Nicolae Ceaușescu

Nicolae Ceaușescu (n. 26
ianuarie 1918, Scornicești, România[2] – d. 25
decembrie 1989 Târgoviște, România) a fost un politician
român, secretar general al Partidului Comunist Român,
șeful de stat al Republicii Socialiste România din 1967 până
la căderea regimului comunist, survenită în 22
decembrie 1989.
La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN [13] semnat
de Ion Iliescu, a fost constituit Tribunalul Militar Excepțional.
La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au
fost judecați de acest tribunal în cadrul unui proces sumar,
condamnați la moarte și executați la câteva minute după
pronunțarea sentinței.
În iulie 2015, România a interzis prin lege „cultul lui
Ceaușescu”.[14]
În timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu ziua sa de naștere
era sărbătorită pe 26 ianuarie. În perioada postdecembristă
a fost prezentat Registrul stării civile care dovedește că
Ceaușescu s-a născut în ziua de 23 ianuarie 1918. [15]

 Din Revista muzeelor și monumentelor reiese că actul de

[16]

naștere eliberat de primăria localității se găsea la muzeul

din Scornicești  încă dinainte de 1989, astfel încât
[17]

prezentarea din perioada postdecembristă nu este o

noutate. Data de 26 ianuarie 1918 apare și într-un referat
întocmit în perioada interbelică.  Familia Ceaușescu a fost
[18]

o familie de țărani cu 10 copii. Tatăl său, Andruță, avea 3

hectare de pământ, câteva oi și își mai susținea familia din
croitorie. „Nu se interesa de copiii lui; fura, bea, sărea la
bătaie și înjura...”, spunea despre el bătrânul preot din
Scornicești.  Mama lui, Alexandrina (născută Lixandra), era
[19]

o femeie supusă și muncitoare.  Casa lor avea două

[19]

camere, iar mâncarea de bază era mămăliga. Nicolae a

făcut patru clase la școala din sat, în care învățătorul preda
într-o sală cursuri simultane pentru elevii mai multor clase.
Micul Ceaușescu nu a avut cărți și adesea mergea la școală
desculț. Nu avea prieteni, era nervos și imprevizibil.  La
[19]

vârsta de 11 ani, după absolvirea școlii primare, Ceaușescu

a plecat la București, unde s-a angajat ca ucenic de cizmar.
 Alexandru Săndulescu, membru activ al PCR, și-a inițiat
[20][21]

ucenicul în misiuni conspirative. În noiembrie 1933 a

[19]

devenit membru al Uniunii Tineretului Comunist din

România, formațiune politică aflată în ilegalitate la acea
vreme[22]. A fost arestat prima oară în 1933 pentru agitație
comunistă în timpul unei greve. În 1934 a fost atras în
Comitetul raional din Negru unde a lucrat până în august
când a fost desemnat să muncească în mișcarea
antifascistă. A făcut parte din Comitetul Național antifascist
și în Comitetul Central al tineretului antifascist. Au urmat
încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul
eliberării unor muncitori feroviari acuzați de activitate
comunistă și pentru alte acțiuni similare, dar a fost pus
imediat în libertate. În urma acestor arestări, a fost etichetat
de autoritățile vremii drept „agitator comunist periculos”,
precum și „distribuitor activ de material de propagandă
comunistă și antifascistă”.
După eliberarea din arest, Ceaușescu a dispărut pentru o
vreme, el povestind în autobiografia sa de după război că a
activat în rețelele comuniste din Oltenița și „regionala
Prahova” (ceea ce în organizarea interbelică a PCdR
însemna județele Prahova și Dâmbovița).[22]
Procesul de la Brașov și detenția la Doftana
Cert este că în 1936 Ceaușescu era secretar regional al
UTC și încerca, împreună cu agitatorul polonez Vladislav
(sau Vladimir) Tarnovski, să coaguleze celulele comuniste.
În ianuarie 1936 cei doi au vizitat celula comunistă
constituită în comuna Ulmi de lângă Târgoviște, încercând
să-i atragă pe membrii ei cu funcții mai înalte în ierarhia
comunistă. Întâlnirea a fost deconspirată de un informator al
Siguranței, Ion Olteanu, iar Ceaușescu a fost din nou
arestat împreună cu Tarnovski, Gheorghe Dumitrache
(organizatorul celulei) și alți comuniști.[23] În cursul anchetei
și interogatoriilor separate, Ceaușescu a rămas singurul
care a refuzat să recunoască, împotriva tuturor evidențelor,
activitatea subversivă. La sfârșitul lunii grupul a fost
transferat la Palatul de Justiție din Brașov, unde a fost
judecat. În perioada judecării procesului a fost încadrat în
PCdR[22]. Ceaușescu a fost condamnat la doi ani și jumătate
de închisoare (doi ani pentru acțiunile propriu-zise și șase
luni pentru ultraj în urma protestelor vehemente la adresa
curții). El și Tarnovski au primit cele mai mari pedepse din
lotul de 13 activiști comuniști condamnați. Transferat ulterior
la Închisoarea Doftana, Ceaușescu i-a întâlnit pe Vasile
Luca, Alexandru Moghioroș și apoi pe Gheorghe Gheorghiu-
Dej, Chivu Stoica și Gheorghe Apostol.[24] Propaganda
comunistă avea să creeze multiple legende romanțate în
jurul detenției la Doftana.
Ceaușescu (al doilea din stânga) în lagărul de la Târgu Jiu
Eliberat la termen în 1938, Ceaușescu a rămas în libertate
doar doi ani, întrucât în 1939 a fost condamnat în lipsă la 3
ani de închisoare pentru continuarea propagandei
comuniste, fiind din nou arestat în 1940. În această scurtă
perioadă de libertate, a cunoscut-o pe Elena Petrescu,
activistă comunistă din București.[25] Încarcerat
la închisoarea din Jilava, Ceaușescu a continuat întâlnirile
cu Elena, profitând de permisiunea primită din partea
conducerii penitenciarului de a primi tratament stomatologic
la Spitalul Militar.[26] Transferat în 1942 la Caransebeș și în
1943 la Văcărești, la terminarea detenției în 1943 nu a fost
eliberat, în condițiile în care generalul Antonescu se ferea
să elibereze activiști comuniști ce i-ar fi subminat regimul, ci
a fost transferat în lagărul de la Târgu Jiu, unde erau aduși
comuniștii. A fost eliberat la 4 august 1944.