie apreciată de către consiliul de supr.i veghere. în virtutea acestei prerogative speciale, consiliul de
supraveti ghere are la îndemână o armă puternică: ori de câte ori constată, în urma controlului efectuat
asupra activităţii directorilor, producerea unor evenimente de natură să afecteze viaţa socială sau
interesele acţionarilor, poate convoca adunarea generală a acţionarilor.
Prin instituirea acestei atribuţii, controlul exercitat de consiliul nu rămâne fără finalitate, iar adunarea
generală a acţionarilor devine un „arbitru" între cele două organe, ceea ce întăreşte poziţia suverană a
acesteia în cadrul societăţii.
Alineatul ultim al articolului citat nuanţează încă o dată specificul activităţii consiliului de supraveghere.
Astfel, potrivit art. 1539 alin.(3) consiliului de supraveghere nu îi pot fi transferate atribuţii de conducere
a societăţii. Cu toate acestea, în actul constitutiv se poate prevedea că anumite tipuri de operaţiuni nu pot
fi efectuate decât cu acordul consiliului. În cazul în care consiliul nu îşi dă acordul pentru a astfel de \

64
operaţiuni, directoratul poate cere acordul adunării generale ordinare. Hotărârea adunării generale cu
privire la un asemenea acord este dată cu o majoritate de 3 pătrimi din numărul voturilor acţionarilor
prezenţi. Actul constitutiv nu poate stabili o altă majoritate şi nici stipula alte condiţii.
Prin dispoziţiile legale citate este subliniată, din nou, poziţia dominantă a consiliului de supraveghere
faţă de directorat. La rândul lui, directoratul poate să apeleze la adunarea generală a acţionarilor pentru
efectuarea unei operaţiuni în legătură cu care consiliul de administraţie nu şi-a dat acordul, dar
majoritatea cerută de lege este extrem de mare, iar în practică nu poate fi uşor obţinută. Spre deosebire
de directorat, consiliul de supraveghere, nefiind însărcinat cu atribuţii de conducere, nu are atribuţii de
reprezentare a societăţii faţă de terţi. El reprezintă însă societatea în raporturile cu directoratul, după cum
prevede art. 1533 alin.(4).
3.4. Funcţionarea consiliului de supraveghere. Comitetele consultative
Procedura convocării şi desfăşurarea şedinţelor consiliului de supraveghere este asemănătoare cu cea a
consiliului de administraţie, conform art. 15311 alin. (1) şi (2) consiliul de supraveghere se întruneşte cel
puţin o dată la 3 luni. Convocarea se face, fie de către preşedintele consiliului, care prezidează întrunirea
sau la cererea motivată a cel puţin 2 dintre membrii consiliului şi la cererea directoratului.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, dacă preşedintele nu dă curs cererii de convocare a consiliului în
conformitate cu dispoziţii alin. (2), aulorii cererii pot convoca ei înşişi consiliul, stabilind ordinea de zi a
şedinţei. Şedinţa consiliului se va ţine în termen de 15 zile de la convocare. La şedinţă pot participa şi
membri ai directoratului, dar aceştia nu au drept de vot [art. 15311 alin. (1)]. Participarea membrilor
directoratului este firească întru-cât aceştia pot da explicaţii şi lămuriri cu privire la punctele de pe
ordinea de zi. Ei nu au drept de vot întru-cât nu sunt concomitent şi membri ai consiliului de
supraveghere.
Alin. ultim aliniat aceluiaşi articol prevede că la fiecare şedinţă se va întocmi un proces-verbal, care va
cuprinde numele participanţilor, ordinea de zi, ordinea deliberărilor, deciziile luate, numărul de voturi
întrunite şi opiniile separate. Procesul-verbal este semnat de către preşedintele de şedinţă şi de către cel
puţin un alt membru prezent al consiliului.
Pentru funcţionarea mai eficientă a consiliului de supraveghere, la fel ca şi consiliului de administraţie,
acesta îşi poate crea comitete consultative, formate din cel puţin 2 membri ai consiliului şi însărcinate cu
desfăşurarea de investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru consiliu [art. 1531ş alin. (1)].
Domeniile în care aceste comitete îşi desfăşoară activitatea nu sunt detaliate de lege ci sunt doar sugerate
unele precum auditul, remunerarea membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere,
nominalizarea de candidaţi pentru diferitele posturi de conducere.

65
Alin. (2) dispune că preşedintele directoratului poate fi numit membru în comitetul de nominalizare
creat de consiliul de supraveghere, fără ca prin acesta să dobândească calitatea de membru în consiliu.
Doctrina comercială85 a explicat această dispoziţie a legiuitorului prin faptul că preşedintele
directoratului este cel mai în măsură să sugereze componenţa echipei cu care va lucra, deşi
nominalizarea membrilor revine consiliului de supraveghere.
Din comitetele consultative trebuie să facă parte cel puţin un membru independenta! consiliului de
supraveghere.
3.5. Scurta analiză comparativă între atribuţiile consiliului de supraveghere şl cele ale consiliului
de administraţie
In cadrul societăţii pe acţiuni, misiunile încredinţate celor două consilii, în funcţie de forma de
administrare aleasă de către acţionari, sunt asemănătoare din anumite puncte de vedere, dar atribuţiile lor
prezintă numeroase particularităţi. Atât consiliul de supraveghere cât şi consiliul de administraţie
exercită controlul asupra gestiunii societăţii şi raportează adunării generale a acţionarilor cu privire la
activitatea desfăşurată. Deosebirile dintre cele două organe sociale se evidenţiază sub aspectul
atribuţiilor de control ale acestora, a numirii în funcţie a membrilor lor, precum şi a răspunderii acestora.
Din punct de vedere al atribuţiilor încredinţate, conform textelor legale citate anterior, consiliul de
supraveghere exercită controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat în acest scop,
el solicită directoratului informaţii pe care le consideră necesare, efectuează verificări şi investigaţii
corespunzătoare. Consiliul de supraveghere nu are atribuţii de conducere. El primeşte cel puţin o dată la
trei luni un raport din partea directoratului asupra activităţii acestuia şi raportează la rândul lui, cel puţin
o dată pe an adunării generale a acţionarilor cu privire la activitatea de supraveghere desfăşurată.
Consiliul de administraţie are atribuţii de conducere şi gestionare a societăţii. în acest scop, el stabileşte
direcţiile principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii, fiind însărcinat cu îndeplinirea tuturor
actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al acesteia. Dacă consiliul de
administraţie deleagă conducerea societăţii către directori, el exercită controlul asupra activităţii
acestora, prin informarea curentă asupra operaţiunilor întreprinse şi asupra celor avute în vedere.
Prin compararea atribuţiilor încredinţate, doctrina franceză86 a observat că misiunea consiliului de
supraveghere constă aproape exclusiv în exercitarea controlului asupra directoratului, în timp ce
consiliului de administraţie exercită un rol neglijabil în controlul deciziilor directorilor. De exemplu, în
cadrul adunării generale anuale ordinare, consiliul de supraveghere emite propriile sale observaţii asupra

85
/. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 484.
86
Fr. Lenoir, C Oziel, op. cit., p. 122.

66
raportului directoratului, în timp ce, în cadrul sistemului unitar, este prezentat un singur raport: cel al
consiliului de administraţie, întocmit de directori şi verificat de către consiliu de administraţie în şedinţe
anterioare adunării.
Atribuţia de control a consiliului de supraveghere este mai pregnantă, fiind subliniată de mai multe ori
de legiuitor în cursul legii, în comparaţie cu cea a consiliului de administraţie raportat la activitatea
directorilor. În cadrul ambelor sisteme, acţionarii pot să limiteze sau, dimpotrivă să extindă, atribuţiile
de control ale celor două organe, prin inserarea de clauze statutare.
Sub aspectul numirii în funcţie, consiliul de supraveghere numeşte pe membrii directoratului, iar
consiliului de administraţie numeşte directorii cărora le deleagă conducerea societăţii. Deosebirea
esenţială constă în faptul că, în timp ce directorii în sistem unitar, pot fi numiţi dintre membrii
consiliului de administraţie, în sistemul dualist, membrii directoratului nu pot fi concomitent şi membri
ai consiliului de supraveghere.
O mare deosebire există în statutul juridic al membrilor celor două consilii şi sub aspectul răspunderii.
Astfel, în sistemul unitar, membrilor consiliului de administraţie şi directorilor li se antrenează
răspunderea civilă pentru culpe de gestiune. În sistemul dualist, cei cărora li se antrenează răspunderea
pentru culpe de gestiune sunt membrii directori, nu şi membrii consiliului de supraveghere, care nu
exercită atribuţii de gestiune. Asupra acestor chestiuni vom reveni pe larg într-un capitol ulterior
referitor la răspunderea administratorilor.

4. Concluzii şi propuneri de lege ferenda

Doctrina comercială87 a subliniat scopul dublu al propunerilor de lege ferenda: pe de o parte,
adaptarea regimului juridic al societăţilor comerciale la aquis-ul comunitar, iar pe de altă parte,
valorificarea principiilor guvernării corporatiste în legislaţia societăţilor comerciale româneşti.
Sub aspectele relevate anterior, fără îndoială că noile formule de administrare ale societăţilor pe
acţiuni, respectiv sistemul unitar şi cel dualist reprezintă un mare progres faţă de vechiul text al legii.
Sistemul unitar, clasic, chiar şi în această formulă îmbunătăţită nu asigură o separaţie destul de clară a
puterii executive de cele neexecutive: atât consiliul de administraţie cât şi directorii au atribuţii de
gestiune, preşedintele consiliului de administraţie poate fi, în continuare director general. Pe de altă
parte, sistemul dualist cu consiliu de supraveghere şi directorat va rămâne multă vreme o creaţie străină
de tradiţia dreptului românesc şi puţin întâlnită în practică.

87
A se vedea Gh. Piperea, Modernizarea legislaţiei societăţilor comerciale , în Ad Honorem Stanciu D. Cărpenaru, Studii
juridice alese , Ed. C.H. Beck, 2006, p. 15.

67
 De lege ferenda în viitor se impune din nou modificarea Legii nr. 31/1990 în sensul de a se
renunţa la cele două formule de administrare şi crearea unui singur sistem de administrare a societăţilor
pe acţiuni după regulile de guvernare corporatistă. Astfel, societatea pe acţiuni ar trebui administrată de
un consiliu de administraţie sau supraveghere (The Board) care ar exercita atribuţii de control, fiind o
putere neexecutivă. Din componenţa lui ar face parte un membru desemnat de salariaţi precum şi trei
administratori independenţi.
Gestionarea şi reprezentarea societăţii ar fi încredinţată unui grup director, format din trei sau cinci
manageri, unul dintre ei fiind numit director general (C.E.O.). Aceştia ar trebui să îndeplinească condiţii
stricte de profesionalism, dintre ei fiind specializaţi în domeniul în care societatea are obiectul de
activitate, precum şi în economie sau drept. Ei ar fi numiţi de către consiliul de administraţie cu
încuviinţarea adunării generale a acţionarilor şi ar încheia cu societatea un contract de administrare sau
de management care să cuprindă indicatori de performanţă şi sancţiuni precise în cazul neîndeplinirii
obiectivelor societăţii. Ei nu ar avea calitatea de salariaţi neputând cumula contractul de administrare cu
cel de muncă.
Din punct de vedere al răspunderii, directorii ar răspunde pentru greşelile de gestiune în faţa
consiliului de administraţie şi a acţionarilor, iar în caz de faliment, atât directorii cât şi membrii
consiliului de administraţie ar răspunde în faţa creditorilor societăţii şi în faţa instanţei după procedura
instituită de legea insolvenţei.
Considerăm că o astfel de formulă de administrare a societăţilor pe acţiuni ar asigura o mai mare
transparenţă a procesului decizional şi ar reduce formalismul excesiv prezent în fiecare dintre cele două
formule ele administrare aplicabile în prezent.
Secţiunea a 4-a Rolul administratorilor în principalele evenimente ale vieţii sociale
1 Preliminarii
Indiferent de caracteristicile societăţilor pe acţiuni, grupuri de societăţi individuale, societăţi
deschise, cotate pe pieţe reglementate sau societăţi închise, societăţi comerciale sau societăţi pe acţiuni
bancare sau financiare, existenţa curentă a acestora este ciclică, supusă unor ritmuri financiare şi este
marcată de diferite evenimente ale vieţii lor sociale.
Evenimentele selectate sunt: organizarea situaţiilor financiare, realizarea unei investiţii şi
majorarea sau reducerea capitalului social. Criteriile avute în vedere în selectarea acestor evenimente
privesc, pe de o parte, impactul deosebit pe care fiecare dintre ele îl au asupra vieţii societăţii, iar pe de
altă parte am considerat că ele ilustrează cel mai bine rolul excepţional al administratorilor în dirijarea
vieţii societăţilor pe acţiuni.

68
 2 Organizarea situaţiilor financiare
2.1. Consideraţii introductive
Legea nr. 31/1990 nu reglementează cadrul legal al conducerii contabilităţii în societăţile pe
acţiuni, decât prin trimitere la dispoziţiile Legii nr. 82/199188, republicată, legea contabilităţii.
În conformitate cu aceste dispoziţii legale, administratorii societăţii au obligaţia de a organiza şi a
conduce contabilitatea societăţii. Obligaţia corespunde celei instituite de art. 142 alin.(2) în sarcina
consiliului de administraţie: stabilirea politicilor contabile si a sistemului de control financiar, precum si
aprobarea planificării financiare.
Conform art. 2 din Legea 82/1991 contabilitatea societăţii comerciale trebuie să asigure
înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la
poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale
acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii,
instituţiile publice şi alţi utilizatori. Conform art. 5 din aceeaşi lege societăţile comerciale au obligaţia să
conducă contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească situaţii financiare anuale.
Înregistrările în contabilitate se realizează pe baza documentelor justificative, respectiv
înscrisurile care consemnează operaţiunile comerciale: contractele comerciale, facturile, documentele
bancare. Aceste documente sunt extrem de importante, deoarece ele susţin înregistrările contabile şi
angajează răspunderea administratorilor care le-au aprobat. Legea nr. 31/1990 nu defineşte sintagma
„situaţii financiare". în conformitate cu art. 9 din Legea nr. 82/1991 situaţiile financiare sunt
documentele oficiale de prezentare a situaţiei econom ico-fi nanei are a societăţii. Ele trebuie să ofere o
imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare şi a celorlalte informaţii referitoare la
activitatea desfăşurată. Prin urmare, situaţiile financiare sunt cele care reflectă întreaga activitate a
administratorilor, modul lor de gestionare a afacerilor sociale, succesele reputate sau pierderile
înregistrate.
2.2. Ciclurile financiare şl implicarea administratorilor
În virtutea reglementărilor legale citate anterior, toate societăţile sunt supuse parcurgerii anuale a
unor cicluri financiare, prevăzute de reglementări legale şi aduse la îndeplinire de către organele de
administrare şi de către personalul operaţional.
Potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990, societăţile comerciale au obligaţia de a întocmi situaţii
financiare anuale, în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991. Situaţiile financiare sunt ulterior
supuse aprobării adunării generale a acţionarilor şi publicate, în condiţiile legii. In condiţiile în care
88
Legea contabilităţii a fost republicată în M. Of. nr. 454 din 18 iunie 2008

69
Legea nr. 31/1990 nu impune administratorilor decât un minim de obligaţii în materie financiară,
implicarea acestora în ciclurile financiare ale societăţii diferă de la caz la caz.
Conform art. 142 alin. (2) consiliului de administraţie îi revine obligaţia de a stabili politicile
contabile şi sistemul de control financiar, de a aproba planificarea financiară, precum şi obligaţia de a
pregăti raportul anual şi de a organiza adunarea generală a acţionarilor. în sistem dualist, aceste obligaţii
revin directoratului.
2.2.1. Faza premergătoare. Informarea consiliului de administraţie, respectiv a directoratului
Pentru exercitarea unui veritabil control financiar şi pentru a lua decizii competente şi în cunoştinţă
de cauză asupra situaţiilor financiare, consiliul de administraţie, respectiv directoratul nu se poate limita
la îndeplinirea acelui minim de obligaţii legale pe care le-am citat anterior. O singură şedinţă anuală, de
examinare a situaţiei financiare a societăţii nu este suficientă, nici pentru exercitarea unui real control
financiar şi nici pentru elaborarea unor strategii fiabile în ce priveşte dezvoltarea societăţii.
De aceea, în practică, în virtutea prerogativelor de administratora membrii consiliului, respectiv ai
directoratului au obligaţia de a se informa, în mod constant, de-a lungul întregului an financiar, asupra
situaţiei financiare a societăţii. Frecvenţa acestor întâlniri variază extrem de mult. în cazul unor societăţi,
situaţiile financiare se discută la şedinţele obişnuite ale consiliului. în alte cazuri, consiliul convoacă
întruniri speciale, semestrial sau trimestrial, pentru analizarea situaţiei financiare şi a tuturor
documentelor contabile. în practica franceză89, în cazul unor societăţi, acţionarii au cerut consiliului să
verifice lunar rezultatele contabile. Considerăm că, în virtutea realizării unei coordonări cotidiene a
gestiunii, administratorii pot cere informaţii şi în afara şedinţelor consiliului de administraţie sau
directoratului.
Pentru eficienţa întâlnirilor, la aceste şedinţe este indicat să participe directorul economic,
contabilul şef sau persona împuternicită să îndeplinească această funcţie, care va răspunde la întrebările
membrilor şi va da lămuriri asupra tuturor chestiunilor discutate.
Informarea propriu-zisă a administratorilor se realizează în mai multe modalităţi. într-o primă
modalitate de informare, administratorii examinează rezultatele contabile, opţiunile strategice, planurile
pe termen lung sau mediu, precum şi previziunile contabile. în cadrul acestor examinări, membrii
consiliului pot să pună întrebările pe care le consideră utile.
În al doilea rând, tot în scopul informării eficiente, administratorii pot solicita întocmirea de
bugete şi bilanţuri anticipative, care permit analizarea comparativă dintre obiectivele propuse şi
rezultatele obţinute. Examinarea bugetelor anticipate permite luarea de către administratori a unor
89
Fr. Lenoir, C. Oziel, op. cit., p. 20

70
măsuri preventive, în scopul evitării pierderilor şi a administrării cât mai eficiente a societăţii.
O altă modalitate de informare o reprezintă examinarea fişei analitice. S-a arătat în doctrina
franceză90 ca fişa analitică este un instrument de gestiune care permite o identificare, în orice moment a
progresului în cadrul unui demers managerial. Aceasta permite persoanelor respon-sabile să facă bilanţul
activităţilor iniţiate, al rezultatelor, al cauzelor care stau la baza dificultăţilor.
Fişa analitică este un instrument orientat înspre acţiune şi poate lua diferite forma în funcţie de
nivelul la care este utilizată. în alţi termeni, utilizarea fişei analitice depinde de persoana care o citeşte,
rolul ei fiind de a facilita luarea unei decizii rapide. în ce priveşte utilizarea fişei de către administratori,
aceasta nu are un caracter operaţional sau decizional ci constituie un suport informaţional important. Ea
trebuie adaptată la funcţiile Consiliului de administraţie. în general, fişa analitică destinată
administratorilor este compusă, în principal, din indicatori agregaţi, pentru a asigura controlul asupra
progreselor activităţii. Prin intermediul fişei analitice consiliul se poate asigura de omogenitatea
acţiunilor întreprinse de către echipele manageriale în toate unităţile sau filialele societăţii, de avansarea
unui program de investiţii, de punerea in practică a unui program de reducere a costurilor şi de
restructurare.
Prin intermediul acestor modalităţi de informare, membrii consiliului de administraţie, respectiv ai
directoratului participă în mod activ la orientarea financiară a societăţii, prin identificarea activităţilor
profitabile, controlarea ritmului investiţiilor realizate sau în curs de realizare, evitarea pierderilor.
Informarea constantă a administratorilor pregăteşte aprobarea situaţiilor financiare de către consiliu de
administraţie, respectiv directorat.
2.2.2. Faza intermediară. Aprobarea situaţiilor financiare de către consiliu de administraţie.
Raportul de gestiune a administratorilor
Conform art. 36 din Legea nr. 82/1991 societăţile comerciale trebuie să întocmească situaţiile
financiare în termen de 150 de zile de ia încheierea exerciţiului financiar. În acest sens, departamentul
economico-financiar al societăţii pregăteşte situaţiile financiare, pe care le certifică şi le trimite spre
examinare şi aprobare consiliului de administraţie, respectiv directoratului. Consiliul de administraţie,
respectiv directoratul se întruneşte într-o şedinţă, urmând regulile generale de convocare. în statute se
pot prevedea termene speciale de pregătire a actelor contabile şi de întrunire a consiliului sau a
directoratului.
În cadrul şedinţei se face o prezentare formală a situaţiilor financiare, motiv pentru care este
recomandat ca la aceste şedinţe să participe contabilul care Ie-a certificat, directorul economic sau per-
90
Idem, p. 22.

71
soana împuternicită în acest sens. Conform art. 30 din Legea 82/1991 situaţiile financiare anuale vor fi
însoţite de o declaraţie scrisă a persoanelor prevăzute la art. 10 alin.(1)91 prin care îşi asumă răspunderea
pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale şi confirmă că : politicile contabile utilizate la întocmirea
situaţiilor financiare sunt în conformitate cu reglementările contabile aplicabile; situaţiile financiare
oferă o imagine fidelă a poziţiei financiare, performanţei financiare şi a celorlalte informaţii referitoare
la activitatea desfăşurată; persoana juridică îşi desfăşoară activitatea în condiţii de continuitate.
Pe lângă declaraţia de mai sus, situaţiile financiare anuale vor fi însoţite de raportul
administratorilor, raportul de audit sau raportul comisiei de cenzori, după caz, şi de propunerea de
distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile.
Obligaţia de redactare a unui raport de gestiune asuual de către administratori este prevăzută atât
de art. 142 din Legea nr. 31/1990 cât şi de art. 259 din Directiva a IV a Comunităţilor Economice
Europene92 privind reglementările contabile.
Raportul administratorilor reprezintă o informare succintă a acţionărilor asupra activităţii de
gestiune desfăşurată de administratori pe parcursul anului curent şi a situaţiei financiare a societăţii.
Cuprinsul său este precizat de art. 259-260 ale Directivei a IV-a. În conformitate cu aceste
prevederi, raportul cuprinde cel puţin o prezentare fidelă a dezvoltării şi performanţei activităţilor
societăţii şi a poziţiei ei financiare, împreună cu o descriere a principalelor riscuri şi incertitudini cu
care se confruntă. în măsura în care este necesar pentru a înţelege dezvoltarea societăţii, performanţe
sau poziţia sa financiară, analiza cuprinde indicatori financiari şi, atunci când este cazul,
indicatori nefinanciari-chei de performanţă, relevanţi, pentru activităţi specifice, inclusiv informaţii
despre aspecte privind mediul înconjurător şi angajaţii.
Raportul oferă, de asemenea, informaţii despre: evenimente importante apărute după sfârşitul
exerciţiului financiar; dezvoltarea previzibilă a societăţii; activităţile din domeniul cercetării şi
dezvoltării; informaţii privind achiziţiile propriilor acţiuni, respectiv motivele achiziţiilor efec-luale în
cursul exerciţiului financiar, numărul şi valoarea acţiunilor achiziţionate şi înstrăinate în cursul
exerciţiului financiar şi proporţia din capitalul subscris pe care acestea o reprezintă, contravaloarea
acţiunilor, in cazul achiziţiei şi înstrăinării cu titlu oneros, numărul şi valoarea nominală a tuturor
acţiunilor achiziţionate şi deţinute de societate şi proporţia din capitalul subscris pe care acestea o
reprezintă; existenţa de sucursale ale societăţii; utilizarea de către societate a instrumentelor financiare,
în cazul în care sunt semnificative pentru evaluarea activelor sale, datoriilor, poziţiei financiare şi a

91
Administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii respective.
92
Aprobată prin Ordinul M.E.F. nr. 2374/2007 (M. Of. nr. 25 din 14 ianuarie 2008).

72
profitului sau pierderii.
O parte importantă a raportului de gestiune trebuie să o constituie obiectivele şi politicile societăţii
în materie de gestiune a riscului financiar, inclusiv politica sa de acoperire împotriva riscurilor pentru
fiecare tip major de tranzacţie previzionată pentru care se utilizează contabilitatea de acoperire împotriva
riscurilor şi expunerea societăţii la riscul de piaţă, riscul de credit, riscul de lichiditate şi la riscul
fluxului de trezorerie.
Scopul acestor prezentări este de a furniza informaţii acţionarilor care să-i ajute la înţelegerea mai
bună a semnificaţiei instrumentelor financiare bilanţiere sau extrabilanţiere asupra situaţiei financiare a
societăţii, rezultatelor activităţii ei şi în evaluarea gradului de risc aferent instrumentelor financiare,
recunoscut sau nu în bilanţ.
După verificarea situaţiilor financiare prezentate, membrii consiliului de administraţie sau ai
directoratului aprobă situaţiile financiare şi raportul administratorilor şi stabilesc, în condiţiile legii data
adunării generale ordinare de aprobare a situaţiilor financiare.
2.2. 3. Punctul culminant Rolul adunării generale ordinare
După finalizarea şi aprobarea de către consiliul de administraţie sau de către membrii directoratului
a situaţiilor financiare şi a raportului administratorilor, acţionarii sunt convocaţi, în termen de cel mult 5
luni de la încheierea exerciţiului financiar să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare
anuale, pe baza rapoartelor prezentate de consiliul de administraţie, respectiv de directorat şi de consiliul
de supraveghere, de cenzori sau după caz de auditorul financiar şi să fixeze dividendul [art. 111 alin. (1)
şi (2) lit. a) din Legea nr. 31/1990].
Obligaţia de aprobare a situaţiilor financiare reprezintă prerogativa exclusivă a adunării generale şi
are drept scop implicarea acţionarului în supravegherea gestiunii societăţii. În cadrul adunării generale
ordinare se întâlnesc pe de parte, mandatarii, respectiv membri organelor de administrare si de cealaltă
parte, mandanţii, respectiv acţionarii. Adunarea generală devine astfel punctul culminant al unei
proceduri de raportare a activităţii desfăşurate în numele mandatului primit de către administratori.
Deşi importanţa acestei adunări este evidentă, în practică, lucrurile se petrec de multe ori altfel:
puţini acţionari se prezintă la aceste adunări, iar cei care totuşi vin sunt supuşi unor prezentări lungi şi
greu de urmărit despre rezultate financiare, procente, cifre, totul într-un limbaj contabil mult prea tehnic
pentru a putea fi accesibil acţionarului. Pentru a evita asemenea situaţii, este recomandabil să participe la
aceste adunări toţi membrii consiliului de administraţie şi cât mai mulţi dintre acţionari, care în prealabil
au studiat actele puse la dispoziţia lor înaintea adunării. Astfel, conform art. 184 din Legea nr. 31/1990
consiliul de administraţie, respectiv directoratul trebuie să pună la dispoziţia acţionarilor raportul

73
cenzorilor sau respectiv cel al auditorului financiar asupra situaţiilor financiare în cele 15 zile care
preced adunării generale
Reglementarea română nu numai că este insuficientă, ci este chiar derizorie din punctul de vedere
al informării adecvate a acţionarului. De lege ferenda, se impune completarea legislaţiei cu prevederea
expresă a documentelor care trebuie puse la dispoziţia acţionarilor pentru a fi discutate la adunarea
generală ordinară de aprobare a situaţiei financiare a societăţii. In acest mod, printr-o informare
adecvată a acţionarilor se va evita formalismul excesiv al acestor adunări şi se va asigura o implicare
reală atât din partea administratorilor cât şi a acţionarilor.
După discutarea ordinii de zi, adunarea generală ordinară votează în cvorumul cerut de lege,
aprobarea situaţiei financiare anuale, respectiv a bilanţului contabil, contului de profit şi pierdere,
aprobarea raportului de gestiune al administratorilor şi propunerii de împărţire a dividendelor obţinute.
Conform art. 186 din Legea nr. 31/1990 aprobarea situaţiilor financiare anuale de către adunarea
generală nu împiedică exercitarea acţiunii în răspundere, în conformitate cu prevederile art. 155.
2.2.4. Faza finală. Publicitatea situaţiilor financiare
Faza finală a evenimentului social analizat respectiv, redactarea şi aprobarea situaţiilor financiare o
reprezintă publicarea acestora, în condiţiile Legii nr. 31/1990.
Astfel, conform art. 185 consiliul de administraţie este obligat, ca în termen de 15 zile de la data
adunării generale, să depună la registrul comerţului copii pe suport de hârtie şi în formă electronică sau
numai în formă electronică, având ataşată o semnătură electronică extinsă, ale situaţiilor financiare,
însoţite de raportul lor, raportul cenzorilor sau raportul auditorilor financiari, precum şi de procesul-
verbal al adunării generale, în condiţiile prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol un anunţ prin care se confirmă depunerea acestor acte va fi
publicat în Monitorul Oficial al României, pe cheltuiala societăţii şi prin grija oficiului registrului
comerţului, pentru societăţile comerciale care au o cifră anuală de afaceri de peste 10 milioane lei.
Pentru societăţile comerciale a căror cifră anuală de afaceri nu depăşeşte 10 milioane lei, anunţul
prevăzut la al in.(2) va fi publicat, pentru acces gratuit, pe pagina de internet a oficiului registrului
comerţului. La rândul lor, după primirea datelor de la societăţi,oficiile registrelor comerţului sunt
obligate ca în baza alin.(4) al aceluiaşi articol, să transmită situaţiile financiare anuale către Ministerul
Finanţelor Publice, în condiţiile stabilite prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului.
Prin O.U.G. nr. 82/2007 a fost introdus un ultim alineat care reglementează procedura de
publicitate în cazul grupurilor de societăţi, prevăzând obligaţia consiliului de administraţie, respectiv a
directoratului societăţii mamă, ca în termen de 15 zile de la data aprobării acestora, să depună la oficiul

74
registrului comerţului copii ale situaţiilor financiare anuale consolidate.
3. Realizarea unei investiţii
3.1Despre investiţi în cadrul societăţilor pe acţiuni
În baza art. 142 alin.(2) lit. a) consiliului de administraţie îi este încredinţată misiunea de a stabili
direcţiile principale de activitate şi de dezvoltare ale societăţii. Prin natura activităţii sale, o societate
desfăşoară acte de comerţ, implicându-se în viaţa economică şi socială. Pentru a putea face faţa ritmului
alert al economiei de piaţă, societăţile sunt obligate să-şi impună o dezvoltare la fel de rapidă. In aceste
condiţii, realizarea de investiţii în cursul vieţii sociale a devenit o condiţie esenţială a unei dezvoltări atât
de necesare pentru supravieţuirea unei societăţi.
Noţiunea de investiţie a fost analizată succint, din mai multe puncte de vedere de către doctrina
comercială franceză93 care a identificat mai multe tipuri de investiţii: contabilă, productivă, strategică şi
financiară.
Astfel, din punct de vedere contabil, investiţia reprezintă cheltuielile făcute pentru atingerea unui
obiectiv durabil pe termen mediu sau lung; acestea se diferenţiază de cheltuielile curente şi se clasifică
în trei categorii: imobilizări corporale, imobilizări necorporale şi financiare.
Prin imobilizările corporale şi necorporale se includ activele ale căror utilizare este mai mult decât
curentă precum terenurile, construc-ţiile, fabricile, mijloacele de producţie, materialele informatice,
breve-tele, mărcile etc.
Investiţiile financiare constau din achiziţii de titluri, măririle de capital, depozitele de garanţii
financiare etc.
Investiţia productivă include cheltuielile din sectorul industrial, care permit îmbunătăţirea,
reînnoirea, creşterea şi diversificarea capacităţilor de producţie. Acestea se referă la personalul calificat,
know-how-urile produsele, serviciile, tehnologiile, costurile campaniilor publicitare şi de promovare.
Acest tip de investiţii au un caracter constant în cadrul societăţii şi implică un grad redus de risc.
Investiţia strategică corespunde cu punerea în practică a planurilor strategice, planuri anterioare
luării deciziei propriu-zise de a face investiţia. Aceste investiţii implică achiziţiile de materiale, costurile
de cercetare şi de dezvoltare, de IT, de concepere a unor proiecte, cheltuielile de reorganizare sau de
extindere a mijloacelor de producţie, costurile lansării de produse noi etc. tot în această categorie intră
achiziţiile de mărci, de clientelă, de noi ramuri de activitate..
Investiţia financiară este caracterizată de un aport de capitaluri pe termen mediu sau lung . Acest
aport se traduce prin plăţi imediate, în schimbul cărora se aşteaptă încasări sau reduceri de costuri
93
Fr. Lenoir, G. Oziel, op. cit., p. 26

75
eşalonate, numite fluxuri de trezorerie sau „cash flows". Conform principiului de funcţionare a oricărei
societăţi în economia de piaţă, aceste economii viitoare trebuie să acopere investiţia iniţială şi să
garanteze rambursarea sumelor investite, determinând astfel rentabilitatea operaţiunii.
Având în vedere decalajul între momentul efectuării plăţilor şi cel al încasărilor, investiţia se
traduce printr-o mobilizare a resurselor financiare, provenite fie din rezervele societăţii, fie din
aporturile de capital ale acţionarilor, fie din finanţările externe acordate de bănci. Investiţia atrage după
sine riscuri financiare, dat fiind faptul că beneficiul antrenază doar economii viitoare probabile, iar
mobilizarea financiară a societăţii este un fapt cert. Planul de finanţare permite verificarea echilibrului
între utilizarea fondurilor, pe de o parte şi resursele de finanţare, pe alta. In virtutea principiului
utilizare-resurse, oamenii de afaceri încearcă să evalueze investiţia în mod extensiv, pentru a include în
plan toate elementele cu o rată de rentabilitate mare asupra cărora se vor adapta resursele financiare ale
investiţiei. Astfel, investiţia include costuri imediate pentru realizare şi achiziţie, dar şi cererea de capital
rulantgenerată de noua activitate.
3.2. Implicarea administratorilor în realizarea unei investiţii
Administratorii societăţii pe acţiuni, în calitatea lor de conducători ai societăţii, au puterea de a
decide realizarea unei investiţii. întrucât este o decizie cu consecinţe pe termen lung, administratorii
trebuie să fie, în primul rând, informaţi cu privire la investiţia propusă, pentru ca ulterior informării să
poată decide realizarea investiţiei.
3.2. 1. Prima etapă - informarea administratorilor
Nici Legea nr. 31/1990 şi nici o altă reglementare legală nu cuprinde nici o referire la modalitatea
de informare a administratorilor sau la documentele care trebuie examinate de aceştia, anterior deciziei
realizării unei investiţii. Răspunsul nu se găseşte nici prin examinarea doctrinei comerciale, care a
ignorat până în prezent această întrebare.
În cazul unei societăţi pe acţiuni, atunci când se discută despre viitoarea realizare a unei investiţii,
înaintea şedinţei consiliului de admi-nistraţie sau a membrilor directoratului, fiecare administrator
trebuie să primească un dosar de investiţii,
Din punct de vedere al noţiunii, dosarul de investiţii reprezintă mijlocul practic prin care se
realizează informarea administratorilor. Ele sunt întocmite tot de administratori, în colaborare cu şefii
diferitelor departamente ale societăţii, de resortul cărora ţine investiţia respectivă Dosarele de investiţii
conţin informaţii precum: prezentarea generală a investiţiei propuse, analiza riscurilor pe care le
presupune realizarea ei analiza gradului de rentabilitate economică şi financiară a proiectului prezentarea
surselor de finanţare ale acestuia etc. În practică, cel mai des întâlnit tip de dosar de investiţii îl

76
reprezintă dosarul „plan de afaceri" sau „business plan". Acesta este un tip de dosar foarte complex de
întindere mare, care reprezintă o sinteză economică şi financiară a activităţilor propuse pentru realizarea
investiţiei şi care conţine şl o previziune strategică pe termen lung şi mediu a consecinţelor investiţiei,
La primirea dosarelor de investiţii, administratorii sunt obligaţi să le studieze cu foarte mare atenţie şi
chiar să se consulte cu specialiştii în materie financiară, pentru a lua o decizie în cunoştinţă de cauză
Neexaminarea sau examinarea superficială a unui dosar de investiţii poate antrena consecinţe deosebit
de grave pentru societate şi poale determina antrenarea răspunderii administratorilor pentru culpe de
gestiune.
3.2.2. A doua etapă- luarea deciziei
Decizia de a realiza o investiţie obligă pe membrii consiliului de administraţie să-şi asume o
poziţie extrem de ingrată: pe de o parte, în calitate de mandatari ai societăţii, ei sunt responsabili cu
dezvoltarea strategică a acesteia, care implică realizarea de investiţii, iar pe altă parte, ei sunt
responsabili în faţa adunării generale, în faţa căreia trebuie să justifice toate creşterile de capital care le
sunt solicitate.
După examinarea dosarelor de investiţii şi a recomandărilor departamentului economic şi tehnic,
administratorii pot lua decizia de a realiza investiţia analizată. Această decizie aparţine exclusiv
administratorilor, care nu pot fi obligaţi la validarea tuturor dosarelor de investiţie.
Prerogativa administratorilor de a decide realizarea unei investiţii poate fi controlată de către
acţionari prin limitări impuse prin statute, prin hotărâri de consiliu, prin control bugetar. Astfel, în
statutul societaţii pot fi inserate clauze restrictive cu privire ia realizarea investiţiilor şi care pot privi fie
natura proiectului, fie nivelul financiar maxim permis pentru aceste proiecte, fie limitări privind
localizarea lor geografică. Nerespectarea acestor clauze statutare poate antrena răspunderea civilă a
administratorilor şi revocarea lor din funcţie, în cazul în care societatea a fost prejudiciată prin realizarea
unei investiţii nerentabile.
Acelaşi tip de limitări pot fi impuse şi prin hotărâri ale consiliului, care poate crea un adevărat
sistem de autorizare prealabilă şi de delegare a puterilor.
Realizarea investiţiilor mai poate fi controlată prin control bugetar. Anual, departamentele
operaţionale ale societăţii alcătuiesc bugete detaliate care alcătuiesc bugetul general al societăţii. Aceste
bugete includ şi sumele disponibile pentru realizarea de investiţii în acel departament. La primirea lor
consiliului de administraţie sau membrii directoratului le examinează şi le autorizează sau nu, în funcţie
de oportunitatea lor. Ulterior, investiţiile propuse pot fi autorizate de către administratori, doar în
limitele bugetelor validate de către aceştia anterior.

77
 Răspunderea administratorilor
1.1.2. Caracterul subsidiar al răspunderii civile
Deşi antrenarea răspunderii civile este susceptibilă de a fi aplicată tuturor faptelor ilicite comise de
administratori în orice împrejurare, în realitate ea nu reprezintă şi nu trebuie să reprezinte decât un ultim
remediu. Asociaţii şi acţionarii nu trebuie să recurgă la antrenarea ei decât după ce au aplicat alte
sancţiuni preliminare sau alte proceduri de reparare a prejudiciului.
Cu toate acestea, este întotdeauna mai eficace să te plasezi pe un teren represiv, respectiv să soliciţi
daune interese şi repararea prejudiciului de la administrator sau să te constitui parte civilă dacă fapta
comisă este şi infracţiune, mai ales având în vedere caracterul intimidat a laturii penale. Pe de altă parte,
prin formularea unei acţiuni în justiţie, faptele ilicite vor fi supuse controlului instanţei prin
administrarea de probe, iar dovada lor nu va mai putea fi contestată. Dar voinţa represivă prezintă şi
inconveniente.
În primul rând, o acţiune în antrenarea răspunderii administratorului poate să-l expună pe
reclamant la o plângere de denunţ calomnios. De asemenea, având în vedere importanţa pe care o dau
foarte multe societăţi renumelui comercial şi financiar o asemenea acţiune ar atrage atenţia publicului şi
investitorilor asupra eşecurilor societăţii. Prin urmare, o atare acţiune, în afară de cazul în care emană
de la un asociat sau terţ care doreşte să vatăme societatea, nu va fi utilizată decât în cazuri disperate.
În al doilea rând, acţiunea în antrenarea răspunderii administratorului, în afară de cazul în care
este intentată de societate sau de acţionarul majoritar, nu apare decât ca un accesoriu al unei revocări,
accesoriu care nu este necesar. în practică, dacă un administrator comite o faptă ilicită el este invitat să-
şi dea demisia. Dacă refuză, va fi revocat din funcţie, fără ca revocarea sa fie justificată expres prin fapta
comisă. De cele mai multe ori, revocarea nu este urmată de o acţiune în răspundere civilă deoarece noii
administratori pot decide că nu merită să-şi asume riscurile unui proces care să afecteze reputaţia
societăţii.
Nici creditorii sociali nu au interes să-i urmărească direct pe administratori. Calea firească pentru
creditori este aceea de a solicita repararea prejudiciului de la societatea cu care a încheiat raporturile
contractuale şi care este în mod normal un debitor mai solvabil decât orice persoană fizică.
1. 1. 3. Caracterul delictual sau contractual al răspunderii civile
În lumina dispoziţiilor art. 122 şi 123 C. corn. (în prezent abrogate) şi ale art. 72 din Legea nr.
31/1990 care prevede că „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile
referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege", doctrina de specialitate a discutat

78
îndelung pentru a stabili dacă răspunderea administratorilor are un caracter delictual sau contractual.94
Într-o opinie clasică95 se consideră că răspunderea administratorului are caracter contractual care se
naşte din executarea obligaţiilor impuse prin contractul de mandat. Ulterior, într-o altă opinie96 mai
nuanţată, s-a apreciat că nu poate fi vorba de o răspundere pur contractuală, ce urmează a fi guvernată de
regulile mandatului, ci de o dublă răspundere contractuală şi legală. în acest sens, acelaşi autor a apreciat
că administratorii pot fi consideraţi adevăraţi magistraţi sociali a căror autoritate se întemeiază pe lege,
iar răspunderea lor este una delictuală.
Alţi autori97 au considerat, mai recent, că răspunderea administratorului nu are natură contractuală
ci legală întrucât acesta are calitatea de reprezentant legal, de organ al societăţii.
Interesul distincţiei anterioare constă în regimul prolbator diferit al celor două forme de
răspundere. Astfel, în materie delictuală, prin art. 998 şi 999 din Codul civil victima trebuie, în principiu,
să facă dovada culpei autorului faptei prejudiciabile, în timp ce pentru angajarea răspunderii contractuale
culpa debitorului este prezumată de lege prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor contractuale.98 Cu
alte cuvinte, în cazul nerespectării de către administrator a unor obligaţii impuse de lege, persoanele
prejudiciate, creditorii, acţionarii sau salariaţii, trebuie să facă dovada culpei administratorului. în
schimb, în cazul nerespectării unei obligaţii care derivă din contractul de mandat, creditorul se află în
poziţia privilegiată de a nu fi obligat să facă proba culpei, deoarece aceasta este prezumată prin
neexecutarea obligaţiilor contractuale.
S-a arătat în doctrină99 că, întrucât administratorul acţionează ca reprezentant legal al societăţii, el
răspunde faţă de societate, iar nu faţă de terţi. Actele juridice încheiate de administrator angajează
răspunderea societăţii în raporturile ci terţii care poate fi o răspundere contractuală sau delictuală.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi practica judiciară prin decizii100, stabilind că „întrucât obligaţiile şi
răspunderile administratorilor societăţilor comerciale instituite de dispoziţiile art. 72 din Legea

94
Cu privire la teoriile care fundamentează răspunderea administratorului a se vedea C. Bîrsan, Al. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M.
Toma, Societăţile comerciale. Organizarea, funcţionarea, răspunderea, Casa de Editură şi Presă Şansa SRL, Bucureşti, 1993,
p. 259,260,261.
95
.V. Dimion, Despre responsabilitatea administratorilor în societăţile anonime, Tipografia Universul, Bucureşti, 1943, p. 45
şi urm
96
.L Ceorgescuf Drept comercial român, II, Ed. Socec&Co, S.A.R., Bucureşti, 1948, p. 541
97
S. David, F. Baias, Răspunderea civilă a administratorilor societăţii comerciale, publicat în revista Dreptul nr. 8/1992, p.
15.
98
Pentru detalii a se vedea L Pop, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Tratat, Ed. Fundaţiei Chemarea laşi, 1994, p.
217 şi urm
99
St. D. Cărpenaru, în St. D. Cărpenaru, S. David, C Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale, Comentariu pe
articole, ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 283.
100
CA. Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr. 39 din 19 februarie 2007, în Buletinul
jurisprudenţei. Repertoriu anual, Ed. Universul Juridic, p. 425.

79
societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată, fac trimitere la reglementările, referitoare ia mandat
cât şi la dispoziţiile speciale prevăzute de lege, acţiunea în răspundere a administratorilor are o natură
complexă, putând fi atât contractuală, mai ales faţă de societate, când rezultă din, încălcarea
mandatului, cât şi delictuală când se referă la încălcarea altor dispoziţii ale legii".
Prin sentinţa civilă nr. 3464 din 16.10.2006, Tribunalul Maramureş, Secţia comercială, de
contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea promovată de reclamanta S.C. B. S.A. reprezentată
prin I.G. administrator şi acţionar minoritar, în contradictoriu cu pârâţii administratori J.G., O.S. şi
G.C. Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâţilor suma de 3.800 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată. Pentru a pronunţa această hotărâre, după ce a respins excepţiile inadmisi-bilităţii acţiunii
şi a prescripţiei dreptului de a acţiona în justiţie, prima instanţă, pe baza probatoriul administrat în
cauză a reţinut următoarele: Potrivit actelor constitutive ale S.C. B. S.A., la data înfiinţării societatea a
avut 5 acţionari: O.S., H.M.S., G.C, I.G. şi J.G., aceştia deţinând şi calitatea de administratori ai
societăţii cu puteri depline.
Conform procesului-verbal nr. 1 din 09.01.19995, cu ocazia întrunirii consiliului de administraţie
al societăţii, în funcţia de preşedinte a fost ales reclamantul M.G., funcţie pe care a deţinut-o până la
data de 26.10.2001 când preşedinte a fost ales pârâtul G.S., iar vicepreşedinte pârâtul G.C, acţionarul
minoritar I.G. păstrându-şi calitatea de membru al consiliului de administraţie pe care o are şi în
prezent.
La data de 5.12.1997 a fost încheiat contractul de asociere în participaţiune nr. 227 cu S.C. M.
S.A., având ca obiect exploatarea spaţiilor şi dotărilor proprii şi comune prin închirierea acestora către
terţi pentru comercializarea de produse en-gros şi en-detail, amenajarea de noi spaţii comerciale,
urmând a fi exploatate în numele asociaţiei sau prin închiriere către terţi, pentru perioada 5.12.1997-
5.12.2007, putând fi prelungit cu acordul părţilor, în urma verificărilor efectuate, experţii contabili au
stabilit că din această asociere în participaţi une, în perioada 2000-2004 s-a realizat pentru S.C. B. S.A.
un profit brut de 6.206.994.263,74 lei vechi, în cuprinsul raportului de expertiză contabilă s-a
consemnat faptul că societatea a desfăşurat în perioada 2000-2004 diverse activităţi de producţie,
prestări servicii, comerţ, asociere în pârtieipaţiune, grupate din punct de vedere al reflectării lor în
contabilitate şi al determinării rezultatului financiar pe 3 activităţi principale: activitatea de producţie
confecţii-metalice, prestări servicii şi comerţ pentru care societatea a întocmit balanţa de verificare
analitică „metal", activitatea de producţie BCA pentru care societatea a întocmit balanţa de verificare
analitică BCA şi asocierea în participaţiune cu S.C. M. S.A. Astfel, per total activitate în perioada 2000-
2004, dintr-un profit brut de 6.206.994.263,74 lei vechi realizat din activitatea de asociere în partici-

80
paţiune a S.C. B. S.A. cu S.C. M. S.A. s-au acoperit cheltuieli neeconomi-coase reflectate în pierderile
activităţilor denumite în balanţele de verificare analitice „metal" şi „BCA" în sumă totală de
4.717.050.458,83 lei din care suma de 4.583.607.520,83 lei aferentă activităţii „metal" şi suma de
133.442.934 lei din activitatea de producţie „BCA". Suma de 503.537.225,13 lei a fost repartizată în
perioada 2000-2004 la surse proprii de finanţare, cont 118 „Alte fonduri", suma de 303.699.495,71 lei
reprezintă dividende de plată cont 457 „Dividende de plată" şi suma de 256.356.272.058 lei fiind
înregistrată la data de 31.01.2004 în contul 117 „Rezultatul reportat".
În aceeaşi perioadă societatea a înregistrat o cheltuială cu impozitul pe profit în sumă totală de
322.500.051 lei şi suma de 3.934.975 lei impozit pe dividende.
S-a susţinut că rezultatele financiare obţinute ca urmare a valorificării produselor finite BCA sunt
pozitive comparativ cu valoarea la cost de achiziţie a materiilor prime consumate pentru producţia
vândută, dar au fost vândute produse finite în anumite perioade din intervalul 2001-2004 la preţ
inferior costului de achiziţie al materiilor prime, valoarea estimată ca fiind pierdere în urma vânzării în
acest fel fiind de 332.389.556,92 lei. Pentru activitatea „metal", în lipsa documentelor, comenzi,
antecalculaţie de preţ, cost calculaţii de preş, situaţii de preţ, bonuri de consum, fişe de magazie, nu s-a
putut determina valoarea de comercializare a produselor finite raportat la costul de achiziţie al
materiilor prime consumate conclu-zionându-se că profitul net aferent perioadei 2000-2004 obţinut de
S.C B. S.A. a fost de 1.167.443,91 lei.
Conform registrului cu procese-verbal prezentat de pârâţi în vedere efectuării expertizei
contabile, repartizarea profitului net al societăţii S.C. B. S.A. pe destinaţii a fost hotărât de către
adunările generale ale acţionarilor care au aprobat bilanţurile contabile şi contul de profit şi pierdere.
Astfel, în procesul-verbal încheiat la 20.03.2002 cu ocazia Adunării generale ordinare a acţionarilor
este specificat faptul că s-a supus la vot şi s-a •aprobat repartizarea profitului net în sumă de
627.090.000 lei aprobându-se în unanimitate raportul de gestiune, procesul-verbal fiind semnat şi de
acţionarul I.G., situaţie rezultată şi din procesul-verbal din 20.03.2003 încheiat cu ocazia adunării
generale când s-a menţionat şi s-a supus la vot repartizarea profitului net în sumă de 63.410.000 lei
pentru rezerve legale şi materialul prezentat, respectiv raportul de gestiune şi raportul comisiei de
cenzori, acestea fiind aprobate în unanimitate, inclusiv de acţionarul reclamant I.G.
În procesul-verbal încheiat la 27.02.2004, cu ocazia adunării generale ordinare a acţionarilor s-
a supus la vot repartizarea profitului net în sumă de 82.634.000 lei la dividende sumă reprezentând
profitul net pentru anul 2003, fiind votată în unanimitate.
Conform procesului-verbal din 25.03.2005, la pct. 3 al ordinii de zi a adunării generale a

81
acţionarilor s-a consemnat propunerea de aprobare a bilanţului contabil, a contului de profit şi
pierdere şi repartizarea profitului pentru anul 2004. Cu acest prilej, suma de 356.272.000 lei
reprezentând profit net, aferent anului 2004, a fost propusă spre repartizare la dividende de plată,
aprobându-se cu unanimitate de voturi. Astfel, procesele-verbale întocmite cu ocazia adunărilor
generale reflectă faptul că situaţia economico-financiară a societăţii, respectiv bilanţurile anuale, au
fost prezentate în adunările generale fiind supuse la vot şi votate în unanimitate de cei prezenţi, inclusiv
de reclamantul acţionar I.G. Expertul contabil a arătat că nu au fost identificat în documentele
prezentate procesul-verbal ai adunării generale a acţionarilor pentru aprobarea rezultatelor economic-
financiare pentru exerciţiul financiar 2000, susţinându-se însă că a verificat în S.C. B. S.A. dacă
hotărârile A.G.A. au fost respectate, constatând în final că acestea sunt reflectate în contabilitate în
mod corect în ceea ce priveşte destinaţia dată profitului net al societăţii. Prin participarea sa la
adunările generale în care s-au aprobat bilanţurile contabile şi descărcarea de gestiune, acţionarul I.G.
a ratificat toate acţiunile administratorilor, situaţie în care au fost înlăturate susţinerile lui potrivit
cărora nu s-ar fi implicat în administrarea în fapt a societăţii, în privinţa investiţiilor efectuate în
perioada 2000-2004, expertul contabil a susţinut că în urma verificării proceselor-verbale ale
adunărilor generale s-a constatat faptul că majoritatea investiţiilor au fost propuse în cadrul adună-
rilor generale unde au participat toţi acţionarii, iar dividendele repartizate şi plătite acţionarului I.G.
aferent anilor 2000-2004 au fost de 64.456.746 lei. Expertul a concluzionat că activitatea pe întreaga
societate ca întreg a evidenţiat un profit brut total de 1.489.943.809,91 lei vechi, nereţinându-se vreo
faptă de natură a conduce la ideea unei proaste gestiuni a acestea, în perioada 2000-2004, nefăcându-
se astfel dovada încheierii de către administratori a unor acte juridice care să prejudicieze societate
potrivit dispoziţiilor art. 157 din Legea nr. 31/1990, considerente pentru care acţiunea a fost respinsă
aşa cum s-a arătat în dispozitivul citat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, reclamanta, prin reprezentantul său
administrator şi acţionar minoritar I.G., solicitând admiterea lui, casarea în totalitate a sentinţei
atacate şi evocând fondul, să fie admisă acţiunea introductivă aşa cum a fost formulată şi obligarea
pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.
Dezvoltându-şi motivele de apel, reclamanta a adus critici de nelegalitate şi netemeinicie
hotărârii atacate, vizând, în primul rând, nemotivarea ei, ce ar conduce la nulitatea absolută, atât timp
cât nu s-a făcut o analiză a apărărilor propuse prin concluziile scrise şi completările acestora, neţinând
seama de concluziile expertizei privind existenţa unui prejudiciu reflectat în pierderi de
4.717.050.454,83 lei vechi rezultată din culpa administratorilor pârâţi. Din raţiuni de timbraj,

82
reclamanta s-a limitat să pretindă în acest cadru procesul doar 3,5 miliarde lei despăgubiri,
rezervându-şi dreptul la o acţiune separată pentru diferenţă.
S-a mai arătat că prima instanţă a omis să reţină culpa administratorilor-pârâţi în cauzarea
acestui prejudiciu, cu toate că din cuprinsul raportului de expertiză rezultă acest lucru, deoarece la
capitolul costuri au fost evidenţiate importante sume de bani reprezentând materiale care nu se mai
regăsesc în producţia realizată şi nici în cea livrată ori în prestări de servicii. S-a subliniat că potrivit
art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990 republicată raporturile dintre societate şi administratori sunt
guvernate de regulile mandatului ce conferă un caracter de răspundere contractuală în care prezumţia
de culpă primează, pârâţii fiind cei care trebuiau să dovedească că încălcarea obligaţiilor ce le revenea
s-a datorat unor împrejurări mai presus de voinţa lor.
S-a arătat că prima instanţă a reţinut că şi administratorul reclamant I.G. a participat la şedinţele
A.G.A. a S.C. B. S.A. votând alături de ceilalţi acţionari, situaţie care nu corespunde adevărului,
deoarece el s-a opus măsurilor păgubitoare pentru societate, iar registrul de procese-verbale a fost
rescris după promovarea acţiunii introductive pentru a muşamaliza unele din neregulile săvârşite de
pârâţi. Deşi formal şi reclamantul figurează ca admi-nistrator al societăţii, el nu s-a implicat în
activitatea societăţii şi majoritatea proceselor-verbale ale A.G.A. nu sunt semnate de acesta şi nici cele
ce ,vjzează descărcarea de gestiune.
În final s-a arătat că dispoziţiile art. 186 din Legea nr. 31/1990 republicată arată că aprobarea
situaţiilor financiare anuale de către adunarea generală nu împiedică exercitarea acţiunii în
răspundere împotriva administratorilor, directorilor, cenzorilor sau auditorilor financiari, situaţie în
care respingerea acţiunii pentru tragerea la răspundere a administratorilor pârâţi pentru prejudiciile
suferite de reclamantă este de neînţeles.
La rândul lor, pârâţii-intimaţi au formulat întâmpinare solicitând respingerea apelului, arătând
că susţinerile apelantei sunt nefondate deoarece s-a dovedit că societatea avea 5 administratori, chiar
reclamantul fiind preşedinte al consiliului de administraţie din 1995 până în anul 2003, dar şi după
această dată şi-a păstrat calitatea de administrator, semnând procesele-verbale ale adunărilor generale
ale acţionarilor prin care s-au aprobat bilanţurile contabile, conturile de profit şi pierdere, încasându-
şi dividendele în toată perioada.
Singurul proces-verbal nesemnat de reclamant este cel din 2004, însă hotărârea adunării generale
nu a fost atacată şi a primit dividendele cuvenite. Mai mult, şi după acoperirea cheltuielilor
neeconomicoase reflectate în activităţile din sectoarele „metal" şi „BCA", situaţia de ansamblu a
evidenţiat un profit brut total de 1.489.943.808,91 lei ceea ce înlătură culpa pârâţilor în administrarea

83
societăţii. Apelul declarat în cauză nu este întemeiat.
Astfel, analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de apel, a dispoziţiilor
legale incidente, Curtea reţine următoarele: Referitor la primul motiv se constată că acesta nu poate fi
primit deoarece prima instanţă şi-a motivat pe larg şi convingător soluţia pronunţată. Motivarea
hotărârii constă în arătarea argumentelor ce sunt aduse pentru justificarea temeiniciei şi legalităţii
soluţiei pronunţate, iar în cazul de faţă motivarea în fapt cuprinde analiza şi evaluarea probelor pe
baza cărora s-a stabilit inexistenţa faptelor şi împrejurărilor imputate pârâţilor, iar motivarea în drept
cuprinde raţionamentele juridice bazate pe normele de drept incidente cauzei. Prin urmare, critica
vizând nemotivarea hotărârii este neîntemeiată.
Cea de-a doua critică întemeiată pe caracterul răspunderii administratorilor considerată a fi de
natură contractuală, bazată pe prezumţia de culpă în sarcina debitorului care nu-şi îndeplineşte sau îşi
îndeplineşte defectuos angajamentul asumat, nu este nici ea fondată.
Este adevărat că pornind de la dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 republicată, obligaţiile şi
răspunderile administratorilor societăţilor comerciale sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la
mandat şi de cele speciale prevăzute în această lege, însă acest lucru conduce la concluzia că natura
juridică a răspunderii administratorilor este complexă, putând fi atât contractuală, mai ales faţă de
societate, când rezultă din încălcarea mandatului, şi delictuală când se referă la încălcarea altor
dispoziţii ale legii, or, în cazul de faţă pentru angajarea răspunderii pârâţilor era necesară dovedirea
culpei administratorilor, ceea ce nu s-a făcut. Nici următoarele motive de apel nu pot fi luate în
considerare. Susţinerea reclamantului că el nu a semnat procesele-verbale ale Adunărilor generale în
calitate de administrator a fost corect înlăturată de prima instanţă pe baza probelor enumerate în
cuprinsul considerentelor.
De altfel, interpretarea dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 republicată, instituie
solidaritatea răspunderii în societăţile cu mai mulţi administratori, arătând în continuare situaţiile în
care administratorii nu răspund atunci când aceştia au făcut să se constate în registrul deciziilor
consiliului de administraţie împotrivirea lor scrisă şi încunoştinţarea cenzorilor sau a auditorilor
financiari despre aceste situaţii. Chiar dacă administratorul nu a asistat la o şedinţă, el rămâne
răspunzător dacă în termen de o lună de când a luat cunoştinţă de acesta, nu a făcut împotrivirea scrisă
mai sus arătată. S-a dovedit fără putinţă de tăgadă că reclamantul nu a procedat conform dispoziţiilor
legale mai sus arătate. Chiar dacă potrivit dispoziţiilor art. 186 din Legea nr. 31/1990 republicată,
aprobarea situaţiilor financiare anuale nu împiedică exercitarea acţiunii în răspundere împotriva
administratorilor, nu înseamnă că aceasta devine automat admisibilă, ci doar atunci când sunt

84
întrunite toate elementele răspunderii civile: fapta ilicită, vinovăţia, legătura de cauzalitate şi
prejudiciul produs societăţii comerciale.
Aşa fiind, faţă de considerentele mai sus expuse, ţinând cont şi de dispo- ziţiile art. 296 teza I C.
proc. civ., prezentul apel va fi respins, cu consecinţa păstrării în totul a hotărârii atacate.
1 .2. Administratorii răspunzători
În lumina modificărilor Legii nr. 31/1990 a societăţilor comerciale aduse prin Legea nr. 441/2006
termenul de administrator trebuie interpretat într-un sens mai larg deoarece desemnează mai multe
categorii de organe sociale stabilite în mod oficial prin lege. Astfel, considerăm că este esenţial a
determina cu precizie cine sunt administratorii răspunzători dintre organele de gestiune şi conducere ale
societăţii pe acţiuni. v în cadrul secţiunii a lll-a a Legii nr. 31/1990 a societăţilor comerciale, intitulată
„Despre administraţia societăţii" legiuitorul a introdus două subsecţiuni noi respectiv, sistemul unitar şi
sistemul dualist. Prin urmare, fondatorii societăţii pe acţiuni pot opta între cele două sisteme de
administrare, unitar şi dualist.
1.2.1. Administratorii sistemului unitar
În sistemul unitar, art. 137 prevede: „Societatea pe acţiuni este administrată de unul sau mai mulţi
administratori. Când sunt mai mulţi administratori, ei constituie un consiliu de administraţie." Prin acest
articol Legea nr. 31/1990 menţine reglementarea tradiţională a administraţiei societăţii pe acţiuni prin
unul sau mai mulţi administratori care pot forma consiliul de administraţie. Conform art. 142, consiliul
de administraţie este însărcinat cu „îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea
obiectului de activitate al societăţii". Prin urmare, el este organul care gestionează societatea şi o
reprezintă în raporturile cu terţii şi care răspunde în calitate de administrator pentru îndeplinirea
atribuţiilor sale.
Potrivit art. 143, consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau multor
directori, numind pe unul din ei director general. Vechea reglementare prevedea posibilitatea delegării
unora din puterile consiliului de administraţie unui comitet de direcţie, compus din membri aleşi dintre
administratori. Prin renunţarea la comitetul de direcţie, reglementarea actuală permite delegarea
conducerii societăţii unei singure persoane sau mai multora, care vor fi directori, dar care, conform art.
143 alin. (2), pot fi numiţi dintre administratori sau din afara consiliului de administraţie. Ni se pare
evident că directorii numiţi dintre administratori răspund în această calitate în aceleaşi condiţii ca şi
membrii consiliului de administraţie.
Ce se întâmplă însă cu directorii neadministratori numiţi de către consiliul de administraţie? La o
primă examinare a problemei am fi tentaţi să spunem că aceşti directori, neavând calitatea de admi-

85
nistratori, nu pot fi răspunzători în această calitate. Cu toate acestea, pentru a înlătura o asemenea
interpretare periculoasă pentru societate, legiuitorul a prevăzut la art. 152: ,,{1) Directorii sunt
răspunzători pentru neîndeplinirea îndatoririlor lor. Prevederile art. 1371 alin. (3), ale art. 1441, 1443,
1444, 150 şi ale art. 15312 alin. (4) se aplică directorilor în aceleaşi condiţii ca şi administratorilor/' Prin
acest text legea stabileşte că sarcinile şi îndatoririle administratorilor sunt obligatorii şi pentru directori
fără a exista vreo diferenţiere în regimul juridic al acestora după cum sunt sau nu membri în consiliul de
administraţie. De altfel, răspunderea directorilor se impune şi pe considerentul că membrii consiliului de
administraţie deleagă conducerea societăţii către aceştia, ceea ce semnifică un transfer de putere, un
mandat de administrare.
Din punct de vedere al naturii juridice, s-a reţinut în practica judiciară101, chiar înainte de
modificarea legii, că răspunderea directorului executiv al societăţii comerciale este de natură civilă, fiind
reglementată prin art. 152 al Legii nr. 31/1990, iar nu de natură materială, conform Codului muncii:
Judecătoria Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 4672 din 16 iulie 2002, a admis contestaţia formulată de T.N.
şi a anulat decizia nr. 47 din 22 iunie 2000, prin care S.C. C. S.A. i-a imputat suma de 174.041.198 de
lei, reprezentând contravaloarea bunurilor livrate unei societăţi comerciale insolvabile, Instanţa a
reţinut, în esenţă, că deşi contestatorul, în calitate de director economic al societăţii, a semnat
contractul de livrare a bunurilor, nu el este autorul prejudiciului, ci persoana care a reprezentat pe
beneficiar, ascunzând faptul insolvabilităţii.
Tribunalul Sibiu, prin decizia nr. 1306 din 16 decembrie 2002, a admis recursul declarat de S.C.
C. S.A., a casat sentinţa instanţei de fond şi a respins contestaţia, menţinând decizia de imputare.
Recursul în anulare declarat de procurorul general, în temeiul art. 330 C. proc. civ. - în vigoare
la data pronunţării deciziei instanţei de recurs -este întemeiat.
S.C. C. S.A. Sibiu, care este societate comercială pe acţiuni, a încălcat prevederile din Codul
muncii şi din Legea nr. 31/1990, prin care se reglementează răspunderea administratorilor din
societăţile comerciale, cu care sunt asimilaţi şi directorii executivi, pentru pagubele pe care le cauzează
societăţii în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor ce le revin. Potrivit art. 144 alin. (1), raportat la art.
72-73 din Legea nr. 31/1990, obligaţiile şi răspunderea administratorilor societăţilor comerciale sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat, răspunderea lor fiind contractuală civilă şi, în
acelaşi timp, o răspundere legală. Aceeaşi natură civilă o au, faţă de societatea comercială, şi directorii
executivi ai societăţii, care sunt asimilaţi cu administratorii chiar atunci când sunt salariaţi ai acesteia,
şi poartă, faţă de societate, o răspundere civilă, iar nu o răspundere materială-în înţelesul Codului
101
I.C.C.J., Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia civilă nr. 5795 din 21 octombrie 2004, www.scj.ro

86
muncii - cu privire la daunele produse societăţii comerciale din vina şi în legătură cu munca lor,
conform art. 147 din Legea nr. 31/1990.
Aşa fiind, utilizarea, de către intimata societate comercială, a unui titlul executor prevăzut de
Codul muncii (decizia de imputare) pentru recuperareaI unei pagube care se pretinde că a fost produsă
societăţii de către directorul comercial T.N. este nelegală, ea neputând fi recuperată decât pe calea
unei acţiuni la instanţele de drept comun.
Neobservând dispoziţiile legale menţionate, atunci când a soluţionat recursul declarat de intimata
recurentă S.C. C. S.A., Tribunalul Sibiu a pronunţat hotărârea sa cu încălcarea esenţială a legii, ceea
ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei, motiv pentru care s-a admis recursul în anulare, s-a casat
decizia atacată şi s-a respins recursul introdus împotriva sentinţei pronunţată de Judecătoria Sibiu.
In doctrină s-a arătat că, deşi textul art. 152 alin. (2) consacră un regim juridic al răspunderii
asemănător cu cel al administratorilor şi pentru directorii executivi, în realitate, directorii nu sunt direct
responsabili faţă de acţionari, ci faţă de consiliul de administraţie, ai cărui mandatari sunt102.
în concluzie, în sistemul unitar de administrare administratorii răspunzători sunt: administratorul
numit, membrii consiliului de administraţie şi directorii delegaţi de către consiliul de administraţie.
1 .2.2. Administratorii sistemului dualist
Prin modificarea art. 153 şi introducerea a unsprezece noi articole legiuitorul a conferit
fondatorilor societăţii pe acţiuni un sistem alternativ de administrare. Art. 153 alin. (1) prevede: „Prin
actul constitutiv se poate stipula că societatea pe acţiuni este administrată de un directorat şi de un
consiliu de supraveghere".
Art. 1531 alin. (1) atribuie conducerea societăţii pe acţiuni directoratului, care „îndeplineşte actele
necesare şi utile pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii". Rezultă deci că directoratul,
format din unul sau mai mulţi membri, este asimilabil consiliului de administraţie din sistemul unitar.
Membrii directoratului sunt cei care gestionează societatea şi o reprezintă în raport cu terţii şi în justiţie,
După cum prevede art. 1533 alin. (1). Din aceste considerente, membrii directoratului sunt răspunzători
ca administratori pentru neîndeplinirea îndatoririlor ce le revin în acelaşi mod ca şi membrii consiliului
de administraţie.
Prin urmare, în sistemul dualist administratorii răspunzători sunt membrii directoratului. De altfel,
examinând această problemă, doctrina franceză103 reţine ca nu sunt administratori de drept membrii

102
Ch. Piperea, în St. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe articole,
Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2009, p. 612.
103
Y. Guyon, Societes Traite, Responsabilite civile des administrateurs,actualise par Benoit le Bars, Editions du Juris-
Classeur,Paris, 2002, p.6

87
consiliului de supraveghere chiar dacă aceştia sunt personal răspunzători pentru faptele comise în timpul
executării mandatului lor. Puterile conferite consiliului de supraveghere şi preşedintelui acestuia de către
lege nu pot modifica caracterul de organ social însărcinat exclusiv cu supravegherea directoratului.
1.3. Condiţie de existenţă a răspunderii administratorilor
Natura juridică deopotrivă contractuală şi delictuală a răspunderii administratorului societăţii pe
acţiuni a obligat doctrina de drept comercial să identifice acele condiţii de antrenare comune a acestei
răspunderi, atât faţa de societate şi asociaţi, cât şi faţă de terţi. Astfel, doctrina104 a enumerat cu
consecvenţă următoarele condiţii obligatorii ale existenţei răspunderii civile a administratorului:
- existenţa unei legături contractuale între persoana responsabilă (administrator) şi victimă;
- existenţa unei fapte ilicite constând într-o nerespectare a unei obligaţii contractuale sau legale,
prin care se aduce atingere unui drept subiectiv sau unui interes al persoanei vătămate;
- producerea unui prejudiciu;
- existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
- vinovăţia administratorului care a săvârşit fapta ilicită; inexistenţa unei cauze de nerăspundere
Spre deosebire de orientarea doctrinei române, doctrina franceză105, pornind tot de la problema
dublei naturi juridice a răspunderii administratorului, nu stabileşte o serie de condiţii comune răspunderii
contractuale şi delictuale. Autorii francezi determină pe de o parte, condiţiile proprii ale răspunderii
administratorului faţă de societate şi faţă de asociaţi106, iar pe de altă parte, condiţiile răspunderii
administratorului faţă de terţi.
1.3.1. Existenţa unei legături contractuale între administrator şi persoana păgubită
Această condiţie constituie temeiul juridic al răspunderii contractuale a administratorului faţă de
societate şi asociaţi. Lipsa acestei condiţii determină antrenarea unei răspunderi delictuale dacă sunt
întrunite condiţiile acesteia. La rândul ei, legătura contractuală presupune întrunirea anumitor cerinţe,
identificate de către doctrina de specialitate107 ca fiind următoarele:
a) legătura contractuală să constea din încheierea unui contract de mandat specific
administratorului societăţii comerciale. în fapt, contractul de mandat al administratorului este
materializat prin numirea administratorului prin actul constitutiv al societăţii sau prin hotărârea adunării
generale a asociaţilor, conform art. 137 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 31/1990.
104
C. Bîrsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, op. cit, p. 262; E. Munteanu, Regimul juridic al administratorilor societăţilor
comerciale, Ed. AII Beck, 2000, p. 268.
105
J. Mestre, G. Flores, Lamy societes commerciales, Lamy S.A., Paris, 1988, p. 272-273.
106
Acestea sunt de fapt condiţiile răspunderii civile: existenţa unei culpe, producerea unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate
între fapta ilicită a administratorului şi prejudiciul produs.
107
C. Bîrsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, op. cit., p. 263; F. Munteanu, op. cit., p. 269.

88
 b) contractul trebuie să întrunească toate condiţiile de valabilitate. Prin condiţii de valabilitate se
înţeleg atât toate condiţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru un astfel de contract cât şi cele
referitoare la incompatibilităţi şi interdicţii'. Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, rezultă că
administratorul a exercitat un mandat nul care nu poate antrena răspunderea sa contractuală, ci doar una
delictuală.
c) contractul de mandat trebuie să prevadă conduita la care este obligat administratorul. Această
cerinţă se referă la drepturile şi îndatoririle administratorului pe care acesta trebuie să le îndeplinească
„cu prudenţa şi diligenta unui bun administrator" după cum prevede art. 144108 alin. (1) din Legea nr.
31/1990. Dacă administratorul nu respectă conduita impusă de contractul de mandat şi săvârşeşte fapte
ilicite va fi antrenată răspunderea sa.
1.3.2. Existenţa unei fapte ilicite
Antrenarea răspunderii civile a administratorului presupune întotdeauna comiterea unei fapte
ilicite. Conform definiţiilor doctrinare109 fapta ilicită este orice faptă prin care, încălcându-se normele
dreptului obiectiv, se aduce atingere unui drept subiectiv sau unui interes aparţinând unei alte persoane.
Prin urmare, fapta ilicită a administratorului constă în neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare
a obligaţiilor pe care legea şi statutul societăţii i le impun având drept consecinţă prejudicierea
intereselor societăţii, asociaţilor sau terţilor.
Deoarece niciun text legal nu cuprinde o enumerare completă a obligaţiilor administratorului unei
societăţi, nu se pune problema de a identifica cu precizie toate acele fapte ilicite pe care administratorul
le poate săvârşi prin nerespectarea obligaţiilor sale. De aceea, doctrina comercială s-a mărginit la a
institui principiul general al răspunderii administratorului în cazul comiterii unei fapte ilicite şi în a
identifica unele criterii de determinare a acestor fapte.
Astfel, s-a arătat110 că în funcţie de modul de exteriorizare, faptele ilicite pot fi atât corni sive, cum
este de exemplu fapta administratorului de a încredinţa lichidităţile societăţii unei bănci a cărei
insolvabilitate este iminentă, cât şi omisive, respectiv neîndeplinirea unei obligaţii de către
administrator.
Alţi autori111 au clasificat faptele ilicite ale administratorilor în funcţie de momentul în care au fost
săvârşite raportat la existenţa societăţii: fapte ilicite legate de constituirea societăţii, fapte ilicite legate
de gestionarea societăţii, fapte ilicite legate de modificarea, transformarea societăţii sau încetarea

108
Este vorba de interdicţii şi incapacităţi precum cele prevăzute de Legea nr. 31/1990 la art.6, art. 145 alin. (2).
109
C. Bîrsan, Al. Ţiclea, V, Dobrinoiu, M. Toma, op. cit., p.264.
110
Idem.
111
J. Mestre, C. Flores, op. cit., p. 876.

89
existenţei acesteia.
Un alt criteriu112 se referă la clasificarea faptelor ilicite după cum acestea reprezintă o încălcare a
prevederilor Legii nr. 31/1990 sau a altor legi speciale, a contractului de societate sau a statutelor.
Cu toate că o enumerare completă a tuturor faptelor ilicite nu este posibilă, considerăm că se
impune o clasificare mai nuanţată a acestora, mai ales având în vedere tendinţa tot mai crescândă a
legiuitorului de a impune o deontologie cât mai riguroasă administratorului societăţilor comerciale.
În primul rând, toate obligaţiile administratorului au la origine, mai mult sau mai puţin, obligaţia
generală de competenţă, de diligentă şi de bună-credinţă care incumbă acestuia. Administratorul trebuie
să acţioneze în toate situaţiile în interesul societăţii şi nu al lor personal.
Plecând de la aceste principii, doctrina franceză113 impune o clasificare a faptelor ilicite a
administratorului pe care o considerăm justă. Astfel, administratorii unei societăţi pot fi făcuţi
responsabili fie de nerespectarea legilor, fie de încălcare prevederilor contractelor de societate şi
statutelor, fie de culpe de gestiune.
În consecinţă, fapte ilicite ale administratorilor pot fi clasificate în trei categorii: fapte care
reprezintă nerespectări ale legilor, fapte care reprezintă încălcări ale statutelor şi fapte care reprezintă
culpe de gestiune.
1.3.2.1. Nerespectarea dispoziţiilor legale
Nerespectarea de către administrator a unei dispoziţii legale reprezintă o faptă ilicită dacă rezultă
un prejudiciu pentru societate sau pentru terţi şi poate constitui un motiv de antrenare a răspunderii
civile.
Nerespectarea poate să privească atât dispoziţii ale Legii nr. 31/1990 cât şi dispoziţii ale legilor
speciale aplicabile societăţilor comerciale precum şi tuturor operaţiunilor economice. De exemplu, astfel
de fapte ilicite pot consta în: refuzul administratorului de a convoca adunarea generală „cel puţin o dată
pe an, în cel mult cinci luni de la încheierea exerciţiului financiar" după cum prevede art. 111 din Legea
nr. 31/1990; fixarea de către administrator personal a remuneraţiei sale fără să fie aprobată de către
adunarea generală ordinară; inexactitatea, întârzierea sau refuzul administratorului de a comunica
situaţiile financiare ale societăţii către acţionari etc.
1.3.2.2. Încălcarea prevederilor contractului de societate şi statutului
Contractul de societate şi statutul au o natură juridică asimilabilă legilor. Respectarea dispoziţiilor
lor reprezintă o obligaţie a administratorilor mai ales în cazurile în care statutele cuprind clauze de

112
S. David, F. Baias, op. cit., p. 22, 23.
113
Yv. Guyon, op. cit., p. 9 şi urm.

90
limitare a puterilor lor. De aceea, încheierea unor acte sau desfăşurarea de către administrator a unor
operaţiuni cu depăşirea limitelor puterilor acordate prin statut este o faptă ilicită de natură să antreneze
răspunderea civilă a acestuia.
1.3.2.3. Culpe de gestiune
Culpele de gestiune reprezintă faptele ilicite săvârşite cel mai frecvent de către administratori şi
cele mai des invocate în practică. Regimul lor probator este însă unul dificil întrucât se referă de multe
ori la fapte care nu contravin expres dispoziţiilor legale sau statutare.
Instanţele care sunt sesizate să verifice actele de gestiune nu pot judeca oportunitatea deciziilor de
gestiune114. în exercitarea controlului legalităţii actelor de gestiune instanţele nu pot decât sa le cerceteze
şi să hotărască dacă procesul decizional a fost corect. Faptul că afacerile societăţii se află într-o stare
dificilă nu înseamnă neapărat că este culpa preşedintelui consiliului de administraţie cu atât mai mult cu
cât acesta şi-a asumat doar o obligaţie de mijloace. Mai mult decât atât, dacă gestiunea unui
administrator este corectă şi acesta a acţionat de bună-credinţă si în respectul legilor, nu este corect să se
antreneze răspunderea sa pentru o faptă care poate reprezenta o eroare de moment.
Pentru a se putea pronunţa hotărâri echitabile jurispru-denţa franceză a clasificat culpele de
gestiune în trei categorii de fapte ilicite: fapte contrare intereselor societăţii, imprudenţe şi neglijenţe.
Faptele contrare intereselor societăţii se referă la nerespectarea de către administrator a obligaţiei
generale de a pune interesele societăţii mai presus de interesele sale personale. Administratorii sunt
desemnaţi de către adunarea generală pentru a reprezenta cât mai bine interesele societăţii şi pentru a se
ocupa de afacerile acesteia şi nu pentru a se îmbogăţi în detrimentul ei. Obligaţia generală de a urmări
interesele societăţii se referă în cazul administratorului unei societăţi pe acţiuni şi la protejarea
interesului acţionarilor.
Au fost considerate acţiuni contrare intereselor societăţii fapte precum garantarea de către
administrator a unei creanţe personale cu un bun al societăţii, deturnarea clientelei societăţii de către
administrator în folosul său personal, finanţarea pe ascuns de către preşedintele consiliului de
administraţie a unei societăţi în scopul de a achiziţiona acţiuni de la societatea pe care o administrează,
rambursarea de către administrator a unor cheltuieli fictive sau atribuirea unor remuneraţii nejustificate,
utilizarea de către administrator a renumelui societăţii pentru prestigiul său sau pentru a obţine
notorietate de natură politică.
Alături de faptele contrare intereselor societăţii sunt considerate culpe de gestiune şi imprudenţele
săvârşite de către administratori în gestionarea patrimoniului social. Astfel, constituie o imprudenţă fapta
114
Y. Guyon, op. cit, p. 10-11.

91
de împrumuta fonduri sociale în condiţiile în care rambursarea pare puţin probabilă, fapta de a angaja
societatea în operaţiuni economice inaccesibile pentru societate din punct de vedere al costurilor.
Nerespectarea de către administratori a obligaţiei de a-şi îndeplini îndatoririle cu diligentă
reprezintă o altă categorie a culpelor de gestiune, neglijenţele. Lipsa de informare, de interes,
necompetenţa, nepăsarea faţă de afacerile societăţii constituie tot atâtea fapte ilicite care pot antrena
răspunderea administratorului. Nu mai sunt tolerate în practică persoanele care exercită funcţia de
administrator în mod formal. Toţi administratorii trebuie să se asigure că organele societăţii funcţionează
corect şi să efectueze în mod eficient gestiunea societăţii şi controlul gestiunii. Sunt considerate
neglijenţe xlin partea administratorului fapte precum lipsa supravegherii angajaţilor, toleranţa creanţelor
din gestiune, disimularea neregulilor etc.
1.3.3. Producerea unui prejudiciu
Săvârşirea de către administrator a unei fapte ilicite nu determină în mod automat antrenarea
răspunderii civile a acestuia. Este necesar ca prin acea faptă ilicită societatea, asociaţii sau terţii să fi
suferit un prejudiciu, Dacă acesta nu există, acţiunea în justiţie a creditorului va fi respinsă ca fiind
lipsită de interes. Pentru a putea fi reparat, prejudiciul trebuie să fie personal şi cert. Curtea de Casaţie
franceză a observat115 că fapta de a comunica cu întârziere anumite informaţii acţionarilor nu antrenează
răspunderea administratorilor atât timp cât acţionarii nu au fost prejudiciaţi prin întârziere.
1.3.4. Existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu
Pentru a se antrena răspunderea administratorului instanţa trebuie să constate că prejudiciul suferit
de societate, de asociaţi sau de terţi este cauzat de fapta ilicită a acestuia. Regimul probator al legăturii
de cauzalitate este unul extrem de dificil deoarece aşa cum a remarcat şi doctrina116 „este vorba de fapte
comise cu mult timp în urmă care s-au produs concomitent cu alte fapte, cu alţi factori de mediu,
irepetabili, care au influenţat asupra rezultatelor societăţii comerciale, cum ar fi conjunctura
economică".
1.3.5. Vinovăţia administratorului care a săvârşit fapta ilicită
Antrenarea răspunderii civile a administratorului presupune întotdeauna existenţa vinovăţiei
acestuia. Jurisprudenţa dreptului comercial a stabilit că pentru a se antrena răspunderea administratorului
trebuie să fie dovedită vinovăţia acestuia, care se manifestă prin neexecutarea, executarea cu întârziere
sau necorespunzătoare a obligaţiilor care-i revin potrivit legii şi statutului societăţii.
Din analiza dispoziţiilor legale doctrina117 a concluzionat că vina administratorului se prezumă
115
Curtea de Casaţie, civ. 29 juin 1899, D.P., 1905 I, p. 191.
116
C. Bîrsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, op. cit., p. 267.
117
C. Bîrsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, op. cit., p. 268.

92
automat ori de câte ori se constată o neexecutare, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligaţiilor din partea administratorului.
Considerăm că asupra acestei probleme se impun anumite distincţii. Pentru a putea răspunde la
întrebarea daca vina administratorului se prezumă sau trebuie dovedită trebuie să examinăm natura
juridică a obligaţiilor administratorului.
Astfel, obligaţiile prevăzute expres de Legea nr. 31/1990 în sarcina administratorului cum sunt cele
de a convoca anual adunarea generală ordinară, de a comunica acţionarilor situaţiile financiare ale
societăţii, de a ţine registrele societăţii, de a efectua anumite formalităţi de publicitate sunt obligaţii de
rezultat, deoarece este vorba de nerespectări ale legii sau statutului societăţii. Prin urmare, în cazul
neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestora de către administrator, culpa sa este
prezumată şi se va antrena răspunderea civilă a acestuia.
În schimb, obligaţiile care ţin de gestionarea societăţii, de luarea celor mai bune decizii pentru
realizarea profitului şi a exerciţiului financiar anual, de control şi supraveghere a directorilor executivi
sunt obligaţii de mijloace, prin care administratorul se obligă să depună toată prudenţa şi diligenta sa
pentru a obţine rezultatele cele mai bune. De aceea, starea proastă a afacerilor unei societăţi nu ne
permite să prezumăm automat culpa administratorului. în consecinţă, pentru antrenarea răspunderii
administratorului în cazul obligaţiilor de mijloace, societatea, asociaţii sau terţii interesaţi trebuie să
dovedească vinovăţia acestuia.
Doctrina franceză118, pentru a rezolva controversa, a recurs la aplicarea nu a unei prezumţii
generale de culpă ci a unei prezumţii a imputabiilităţii. Cu alte cuvinte, administratorul, fie preşedinte al
consiliului de administraţie sau al directoratului sau directorul general, este prezumat ca fiind autorul
deciziilor privind afacerile societăţii, chiar dacă ele sunt aplicate de un alt organ al acesteia. Curtea de
Casaţie franceză a precizat că prezumţia de imputabilitate nu este contrară prezumţiei de nevinovăţie. în
acest sens s-a arătat119 că administratorul unei societăţi învinuit că a încercat să se sustragă de la plata
TVA nu poate să invoce în apărarea sa faptul că şi-a delegat puterile directorului financiar atât timp cât
şi-a păstrat dreptul de a semna cecurile şi cât îşi exercită autoritatea asupra societăţii.
Noua formulă a Legii nr. 31/1990 instituie în sarcina administratorului drepturi şi obligaţii ale
administratorilor specifice dreptului britanic şi american, precum: obligaţia de prudenţă şi diligentă,
obligaţia de loialitate, obligaţia de confidenţialitate, dreptul de a fi informaţi.

118
Y. Cuyon, op. cit., p. 9.
119
Cass. Crim. 19 aout 1997: Bull crim.no. 285; Bull Joly 1998, p. 36.

93
 S-a arătat în doctrină120 că potrivit doctrinei şi jurisprudenţei americane121, obligaţia de diligentă
presupune ca administratorul să acţioneze într-o manieră în care s-ar comporta o persoană prudentă, în
circumstanţe similare, faţa de propriile sale afaceri, cu grija care s-ar aştepta în mod rezonabil de la un
om prudent. În practică, conţinutul acestei obligaţii constă în obligaţia administratorilor de a se informa
corespunzător înaintea luării unei decizii de afaceri, obligaţia de a supraveghea îndeaproape activitatea
directorilor şi a personalului subordonat, obligaţia de a acţiona cu prudenţă şi atenţie în luarea deciziilor
de afaceri.
In conformitate cu prevederile dreptului comun, culpa poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Dificultăţile de probaţiune a culpei intervin în cazul culpelor de gestiune care nu contravin expres
normelor legale. Este vorba de examinarea anumitor decizii de afaceri luate de administratori şi care
ulterior s-au dovedit păguboase pentru societate. Instanţele nu se pot pronunţa asupra oportunităţii
deciziei respective, mai ales având în vedere că gestiunea unei societăţi presupune întotdeauna asumarea
unor riscuri inerente desfăşurării activităţilor comerciale.
Aprecierea culpei se realizează în funcţie de criteriul stabilit în art. 1080 alin. (1) C. civ. care
precizează că diligenta (...) este întotdeauna aceea a unui bun proprietar. Prin urmare, culpa se apreciază
in abstracto prin referinţă la conduita unui bun proprietar, diligent, activ. Acest lucru nu înseamnă că
instanţele nu vor ţine seama şi de elementele in concreto, de circumstanţele în care se găsea
administratorul. Potrivit opiniei dominante în doctrina comercială, standardul bunului administrator
trebuie apreciat în raport de un individ cu experienţă şi cunoştinţe speciale, mai mult decât medii. în ce
ne priveşte, aşa cum am mai arătat în cursul acestei lucrări, considerăm că în cazul societăţii pe acţiunii
administratorul trebuie să aibă conduita unui profesionist, bazată pe cunoştinţe tehnice, juridice şi
economice, precum şi experienţă socială în mediul de afaceri. Pe de altă parte, este firesc, de altfel, ca
aprecierea diligentei să nu fie aceeaşi în cazul administratorului unei societăţi cu răspundere limitată de
dimensiuni familiale, ca şi în cazul unui preşedinte al consiliului de administraţie al unei societăţi pe
acţiuni cotate la bursă.
13.6. Inexistenţa unei cauze de nerăspundere
Cauzele de nerăspundere a administratorului societăţii comerciale au fost clasificate în mod diferit
de către doctrina de drept comercial.

120
R.N. Catană, Obligaţia de diligentă şi prudenţă a administratorilor în contextul reformei dreptului societăţilor comerciale,
în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru, Studii juridice alese, Ed. CH. Beck, p. 136.
121
M. Bradley, C. Schipani, The relevance of the duty of care standard in corporate governance, lowa Law Reiew, nr 75, p.6
şi urm. citată de R. N. Catană, în op. cit. , p. 138.

94
 Astfel, unii autori122 au identificat drept cauze de nerăspundere acele împrejurări care înlătură
caracterul ilicit al faptei, respectiv: starea de necesitate, îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise
de lege, clauza de nerăspundere.
Alţi autori123 au calificat drept cauze de nerăspundere cauzele generale de drept civil, precum forţa
majoră, cazul fortuit, fapta celui prejudiciat şi fapta unui terţ pentru care administratorul nu este ţinut să
răspundă.
În dreptul francez124 clauzele de nerăspundere sunt atât de domeniul dreptului comun cât şi
specifice legislaţiei comerciale. Ele sunt: forţa majoră, cazul fortuit, fapta asociaţilor, societăţii sau a
altor administratori, absenţa culpei.
În afară de aceste cazuri de nerăspundere, în practica judiciară, administratorii invocă în apărarea
lor, în faţa instanţelor, împrejurări precum: lipsa de experienţă, buna credinţă, lipsa independenţei în
luarea deciziilor, delegarea puterilor. Deşi aceste împrejurări nu sunt consacrate de către doctrină drept
cauze de nerăspundere o analiză a lor ni se pare interesantă mai ales din perspectiva practicii judiciare.
Astfel, în ceea ce priveşte lipsa de experienţă în conducerea afacerilor societăţii nu poate constitui
decât cel mult o circumstanţă de care instanţa poate să ţină seama în aprecierea vinovăţiei
administratorului. Ea nu poate să constituie o cauză de nerăspundere deoarece prin acceptarea calităţii de
administrator acesta şi-a asumat obligaţia de gestiune şi reprezentare a societăţii în mod diligent şi activ,
iar lipsa sa de experienţă nu mai poate constitui o scuză din moment ce a acceptat calitatea de
administrator.
De asemenea, invocarea bunei credinţe de către administrator nu poate să aibă drept efect
exonerarea de răspundere a acestuia întrucât, aşa cum am arătat anterior, administratorii răspund şi de
fapte ilicite omisive cum sunt neglijenţele în gestionarea afacerilor societăţii, care, chiar comise
neintenţionat şi cu bună credinţă, determină antrenarea răspunderii. Buna credinţă rămâne, la fel ca şi
lipsa de experienţă, o circumstanţă pe care instanţa poate să o ia în considerare în aprecierea vinovăţiei
administratorului.
O altă împrejurare invocată de administratori în apărarea lor este faptul că au fost obligaţi în luarea
deciziei contestate de către acţionarul majoritar. Nici această împrejurare nu poate constitui cauză de
nerăspundere a administratorului întrucât considerăm că este culpa acestuia de a fi ajuns într-o situaţie în
care nu-şi exercită drepturile şi îndatoririle in mod real ci în mod formal.
Uneori, administratorii invocă în apărare lor faptul că şi-au delegat puterile unor alte persoane din
122
C. Bîrsan, A. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, op. cit., p. 265.
123
Gh. Piperea, Societăţi comerciale, piaţa de capital. Acquis comunitar, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 175.
124
Y. Guyon, op. cit., p. 17.

95
cadrul societăţii şi acestea sunt în realitate răspunzătoare de prejudiciul cauzat. Cu toate acestea,
administratorii nu pot sa-şi delege toate puterile, iar însărcinarea unor funcţionari ai societăţii cu
îndeplinirea unora din atribuţiile administratorului nu poate constitui o cauză de nerăspundere a acestuia.
De exemplu, numirea de către preşedintele consiliului de administraţie a unei comisii formată din
funcţionari ai societăţii pentru ţinerea Registrului acţionarilor sub directa supraveghere a consiliului de
administraţie nu înlătură răspunderea consiliului pentru ţinerea corectă a registrului.
1.4. Formele de răspundere civilă
Doctrina de drept comercial a distins în cadrul răspunderii civile a administratorului trei forme de
manifestare a acesteia: răspunderea ordinară faţă de societate şi asociaţi, răspunderea excepţională faţă
de terţi, răspunderea agravată faţă de creditorii sociali, în cazul falimentului societăţii.
1.4.1. Răspunderea civilă ordinară faţă de societate
În cazul antrenării răspunderii civile faţă de societate, administratorul răspunde pentru
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor sale, stabilite prin
statutul societăţii, Legea nr. 31/1990 sau hotărârile adunărilor generale.
Răspunderea faţă de societate cunoaşte două forme: o răspundere directă, atunci când prejudiciul
este cauzat societăţii şi o răspundere de regres, când prejudiciul a fost cauzat unui terţ, iar societatea l-a
despăgubit.
Temeiul juridic al acţiunii în regres a constituit subiectul uno discuţii doctrinare. Unii autori125 au
considerat ca temeiul de drept a acţiunii în regres în constituie art. 1000 alin. (3) C, civ. respectiv
raportul de prepuşenie care există între administrator şi societate. Alţi autori126 invoca drept temei al
răspunderii de regres art. 35 alin. (3) şi (4) din Decretul nr. 32/1954, conform cărora administratorul
răspunde în calitate de organ al societăţii comerciale pentru orice faptă ilicită săvârşită „cu prilejul
exercitării funcţiei încredinţate". Considerăm că este întemeiată această ultimă opinie, având în vedere
caracterul specific al răspunderii administratorului faţă de răspunderea clasică a prepusului faţă de
comitentul său.
1.4.2. Răspunderea civilă faţă de asociaţi
Acest caz de răspundere civilă se referă la acele împrejurări în care administratorul unei societăţi
comerciale a produs prin conduita sa prejudicii asociaţilor. Este vorba de fapte precum: deturnarea
dividendelor cuvenite asociaţilor, neconvocarea asociaţilor la adunările generale astfel încât aceştia să
nu-şi poată exercita dreptul de vot etc.
125
C. Bîrsan, A. Jiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, op. cit., p. 313.
126
Gh. Piperea, op. cit, p. 169-170, E. Munteanu, Regimul juridic al administratorilor societăţilor comerciale, Ed. AII Beck,
2000, p. 282.

96
 În aceste împrejurări, asociaţii trebuie să facă dovada existenţei unui prejudiciu individual şi a
legăturii de cauzalitate între prejudiciul suferit şi fapta administratorului:
În speţă, doi acţionari ai societăţii comerciale M.M. S.A. solicită antrenarea răspunderii civile a
administratorilor B.O. şi V.S. pentru neîndeplinirea de către aceştia în mod corespunzător a obligaţiilor
asumate de către societate prin contractul de privatizare încheiat cu A. V.A.S. şi în consecinţă, obligarea
acestora, în solidar, la plata echivalentului în lei la data plăţii a sumelor de 2003,55 dolari, respectiv
2148,90 dolari, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat din culpa lor în îndeplinirea atribuţiilor
de administratori. „Analizând actele dosarului instanţa reţine că prin contractul de vânzare-cumpărare
de acţiuni nr. 25/14.01.1999 F.P.S. a înstrăinat acţionarului majoritar al S.C M.M. S.A., respectiv
Asociaţia Salariaţilor M.M. PAS un număr de 118.666 acţiuni ale societăţii, iar asociaţia s-a obligat să
efectueze în societate, din surse proprii sau surse atrase pe numele său, pe o perioada de 3 ani, ulterior
prelungită la 5 ani, începând cu anul 1999, o investiţie/aport de capital în valoare totală de 128.346
dolari SUA. Prin două adrese Asociaţia Salariaţilor a comunicat celor doi reclamanţi că la datele de
04.09.2003 şi 24.10.2003 au avut loc adunările generale extraordinare ale societăţii, în care au fost
analizate măsurile ce trebuie luate pentru îndeplinirea obligaţiilor de investiţii asumate prin contractul
menţionat. Având în vedere că programul de investiţii nu a putut fi realizat din profitul net cuvenit PAS,
s-a hotărât că, în baza O.G. nr. 40/2003, care modifică şi completează O.G. nr. 25/2002, ca membrii
PAS să contribuie cu sume virate în contul PAS proporţional cu ponderea acţiunilor deţinute în cadrul
asociaţiei. Astfel, raportat la numărul de acţiuni deţinute de reclamanţi, acestora li s-a comunicat că au
dreptul să contribuie la realizarea investiţiei cu suma de 2148,90 lei dolari SUA, în cazul reclamantului
M.l. şi 2003,55 dolari SUA, în cazul reclamantului C.O. De asemenea, s-a precizat că în cazul în care
reclamanţii nu dispun de banii necesari, nu pierd numărul de acţiuni pe care le-au cumpărat iniţial în
cadrul PAS, la care se vor adăuga numărul de acţiuni cuvenite după majorarea capitalului social şi
realizate din profitul net. Reclamanţii nu au depus sumele respective.
Din expertiza contabilă efectuată în cauză a rezultat că profitul net realizat de societate în
perioada 1999-2003 nu era suficient pentru acoperirea integrală a programului de investiţii asumat de
asociaţie şi apărea necesară completarea aportului în numerar sau alte surse atrase. Instanţa consideră
că în cauză nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii pârâţilor, nefiind făcută dovada
prejudiciului cauzat reclamanţilor şi a culpei pârâţilor. Astfel, aşa cum rezultă şi din adresele
comunicate reclamanţilor, aceştia nu au fost obligaţi să contribuie la realizarea investiţiei de către
PAS, iar în cazul în care ar fi optat pentru neachitarea acestor sume reclamanţi nu ar fi pierdut
numărul de acţiuni pe care le-au cumpărat iniţial, la care urmau să se adauge acţiunile cuvenite după

97
majorarea capitalului social. Totodată (...), culpa pârâţilor nu a fost dovedită, în condiţiile în care
aportul în numerar a fost hotărât în urma unei adunări generale extraordinare a societăţii.
În consecinţă, instanţa consideră că acţiunea reclamanţilor este neîntemeiată, urmând să o
respingă ca atare.127
1.4.3. Răspunderea civilă faţă de terţi
în principiu, datorită prevederilor art. 73 alin. final din Legea nr. 31/1990 care limitează
acţiunea în răspundere a creditorilor sociali contra administratorilor numai la cazul falimentului
societăţii, răspun-derea administratorului faţă de terţi nu poate fi angajată, în condiţii de funcţionare
normală a societăţii. Prin urmare, terţilor le revine doar posibilitatea unei acţiuni de răspundere civilă
contra societăţii.
în mod excepţional doctrina128 a identificat două situaţii care pol determina antrenarea răspunderii
civile faţă de terţi a administratorilor, Este vorba de cazul depăşirii de către administrator a limitelor
manda-tului şi cazul administratorului fidejusoral societăţii comerciale.
1.4.3.1. Depăşirea de către administrator a limitelor mandatului
Art. 55 din Legea nr. 31/1990 menţionează că în raporturile juridice cu terţii societăţile pe acţiuni,
sau cu răspundere limitată sunt angajate prin actele organelor lor chiar şi atunci când aceste acte
depăşesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care societatea face dovada că terţii cunoşteau sau, în
împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea de către administratori a obiectului societăţii.
Publicitatea actului constitutiv nu poate constitui singură dovada cunoaşterii.
Alin. (2) al aceluiaşi articol precizează: „clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor
statutare ale societăţilor prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege
acestor organe, sunt inopozabile terţilor, chiar dacă au fost publicate".
Analiza textelor de mai sus nu ne permite decât să concluzionăm că atât în cazul depăşirii
obiectului de activitate al societăţii cât şi în cazul depăşirii limitelor mandatului de către administrator
societatea este angajată faţă de terţi. Prin urmare, în cazul în care din executarea contractului rezultă
prejudicii faţă de societate, iar societatea decide să nu mai execute prestaţia împotriva cui se va îndrepta
terţul cocontractant pentru prejudiciul suferit?
Acesta nu se poate îndrepta decât tot împotriva societăţii, cu atât mai mult cu cât limitarea
mandatului administratorului nu-i este opozabilă. La rândul ei, societatea are o acţiune de răspundere în
regres contra administratorului la fel ca şi în cazul răspunderii ordinare faţa de societate.
127
Extras din sentinţa civilă nr. 1075/2007 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în şedinţa publică din 09.02.2007,
nepublicată.
128
E. Munteanu, op. cit., p. 285-286.

98
 In consecinţă, cazul depăşirii de către administrator a limitelor mandatului nu reprezintă o
veritabilă excepţie de la regula generală conform căreia răspunderea administratorilor nu poate fi
angajată direct faţă de terţi ci doar faţă de societate.
1.4.3.2. Cazul administratorului fidejusor al societăţii comerciale
În raporturile cu creditorii sociali ai societăţii administratorul poate deveni fidejusor al acesteia.
Pentru realizarea acestei operaţiuni, administratorul societăţii garantate încheie un contract de cauţiune
cu terţul creditor social, contract care trebuie să îndeplinească condiţiile de fond si de formă prevăzute
de art. 1652-1684 C. civ.129 Prin încheierea acestui contract, în mod excepţional, administratorul se
angajează faţă de terţii creditori sociali ai societăţii şi deci în caz de nerespectarea a obligaţiilor asumate
se poate antrena răspunderea sa civilă faţă de terţi.
S-a atras atenţia în doctrină130 asupra împrejurării că la încetarea funcţiei sale administratorul
trebuie să revoce în mod explicit angajamentul sau de cauţiune pentru a nu rămâne angajat pentru
datoriile societăţii ulterioare descărcării sale de gestiune.
1.4.4. Răspunderea în cazul falimentului societăţii
Procedura antrenării răspunderii pentru cauzarea falimentului societăţii comerciale este
reglementată de Legea nr. 85/2006, art. 138-142. Din punct de vedere al naturii juridice, s-a evidenţiat
de către doctrina comercială131 caracterul civil al acestei răspunderi, faptul că „natura’’răspunderii va fi
determinată de sursa obligaţiei încălcate: în unele cazuri va fi o răspundere civilă contractuală, iar în
altele va fi o răspundere civilă delictuală".
În legislaţia franceză, prin adoptarea Legii salvării societăţilor din 26 iulie 2005 s-a realizat o
reformă şi în ceea ce priveşte antrenarea răspunderii administratorilor. Astfel, aşa cum a remarcat
doctrina franceză, situaţia administratorilor depinde de situaţia în care se află societatea, respectiv dacă
aceasta face obiectul unui plan de salvare, a unui plan de reorganizare judiciară sau se află în insolvenţă.
Dacă societatea se află în procedură de salvare, pe durata unei perioade de observaţie, instanţa
poate numi un administrator judiciar, fără ca administratorul societăţii să-şi piardă prerogativele.
Debitoarea continuă să gestioneze şi să-şi administreze patrimoniul sub supravegherea administratorului
judiciar.
În cazul adoptării unui plan de reorganizare judiciară, administratorul judiciar numit de către

129
Potrivit art. 1652-1684 C. civ. contractul de cauţiune trebuie să îmbrace forma scrisă şi să îndeplinească cerinţele ad
probationem prevăzute de art. 1180 alin. (1)
130
E. Munteanu, op. cit., p. 288.
131
/. Turcu, Falimentul - actuala procedură -, tratat, ediţia a V-a, completată şi actualizată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005,
p. 473.

99
instanţă poate fi învestit să asiste debitoarea sau chiar să o reprezinte. În acest ultim caz, debitoarea îşi
pierde prerogativele de a se administra singură, prerogative preluate de către administratorul judiciar. în
această perioadă, administratorii debitoarei nu pot să-şi înstrăineze părţile sociale sau acţiunile pe care le
deţin, decât în anumite condiţii stabilite de instanţă, iar remuneraţia acestora este fixată de judecătorul
sindic.
În cazul în care judecătorul sindic pronunţă lichidarea judiciară a societăţii, debitoarea va fi lipsită
de toate prerogativele de administrare şi gestiune a patrimoniului, care vor fi preluate de un lichidator.
În oricare dintre cazurile de mai sus, dacă administratorii societăţii au contribuit prin propriile
fapte la situaţia societăţii sunt susceptibili de aplicarea a mai multor sancţiuni civile, penale şi
profesionale.
Dintre sancţiunile civile, doctrina franceză distinge între acţiunea în răspundere a administratorilor
pentru insuficienţa activului şi angajarea răspunderii administratorilor pentru datoriile societăţii,
remarcând că „legiuitorul a încercat prin reglementarea celor două acţiuni să găsească un punct de
echilibru între cele două preocupări permanente ale sale: să îndulcească soarta administratorilor fără a le
asigura o impunitate prea mare".
Angajarea răspunderii pentru insuficienţa activului poate fi promovată atât în cadrul unui plan de
salvare sau de reorganizare judiciară cât şi în cazul lichidării judiciare, cu respectarea următoarelor
condiţii: existenţa unei fapte ilicite şi existenţa raportului de cauzalitate între comportamentul
administratorului şi insuficienţa activului. De exemplu, erori în aprecierea de către administrator a
oportunităţii finanţării unor investiţii132, fără a estima riscurile financiare, diversificarea dezordonată a
activităţilor sociale, remunerarea excesivă a administratorului în raport de cifra de afaceri a societăţii133.
În cazul deschiderii procedurii lichidării judiciare, judecătorul sindic poate dispune angajarea
răspunderii administratorilor pentru datoriile sociale în cazul în care acesta a săvârşit una din faptele
prevăzute de textele legale: a dispus de bunurile societăţii ca şi cum ar fi fost ale sale, sub masca
debitoarei a desfăşurat acte de comerţ în interes personal, a utilizat bunurile sau creditul societăţii în
interese contrare acesteia, în scop personal sau pentru a favoriza o altă societate în care avea interes
direct sau indirect, a continuat în mod abuziv o activitate păguboasă pentru societate care a condus la
încetarea plăţilor, a deturnat sau a disimulat tot sau o parte din activul societăţii sau a sporit în mod
fraudulos pasivul acesteia.
Se remarcă asemănarea dintre prevederile legislaţiei franceze şi faptele prevăzute la art. 138 din

132
CA. Paris, 18 juin 1991, aff. Naşa Electronique: JPC E 1991,1, 87, no 4 obs A VIANDIER et J.J. CAUSSAIN.
133
CA. Rennes, 13 dec. 1995: Dr. societes 1996, no 195, obs. Y CHAPUT.

100
Legea nr. 85/2006 de natură a antrena răspunderea administratorilor în cazul deschiderii procedurii
falimentului, pe care le vom analiza în ceea ce urmează.
1.4.4.1 Persoanele răspunzătoare
Art. 138 din Legea nr. 85/2006 prevede că „în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu
dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabila apariţia stării de insol-
venţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate
dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie
suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de
orice alta persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului (...)".
Din reglementarea legală rezultă, în primul rând că legiuitorul nu a limitat sfera persoanelor
răspunzătoare doar la administratorii de drept ai societăţii. Dimpotrivă, alături de administratori, poate fi
antrenată răspunderea tuturor membrilor organelor de supraveghere şi/sau de conducere a societăţii. In
vechea reglementare a Legii falimentului nr. 64/1995 textul art. 137 se referea la administratori,
directori, cenzori şi orice alta persoană.
Prevederile noii legi coroborate cu modificările Legii nr. 31/1990 se poate distinge între sistemul
de administrare unitar al societăţii pe acţiuni, în care persoanele răspunzătoare în condiţiile Legii nr.
85/2006 sunt administratorii, directorii, cenzorii şi sistemul de administrare dualist în care persoanele
răspunzătoare sunt membrii directoratului, dar şi cei ai consiliului de supraveghere.
Art. 1539 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevede că atribuţia principală a consiliului de suprave-
ghere este de a exercita controlul permanent asupra conducerii societăţii de către directorat. Cu alte
cuvinte, după cum rezultă şi din denumirea sa, consiliul de supraveghere este un organ de supraveghere,
iar în această calitate poate fi antrenată răspunderea membrilor săi în condiţiile art. 138 din Legea nr.
85/2006.
În afara membrilor organelor de conducere şi de supraveghere, art. 138 se referă şi la antrenarea
răspunderii „oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una din urmă-
toarele fapte...". Deoarece legiuitorul nu a dispus asupra vreunui criteriu de identificare a acestei
persoane, doctrina şi jurisprudenţa comercială134 a apreciat că această categorie se referă la
administratorii de fapt ai debitorului, respectiv acele persoane care, deşi nu îndeplinesc condiţiile
formale ale exercitării funcţiei de administrator, au acţionat în calitate de administrator, îndeplinind
atribuţii ale acestuia. Apreciem că în această categorie pot fi incluşi şi acţionarii societăţii sau şefii unor
134
Manual de bune practici în insolvenţă, realizat de un consorţiu condus de PriceWaterhouseCoopers în cadrul programului
Phare 2002 intitulat „ Suport pentru îmbunătăţirea şi implementarea legislaţiei şi jurisprudenţei în materie de faliment", editat
de Ministerul Justiţiei, Bucureşti, 2006, p. 157.

101
departamente, dar numai dacă se probează că au săvârşit una din faptele de la art. 138135.
1.4.4.2. Condiţiile răspunderii prevăzute de art 138 din Legea nr. 85/2006
Natura juridică de răspundere civilă a răspunderii reglementate de art. 138 implică respectarea
aceloraşi condiţii prevăzute de 998-999 C. civ.: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu,
existenţa vinovăţiei şi existenţa legăturii de cauzalitate. S-a remarcat în doctrina comercială136 că aceste
condiţii trebuie îndeplinite indiferent de natura răspunderii, delictuală sau contractuală. De altfel, singura
deosebire dintre cele două forme de răspundere se situează în planul probaţiunii: în timp ce în cazul
răspunderii civile delictuale trebuie dovedite toate cele patru condiţii, în cazul răspunderii contractuale,
de cele mai multe ori culpa este prezumată.
A. Fapta ilicită
Spre deosebire de condiţia faptei ilicite a răspunderii civile de drept comun, în cazul căreia nu
există o enumerare expresă şi limitativă a faptelor care pot determina antrenarea ei, în cazul răspunderii
prevăzute de art. 138 legiuitorul a reglementat expres şi limitativ care sunt faptele care determină
antrenarea acestei răspunderi. Astfel, conduita persoanelor răspunzătoare întruneşte elementele unei
fapte ilicite atunci când:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte
persoane
Folosirea bunurilor sau a creditelor persoanei juridice de către persoanele răspunzătoare în folosul
propriu sau al unui terţ presupune scoaterea acestor bunuri din patrimoniul debitoarei şi însuşirea
acestora de către persoanele răspunzătoare137 în practică138 s-a considerat că a săvârşit fapta de mai sus
administratorul care a folosit în interes propriu creditul bancar obţinut de societate139 sau care a garantat
cu averea societăţii datoriile sale personale140.
Remarcăm că jurisprudenţa a dat decizii contrare în legătură cu fapta de neurmărire a createlor
proprii de către debitoare. Astfel, unele instanţe141 au respins cereri de antrenare a răspunderii
administratorilor întemeiate în fapt pe neurmărirea propriilor creanţe cu motivarea că enumerarea de ia
art. 138 este vădit limitativă şi nu poate fi extinsă prin interpretare analogică. Alte instanţe6 au considerat
că, prin pasivitatea lor, organele de conducere a societăţii au folosit bunurile persoanelor juridice în
135
CA. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 40/2005, nepublicată.
136
S. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Comentarii pe articole, ed. 2,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 328.
137
Idem., p. 331.
138
/. Turcu, Tratat de insolvenţă, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2006, p. 525.
139
CA. Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 1685 din 07.10.2003, în B.J. 2003, p. 444.
140
Trib. Galaţi, Secţia comercială, sentinţa nr. 18 din 24 ianuarie 2005, nepublicată.
141
Trib. Mureş, Secţia comercială, decizia nr. 2406/2005, nepublicată.

102
folosul persoanelor de la care nu au fost recuperate.
Considerăm că cea de-a doua interpretare a practicii judiciare este cea corectă, deoarece nu se
poate vorbi de o interpretare in extenso a faptei ilicite prevăzute la art. 138 lit. a), ci de o conduită
iresponsabilă a organelor de conducere a societăţii.
b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice, în
jurisprudenţa franceză142, această situaţie a fost identificată în cazul conducătorului societăţii care
speculează sub acoperirea societăţii.
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit persoana
juridică la încetarea de plăţi. Caracterul ilicit al acestei fapte este întrunit dacă conducerea societăţii a
dispus în mod conştient continuarea unei activităţi prejudiciabile din punct de vedere financiar pentru
societate cu scopul de a obţine câştiguri personale. De exemplu, încheierea unui contract cu unul din
membrii organelor de conducere sau cu o rudă apropiată a acesteia sau cu o societate controlată de
aceste persoane în care prestaţia acesteia din urmă este vădit disproporţionată faţă de prestaţiile
societăţii143.
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut
contabilitatea în conformitate cu legea. Aceste fapte pot constitui şi infracţiunea de bancrută frauduloasă
prevăzută de art. 143 alin. (2) lit. a). Toate faptele enumerate la lit. d) trebuie să fi fost săvârşite cu
intenţie şi să se dovedească că prin săvârşirea lor s-a produs starea de insolvenţă. Nu orice neregulă
constatată în conducerea evidenţei contabile determină antrenarea răspunderii prevăzute de art. 138. De
exemplu, simpla nedepunere a bilanţurilor contabile sau neefectuarea unor balanţe nu au fost
considerate144 de către instanţe că se încadrează în faptele enumerate la lit. d). în schimb, s-a decis145 că
neţinerea registrelor, lipsa înregistrărilor conform cu documentele contabile care trebuie să reflecte
situaţia reala, ţinerea unei contabilităţi fictive, ascunderea unor documente contabile sunt fapte de natură
a antrena răspunderea în temeiul art. 138 lit. d).
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv
pasivul acesteia. Aceste fapte privesc efectuarea unor operaţiuni contabile ilicite cum sunt falsificarea
registrelor contabile prin introducerea unor operaţiuni inexistente sau prin modificarea destinaţiei sau

142
Corn. 20 juillet 1973, J.C.P.1973, IV, p. 344, citată de /. Turcu, în op. cit., p. 525
143
Manual de bune practici în insolvenţă, op. cit.,p. 160.
144
CA. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 645/2004, publicată în Practica judiciară comercială 2003-2004, p. 276
citată în St. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca, op. cit., p. 332.
145
CA. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 669/2004, publicată în Practica judiciară comercială 2003-2004, p.
266-269 citată în St. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. A. Hotca, op. cit., p. 332.

103
naturii bunului intrat în patrimoniul societăţii146.
Pentru descoperirea unor asemenea operaţiuni practicianul în insolvenţă trebuie să verifice
inventarul realizat la preluarea administrării societăţii comparativ cu evidenţa contabilă a mijloacelor
fixe.
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii
încetării de plăţi. Un exemplu de asemenea faptă îl poate constitui contractarea unui împrumut în
condiţii mai oneroase decât condiţiile pieţei. Dacă este săvârşită cu intenţie această faptă poate constitui
infracţiunea de gestiune frauduloasă prevăzută de art. 144 a Legii nr. 85/2006147
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui
creditor, în dauna celorlalţi creditori. Această faptă determină antrenarea răspunderii administratorilor
deoarece reprezintă o conduită de rea credinţă faţă de ceilalţi creditori cărora le creează un dezavantaj.
B. Exisistenţa prejudiciului
Art. 138 alin.(l) prevede că la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul
sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în insolvenţă să fie
suportată de membri organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere., Din textul legal
rezultă că prejudiciul constă în ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, constatată de judecătorul
sindic. Doctrina comercială1 a remarcat că prejudiciul există atât în cazul procedurii de faliment cât şi în
cazul confirmării unui plan de reorganizare sau de lichidare.
Sintagma utilizată de legiuitor prin care acesta se referă la „o parte a pasivului debitorului" a
obligat doctrina comercială să nuanţeze sensul textului legal. Astfel, s-a arătat148 ca această prevedere
legală este una imperativă, iar instanţele nu pot decide aleatoriu daca răspunderea administratorilor este
angajată pentru tot sau numai pentru o parte a pasivului. O altă opinie149 susţine că textul art. 138 nu
trebuie să fie interpretat în sensul că fiecare din persoanele răspunzătoare nu ar putea fi obligate să
suporte întregul pasiv rămas neacoperit, ci în sensul că fiecare dintre ele să poată fi obligată individual,
cu respectarea tuturor condiţiilor de antrenare a răspunderii.
În cauzele în care se solicită atragerea răspunderii mai multor persoane considerate culpabile de
ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, este necesar a se individualiza partea de prejudiciu cauzată
de culpa fiecăreia dintre persoanele chemate în judecată, cu atât mai mult cu cât pârâţii au asigurat

146
Manual de bune practici în insolvenţă, op. cit., p. 161.
147
/. Turcu, op. cit., p. 521.
148
St. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. Adrian Hotca, op. cit., p. 335.
149
/. Turcu, în op. cit, p. 521.

104
administrarea societăţii în perioade diferite150.
C. Existenţa raportului de cauzalitate
Conform art. 138 alin. (1) antrenarea răspunderii va avea loc faţă de persoana care „a cauzat starea
de insolvenţă a debitorului". Textul legal sugerează existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită
comisă şi ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă. Pentru a putea fi antrenată răspunderea considerăm
că raportul de cauzalitate nu numai trebuie să existe ci trebuie dovedit. Cu alte cuvinte, este necesar să se
probeze că prin săvârşirea faptei ilicite s-a creat efectiv starea de insolvenţă a debitoarei.
De exemplu, în speţa de mai jos mod s-a reţinut corect că din niciuna din probele administrate nu a
rezultat că insolvenţă debitoarei ar fi fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a pârâtului151:
Prin sentinţa civilă nr.496/sind/2008, Tribunalul Braşov a respins acţiunea reclamantului Ş. N. -
Cabinet Individual de Insolvenţă în contradictoriu cu pârâtul U. E.., administrator al debitoarei S.C.
Prima E. S.R.L. Judecătorul sindic a reţinut următoarele considerente: Pârâtul este administratorul
debitoarei S.C. Prima E. S.R.L. Sediul societăţii debitoare este situat în B,{...) respectiv într-un spaţiu
comercial aflat la parterul unui bloc, închiriat de la S.C. S. (magazin nr.100). Potrivit cererii din
24.05.2006 şi a adresei înregistrată la B. B la data de 24.05.2006, societatea debitoare şi-a încetat
activitatea începând cu 1.05.2004. Pârâtul a arătat, în interogatoriu, că evidenţele contabile ale
debitoarei au fost păstrate la domiciliul său, menţionând totodată că nu a putut fi contactat de
lichidator, întrucât în cursul anului 2007 şi-a schimbat domiciliul, iar actualul domiciliu în care
locuieşte nu este proprietatea sa, fiind luat în spaţiu. Această situaţie este de natură obiectivă şi
neimputabilă până la proba contrarie, probă ce nu a fost făcută.
S-a mai reţinută că, potrivit declaraţiei pârâtului, activele societăţii cuprinse în bilanţ la
30.06.2006 şi descrise de pârât sub semnătură în înscrisul de la fila 19 din dosarul de fond (verso), se
află depozitate, în stare avansată de deteriorare, într-o magazie a socrului său, numitul E. J., în corn.
5., jud. B. Pârâtul a mai depus balanţa de verificare - luna decembrie 2007 din care rezultă că
societatea pe care a administrat-o nu are debitori, fapt afirmat de pârât şi cu ocazia luării
interogatoriului.
Faţă de cele mai sus reţinute din probatoriul administrat, instanţa a reţinut două aspecte şi
anume:
- caracterul ilicit al faptei este exclus în situaţia în care este incidenţă vreuna din cauzele
justificative şi în acest sens, cu privire la sediul şi respectiv ia domiciliul actual al pârâtului s-a reţinut

150
C. A. Bacău, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 51/2008, în Jurindex.
151

105
fapta terţului pentru care cel vizat nu este ţinut să răspundă.
- lipsa legăturii de cauzalitate. Conform art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 răspunderea
patrimonială poate fi angajată numai dacă persoana împotriva căreia se exercită acţiunea a cauzat
starea de insolvenţă a debitoarei.
Or, din niciuna din probele administrate nu a rezultat că insolvenţă debitoarei a fost determinată
în tot sau în parte de fapta ilicită a pârâtului, împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul
Cabinet Individual de Insolvenţă Ş. N. pentru următoarele motive:
Faptul că domiciliul actual al recurentului nu este în proprietatea sa nu este de natură a justifica
neînregistrarea unui sediu la registrul comerţului. Chiar dacă pârâtul a predat o parte din actele
prevăzute la art. 28 alin. (1) al Legii nr. 85/2006, rămâne responsabil pentru nepredarea acestora în
termen. în final, se arată că nivelul creanţei este de 15.517 lei, această valoare fiind inclusă într-un
tabel definitiv consolidat afişat în 12.06.2008. Recursul este nefondat.
Acţiunea lichidatorului judiciar a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 138 lit. d) din Legea nr.
85/2006 care se referă la o ţinere neregulată a contabilităţii, iar faptele reţinute în sarcina
administratorului ar fi fost aceea de înregistrare la registrul comerţului a unui sediu cu o adresă
incompletă şi neînregistrarea adresei personale corecte; acestea au condus la imposibilitatea de
contactare şi la predarea cu întârziere a actelor societăţii. Potrivit statutului societăţii şi contractului
de închiriere depuse, sediul societăţii a fost în B,(...), iar adresa personală a pârâtului, aşa cum o arată
adresa de la Serviciul Public Comunitar de Evidenţă a Persoanelor este în B,(...), (...) 33, Sc.D. în
consecinţă, cele susţinute de către lichidatorul judiciar nu pot fi reţinute. De asemenea, predarea cu
întârziere a actelor contabile datorită imposibilităţii de contactare nu poate constitui prin ea însăşi un
temei pentru a stabili răspunderea administratorului pentru ţinerea unei contabilităţi în neconcordanţă
cu legea, judecătorul - sindic a reţinut în mod corect că din niciuna din probele administrate nu a
rezultat că insolvenţă debitoarei ar fi fost determinată în tot sau în parte de fapta ilicită a pârâtului.
Pentru aceste motive, în baza art. 312 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
Se remarcă aici că actualul text legal este clar şi imperativ în ce priveşte condiţia existenţei
raportului de cauzalitate spre deosebire de reglementarea anterioară, a Legii nr. 64/1995. Art. 137 alin.(l)
prevedea că sunt răspunzători membrii organelor de conducere „care au contribuit" la ajungerea
societăţii în încetare de plaţi. în lumina acestor dispoziţii, practica judiciară152 a decis că răspunderea va
fi antrenată şi în situaţia în care fapta ilicită a constituit numai o condiţie favorabilă pentru realizarea

152
CA. Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 156/2003, publicată în Practica judiciară comercială 2003-2004, p.
259-261, citată în St. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M. Adrian Hotca, op. cit., p. 336.

106
efectului, respectiv încetarea de plăţi şi prejudicierea creditorilor.
D. Existenţa vinovăţiei
Textul art. 138 din Legea 85/2006 nu prevede expres condiţia vinovăţiei, însă faptele descrise la
alin. (1) lit. a)-g) sunt fapte care nu pot fi săvârşite fără vinovăţie, majoritatea presupunând intenţia din
partea persoanelor răspunzătoare. De altfel, fiind un element al răspunderii civile delictuale, condiţia
vinovăţiei trebuie să fie îndeplinită şi în cazul antrenării răspunderii prevăzute de art. 138.
în cazul răspunderii contractuale, culpa va fi prezumată dacă a fost probată o încălcare a
prevederilor contractuale.
1.4.4.3 Titularii acţiunii în răspundere reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006
Art. 138 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 85/2006 indică care suni persoanele care au calitatea de
a-l învesti pe judecătorul sindic cu judecarea cererii de antrenare a răspunderii administratorilor. Acestia
sunt: administratorul judiciar, lichidatorul şi comitetul creditorilor, p»e cum şi creditorul care deţine mai
mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor.
Considerăm că textul legal amintit este susceptibil de anumite observaţii.
În primul rând, judecătorul sindic nu se poate sesiza din oficiu153 deoarece potrivit principiului
disponibilităţii doar persoanele prevăzutei de art. 138 au această calitate.
În al doilea rând, cererea din partea comitetului creditorilor de antrenare a răspunderii are un
caracter subsidiar, supus autorizării judecătorului sindic şi limitat de îndeplinirea anumitor condiţii: dacă
administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei,
persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta
a omis să formuleze acţiunea şi răspunderea persoanelor la care se referă alin.(1) ameninţă să se prescrie.
În legătură cu autorizarea coreii teiului creditor de către judecătorul sindic s-a exprimat opinia154
că această formulă este contraindicată deoarece, pronunţându-se favorabil asupra cererii de autorizare,
judecătorul sindic poate fi recuzabil, existând puternice suspiciuni asupra imparţialităţii sale când se va
pronunţa în fond asupra cererii comitetului creditorilor. Deşi este neîndoielnic că formularea legală lasă
de dorit, considerăm totuşi că intenţia legiuitorului a fost aceea de a crea o prezumţie de imparţialitate a
judecătorului sindic, autorizarea comitetului creditorilor având mai degrabă un caracter formal,
procedural, asemănător cu admiterea în principiu a cererii de intervenţie reglementată de art. 49 şi urm.
C. proc. civ.
1.4.4.4.. Prescripţia acţiunii

153
C.S.J., Secţia comercială , decizia nr. 2135 din 27 mai 1999, citată de /. Turcu, op. cit., p. 533.
154
/. Turcu, op. cit., p. 532.

107
 Art. 139 din Legea nr. 85/2006 prevede că acţiunea prevăzută la art.138 se prescrie în termen de 3
ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de
insolvenţă, dar nu mai devreme de 2 ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii.
S-a arătat în doctrina comercială155 că „data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută
persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă" reprezintă data consemnării persoanelor culpabile
în cuprinsul raportului pe care administratorul judiciar sau lichidatorul este obligat să-1 efectueze.
Conform art. 138 alin.(3) dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice în raportul
său asupra cauzelor insolvenţei persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului
sau dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin.(1) şi răspunderea persoanelor la care se
referă art. 138 alin.(1) ameninţă să se prescrie, judecătorul sindic va autoriza comitetul creditorilor sau
creditorul care deţine jumătate din valoarea tuturor creanţelor să introducă acţiunea în răspunderea
persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă.
În ce priveşte data de la care curge termenul de prescripţie pentru creditor/comitetul creditorilor în
cazul în care raportul administratorului judiciar sau lichidatorului nu indică persoanele culpabile,
considerăm că este vorba de data când aceştia au cunoscut persoanele culpabile. Această dată poate fi
anterioară raportului administratorului judiciar sau a lichidatorului sau chiar anterioară deschiderii
procedurii.
În cazul în care raportul administratorului judiciar sau al lichidatorului indică persoanele culpabile
de starea de insolvenţă, dar nu formulează acţiunea prevăzută la alin.(1) termenul de prescripţie curge
pentru comitetul creditorilor de la data înregistrării raportului la tribunal.
Ce se întâmplă însă în cazul în care administratorul judiciar sau lichidatorul a formulat acţiunea
prevăzută în art. 138 alin. (1), însă ulterior acesta renunţă la judecată?
În speţa, lichidatorul desemnat în cauză formulează cerere de antrenare a răspunderii
administratorului S.CP.P. SRL pentru întregul pasiv al debitoarei S.C.PDI.SRL, aflată în stare de
insolvenţă. în urma administrării probatoriului se constată că S.C. P.P. SRL nu figura ca administrator
al debitoarei în actul constitutiv al acesteia, deşi îndeplinea această funcţie în fapt. In aceste condiţii,
lichidatorul renunţă la judecarea cererii formulate, iar judecătorul sindic constată renunţarea.
Poate comitetul creditorilor promova o altă acţiune de antrenarea a răspunderii administratorului
de fapt S.C PP SRL ?
La o primă examinarea a textelor legale, comitetul creditorilor nu poate promova o nouă acţiune
întrucât nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de art. 138 alin. (3), respectiv lichidatorul a
155
S.D. Cărpenaru, V. Nemeş, M.A. Hotca, op. cit., p. 344.

108
omis să indice persoanele răspunzătoare sau, dacă Ie-a indicat nu a formulat acţiunea prevăzută de art.
(1). în speţă, lichidatorul a indicat persoanele pe care Ie-a considerat răspunzătoare la data efectuării
raportului său şi a promovat acţiunea împotriva lor. Prin urmare, o nouă acţiunea a comitetului
creditorilor ar fi, în interpretarea strictă a textelor legale, inadmisibilă.
Cu toate acestea, se poate considera că o asemenea soluţie este criticabilă.
În primul rând, greşeala aparţine lichidatorului, care nu ar fi trebuit să renunţe la judecarea cererii
sale ci să o precizeze, în sensul antrenării răspunderii administratorului de fapt. Prin renunţarea sa a
prejudiciat grav interesele creditorilor lipsindu-i de posibilitatea de a-şi mai recupera creanţele.
În al doilea rând, judecătorul sindic ar trebui să autorizeze promovarea unei noi cereri din partea
comitetului creditorilor de antrenare a răspunderii administratorului de fapt, chiar dacă nu sunt incidente
niciuna din cele două situaţii prevăzute de art. 138 al in.(3) atât timp cât dreptul la acţiune al acestora nu
s-a prescris. De altfel, în susţinerea cererii, comitetul creditorilor ar putea invoca faptul că abia în urma
administrării probatoriului au luat la cunoştinţă despre administratorii de fapt ai debitoarei.
1 .5. Cazurile specifice de răspundere civilă a administratorilor
Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale reglementează anumite cazuri specifice de răspundere
civilă a administratorilor. Acestea sunt: răspunderea pentru faptele proprii ale administratorilor
reglementată de art. 73 din Legea nr. 31/1990, răspunderea pentru faptele directorilor sau a personalului
subordonat reglementată de art. 1442 alin. (2) şi răspunderea pentru faptele predecesorilor lor imediaţi,
reglementată de art. 1442 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.
1.5. 1. Răspunderea civilă pentru faptele proprii, în condiţiile art. 73 din Legea nr. 31/1990
Art. 73 din Legea societăţilor comercială reglementează anumite cazuri specifice care antrenează
răspunderea solidară a administratorilor. Aceste cazuri se referă mai ales la respectarea obligaţiilor
impuse de lege pentru constituirea legală şi funcţionarea societăţii.
Astfel, administratorii răspund solidar pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi,
conform art. 73 alin.(l) lit. a). Cu alte cuvinte, administratorii sunt răspunzători pentru îndeplinirea
obligaţiei de aport de către asociaţi. în acest caz, legiuitorul a instituit imperativ răspunderea
administratorilor având în vedere importanţa asigurării capitalului social al societăţii pentru a se putea
realiza constituirea legală a acesteia.
De asemenea, administratorii răspund solidar pentru existenţa reală a dividendelor plătite, conform
art. 73 alin. (1) lit. b). Pentru a se distribui dividende acţionarilor sau asociaţilor, societatea trebuie să
realizeze beneficii din activitatea realizată. Dacă dividendele împărţite acţionarilor nu sunt reale

109
înseamnă că nici profitul realizat nu este real şi deci aceste dividende au fost distribuite ilicit156.
Conform art. 73 alin. (1) lit. c) administratorii răspund solidar pentru existenţa registrelor cerute de
lege şi corecta lor ţinere. Este vorba de registrele prevăzute de art. 177 din Legea nr. 31/1990 respectiv
registrul acţionarilor, registrul şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale, egistrul şedinţelor şi
deliberărilor consiliului de administraţie, respectiv ale directoratului şi consiliului de supraveghere, un
registru al delibe-rarilor şi constatărilor făcute de cenzori şi după caz, de auditori interni un registru al
obligaţiunilor.
De asemenea, potrivit art. 73 alin. (1) lit. d) şi e) administratorii răspund solidar pentru exacta
îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale şi stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul
constitutiv le impun.
1.5.2. Răspunderea pentru faptele directorilor sau a personalului subordonat
Art. 1442 alin. (2) prevede că administratorii răspund faţă de societate pentru prejudiciile cauzate
prin actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când dauna nu s-ar fi produs dacă ei ar fi
exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor.
Norma legală instituie o răspundere indirectă a administratorilor faţă de faptele altor persoane
respectiv directorii şi personalul încadrat. Răspunderea instituită este o consecinţă a nerespectării de
către administratori a obligaţiei de supraveghere a persoanelor menţionate.
Dacă administratorii probează că şi-au îndeplinit obligaţia de supraveghere şi control şi că nu a
putut evita producerea prejudiciului, răspunderea lor poate fi înlăturată.
1.5.3. Răspunderea pentru faptele predecesorilor lor imediaţi
Conform art. 1442 alin. (4), administratorii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi
dacă, având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia, nu le comunică cenzorilor sau, după caz
auditorilor interni şi auditorului financiar.
Prin această dispoziţie legală administratorii în funcţie devin solidar răspunzători de faptele
administratorilor predecesori. Instituirea acestei răspunderi se explică prin faptul că prin ascunderea de
către noii administratori a neregulilor din gestiunea preluată aceştia devin complici ai predecesorilor
lor157.
Noii administratori sunt exoneraţi de răspundere dacă comunică neregulile descoperite cenzorilor
sau auditorilor interni şi auditorului financiar.
1.6. Acţiunea în răspundere civilă
156
St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe articole, ed. 3,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 239.
157
E. Munteanu, Regimul juridic al administratorilor societăţilor comerciale, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 294-295.

110
 1.6. 1. Consideraţii generale
În scopul de a asigura un control al activităţii administratorilor care, în baza prerogativelor
acordate, pot cauza prejudicii societăţii, legiui-lorul a instituit prin art. 155 din Legea nr. 31/1990 a
societăţilor comer-ciale procedura acţiunii în răspundere.
Doctrina comercială158 a subliniat caracterul social al acţiunii în răspundere, în sensul că interesul
promovării unei asemenea acţiuni trebuie să fie, în principal, un interes social, iar nu un interes personal
al unui acţionar.
1.6.2. Titularii acţiunii în răspundere
Conform art. 155 alin. (1) acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor,
directorilor, respectiv a membrilor directoratului şi consiliului de supraveghere, precum şi a cenzorilor
sau auditorilor financiari, pentru daune cauzate societăţii de aceştia prin încălcarea îndatoririlor lor faţă
de societate, aparţine adunării generale, care va decide cu majoritatea prevăzută la art. 112.
Norma legală indică principalul titular al acţiunii în răspundere ca fiind adunarea generală
ordinară. Odată cu luarea deciziei, adunarea generală desemnează cu aceeaşi majoritate persoana
însărcinată să exercite acţiunea în justiţie. Alin. (4) al aceluiaşi articol dispune încetarea de drept a
mandatului administratorilor de la data adoptării hotărârii de promovare a acţiunii în răspundere şi
înlocuirea lor. Dacă acţiunea este pornită împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din
funcţie până la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Dacă acţiunea vizează pe membrii consiliului de
supraveghere, ca şi în cazul administratorilor, mandatul acestora încetează de drept, iar adunarea
generală va proceda la înlocuirea lor.
O noutate faţă de vechiul text al Legii nr. 31/1990 o reprezintă introducerea alin. (7) al art. 155,
care desemnează ca posibil titular al acţiunii în răspundere pe consiliul de supraveghere, în urma unei
decizii a consiliului însuşi. Această acţiune poate fi exercitată de către consiliul de supraveghere
împotriva membrilor directoratului. Dacă decizia este luată cu o majoritate a două treimi din numărul
total de membri ai consiliului de supraveghere, mandatul membrilor respectivi ai directoratului încetează
de drept, consiliul de supraveghere procedând ia înlocuirea lor.
Prin urmare, în cadrul sistemului dualist de administrare a societăţilor pe acţiuni, acţiunea în
răspundere are doi titulari: adunarea generală şi consiliul de supraveghere.
Alături de adunarea generală şi consiliul de supraveghere, acţiunea în răspundere poate fi
exercitată şi de către acţionarii reprezentând individual sau împreună 5% din capitalul social, cu
respectarea următoarelor condiţii: adunarea generală să nu fi introdus acţiunea în răspundere şi să nu fi
158
St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, op. cit., p. 517.

111
dat curs propunerii unuia sau mai multor acţionari ;de a iniţia o asemenea acţiune şi persoanele care
exercită acţiunea să fi 'avut calitatea de acţionar la data la care a fost dezbătută în cadrul adunării
generale problema introducerii acţiunii în răspundere [art. 1551 alin. (1) şi (2)].
Calitatea procesuală activă {legitimatio ad causam) reprezintă o condiţie esenţială pentru
exercitarea acţiunii civile şi se analizează în raport de momentul introducerii acţiunii, sarcina justificării
acesteia, aparţinând reclamantului, care, în cadrul cererii de chemare în judecată trebuie să expună
împrejurările de fapt sau de drept din care să rezulte îndreptăţirea sa de a-l chema în judecată pe pârât1:
Prin sentinţa comercială nr. 566 din 16.01.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI
a comercială, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâţi şi a respins
acţiunea reclamantei (...)G. T. B prin lichidator T. R. T. B pentru lipsa calităţii procesuale active
reţinând în esenţă faptul că reclamanta îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile articolului 1551
din Legea nr.31/1990 astfel cum a fost introdus prin Legea nr.441/2006.
Împotriva acestei sentinţe comerciale, reclamanta, în termenul legai prevăzut de dispoziţiile
articolului 284 alin. (1) Cod procedură civilă a declarat apel, pentru soluţionarea căruia la Curtea de
Apel Bucureşti — Secţia a V a Comercială la data de 3.03.2008 a fost înregistrat dosarul nr(...).
Recurenta - reclamantă consideră că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică deoarece instanţa de
fond în mod greşit a făcut aplicarea dispoziţiilor articolului 1551 din Legea nr.31/1990 care au intrat în
vigoare cu doar două luni înainte de introducerea cererii de chemare în judecată şi care nu puteau să
retroactiveze în detrimentul dispoziţiilor art 725 alineat (4) Cod procedură civilă care prevede că
„actul de procedură îndeplinit înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămâne supus dispoziţiilor legii
vechi". Or, apelanta îndeplinise deja un act de procedură şi anume cel prevăzut de articolul 7201 Cod
procedură civilă.
Intimaţii legal citaţi au depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea apelului ca
nefondat. Nu s-au administrat probe noi.
Curtea verificând legalitatea şi temeinicia lucrărilor dosarului de fond potrivit dispoziţiilor
articolului 295 alineat (1) Cod procedură civilă constată că apelul este nefondat pentru următoarele
motive:
Cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiilor articolului 157 din Legea nr.31/1990
republicată (fost articolul 152) a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI a
comercială la data de 21.02.2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 441/27.11.2006.
Este cunoscut faptul că acţiunea în răspundere contra administratorilor pentru săvârşirea de
către aceştia a unor fapte derivate din îndeplinirea mandatului care li s-a încredinţat poate fi exercitată

112
de către adunarea generală. In cazul în care adunarea generală nu introduce o astfel de acţiune, acţio-
narii societăţii au dreptul să o facă.
La data introducerii cererii de chemare în judecată, dispoziţiile articolului 157 din Legea
nr.31/1990, republicată, erau abrogate prin articolul 1 punctul 111 din Legea nr.441/2006.
Prin Legea nr.441/27.11.2006 a fost introdus articolul 1551 care prevede : „Dacă adunarea
generală nu introduce acţiunea în răspundere prevăzută la articolul 155 şi nici nu dă curs propunerii
unuia sau mai multor acţionari de a iniţia o asemenea acţiune, acţionarii reprezentând individual sau
împreună cel puţin 5% din capitalul social au dreptul la a introduce o acţiune în despăgubire, în nume
propriu".
Aşadar, calitatea procesuală activă în exercitarea unei astfel de acţiune o are
acţionarul/acţionarii care individual sau împreună, reprezintă minim 5% din capitalul social şi care
avea calitatea de acţionar la data la cerere a fost dezbătută în cadrul adunării generale problema
introducerii acţiunii în răspundere. Or, aşa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar, precum şi
din cuprinsul cererii de chemare în judecată, apelanta reclamantă în calitate de acţionar minoritar
deţinea un număr de 116.000 acţiuni reprezentând doar 0,0003% din capitalul social (vezi extrasul de
cont nr. WE- (...); 1/1 eliberat de S.A S.; anexa 1 la acţiune).
Calitatea procesuală activă (legitimatio ad causam) reprezintă o condiţie esenţială pentru
exercitarea acţiunii civile şi se analizează în raport de momentul introducerii acţiunii, sarcina
justificării acesteia, aparţinând reclamantului, care, în cadrul cererii de chemare în judecată trebuie să
expună împrejurările de fapt sau de drept din care să rezulte îndreptăţirea sa de a-l chema în judecată
pe pârât.
Or, în cazul de faţă, apelanta şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile articolului 157 din Legea
nr.31/1990, republicată, care la data introducerii cererii de chemare în judecată, 21.02.2007 erau
abrogate, îndeplinirea procedurii prealabile potrivit dispoziţiilor articolului 7201 Cod procedură ;
civilă neavând nici o relevanţă juridică sub acest aspect. Introducerea articolului 1551 prin art. 1 pct.
110 din Legea nr.441/2006 reprezintă o dispoziţie procedurală nouă care potrivit dispoziţiilor art. 725
alin. (1) Cod procedură civilă „se aplică imediat, din momentul intrării ei în vigoare...".
Coroborând aceste dispoziţii procedurale cu cele ale articolului 1551 din Legea nr.31/1990
modificată, Curtea consideră că instanţa de fond în mod corect a analizat excepţia lipsei calităţii
procesuale active în raport de norma de drept în vigoare la data introducerii cererii de chemare în
judecată (articolul 1551 din Legea nr.31/1990 modificată) şi nu în raport de dispoziţiile articolului 157
din Legea nr.31/1990 republicată abrogată la momentul respectiv, chiar dacă privea fapte ale

113
administratorilor săvârşite în perioada mandatului 2001 -2004.
În acest context, problema retroactivităţii legii apare ca fiind doar una aparentă, întrucât
normele de procedură aşa cum de altfel s-a arătat fiind de imediată aplicare, nu pot fi ignorate
indiferent dacă faptele care se doresc a fi cercetate s-au săvârşit anterior intrării lor în vigoare. Pentru
toate aceste argumente, Curtea în baza dispoziţiilor articolului 296 Cod procedură civilă va respinge
apelul ca nefondat.
Cu toate că noul text al art. 1551 reprezintă o îmbunătăţire a vechiului text al art. 157 din Legea nr.
31/1990, clarificând condiţiile în care acţiunea în răspundere poate fi promovată şi de către acţionari,
observăm că dreptul acestora de a promova acţiunea este în continuare condiţionat de dezbaterea
preliminară a răspunderii în cadrul adunării generale.
Considerăm că, de lege ferenda, legiuitorul ar fi trebuit să recunoască dreptul acţionarilor de a
promova o astfel de acţiune şi ut singuli, fără dezbaterea ei de către adunarea generală, dar numai în
măsura în care acţionarii au suferit un prejudiciul personal prin fapta administratorilor. În legislaţia
franceză acest drept le este recunoscut acţionarilor prin art. 244-246 din Legea din iulie 1966 care
consacră responsabilitatea individuală şi solidară, după caz, a administratorilor faţă de societate şi faţă
de terţi, între care sunt incluşi şi acţionarii care pot dovedi un prejudiciu personal, distinct de prejudiciul
social159.
1.6.3. Efectele acţiunii în răspundere
În primul rând, în cazul admiterii acţiunii, persoanele răspunzătoare vor fi obligate să suporte
repararea prejudiciului cauzat.
În al doilea rând, un alt efect este reglementat de art. 1551 alin. (4), care dispune că după
rămânerea irevocabilă a hotărârii instanţei de admitere a acţiunii, adunarea generală a acţionarilor,
respectiv consiliul de supraveghere, va putea decide încetarea mandatului administratorilor, directorilor
şi membrilor consiliului de supraveghere, respectiv ai membrilor directoratului şi înlocuirea acestora.
Remarcăm că decizia de încetare a mandatului administratorilor, directorilor şi membrilor consiliului de
supraveghere, respectiv al membrilor directoratului şi înlocuirea acestora aparţine doar adunării generale
şi nu poate fi dispusă de către instanţă prin hotărârea de admitere a acţiunii în răspundere160.
1.6.4. Prescripţia acţiunii
Termenul de prescripţie pentru acţiunea în răspundere este de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul nr.
167/1958, termen care începe să curgă de la data când societatea a cunoscut sau trebuia să cunoască atât

159
St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 517
160
Rezultă deci că un astfel de petit formulat în acţiunea în răspundere va fi respins ca inadmisibil.

114
paguba pricinuită, cât şi pe administratorul care a cauzat-o.
2 Răspunderea penală a administratorilor
2.1 Preliminarii. Caracteristici ale răspunderii penale a administratorilor
Impactul scandalurilor financiare în care au fost implicate de-a lungul timpului multe societăţi pe
acţiuni, materializat prin prejudicierea unui număr mare de persoane în sensul pierderii investiţiilor şi a
economiilor acestora, a determinat legiuitorul să realizeze că infracţiunile de drept comun, prevăzute de
codul penal cum sunt înşelăciunea, abuzul de încredere, falsul şi uzul de fals, nu sunt suficient de
represive pentru antrenarea unei răspunderi adecvate a administratorilor pentru faptele comise.
În consecinţă, pentru protecţia acţionarilor şi a investitorilor, prin Legea nr. 31/1990 a societăţilor
comerciale au fost prevăzute în Titlul VIII - art. 271-281 infracţiuni specifice administratorilor
societăţilor comerciale. De asemenea, infracţiuni specifice sunt prevăzute în Legea nr. 85/2006 a
insolvenţei.
Doctrina comercială161 a subliniat ca o primă caracteristică a acestor infracţiuni faptul că ele au un
subiect activ calificat. Astfel, subiectul infracţiunilor este întotdeauna persoana răspunzătoare cu
gestionarea patrimoniului şi reprezentarea legală a societăţii, respectiv „fondatorul, administratorul,
directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii "[art. 271 din Legea nr. 31/1990].
Prin excepţie, unele infracţiuni privesc şi pe cenzori sau acţionari.
A doua caracteristică rezultă din aplicarea principiului personalităţii răspunderii penale, consacrat
de art.4 din codul penal, în sensul că răspunderea penală a administratorului este o răspundere personală,
sancţiunile prevăzute fiind aplicabile doar acestuia. Cu toate acestea, antrenarea răspunderii penale a
administratorului afectează viaţa societăţii. Sancţionarea penală a administratorului unei societăţi aduce
grave prejudicii de imagine societăţii respective, cu consecinţa pierderii unor investitori sau a chiar a
falimentului societăţii.
A treia caracteristică a răspunderii penale a administratorilor constă în caracterul subsidiar al
acestei răspunderi, consacrat de art. 281 din Legea nr. 31/1990 care prevede că faptele prevăzute în
prezentul titlu dacă constituie, potrivit codului penal sau unor legi speciale, infracţiuni mai grave se
pedepsesc în condiţiile şi cu sancţiunile prevăzute acolo. Această prevedere legală înlătură posibilitatea
aplicării unui concurs ideal de infracţiuni în cazul săvârşirii unor fapte care întrunesc elementele
constitutive atât a infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 31/1990 cât şi ale altor infracţiuni prevăzute în
legi speciale. în acest caz vor fi aplicabile dispoziţiile legale care privesc infracţiunile mai grave.

161
St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 796.

115
 În legislaţia franceză, dispoziţiile penale162 reglementează infracţiuni privitoare, pe de o parte, la
constituirea societăţii, funcţionarea societăţii şi dizolvarea acesteia iar, pe de altă parte, la valorile
mobiliare. Aceste dispoziţii penale sunt aplicabile nu numai preşedinţilor consiliului de administraţie,
directorilor sau celorlalţi administratori ci oricărei persoane care, direct sau prin o persoană interpusa,
exercită în fapt, conducerea, administrarea sau gestionarea societăţii, în locul reprezentanţilor legali.
2.2. Infracţiunile specifice prevăzute de Legea nr, 31/1990 săvârşite de administratori
Acestea sunt cele prevăzute de art. 271-275 din Legea nr. 31/1990.
2.2.1. Infracţiunile prevăzute de art. 271
Art. 271 prevede că se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani fondatorul, administratorul,
directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, care:
1. prezintă cu rea-credinţă, în prospectele, rapoartele şi comunicările adresate publicului, date
neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra condiţiilor economice ale acesteia sau ascunde, cu
rea credinţă, în tot sau în parte asemenea date;
2. prezintă cu rea-credinţă, acţionarilor/asociaţilor o situaţie financiară inexactă sau cu date
inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii, în vederea ascunderii situaţiei ei reale;
3. refuză să pună la dispoziţia experţilor, în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 26 şi 38,
documentele necesare sau îi împiedică, cu rea-credinţă, să îndeplinească însărcinările primite.
Acest articol reglementează trei infracţiuni care privesc conduita subiectului activ calificat
respectiv a fondatorului, administratorului, directorului, directorului executiv sau a reprezentantului
legal al societăţii.
. Prima infracţiune, de prezentare către public a unor date neade-vărate asupra constituirii societăţii
ori asupra condiţiilor economice ale acesteia priveşte pe administratorii acelor societăţi care sunt
obligate să facă comunicări publice, cum sunt societăţile pe acţiuni constituite prin subscripţie publică
sau societăţile cotate la bursă163. După cum rezultă din textul legal, infracţiunea poate fi săvârşită atât
printr-o acţiune, respectiv prezentarea de date neadevărate în prospecte, rapoarte şi comunicări adresate
publicului, cât şi printr-o inacţiune - ascunderea, cu rea-credinţă, în tot sau în parte a unor asemenea
date.
Utilizarea sintagmei de „rea-credinţă" relevă intenţia calificată cu care trebuie să fie săvârşite
faptele pentru a constitui infracţiunea de la art. 271 pct.1
Prin urmare, lipsa intenţiei determină neantrenarea răspunderii penale în baza art.11 raportat la art.
162
Memento Practique, Francis Lefebvre, Droit des affaires, Societes Comerciales, 1999, Editions Francis Lefebvre,
Levallois, p. 486
163
St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, op. cit., p. 804.

116
10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen.-faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii.
Cea de-a doua infracţiune prevăzută de pct. 2 al aceluiaşi articol constă în prezentarea unei situaţii
financiare inexacte sau cu date inexacte asupra condiţiilor economice ale societăţii, în vederea ascunderii
situaţiei ei reale. Observăm că obiectul acestei infracţiuni -prezentarea de date neadevărate despre
situaţia societăţii - este asemănător cu obiectul infracţiunii analizate anterior. Principala deosebire constă
în faptul că subiectul pasiv al acestei infracţiuni nu este, ca şi în cazul anterior, publicul, ci acţionarii sau
asociaţii societăţii.
Cea de-a treia infracţiune, refuzul de a pune la dispoziţia experţilor documentele necesare sau
împiedicarea lor, cu rea-credinţă, să îndeplinească însărcinările primite se referă la acele situaţii, expres
reglementate de art. 26 şi 38 din Legea nr. 31/1990, în care este necesară prezenţa unui expert. Astfel,
art. 26 prevede că dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni încheiate de
fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa, fondatorii vor
solicita judecătorului delegat numirea unuia sau mai multor experţi, iar art. 38 alin.(1) prevede că în
cazul societăţilor pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a
participat la constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni
încheiate de fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra sa,
judecătorul delegat numeşte unul sau mai mulţi experţi din lista experţilor autorizaţi.
Această infracţiune constă în refuzul de a pune la dispoziţie expertului, numit de judecătorul
delegat, documentele care atestă dacă există aporturi în natură, avantaje acordate oricărei persoane care a
participat la constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei sau documentele
din care rezultă operaţiunile efectuate de fondatori cu ocazia constituirii societăţii. Scopul acestei
infracţiuni constă în intenţia de a ascunde situaţia reală a valorii aporturilor şi a naturii acestora şi
operaţiunile încheiate de fondatori cu prilejul constituirii societăţii.
2.2.2. Infracţiunile prevăzute de art. 272
Art. 272 prevede că se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 3 ani fondatorul, administratorul,
directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, care:
1. dobândeşte în contul societăţii, acţiuni ale altor societăţi la un preţ pe care îl ştie vădit superior
valorii lor efective sau vinde, pe seama societăţii, acţiuni pe care aceasta le deţine, la preţuri despre care
are cunoştinţă că sunt vădit inferioare valorii lor efective, în scopul obţinerii, pentru el sau pentru alte
persoane, a unui folos în paguba societăţii;
2. foloseşte cu rea-credinţă, bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar

117
intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese
direct sau indirect;
3. se împrumută sub orice formă, direct sau printr-o persoană interpusă, de la societatea pe care o
administrează, de la o societate controlată de acesta ori de la o societate care controlează societatea pe
care el o administrează, suma împrumutată fiind superioară limitei prevăzute la art. 1444alin. (3) lit. a)
sau face ca una din aceste societăţi să-îi acorde vreo garanţie pentru datorii proprii;
4. încalcă dispoziţiile art. 183
Doctrina comercială164 a remarcat că faptele enumerate mai sus reprezintă de fapt variante ale
infracţiunii tip de abuz de bunuri sociale. Probabil că, în lumina aceluiaşi raţionament, aceste fapte au
fost grupate în art. 272 în varianta ultimă a Legii nr. 31/1990, spre deosebire de vechea reglementare
care, în art. 272 mai cuprindea şi alte infracţiuni care nu erau variante ale abuzului de bunuri sociale.
Prima infracţiune reglementată de pct.1 al art. 272 incriminează conduita subiectului activ special,
respectiv fondatorul, administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii,
care, în scopul de a obţine un folos material pentru sine sau pentru altul tranzacţionează cu acţiuni ale
altor societăţi sau ale societăţii pe care o administrează, în detrimentul acesteia. în principiu, această
infracţiune este săvârşită prin acţiune, prin urmare este o faptă comisivă.
Cea de-a doua infracţiune, reglementată de pct. 2 al art. 272 reprezintă infracţiunea de abuz ele
bunuri sociale. Doctrina franceză165 remarca că aceasta este infracţiunea cea mai frecvent întâlnită în
dreptul societăţilor. Pentru legiuitorul francez din 1966 această infracţiune constă în folosul bunurilor
societăţii de către administratorul acesteia sau de către directorul de fapt pentru profitul personal. Cu
timpul însă, jurisprudenţa a interpretat tot mai exhaustiv acest text legal datorită numeroaselor variante
de comitere a abuzului de bunuri sociale.
Fapta de a folosi cu rea-credinţă bunuri sau creditul de care se bucură societatea constituie, în
realitate, realizarea unei confuzii de patrimonii, între patrimoniul administratorului şi cel al societăţii.
Prin incriminarea acestei fapte legiuitorul urmăreşte să protejeze patrimoniul societăţii nu numai în
interesul asociaţilor, ci şi al terţilor cu care a contractat societatea.
Noţiunea de „scop contrar intereselor societăţii" a fost definită de Curtea Penală franceză ca fiind
„utilizarea fondurilor sociale cu unicul scop de a comite un delict cum este corupţia este contrar
interesului social dacă expune persoana juridică la riscul aplicării unor sancţiuni penale sau fiscale
împotriva ei înseşi sau împotriva administratorilor ei sau afectează creditul sau reputaţia de care se

164
St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, op. cit., p. 806.
165
Ph. Merle, Droit Commercial, Societes Commerciales, Dalloz, Paris, 2001, p. 448 şi urm.

118
bucură."
Alte fapte care întrunesc elementele infracţiunii de abuz de bunuri sociale sunt cele precum
perceperea de exemplu, a unei remuneraţii calificate ca fiind excesivă comparativ cu resursele şi situaţie
financiară a societăţii" ale cărei pierderi depăşesc de trei ori cuantumul capitalului social la sfârşitul
primului exerciţiu" sau fapta preşedintelui consiliului de administraţie de a-şi reţine o remuneraţie
importantă atunci când „societatea nu avea decât o activitate foarte redusă" şi că vărsământul acestor
sume nu a fost posibil decât prin „împrumuturi generatoare de cheltuieli importante".
O decizie a Curţii de Apel din Angers a condamnat astfel pentru abuz de bunuri sociale un
conducător de SRL care nu şi-a limitat „automat" remuneraţia, astfel că societatea a înregistrat pierderi.
Curtea de Casaţie pare să împărtăşească acest punct de vedere din moment ce admite motivarea Curţii de
Apel din Toulouse conform căreia administratorul „nu putea să ignore degradarea financiară a societăţii,
fapt care ar fi trebuit să îl determine să limiteze prelevările de fonduri devenite nejustificate".
Cea de-a treia infracţiune, reglementată de pct. 3 al art. 272 reprezintă o variantă a abuzului de
creditul societăţii166, în sensul că administratorul se împrumută sub orice formă, direct sau printr-o
persoană interpusă, de la societatea pe care o administrează, de la o societate controlată de acesta ori de
la o societate care controlează societatea pe care el o administrează sau face ca una din aceste societăţi
să îi acorde vreo garanţie pentru datorii proprii.
Spre deosebire de vechiul text al Legii nr. 31/1990, care incrimina această faptă fără să prevadă o
limită valorică a sumelor pe care administratorul le împrumută, noul text al art. 272 pct.3 prevede că
fapta de mai sus constituie infracţiune doar dacă suma împrumutată este superioară limitei prevăzute la
art. 1444 alin. (3) lit. a) adică superioară valorii de 5.000 Euro. Rezultă per a contrario că împrumutul
de către administratori a unei sume inferioare valorii de 5.000 Euro, în condiţiile art. 272 pct. 3, nu
constituie infracţiune. , Ultima infracţiune prevăzuta de pct. 4 al art. 272 se referă la încălcarea
dispoziţiilor art. 183, respectiv a obligaţiei administratorilor de a constitui fondurile de rezervă
obligatorii prevăzute de lege. Art. 183 alin. (1) prevede obligativitatea constituirii unui fond de rezervă
de 5% din profitul societăţii, până ce acesta va atinge minimum a cincea parte din capitalul social.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol se include în fondul de rezervă, chiar dacă acesta a atins suma
prevăzută la alin. (1), excedentul obţinut prin vânzarea acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor
nominală, dacă acest excedent nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat
amortizărilor.
Această ultimă infracţiune prevăzută de art. 272 pct. 4 reprezintă un abuz de bunuri sociale, în
166
St. D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, op. cit., p. 808.

119
sensul că administratorii folosesc fondurile destinate constituirii rezervelor legale în alte scopuri decât
cele prevăzute de lege şi deci contrare intereselor societăţii.
2.2.3. Infracţiunile prevăzute de art. 2721
Prin ultima modificare a Legii nr. 31/1990 fostul art. 272 a fost transformat în două articole: art.
272 care incriminează infracţiunile de abuz de bunuri sociale şi art. 2721 care incriminează faptele care
nu se încadrează printre cele prevăzute de art. 272.
Astfel, conform art. 2721 se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 8 ani fondatorul, administratorul,
directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, care:
1. răspândeşte ştiri false sau întrebuinţează alte mijloace frauduloase care au ca efect mărirea ori
scăderea valorii acţiunilor sau a obligaţiunilor societăţii ori a altor titluri ce îi aparţin, în scopul obţinerii,
pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societăţii;
2. încasează sau plăteşte dividende, sub orice formă, din profituri fictive ori care nu puteau fi
distribuite, în lipsă de acea situaţie financiara sau contrarii celor rezultate din aceasta;
Fapta incriminată la alin. (1) determină antrenarea răspunderii penale a administratorului care,
printr-o conduită de rea-credinţă (răspândirea de ştiri false) şi care frizează frauda, urmăreşte mărirea ori
scăderea forţată a valorii acţiunilor sau a obligaţiunilor societăţii ori a altor titluri ce le aparţin, în scopul
obţinerii, pentru el sau pentru alte persoane, a unui folos în paguba societăţii.
Fapta prevăzută de alin. (2) incriminează distribuirea de dividende fictive. Modalităţile de
săvârşire a acestei fapte sunt enumerate de textul legal: distribuirea de dividende din profituri fictive,
distribuirea de dividende în lipsa situaţiei anuale şi distribuirea de dividende fictive. Deşi legea nu
clarifică sintagma de profituri fictive, săvârşirea faptei de mai sus prin distribuirea de dividende din
profituri fictive reprezintă incriminarea nerespectării dispoziţiei art. 67 alin. (3) care dispune că nu se
vor putea distribui dividende decât din profituri determinate potrivit legii. Coroborând dispoziţiile legale
rezultă că sunt considerate a fi profituri fictive orice profituri care nu sunt determinate potrivit legii.
Potrivit aceluiaşi articol, distribuirea de dividende se decide de către adunarea generală a
asociaţilor în termen de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului
financiar încheiat. Prin urmare, distribuirea de dividende în lipsa situaţiei financiare sau distribuirea
unor dividende fictive, în neconcordanţă cu situaţia financiară votată, reprezintă încălcarea dispoziţiilor
imperative ale art. 67 din Legea nr. 31/1990.
2.2.4. infracţiunile prevăzute de art. 273
Art. 273 prevede ca se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani administratorul, directorul,
directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, care:

120
 1. emite acţiuni de o valoare mai mică decât valoarea lor legală ori la un preţ inferior valorii lor
nominale sau emite noi acţiuni în schimbul aporturilor în numerar, înainte ca acţiunile precedente să fi
fost achitate în întregime;
2. se foloseşte, în adunările generale, de acţiunile nesubscrise sau nedistribuite acţionarilor;
3. acordă împrumuturi sau avansuri asupra acţiunilor societăţii;
4. predă titularului acţiunile înainte de termen sau predă acţiuni liberate în total sau în parte, în
afară de cazurile stabilite de lege, ori emite acţiuni la purtător fără a fi achitate integral;
5. nu respectă dispoziţiile legale referitoare la anularea acţiunilor neachitate;
6. emite obligaţiuni fără respectarea dispoziţiilor legale sau acţiuni fără să cuprindă menţiunile
cerute de lege;
Remarcăm că infracţiunile reglementate de art. 273 privesc conduita administratorilor cu privire la
acţiunile şi obligaţiunile emise de societate. Prin urmare, aceste infracţiuni pot fi săvârşite doar de admi-
nistratorii unei societăţi pe acţiuni.
Faptele prevăzute la pct. 1 al art. 273 constituie trei infracţiuni.
Cu privire la prima infracţiune, de emitere de acţiuni de o valoare mai mică decât valoarea lor
legală doctrina comercială167 a arătat că legea este imprecisă în stabilirea unei valori legale a acţiunilor.
De fapt, nu există vreo reglementare legală prin care se stabileşte valoarea legală a acţiunilor ci doar
prevederile art. 93 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care stabileşte că valoarea nominală a unei acţiuni este
de 0,1 lei.
Rezultă deci din textul legal că fapta administratorilor de a emite acţiuni la valoare mai mică de 0,1
lei/acţiune întruneşte elementele constitutive ale primei infracţiuni prevăzute la pct. 1 al art. 273.
Cea de-a doua infracţiune din acelaşi alineat constă în fapta de a emite acţiuni la un preţ inferior
valorii lor nominale. Săvârşirea acestei lapte reprezintă încălcarea prevederii art. 92 alin. (1) din Legea
nr. 31/1990 care dispune că acţiunile nu vor putea fi emise pentru o sumă mai mică decât valoarea
nominală.
De asemenea, cea de-a treia infracţiune prevăzută în art. 273 pct. 1 incriminează interdicţia
prevăzută la art. 92 alin. (3) care permite majorarea capitalului social şi emiterea de noi acţiuni doar în
situaţia în care au fost complet plătite cele din emisiunea precedentă. Coroborând această prevedere cu
dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 conform cărora „societatea se poate constitui numai
dacă întregul capital social a fost subscris şi fiecare acceptant a vărsat în numerar jumătate din valoarea
acţiunilor subscrise (...) restul din capitalul social va trebui vărsat în termen de 12 luni de la
167
St. D. Cărpenaru, 5. David, C. Predoiu, Ch. Piperea, op. cit., p. 813.

121
înmatriculare" considerăm că majorarea capitalului social şi emiterea de noi acţiuni nu se poate efectua
decât după expirarea termenului legal de vărsare a capitalului social. In caz contrar, fapta întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de mai sus.
Infracţiunea prevăzută de pct. 2 al art. 273 reprezintă o conduită abuzivă a administratorilor
societăţii care, profitând de poziţia sa de conducere din cadrul societăţii se foloseşte în adunările
generale, de acţiunile nesubscrise sau nedistribuite acţionarilor. Este vorba de acele acţiuni care deşi au
fost emise, nu au fost distribuite acţionarilor ci sunt la dispoziţia societăţii.
Infracţiunea prevăzută de pct.3 al art. 273 incriminează faptele administratorilor de a împrumuta
acţionarii sau de a le acorda avansuri gajând acţiunile acestora. Doctrina de specialitate168 a arătat că, în
realitate, această normă legală reprezintă numai sancţiunea penală a depăşirii de către administraţie a
interdicţiilor prevăzute de art. 106 din Legea nr. 31/1990 care dispune că o societate nu poate să acorde
avansuri sau împrumuturi şi nici să constituie garanţii în vederea subscrierii sau dobândirii propriilor
sale acţiuni de către un terţ.
Faptele prevăzute la pct. 4 al art. 273 reprezintă trei infracţiuni.Prima infracţiune, de predare a
acţiunilor către titular, înainte de termen se referă la situaţia în care acţiunile sunt predate titularului
înainte de trecerea termenului de 15 zile de la publicarea hotărârii de majorare a capitalului social prin
emitere de noi acţiuni, în Monitorul Oficial. Conform art. 131 alin.(4) din Legea nr. 31/1990 pentru a fi
opozabile terţilor hotărârile adunării generale vor fi depuse în termen de 15 zile la oficiul registrului
comerţului, spre a fi menţionate în registru si publicate în Monitorul Oficial.
A doua infracţiune este de predare a acţiunilor liberate în total sau în parte, în afară de cazurile
stabilite prin lege. Deşi exprimarea este oarecum confuză legiuitorul încriminează predarea acţiunilor
liberate în alte condiţii decât cele stabilite prin lege.
Ultima infracţiune, de emitere a acţiunilor la purtător fără a fi J integral achitate, sancţionează
penal nerespectarea dispoziţiei înscrisă în art. 92 alin.(2) conform cărei acţiunile neplătite în întregime
sunt întotdeauna nominative. Rezultă per a contrario că nu pot fi emise acţiuni la purtător fără a fi
integral achitate.
La fel ca şi celelalte infracţiuni ale art. 273, şi cea prevăzută la punctul 5 de nerespectare a
dispoziţiilor legale referitoare la anularea acţiunilor neachitate, incriminează nerespectarea procedurii de
anulare a acţiunilor pentru care acţionarii nu au efectuat plata vărsămintelor, j prevăzută de art. 100 din
Legea nr. 31/1990.
Pct. 6 al art. 273 sancţionează penal emiterea obligaţiunilor fără respectarea dispoziţiilor legale sau
168
Idem, p. 815.

122
a acţiunilor fără să cuprindă menţiunile cerute de lege. Dispoziţiile legale care reglementează emiterea
de obligaţiuni sunt cele prevăzute de art. 167-176 din Legea nr. 31/1990, iar cele care reglementează
menţiunile obligatorii din cuprinsul acţiunilor sunt cele din art. 93 alin.(2) din aceeaşi lege.
2.2.5. Infracţiunile prevăzute de art. 274
Art. 274 prevede că se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă
administratorul, directorul, directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii, care:
1. îndeplineşte hotărârile adunării generale referitoare la schimbarea formei societăţii, la fuziunea
ori la divizarea acesteia sau la reducerea capitalului social, înainte de expirarea termenelor prevăzute de
lege;
2. îndeplineşte hotărârile adunării generale referitoare la reducerea capitalului social, fără ca
asociaţii să fi fost executaţi pentru efectuarea vărsământului datorat ori fără hotărârea adunării generale
care îi scuteşte de plata vărsămintelor ulterioare;
Fapta prevăzută la alin.(1) incriminează nerespectarea unor termene stabiiite prin dispoziţii exprese
ale Legii nr. 31/1990. Astfel, în cazul conducerii capitalului social şi al divizării şi fuziunii, legea
permite creditorilor prin dispoziţiile art. 62 să introducă opoziţie împotriva hotărârii adunarii generale în
termen de 30 de zile de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial. în ce priveşte schimbarea formei
juridice a societăţii, întrucât legea nu prevede un termen pentru îndeplinirea hotărârii adunării generale,
doctrina comercială a presupus că nici această hotărâre nu poate fi adusă la îndeplinire înainte de
expirarea termenului de 15 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Fapta prevăzută la alin. (2) constituie infracţiune dacă administratorul îndeplineşte hotărârea
adunării generale referitoare la reducerea capitalului social, fără ca asociaţii să fi fost executaţi pentru
efectuarea vărsământului datorat ori fără hotărârea adunării generale care îi scuteşte de plata
vărsămintelor ulterioare.
2.2.6. Infracţiunile prevăzute de art. 275
Art. 275 prevede că se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă
administratorul care:
1. încalcă, chiar prin persoane interpuse sau prin acte simulate, dispoziţiile art. 1443
2. nu convoacă adunarea generală în cazurile prevăzute de lege sau încalcă dispoziţiile art, 193
alin.(2);
3. începe operaţiuni în numele unei societăţi cu răspundere limitată, înainte de a se fi efectuat
vărsământul integral al capitalului social;
4. emite titluri negociabile reprezentând părţi sociale ale unei societăţi cu răspundere limitată.

123
 5. dobândeşte acţiuni ale societăţii în contul acesteia, în cazurile interzise de lege;
Faptele incriminate de art. 275 reprezintă sancţionarea nerespectării de către administrator a unor
obligaţii legale ale acestuia cum sunt dispoziţiile art. 149 şi 193 alin. (2).
Art. 193 alin. (2) reglementează obligaţia administratorului de a convoca anual adunarea generală
pentru comunicarea situaţiei financiare a societăţii şi descărcarea de gestiune a administratorilor pentru
anul anterior sau când convocarea este cerută de acţionarii ce reprezintă cel puţin 10% din capitalul
social sau de către cenzori când constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social.
In fine, ultimul alineat al art. 275 sancţionează dobândirea de către administratorul societăţii de
acţiuni în contul acesteia, în cazurile interzise de lege. Cu alte cuvinte, dacă administratorul încalcă
prevederii le art. 103 şi 1031 este pasibil de pedeapsa prevăzută de art. 275.
In conformitate cu art. 103' unei societăţi i se permite să dobândească propriile acţiuni, fie direct,
fie prin intermediul unei persoane acţionând în nume propriu, dar pe seama societăţii în cauză, cu
respectarea următoarelor condiţii: dobândirea acţiunilor să fie autorizată de către adunarea generală
extraordinară, valoarea nominală a acţiunilor proprii dobândite să nu depăşească 10% din capitalul
social subscris, tranzacţia trebuia să aibă ca obiect doar acţiuni integral liberate, plata acţiunilor
dobândite se va face numai din profitul distribuibil sau din rezervele disponibile ale societăţii, conform
situaţiei financiare anuale.
Prin urmare, nerespectarea condiţiilor descrise mai sus atrage răspunderea penală a
administratorului, iar acţiunile dobândite în acest mod vor trebui înstrăinate în termen de 1 an de la
dobândire.
2.3. Infracţiunea de bancrută simplă şi bancrută frauduloasă prevăzută de Legea nr. 85/2006
privind procedura insolvenţei
Art. 282 din Legea nr. 31/1990 care reglementa infracţiunea de bancrută frauduloasă a fost abrogat
prin art. 156 alin. (3) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. în prezent, această infracţiune
este prevăzută de art. 143 din Legea 85/2006.
2.3.1. Bancruta simplă
Potrivit art. 143 alin.(1) constituie infracţiunea de bancrută simplă şi se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la un an sau cu amendă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană
fizică ori de către reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare a cererii de deschidere a procedurii
în termen, care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut la art. 27.
Art. 27 din aceeaşi lege prevede obligativitatea introducerii cererii de către debitorul aflat în stare
de insolvenţă pentru a fi supus dispoziţiilor Legii nr. 85/2006 în termen de maximum 30 de zile de la

124
apariţia stării de insolvenţă.
Prin corelarea celor două dispoziţii legale rezultă, în primul rând, intenţia legiuitorului de a proteja
relaţiile sociale comerciale şi de afaceri astfel încât acestea să se desfăşoare sub principiul bunei-credinţe
a participanţilor. Motivaţia incriminării faptei debitorului de a nu introduce în termenul prevăzut legal
sau a introduce tardiv cererea de deschidere a procedurii constă în intenţia legiuitorului de a proteja
interesele creditorilor prin evitarea creşterii pasivului societăţii şi diminuarea posibilităţii acestora de a-şi
recupera creanţele. Cu cât mai repede debitorul recunoaşte starea sa de insolvenţă, cu atât mai mare este
posibilitatea creditorilor de a-şi recupera creanţele.
Din punctul de vedere al subiectului activ al infracţiunii, textul legal amintit vorbeşte despre
debitorul persoană fizică sau reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare. Considerăm că în cazul
societăţii pe acţiuni pot avea această calitate aceleaşi persoane care sunt subiecţi activi şi în cazul
infracţiunii or prevăzute de Legea nr. 31/1990, respectiv fondatorul, administratorul, directorul,
directorul executiv sau reprezentantul legal al societăţii.
Sub aspectul laturii obiective, textul legal prevede două modalităţi de comitere a infracţiunii de
bancrută simplă: neintroducerea cererii -ceea ce reprezintă o modalitate omisivă de comitere a faptei - şi
introducerea ei tardivă - când fapta se comite printr-o acţiune.
Termenul în care cererea trebuie introdusă este de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă a
debitorului. Cu toate acestea, neintroducerea cererii nu devine infracţiune decât după trecerea unei alt
termen de 6 luni de la expirarea celui de 30 de zile.
Sub aspectul laturii subiective, ambele modalităţi de comitere a infracţiunii constituie infracţiunea
de bancrută simplă atât când sunt comise cu intenţie cât şi atunci când sunt săvârşite din culpă.
2.3.2. Bancruta frauduloasă
Potrivit art. 143 alin. (2) constituie infracţiunea de bancrută frauduloasă şi se sancţionează cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani fapta persoanei care:
a) falsifică, sustrage sau distruge evidenţele debitorului ori ascunde o parte din activul averii
acestuia;
b) înfăţişează datorii inexistente sau prezintă în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia
financiară sume nedatorate, fiecare dintre aceste fapte fiind săvârşite în frauda creditorilor;
c) înstrăinează, în frauda creditorilor, în caz de insolvenţă a debitorului, o parte din active.
Ca şi în cazul bancrutei simple, incriminarea faptelor prevăzute mai sus a fost determinată de
intenţia legiuitorului de a proteja interesele creditorilor şi a institui respectarea principiului bunei
credinţe în relaţiile de afaceri.

125
 Spre deosebire de bancruta simplă, în cazul bancrutei frauduloase, legea nu impune o calitate
specială subiectului activ. Prin urmare, alături de fondatorul, administratorul, directorul, directorul
executiv sau reprezentantul legal al societăţii, poate fi subiect activ al infracţiunii de bancrută
frauduloasă, orice persoană care săvârşeşte una din faptele prevăzute la lit. a)-c) ale art. 143 alin. (2) şi
care are reprezentarea stării de insolvenţă a debitorului169. De exemplu, fapta poate fi săvârşită de un
angajat al societăţii sau o rudă a administratorului. Cu toate acestea, faptele de mai sus trebuie să fie
săvârşite în considerarea stării de insolvenţă a debitorului, altfel, nu constituie infracţiunea de bancrută
frauduloasă ci oricare din infracţiunile prevăzute de Codul penal.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de bancrută frauduloasă are trei modalităţi de comitere.
Prima modalitate constă în falsificarea, sustragerea şi distrugerea evidenţelor sau ascunderea unei
părţi a activului averii debitorului. Falsificarea evidenţelor debitorului cuprinde în conţinutul său infrac-
ţiunea de fals prevăzută de Codul penal. Astfel, falsul poate fi material, prin contrafacerea scrierii sau a
subscrierii sau fals intelectual prin introducerea în evidenţe a unor date nereale sau neintroducerea unor
date reale.170 Sustragerea evidenţelor debitorului constă în luarea fără drept a acestor evidenţe şi
însuşirea lor de către făptuitor, iar distrugerea lor constă în degradarea sau alterarea lor, nemaifiind
posibilă utilizarea lor.
A doua modalitate de comitere a infracţiunii constă în înfăţişarea unor datorii inexistente sau
prezentarea în registrele debitorului, în alt act sau în situaţia financiară a unor sume nedatorate.
Considerăm că această faptă reprezintă o incriminare detaliată a faptelor prevăzute de litera precedentă,
întrucât înfăţişarea unor datorii inexistente sau prezentarea unor sume nedatorate reprezintă tot forme da
falsificare a evidenţelor debitorului. Aceste fapte reprezintă infracţiunea de bancrută frauduloasă doar
dacă sunt săvârşite în vederea diminuării aparente a valorii activelor.
A treia modalitate de săvârşire a infracţiunii constă în înstrăinarea, în frauda creditorilor, în caz de
insolvenţă a debitorului, a unei părţi din active. Această faptă este incriminată deoarece prin înstrăinarea
unei părţi din activul debitorului se realizează o diminuare a dreptului de gaj general al creditorilor.
Spre deosebire de bancruta simplă, doctrina comercială171 a apreciat că în cazul bancrutei
frauduloase faptele incriminate pot fi săvârşite doar cu intenţie.
2.4. Acţiunea în răspundere penală
Spre deosebire de acţiunea în răspundere civilă, al cărei principal titular este, în conformitate cu
prevederile art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, adunarea generală, acţiunea în răspundere penală
169
V. Pasca, Falimentul fraudulos. Răspundere şi sancţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 183.
170
S. D. Cărpenaru, V. Nemeş, M.A. Hotca, op. cit., p. 357.
171
Idem, p. 358.

126
împotriva administratorului care a săvârşit o faptă penală nu poate aparţine adunării generale a
acţionarilor, ci se exercită de către procuror, în cadrul unui proces penal.
Declanşarea acţiuni penale de către procuror, potrivit art. 264 Cod procedură penală, se realizează
din oficiu sau în urma unui denunţ deoarece în cazul infracţiunilor reglementate de Legea nr. 31/1990
acţiunea penală nu se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
3 Răspunderea contravetiţioinală a administratorilor
3.1. Consideraţii generale
Analizând prevederile O.G. nr. 2/2002172 s-au reţinut două principii de bază în privinţa răspunderii
contravenţionale a administratorilor societăţilor comerciale.
Primul principiu reţine că societatea comercială, ca persoană juridică, nu poate răspunde
contravenţional în nume propriu decât dacă această răspundere este prevăzută expres de lege.
Din acest principiu, potrivit doctrinei amintite, decurge consecinţa firească că dacă actul normativ
nu prevede expres sancţionarea persoanei juridice rezultă că sancţiunea va fi aplicată administratorului.
Al doilea principiu este acela că societatea comercială răspunde în nume propriu pentru
contravenţiile săvârşite de organele sau prepuşii, cu prilejul exercitării funcţiilor încredinţate. Acest
principiu are temeiul juridic în prevederile art. 35 alin. (1)-(4) din Decretul nr. 31/1954, în conformitate
cu care faptele contravenţionale săvârşite de administratorii legal învestiţi, cu prilejul exercitării funcţiei
lor sunt considerate ca fiind contravenţiile societăţii însăşi.
3.2. Formele de răspundere contravenţională a administratorului
Doctrina comercială a identificat două forme de răspundere contravenţională a administratorului
societăţii comerciale: o răspundere personală a acestuia pentru fapta contravenţională proprie şi o
răspundereindirectă de regres atunci când consecinţele contravenţiei au fost suportate de către
societate.
Răspunderea personală a administratorului pentru faptele contravenţionale proprii intervine atunci
sunt îndeplinite următoarele condiţii: actul normativ nu prevede că este răspunzătoare societatea
comercială şi este vorba de săvârşirea unei fapte care nu are legătură cu exercitarea
funcţiilor încredinţate.
În ceea ce priveşte răspunderea indirectă în regres a administratorului aceasta se referă ia situaţia
când actul normativ prevede numai sancţionarea contravenţională a persoanei juridice sau atât a
persoanei juridice cât şi a împuternicitului ei legal. In aceste cazuri, societatea comercială se poate
întoarce cu o acţiune în regres împotriva administratorului.
172
C. Bîrsan, Al. Ţiclea, V. Dobrinoiu, M. Toma, op. cit, p. 330 şi urm.; f. Munteanu, op. cit, p. 347.

127
 Captolul III Administratorii dizolva societatea
1 Preliminarii
Întreaga existenţă a societăţii pe acţiuni, de la constituire si pe tot parcursul vieţii sociale, este
marcată de prezenţa administratorilor, din voinţa cărora a luat fiinţă şi care şi-au exercitat asupra ei,
neîntrerupt, atribuţiile conferite de lege. însă destinul implacabil al persoanelor fizice, de a se naşte, a
trai şi a muri, urmăreşte şi persoanele juridice, a căror existenţă nu poate fi nelimitată în timp.
Respectând această realitate, încetarea existenţei societăţii comerciale apare ca fiind o continuare
rotundă a etapelor de constituire şi funcţionare a acesteia.
La fel ca şi constituirea, încetarea existenţei societăţii pe acţiuni, prin dizolvare şi lichidare, este
atent reglementată de legiuitor, în special datorită implicaţiilor profunde produse de dispariţia societăţii
comerciale: disoluţia patrimoniului social, plata creditorilor, distribuirea între asociaţi a rezultatelor
lichidării etc.
Procedura încetării existenţei societăţii pe acţiuni presupune parcurgerea de către administratori a
doua etape distincte: dizolvarea societăţii şi lichidarea acesteia. Dizolvarea reprezintă faza incipientă a
încetării existenţei societăţii, în care se realizează anumite operaţiuni care pregătesc această încetare a
existenţei şi în care se manifestă încă, voinţa socială. Lichidarea reprezintă faza finală a încetării vieţii
societăţii, în care se realizează anumite operaţiuni de lichidarea a patrimoniului şi în care voinţa socială
este subordonată cerinţelor legii.
Importanţa dizolvării societăţii comerciale apare cu pregnanţă în sfera relaţiilor comerciale,
deoarece face posibilă realizarea modalităţii juridice de încetare a existenţei societăţii. Rezultă că
dizolvarea societăţi comerciale priveşte operaţiunile care generează procesul încetării existenţei
societăţii şi care asigură premisele lichidării patrimoniului social.
In condiţiile actuale ale economiei de piaţă, a sporit funcţia dinamică a societăţilor comerciale.
Este motivul pentru care legislaţia comercială actuală se caracterizează printr-o largă afluenţă de acte
normative noi, menită să modernizeze şi să precizeze regimul juridic al acestora în toate aspectele lor.
2. Dizolvarea societăţii
2. 1.Noţiunea şi consideraţii introductive
Referitor la noţiunea de dizolvare a societăţii comerciale, precizăm încă de la început că nici Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi nici Codul comercial român nu cuprind o definiţie a sa, dar
prevăd dispoziţii de principiu privind reglementarea dizolvării.
De asemenea, nici în practica judiciară problema dizolvării societăţii comerciale nu a prezentat

128
pentru o perioadă lungă de timp, interes. Cu toate acestea, ea a constituit obiect de preocupare al
doctrinei juridice.
În acest sens, dizolvarea a fost definită după cum urmează: într-o primă opinie, dizolvarea
societăţii comerciale este o fază a începerii încetării personalităţii juridice, alături de lichidare, pe care o
precede173; într-o altă opinie, dizolvarea a fost definită ca fiind desfiinţarea personalităţii juridice a
societăţii comerciale, încetarea existenţei acesteia174. Potrivit altei opinii, dizolvarea este privită ca
modalitatea juridică de încetare a existenţei societăţii comerciale175, iar o altă opinie doctrinară defineşte
dizolvarea ca un fapt care determină încetarea existenţei societăţii ca organism activ, ce urmăreşte
realizarea de beneficii din activităţi comerciale176. în sfârşit, o ultimă opinie consideră că dizolvarea este
un procedeu tehnic care pregăteşte faza lichidării177.
Doctrina recentă178 consideră că pentru actul constitutiv al societăţii dizolvarea constituie, în drept,
o reziliere a pactului societar, ale cărei efecte depline se produc doar pe data închiderii lichidării şi
radierii societăţii din registrul comerţului.
Din conţinutul opiniilor doctrinare exprimate anterior rezultă <a noţiunea de dizolvare a ocazionat
discuţii, fiind întrebuinţată în sensuri diferite.
Astfel, într-un prim înţeles, dizolvarea înseamnă faza începerii procesului de încetare a existenţei
societăţii, ceea ce desemnează însăşi încetarea personalităţii juridice a acesteia.
Un al doilea înţeles al dizolvării este acela de operaţiune juridică care, dacă este îndeplinită în
condiţiile legii, declanşează procesul de încetare a existenţei societăţii şi asigură premisele lichidării
acesteia.
Un al treilea înţeles al dizolvării este acela de fapt sau procedeu tehnic prin care se determină şi se
pregăteşte faza lichidării.
În ceea ce ne priveşte, trebuie să remarcăm că, într-adevăr, în absenţa unei definiţii legale a
dizolvării, opiniile exprimate în literatura de specialitate suplinesc pe deplin această omisiune.
Dizolvarea societăţii comerciale constituie prima fază a încetării existenţei societăţii, ce cuprinde acele
operaţiuni juridice care declanşează şi pregătesc încetarea existenţei acesteia.
Din conţinutul aceloraşi păreri cuprinse în literatura juridică, s-ar putea trage concluzia că
173
A se vedea St D. Cărpenaru, C: Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale, Reglementare, doctrină,
jurisprudenţă, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 489.
174
A se vedea V. Roş, Dizolvarea societăţilor comerciale, Particularităţi ale dizolvării pe cale judiciară. Lichidarea societăţilor
comerciale. Momentul în care intervine. Rolul instanţelor de judecată în cursul lichidării, în R.D.C. nr. 1/1996, p. 55,
175
A se vedea /. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, voi. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 401
176
A se vedea P. Demetrescu, întreprinderile comerciale, Ed. Cercetări Juridice, Bucureşti 1943, p. 198.
177
A se vedea C. Lefter, Societatea cu răspundere limitată, Ed. Economica Bucureşti, 1996, p. 299.
178
/. Schiau, T. Prescure, op. cit., p. 658.

129
dizolvarea societăţii comerciale marchează desfiinţarea personalităţii juridice a acesteia. În realitate,
întrucât operaţiunile juridice menţionate au rolul de a pregăti încetarea existenţei societăţii, rezultă că
dizolvarea nu afectează personalitatea juridică a acesteia. Pentru a se finaliza procesul de încetare a
existenţei societăţii şi pentru îndeplinirea operaţiunilor care privesc lichidarea, societatea are nevoie de
personalitate juridică. In acest sens, în mod judicios s-a admis în doctrina juridică că dizolvarea priveşte
însăşi societatea comercială ca entitate juridică, iar nu încetarea actului constitutiv al societăţii179.
De altfel, cele exprimate sunt în concordanţă cu prevederile art. 233 alin. (4) care dispun că
societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.
Prin urmare, dizolvarea nu are drept efect încetarea personalităţii juridice a acesteia.
În lumina afirmaţiilor doctrinei, rezilierea actului constitutiv, intervenită din faza dizolvării nu va
produce efectul final decât în faza lichidării.
2.2. Cauzele generale şi speciale de dizolvare
Potrivit articolului 227 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cauzele generale de
dizolvare a societăţilor comerciale sunt:
a. trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii
Conform dispoziţiilor legale, contractul de societate şi statutul societăţii trebuie să prevadă şi
durata existenţei acesteia, respectiv perioada de timp pentru care se înfiinţează societatea. Existenţa
acestei menţiuni trebuie verificată de către judecător la soluţionarea cererii de autorizare sau înregistrare
a societăţii. Lipsa acestei menţiuni nu constituie temei de respingere a cererii, dar instituie prezumţia că
societatea a fost înfiinţată pe durată nedeterminată. De vreme ce însuşi actul constitutiv stabileşte durata
existenţei societăţii, rezultă că expirarea termenului contractual are drept efect dizolvarea.
În acest sens, în mod temeinic s-a subliniat în literatura juridică că „expirarea timpului convenit
prin pactul societar prezintă particularitatea că operează de drept dizolvarea, fără să fie necesară o
hotărâre în acest sens, adoptată de adunarea generală"180.
În această ipoteză, fiind vorba despre o dizolvare de drept, formalităţile legale de înscriere a
dizolvării în registrul comerţului şi de publicare în monitorul oficial al României nu mai sunt necesare.
Absenţa cerinţei efectuării acestor proceduri prealabile lichidării este motivată de faptul că hotărârea
asociaţilor de dizolvare la expirarea termenului stabilit a fost adoptată odată cu constituirea societăţii.
Prin urmare, hotărârea de dizolvare este o componentă intrinsecă a manifestării de voinţă a asociaţilor
încă de la data constituirii, dizolvarea fiind una de drept.

179
A se vedea St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. AII Beck, Bucureşti, 1998, p. 245.
180
A se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, ed. a ll-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 371.

130
 Ca o măsură de prevedere, pentru a reflecta întocmai voinţa asociaţilor, art. 227 alin. (2) a Legii nr.
31/1990 statuează că asociaţii trebuie să fie consultaţi de consiliul de administraţie, respectiv de
directorat, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei societăţii cu privire la cererea de prelungire a
acesteia. în lipsă, la cererea oricărui dintre asociaţi, tribunalul poate dispune prin încheiere, efectuarea
consultării.
De aceea, s-a reţinut în practica judiciară181 că hotărârea de prelungire a duratei de funcţionare a
societăţii trebuie adoptată conform art. 227 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată, anterior expirării
termenului pentru care a fost constituită societatea.
Nu are relevanţă faptul că hotărârea nu a fost menţionată în registrul comerţului, înscrierea
menţiunilor fiind efectuate doar pentru a fi opozabile terţilor. Intenţia legiuitorului a fost în sensul ca
voinţa societară să fie exprimată înainte de expirarea termenului pentru care a fost constituită societatea,
iar nu înscrierea menţiunii în acest sens, fiind posibilă, de altfel, înscrierea ulterioară a unei asemenea
menţiuni după expirarea duratei de funcţionare a societăţii, câtă vreme hotărârea a fost adoptată anterior
acestui moment.
Aceeaşi normă se regăseşte şi în dreptul francez182. Consultarea asociaţilor sau acţionarilor se poate
realiza în mod eficient, în sensul luării unei decizii, numai prin convocarea adunării generale. Lipsa
convocării administratorilor sau cenzorilor pentru consultarea asociaţilor cu privire la prelungirea
duratei societăţii reprezintă aşadar o încălcare a obligaţiei legale a acestora183. în această situaţie,
acţiunea în instanţă prin care se solicită autorizarea convocării are drept obiect autorizarea de către
instanţă a efectuării convocării adunării generale de către alte persoane decât administratorii şi cenzorii
care nu şi-au îndeplinit această obligaţie. Obligarea administratorilor la efectuarea consultării, pe calea
acţiunii de a face, nu ar fi eficientă datorită dificultăţilor de executare a unei asemenea hotărâri184. în
ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii menţionate, considerăm că este vorba de o cerere
necontencioasă, care se poate încadra în dispoziţiile art. 331 C. proc. civ., respectiv este o cerere pentru
dezlegarea căreia este necesară mijlocirea instanţei judecătoreşti, fără să se urmărească un drept
potrivnic faţă de o altă persoană.
În doctrina comercială185 s-a discutat situaţia în care între administratori sau membrii

181
CA. Bucureşti, Secţia a Vl-a comercială, decizia nr. 1057 R din 20 iunie 2007, în 5. P. Gavriiă, op. cit., p. 510.
182
A se vedea G. Ripert, R. Roblot, Trăite de droit commercial, Librairie Generale de Droit et de jurisprudence, Paris, 1996,
p. 586.
183
A se vedea M. Scheaua, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, Comentată şi adnotată, Ed. AII Beck Bucureşti 2000,
p. 459.
184
A se vedea C. Leaua, Dizolvarea societăţilor comerciale - unele probleme procedurale, în Dreptul nr. 2/2003.
185
A se vedea C. Leaua, Societăţi comerciale, Proceduri speciale, Ed. CH. Beck, Bucureşti, 2008, p. 327.

131
directoratului există divergenţe, iar majoritatea administratorilor sau membrilor directoratului nu
convoacă adunarea generală, dacă un administrator sau un membru al directoratului aflat în minoritate
poate solicita convocarea adunării generale.
Având în vedere textul precis al art. 227 alin. (2) care se referă exclusiv la asociaţi, considerăm că
administratorul minoritar nu are dreptul de a solicita instanţei convocarea adunării generale. O eventuală
soluţie a acestora ar fi sesizarea cenzorilor sau a consiliului de supraveghere pentru a convoca ei înşişi
adunarea generală.
O situaţie aparte semnalată de practică se referă la societăţile comerciale care desfăşoară activitate
şi după expirarea termenului stabilit pentru durata acestora. în această ipostază, societatea comercială îşi
continuă activitatea care se întemeiază pe voinţa asociaţilor în acest sens. Prin urmare, starea de fapt
răstoarnă prezumţia hotărârii asociaţilor de dizolvare a societăţii la expirarea termenului stabilit,
creându-se aparenţa faţă de terţi că societatea este legai constituită şi îşi realizează obiectul de
activitate186. Rezultă deci că hotărârea iniţială de a-şi desfăşura societatea activitatea pe o perioadă
determinată de timp, convenită statutar, este înlocuită cu hotărârea de desfăşurare a activităţii pe
perioadă nedeterminată. Dar această hotărâre nu poate fi opusă terţilor decât dacă este adoptată cu
respectarea formalităţilor prevăzute de lege la art. 204 alin. (1) care prevede că actul constitutiv poate fi
modifici prin hotărârea adunării generale adoptată în condiţiile legii sau printr-un act adiţionai la actul
constitutiv sau prin hotărârea instanţei judecătoreşti, în condiţiile art. 223 alin. (3) şi art. 226 alin. (2).
Astfel, potrivii legii, societatea fiind dizolvată, administratorii trebuie să înceapă procedura de lichidare,
dacă nu optează în mod explicit pentru modificarea actului constitutiv, în sensul prelungirii termenului
iniţial stabiliţi pentru durata societăţii sau transformarea ei în societate pe durată nede-terminată.
Expirarea duratei de funcţionare a societăţii are drept consecinţă faptul că actul constitutiv al acesteia
devine necorespunzător, iar societatea nu îşi mai poate continua activitatea în aceste condiţii.
b. imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
Orice societate comercială are un obiect de activitate care este prevăzut în actul constitutiv. Scopul
asociaţilor în constituirea societăţii constă în realizarea obiectului de activitatea al acesteia şi obţinerea
de profit. Obiectul de activitate se realizează în cursul duratei de funcţionare a societăţii.
Prin imposibilitatea realizării obiectului de activitate se înţelege neputinţa de a obţine rezultatul
urmărit. Dacă se constată imposibilitatea realizării obiectului de activitate urmărit, societatea îşi pierde
raţiunea de a exista şi se dizolvă187. Legea impune ca această imposibilitate să fie una obiectivă, datorată
186
A se vedea Gh. C. Vâlceanu, Unele aspecte privind dizolvarea societăţilor comerciale la împlinirea termenului stabilit
pentru durata acesteia, în R.D.C. nr. 6 din 1997, p. 61.
187
A se vedea St D. Cărpenaru, op. cit., p. 246.

132
unor cauze străine de voinţa asociaţilor cum ar fi: pieirea bunului sau bunurilor care constituie obiectul
de activitate al societăţii, inexistenţa bunului (de exemplu, lipsa filonului metalifer, a zăcământului etc.
pentru societăţile de exploatare). Cu toate acestea, jurisprudenţa a interpretat extensiv dispoziţiile legale,
considerând, pe bună dreptate, că şi imposibilitatea realizării obiectului de activitate datorată unor cauze
subiective, cum sunt neînţelegerile grave între asociaţi în societăţile de persoane, constituie motiv de
dizolvare a societăţii188. De asemenea, s-a exprimat o opinie doctrinară în sensul că, în cadrul aceluiaşi
motiv de dizolvare se încadrează şi decesul tuturor asociaţilor, starea gravă de boală etc.189
Realizarea obiectului de activitate semnifică atingerea scopului de către asociaţi, plecând de la
prezumţia că societatea şi-a propus de la înfiinţare un obiect de activitate limitat (realizarea unei
construcţii, obţinerea unui drept de concesiune) care a fost îndeplinit. în reglementarea anterioară
acestea erau considerate motive de dizolvare de plin drept. Dar literatura juridică a criticat acest punct de
vedere cu motivarea că „dizolvarea de drept se justifică mai puţin în acest caz, dat fiind că pe când
expirarea termenului reprezintă o dată pe care terţii prin publicarea actului de societate o pot identifica
cu destulă precizie pentru a şti în ce moment societatea intră în lichidare, identificarea momentului când
se termină obiectul întreprinderii fiind o chestiune de fapt, necesită cercetări prealabile, uneori destul de
dificile"190.
Ambele împrejurări reprezintă chestiuni de fapt care trebuie dovedite pentru a justifica dizolvarea
societăţii.
Desigur că atât în cazul imposibilităţii realizării obiectului societăţii cât şi în cazul realizării
acestuia, asociaţii pot să modifice obiectul societăţii, în condiţiile art. 204 din Legea nr. 31/1990.
Sub aspectul calităţii procesual active, în ce priveşte promovarea acţiunii în dizolvarea societăţii, în
literatura de specialitate191 s-a arătat că vor avea calitate procesuală activă numai asociaţii sau acţionarii
societăţii respective, iar nu terţe persoane. Astfel, în societăţile pe acţiuni, numai acţionarii minoritari
pot introduce o cerere de dizolvare prin hotărârea adunării generale, deoarece acţionarii majoritari vor
lua această decizie în cadrul adunării generale.
În ce priveşte categoria „persoanelor interesate", se referă la asociaţii, administratorii, cenzorii,
creditorii societăţii, în măsura în care aceştia îşi pot justifica interesul în situaţia concretă în care solicită
dizolvarea.
c. declararea nulităţii societăţii

188
A se vedea Tribunalul Romanaţi, Decizie din 29.04.1911, în Dreptul, 1912, p. 198
189
A se vedea V. Roş, op. cit., p. 59.
190
A se vedea I.L Georgescu, Societăţile comerciale, voi. I. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 700.
191
A se vedea St. D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, op. cit., p. 726, /. Turcu, op. cit., p. 401.

133
 Societatea comercială se dizolvă în cazul declarării nulităţii ei. Astfel, potrivit art. 56 din Legea nr.
31/1990, nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal numai
atunci când:
a) lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă autentică, în situaţiile prevăzute la art. 5
alin. (6);
b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii;
c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii;
e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii;
f) actul constitutiv nu prevede denumirea, sediul societăţii, obiectul său de activitate, aporturile
asociaţilor şi capitalul social subscris şi vărsat;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege.
De asemenea, art. 58 din lege prevede că pe data la care hotărârea judecătorească de declarare a
nulităţii a devenit irevocabilă, societatea încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare. Prin urmare,
rezultă din dispoziţiile legii că o atare încetare a existenţei societăţii echivalează cu dizolvarea acesteia.
d. hotărârea adunării generale
întrucât constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa exprimată a asociaţilor, societatea
se poate dizolva ca urmare a aceleiaşi voinţe. Voinţa asociaţilor privind dizolvarea societăţii se
manifestă în cadrul adunării generale a asociaţilor care exprimă voinţa socială. Deoarece legea nu
limitează cazurile în care societatea poate fi dizolvată prin hotărârea adunării asociaţilor, înseamnă că
asociaţii sunt liberi să aprecieze oportunitatea motivelor de dizolvare a societăţii.
Decizia de dizolvare trebuie luată potrivit cu dispoziţiile prevăzute de lege pentru fiecare tip de
societate. Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziţii privitoare la adunările generale numai cu referire la
societăţile pe acţiuni, societăţile în comandită pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată, cu
precizarea că pentru ultimele două, reglementarea este făcută prin trimitere la reglementarea de la
societăţile pe acţiuni.
Dizolvarea prin hotărârea adunării generale este considerată în doctrină ca fiind cazul normal de
dizolvare a societăţii. Hotărârea de dizolvare se ia cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate
prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară.
Prin soluţiile pronunţate în practica judiciară s-a decis că dizolvarea voluntară este rezultatul
voinţei tuturor asociaţilor, rolul judecătorului delegat limitându-se la autorizarea măsurii solicitate de

134
asociaţi.192
Pentru a proteja pe asociaţi de efectele unei hotărâri pripite legea permite revenirea asupra hotărârii
de dizolvare prin art. 231 care dispune că în caz de dizolvare a societăţii prin hotărâre a asociaţilor
aceştia vor putea reveni, cu majoritatea cerută pentru modificarea actului constitutiv, asupra hotărârii
luate, atât timp cât nu s-a făcut nici o repartiţie din activ. Conform alin. (2) şi (3) al aceluiaşi articol,
noua hotărâre se menţionează în registrul, după care oficiul registrului comerţului o va trimite
Monitorului Oficial al României, spre publicare în Partea A IV-a, pe cheltuiala societăţii. Creditorii şi
orice parte interesată pot face opoziţie la tribunal împotriva hotărârii, în condiţiile art. 62.
e. hotărârea tribunalului la cererea oricărui asociat, pentru motive, temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii
Dizolvarea societăţii prin hotărârea tribunalului are loc atunci când societatea nu se poate dizolva
prin hotărârea adunării generale. Prin urmare, societatea comercială se poate dizolva anticipat, pe cale
judiciară pentru motive temeinice, invocate şi probate de asociatul reclamant, înaintând de Ia general
înspre particular, legiuitorul enunţă cu titlu de exemplu, una din situaţiile care pot constitui motive
temeinice de dizolvare, şi care, pe bună dreptate, consideră că va fi cea invocată cel mai adesea în
instanţă. Este vorba de neînţelegerile grave între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii. Din
dispoziţiile legii, o opinie doctrinară193 a identificat condiţiile de admitere a acţiunii în dizolvare
întemeiată pe acest motiv.
Astfel, o primă condiţie se referă la obligativitatea existenţei unei cereri introductive a unui
asociat. Conform dispoziţiilor O.U.G. nr. 32/1997, acţiunea în dizolvare aparţine asociaţilor societăţii,
mai precis oricăruia dintre asociaţi. Calitatea procesuală pasivă aparţine societăţii comerciale însăşi, iar
nu asociaţilor cărora li se impută provocarea gravelor neînţelegeri care împiedică funcţionarea societăţii.
Aceştia din urmă vor răspunde pentru repararea prejudiciului cauzat, atât societăţii cât şi celorlalţi
asociaţi.
O a doua condiţie priveşte neînţelegerile dintre asociaţi. Toate societăţile se constituie, iniţial, pe
baza deplinei încrederi existente între un număr restrâns de asociaţi care urmăresc realizarea de beneficii
pe care să le împartă între ei, conform actelor constitutive. Prin urmare, contractul de societate prezintă
un caracter intuitu personae, în considerarea căruia asociaţii îşi manifestă intenţia şi angajamentul de a
participa la realizarea obiectului de activitate al societăţii. în timpul funcţionării societăţii, caracterul
iluzoriu ai raporturilor dintre asociaţi se destramă. Apar divergenţe care se referă, cel mai adesea, la
192
A se vedea Decizia civilă nr. 206/1995, citată de A. Savin, R. Lese, O.Căpăţînă în R.D.Cnr. 3/1998.
193
A se vedea R.N. Catană, Admisibilitatea acţiunii în dizolvarea societăţii comerciale pentru neînţelegeri grave între
asociaţi, în R.D.C nr. 2/1998, p. 63.

135
proiectele de activitate ale societăţii, la prestaţia administratorilor, la lipsa de transparenţă a acestora şi a
asociaţilor majoritari, la existenţa şi cuantumul beneficiilor distribuite, la suspectarea reciprocă în
privinţa săvârşirii unor fapte contrare interesului societăţii sau chiar frauduloase etc. Existenţa acestor
neînţelegeri are drept consecinţă lipsa intenţiei asociaţilor de a mai colabora pentru realizarea obiectului
social, dezinteresul faţă de exercitarea în comun a activităţilor statutare. Remediul în această situaţie ar
consta în admiterea de către instanţă a dizolvării societăţii.
A treia condiţie priveşte gravitatea neînţelegerilor dintre asociaţi care au drept rezultat
împiedicarea funcţionării acesteia. Dacă neînţelegerile dintre asociaţi nu prezintă o anumită gravitate,
adică nu dăunează bunei funcţionări a societăţii, ci ele constituie un simplu dezacord intervenit între
asociaţi, atunci motivele invocate nu sunt temeinice, în condiţiile legii şi dizolvarea nu va fi pronunţată.
Neînţelegerile dintre asociaţi trebuie să fie atât de grave încât să determine împiedicarea funcţionării
societăţii. Prin împiedicarea funcţionării societăţii se înţelege, aşa cum a fost definită în doctrină194, pe
de o parte, atât blocarea activităţii organelor sociale, cât şi prăbuşirea situaţiei patrimoniale a societăţii,
pe de altă parte. în mod evident, situaţia patrimonială a societăţii nu trebuie să fie catastrofală astfel încât
să justifice introducerea unei cereri de reorganizare judiciară sau de faliment. Esenţial este ca
neînţelegerile dintre asociaţi să se manifeste prin blocarea organelor sociale şi pierderi patrimoniale, de
obicei, a beneficiilor realizate înainte de producerea conflictului.
O a patra condiţie de admitere a unei astfel de acţiuni este preluată din jurisprudenţa franceză şi se
referă la necesitatea ca asociatul reclamant să nu fi produs, el însuşi, neînţelegerile grave dintre asociaţi.
în legătură cu această condiţie au fost semnalate de către literatura juridică două probleme. Prima
priveşte fundamentul acestei condiţii, iar a doua se referă la dificultatea determinării cu exactitate a
originii neînţelegerilor. Astfel, fundamentul condiţiei constă în ideea de sancţionare a nelegitimităţii
interesului asociatului reclamant care, fiind autor al conflictului social, poate utiliza dreptul la acţiunea
în dizolvare ca o presiune pentru a obţine un anumit avantaj asupra celorlalţi asociaţi. Prin urmare,
acţiunea introdusă de asociatul reclamant ar putea fi respinsă pentru motivul că interesul procesual al
reclamantului nu întruneşte condiţia legitimităţii195. în ceea ce priveşte cea de-a doua problemă,
aprecierea originii neînţelegerilor dintre asociaţi este atributul firesc al instanţei de judecată care are
obligaţia de a cântări toate probele aduse de părţi în sprijinul învinuirilor lor reciproce. Cu toate acestea,
chiar şi aprecierea atentă a instanţei de judecată nu permite întotdeauna identificarea cu certitudine a
autorului iniţial al neînţelegerilor. Prin urmare, în virtutea unei mai vechi jurisprudenţe196, condiţia ca
194
A se vedea R.N. Catană, op. cit., p. 64.
195
CA. Paris, 18juni, 1986, Rev. Societes 1986, p. 422 note de V. Guyon.
196
Cass. Corn. 6fevr. 1957, JPC 1957 II n. 10325,10fevr. 1969, Bull. Civ. III nr. 76.

136
reclamantului să nu-i fie imputate neînţelegerile se consideră îndeplinită în momentul în care se
stabileşte că conflictul este rezultatul culpei comune a asociaţilor.
În speţă197, lipsa sau dispariţia intenţiei de a conlucra poate fi întâlnită şi în societatea pe acţiuni în
care există grupuri de acţionari (abuzul de drept de vot, abuzul de majoritate sau abuzul de minoritate).
Calitate procesuală activă în acţiunea în dizolvare judiciară a unei societăţi pe acţiuni, în temeiul
dispoziţiilor art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990, republicată, aparţine numai acţionarilor minoritari, în
caz de abuz de majoritate şi, după caz, numai acţionarilor majoritari, în caz de abuz de minoritate.
Calitatea procesuală pasivă aparţine însăşi societăţii a cărei dizolvare judiciară se solicită, care va fi
reprezentată în instanţă de organele sale de conducere.
Prin sentinţa nr. 112/11.05.2007 a Tribunalului Gorj - Secţia comercială şi de contencios
administrativ a fost respinsă ca nefondată acţiunea pentru dizolvarea societăţii comerciale formulată de
reclamanta M.V. în contradictoriu cu S.C. L. S.A. Tg. Jiu.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta M.V., în calitate de reprezentantă a acţionarilor
minoritari, depunând în acest sens la dosar „Tabel nominal cu acţionarii care o împuternicesc în
instanţă să-i reprezinte în vederea dizolvării S.C. L S.A.".
În motivele de apel, reprezentanta acţionarilor minoritari a criticat sentinţa instanţei de fond
arătând că în mod greşit nu s-a reţinut abuzul de majoritate, în condiţiile în care directorul societăţii
conduce societatea împreună cu rudele sale, existând divergenţe între cele două grupuri de acţionari,
respectiv majoritari şi minoritari, concretizate în existenţa pe rolul instanţelor a mai multor litigii.
Curtea a apreciat că instanţa de fond a reţinut o stare de fapt şi de drept corectă, nefiind întrunite
în cauză cerinţele art. 227 lit. e) din Legea nr. 31/1990 republicată. Apelanta reclamantă are calitate
procesuală activă, în cauză făcând dovada că este reprezentanta grupului minoritar, având în vedere
tabelul nominal cu acţionarii care au împuternicit-o să-i reprezinte în instanţă în vederea dizolvării
S.C. L. S.A.
În concluzie, acest motiv de dizolvare constituie o nouă provocare pentru practicieni şi pentru
doctrină şi implică studiul unui domeniu mai larg, acela al managementului conflictelor dintre asociaţi şi
care nu constituie obiectul lucrării de faţă.
f. falimentul societăţii
Potrivit art. 227 lit. f) al Legii nr. 31/1990, societatea comercială se dizolvă în cazul când
societatea a fost supusă procedurii falimentului.
Precizăm că, în acest caz de dizolvare, este inadmisibilă o acţiune separată de constatare a
197
CA. Craiova, Secţia comercială, decizia nr. 12 din 16 ianuarie 2008, în S.P. Gavrilă, op. cit., p. 519.

137
dizolvării deoarece conform art. 107 alin. (2) din Legea nr. 85/2006 prin hotărârea prin care se decide
intrarea în faliment, judecătorul sindic va pronunţa dizolvarea societăţii debitoare.
Într-o aplicare ad literam a textului invocat s-ar putea considera că odată cu pronunţarea încheierii
de deschidere a procedurii falimentului instanţele ar trebui să constate incidenţa dispoziţiilor legale şi să
dispună dizolvarea societăţii198. În această ipoteză este însă necesar să se facă distincţie după cum, la
epuizarea procedurii, bunurile din patrimoniul debitoarei acoperă sau nu creanţele confirmate în cadrul
acestuia. S-a exprimat în doctrină opinia199 că pronunţarea dizolvării societăţii se impune atât în situaţia
în care nu există bunuri în patrimoniul debitoarei cât şi în cazul în care, după valorificarea activelor
societăţii, nu sunt acoperite creanţele. Dimpotrivă, în cazul în care rămân în patrimoniul debitoarei
suficiente bunuri pentru a-i permite realizarea obiectului de activitate, prin încheierea de închidere a
procedurii urmează să se constate că debitorul este descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de
deschiderea acesteia şi deci poate să-şi continue activitatea fără să fie obligatorie pronunţarea dizolvării.
Lipsa practicii judiciare în acest domeniu a permis în numeroase cazuri soluţii de închidere a
procedurii falimentului fără să se dispună şi dizolvarea societăţii comerciale debitoare. Astfel, s-a creat
în practică posibilitatea deschiderii succesive a procedurii falimentului pentru aceeaşi societate
comercială, deşi se impunea încă de la închiderea primei proceduri, dizolvarea societăţii. Aparenţa de
solvabilitate care s-a creat în asemenea cazuri a permis societăţii să-şi continue activitatea lezând
interesele partenerilor cu care, ulterior închiderii procedurii anterioare, aceasta a intrat în raporturi
contractuale.
Având în vedere cele susţinute de practica judiciară, se impune cu necesitate ca, la închiderea
procedurii, instanţele să pronunţe în mod expres, după caz dizolvarea societăţii sau continuarea
activităţii acesteia, mai ales în cazul în care asociaţii solicită acest lucru .
g. alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii Societatea comercială se
dizolvă şi în alte cazuri reglementate de lege sau stabilite prin actul constitutiv.
Potrivit art. 237 din Legea nr. 31/1990 la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului
Naţional al Registrului Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care:
- societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
- societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile financiare
anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;
- societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile
198
A se vedea Gh. Piperea, Despre modificările legii falimentului, în R.D.C.nr. 9/2000, p. 140.
199
N. C. Angelo, FI. Angelo, Aspecte teoretice şi practice ale dizolvării societăţilor comerciale în cazul falimentului, în
R.D.C. nr. 4/2001, p. 101.

138
referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliu cunoscut sau reşedinţa cunoscută;
- societatea nu şi-a completat capitalul social în condiţiile legii; Dispoziţiile de mai sus nu sunt
aplicabile în cazul în care societatea a fost în inactivitate temporară, anunţată organelor fiscale şi înscrisă
în registrul comerţului. Durata inactivităţii nu poate depăşi trei ani conform dispoziţiilor art. 237 alin. (2)
din Legea nr. 31/1990.
2.3. Procedura şi condiţiile dizolvării
După cum rezultă din enumerarea şi analiza cauzelor generale de dizolvare a societăţii, aceasta se
realizează pe trei căi: de drept, prin voinţa asociaţilor şi pe cale judecătorească.
Fiecare dintre aceste trei căi de dizolvare impune respectarea unor condiţii prevăzute de lege.
Astfel, în ceea ce priveşte dizolvarea de drept, Legea nr. 31/1990 prevede un singur caz în care
dizolvarea se produce de plin drept, respectiv, expirarea termenului stabilit pentru durata societăţii. Aşa
cum am arătat anterior, în acest caz, asociaţii, prin actul constitutiv, au stabilit termenul de durată al
societăţii, iar expirarea acestuia are drept efect dizolvarea societăţii. Dizolvarea se produce de plin drept,
fără să fie necesară vreo manifestare de voinţă în acest sens. De asemenea, nu este necesară nici
efectuarea vreunei formalităţi de publicitate, de vreme ce, prin publicitatea actului constitutiv, făcută cu
ocazia constituirii societăţii, terţii au luat cunoştinţă despre durata societăţii. Prin urmare, în cazul
dizolvării de drept a societăţii, datorită însăşi modului de manifestare a acestui caz, legea nu prevede
obligativitatea îndeplinirii vreunei condiţii legale. Desigur, că în caz de litigiu, orice persoană interesată
poate cere tribunalului constatarea dizolvării societăţii. Fiind o acţiune în constatare, instanţa nu
pronunţă dizolvarea, ci constată că aceasta a operat, fiind îndeplinită cerinţa legii.
Dizolvarea societăţii prin voinţa asociaţilor se concretizează într-o hotărâre a adunării generale.
Hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de lege
pentru fiecare tip de societate în parte. Astfel, hotărârea de dizolvare în cazul societăţilor de persoane şi
a societăţii cu răspundere limitată se ia de către adunarea generală cu votul tuturor asociaţilor. În cazul
societăţilor de capitaluri, legea prevede în art. 113-117, condiţiile de cvorum şi majoritate pentru
valabilitatea hotărârii adunării generale extraordinare în care se ia decizia de dizolvare. De asemenea,
având în vedere ca hotărârea adunării generale constituie o modificare a contractului şi a statutului,
trebuie să fie îndeplinite şi condiţiile de formă şi de publicitate prevăzute la art. 131 care dispune:
„pentru a putea fi opozabile terţilor, hotărârile adunărilor generale vor fi depuse în termen de 15 zile la
oficiul registrului comerţului, spre a fi menţionate în registru şi publicate în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a. în cazul în care aceste hotărâri implică modificarea actului constitutiv, se va
publica numai actul adiţional cuprinzând textul integral al clauzelor modificate". Art. 231 din lege

139
prevede că în caz de dizolvare a societăţii prin hotărârea asociaţilor, aceştia vor putea reveni, cu
majoritatea cerută pentru modificarea actului constitutiv, asupra hotărârii luate, atât timp cât nu s-a făcut
nicio repartiţie din activ. Noua hotărâre se menţionează în registrul comerţului şi se va publica pe
cheltuiala societăţii în Monitorul Oficial al României.
În încheiere trebuie amintit că, în cazul asociaţilor în nume colectiv, în comandită simplă şi cu
răspundere limitată, asociaţii pot hotărî, în condiţiile cerute pentru modificarea actului constitutiv, o dată
cu dizolvarea şi modul de lichidare a societăţii. Legea cere însă la art. 235 ca asociaţii sa fie de acord cu
privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi să asigure stingerea pasivului sau
regularizarea lui cu consimţământul creditorilor.
Intervenţia instanţei de judecată pentru pronunţarea unei hotărâri de dizolvare are loc fie, în cazul
falimentului societăţii când dizolvarea se pronunţă de către tribunalul învestit cu procedura de faliment,
fie în cazul în care, potrivit legii un asociat cere pentru motive temeinice dizolvarea societăţii. Legea
indică drept motive temeinice neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii
şi determină un blocaj care face imposibilă continuarea activităţii acesteia. în acest caz, singura soluţie
este dizolvarea şi lichidarea societăţii.
Hotărârea judecătorească privind dizolvarea societăţii trebuie înscrisă în registrul comerţului şi
trebuie publicată în Monitorul Oficial, în cazurile prevăzute la art. 237, legea prevede unele reguli
speciale. Astfel, în aceste cazuri, dizolvarea societăţii se poate cere şi de Oficiul Naţional al Registrului
Comerţului precum şi de orice persoană interesată. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, hotărârea
tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se înregistrează în registrul comerţului, se comunică
direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti şi se publică în
Monitorul Oficial al României, pe cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta putând să se îndrepte
împotriva societăţii. Conform alin. (5) orice persoană interesată poate face recurs împotriva hotărârii de
dizolvare, în termen de 30 de zile de la efectuarea publicităţii. Pe data rămânerii irevocabile a hotărârii
prin care s-a admis dizolvarea, societatea va fi radiată din oficiu din registrul comerţului.
2.4 Efectele dizolvării
Dizolvarea societăţilor comerciale, indiferent de modul în care se realizează, are drept efect două
consecinţe importante. Aceste consecinţe constau în deschiderea procedurii lichidării şi interdicţia unor
operaţiuni comerciale noi.
Dizolvarea societăţii comerciale nu marchează desfiinţarea personalităţii juridice a acesteia.
Întrucât operaţiunile juridice au rolul de a pregăti încetarea existenţei societăţii, rezultă că dizolvarea nu
afectează personalitatea juridică a acesteia. Pentru a se finaliza procesul de încetare a existenţei societăţii

140
şi pentru îndeplinirea operaţiunilor care privesc lichidarea, societatea are nevoie de personalitate
juridică. Prin urmare, dizolvarea priveşte însăşi societatea comercială ca entitate juridică, iar nu
încetarea actului constitutiv al societăţii.
Un prim efect al dizolvării este deschiderea procedurii lichidării. Articolul 233 din lege prevede că
dizolvarea are loc fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau în alte cazuri
prevăzute de lege. Cu excepţia cazului amintit anterior, lichidarea este consecinţa necesară şi firească a
dizolvării. în lumina acestor dispoziţii legale s-a pus problema în doctrină dacă lichidarea este sau nu o
fază obligatorie după dizolvare. Într-o opinie200 s-a argumentat că lichidarea are un caracter facultativ
datorită faptului că fiecare asociat are dreptul să ceară lichidarea societăţii dacă acesta s-a dizolvat în
condiţiile legii. în plus, în aceeaşi opinie, lichidarea ar putea fi înlăturată, dacă asociaţii hotărăsc
fuziunea societăţii cu o altă societate sau divizarea societăţii, într-o altă opinie,201 se subliniază caracterul
obligatoriu al lichidării societăţii după dizolvare întrucât dizolvarea societăţii nu este un scop în sine, iar
dacă nu este urmată de lichidare, dizolvarea nu are finalitate. O societate dizolvată nu poate rămâne în
această fază, deoarece trebuie finalizate operaţiunile de lichidare ale patrimoniului, respectiv lichidarea
activului şi pasivului patrimonial. Aşa cum am evidenţiat anterior, dizolvarea societăţii nu este un scop
în sine ci ea trebuie urmată în mod obligatoriu de lichidare, care permite prefacerea bunurilor societăţii
în bani, achitarea datoriilor şi repartizarea activului net între asociaţi.
Al doilea efect al dizolvării constă în interdicţia unor operaţiuni comerciale noi. Potrivit art. 233
alin. (2) din Legea nr. 31/1990 din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi
operaţiuni; în caz contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au
întreprins.
Această interdicţie impusă de lege asociaţilor în faza dizolvării societăţii se explică prin natura
juridică a dizolvării. Astfel, dizolvarea reprezintă faza de început a încetării existenţei societăţii. Prin
urmare activitatea societăţii nu mai are drept scop realizarea de beneficii ci efectuarea tuturor
formalităţilor prevăzute de lege pentru încetarea activităţii acesteia. în aceste condiţii, se explică
interdicţia impusă administratorilor de a angaja operaţiuni comerciale noi. Ei nu pot decât să se ocupe de
cele aflate în desfăşurare la data dizolvării pentru a se putea trece la faza ulterioară a lichidării.
Încălcarea interdicţiei legale are drept consecinţă răspunderea personală şi solidară a
administratorilor pentru operaţiunile întreprinse.
Art. 233 alin. (3) din lege dispune ca interdicţia prevăzută la alin. (2) se aplică din ziua expirării

200
A se vedea /. N. Finţescu, Curs de drept comercial, voi. I, Bucureşti 1929, p. 299.
201
A se vedea St D. Cărpenaru, op. cit., p. 253.

141
termenului fixat pentru durata societăţii ori de la data la care dizolvarea societăţii a fost hotărâtă de
adunarea generală sau declarată prin sentinţa judecătorească.
Se poate concluziona că societatea comercială este creată pentru a dura. Ea reprezintă o tehnică de
organizare a întreprinderii, care îi permite acesteia din urmă sa acceadă la viaţa juridică. Necesitatea
asigurării perenităţii întreprinderii, dincolo de conflictele ce pot izbucni în sânul ei, constituie o
reflectare a naturii instituţionale a societăţii comerciale.
în practică însă îndeosebi, în cazul asocierii unui număr restrâns de persoane, instituţia societăţii ca
personalitate juridică distinctă şi interesul social nu constituie decât un ecran de proiecţie a intereselor
individuale ale asociaţilor, de a căror concordanţă depinde buna funcţionare şi, în final, soarta societăţii.
2.5. Alte cazuri de dizolvare
Aşa cum am reliefat în studiul nostru, cazurile de dizolvare a societăţilor comerciale surit cele
prevăzute de Legea nr. 31/1990. Insă, prin Legea 314/2001 privind reglementarea situaţiilor unor
societăţi comerciale202, s-a stabilit în continuarea dispoziţiilor înscrise prin art. 6 alin. (1) că societăţile
comerciale care până la 21 august 2001 nu îşi majorează capitalul social la nivelul prevăzut de Legea nr.
31/1990 sunt dizolvate de drept şi intră în lichidare pe această dată.
Aceeaşi reglementare legală califică drept cazuri de dizolvare de drept a societăţilor comerciale,
situaţia societăţilor comerciale care în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii nu şi-au
majorat capitalul social la nivelul minim stabilit de legea societăţilor comerciale.
Un alt caz de dizolvare de drept a societăţilor comerciale îl constituie cel reglementat de Legea nr
359/2004 pentru simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comercial a persoanelor fizice,
asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi autorizarea
funcţionării persoanelor juridice203. Potrivit art. 30 alin. (1) din lege, neefectuarea preschimbării
certificatului de înmatriculare şi a celui de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare,
conţinând codul unic de înregistrare, până la termenul prevăzut de art. 26 atrage dizolvarea de drept a
persoanei juridice. în ambele situaţii, fiind vorba de o dizolvare de drept, prin efectul legii, orice motiv
invocat de persoana juridică sau de orice altă persoană interesată pentru contestarea acestei situaţii este
neavenit deoarece legea dispune dizolvarea persoanelor juridice ope legis.

202
M. Of. nr. 338 din 26 iunie 2001.
203
M. Of. nr. 839 din 13 septembrie 2004.

142