Nichita Stănescu

(n. 31 martie 1933,[3][4] Ploiești, Regatul României – d. 13

decembrie 1983,[3][4][5] București, RS România) a fost un
poet, scriitor și eseist român, ales membru post-mortem
al Academiei Române.[6]
Este considerat de critica literară și de publicul larg drept
unul dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe
care el însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”[7].
Nichita Stănescu aparține, temporal și formal, neo-
modernismului românesc din anii 1960 - 1970. Nichita
Stănescu a fost considerat de către unii critici literari,
precum Alexandru Condeescu[8] și Eugen Simion,[9] un poet
de o amplitudine, profunzime și intensitate remarcabilă,
făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici
și poetici.
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19
aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani
prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800.
Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și
comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea
Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor
țesături grele de tipul abalei.
Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16
februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul și
generalul Nikita Cereaciuchin.
Ca urmare a Revoluției din Octombrie, generalul
Cereaciuchin se refugiază discret și rapid împreună cu
familia sa, formată din soție și două fete, în România, inițial
în Constanța și ulterior la Ploiești, unde se stabilesc.
Aici, în orașul petroliștilor dar și al lui Ion Luca Caragiale,
viitorii părinți ai lui Nichita se vor întâlni și căsători la 6
decembrie 1931.
Întâiul lor născut va purta, emblematic, prenumele ambilor
bunici, al generalului-fizician rus și al comerciantului
român, Nichita (și) Hristea Stănescu