Nichita Stănescu

Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933, Ploiești, România – d. 13

decembrie 1983, București, România) a fost un poet, scriitor și
eseist român, ales membru post-mortem al Academiei Române.
Este considerat de critica literară și de publicul larg drept unul
dintre cei mai importanți scriitori de limbă română, pe care el
însuși o denumea „dumnezeiesc de frumoasă”. Nichita
Stănescu aparține, temporal și formal, neomodernismului
românesc din anii 1960 - 1970. Nichita Stănescu a fost
considerat de către unii critici literari, precum Alexandru
Condeescu și Eugen Simion, un poet de o amplitudine,
profunzime și intensitate remarcabilă, făcând parte din
categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
Familia
Tatăl poetului, Nicolae Hristea Stănescu, s-a născut la 19
aprilie 1908. Linia sa genealogică are la origine țărani
prahoveni veniți la oraș, în Ploiești, la începutul anilor 1800.
Mai apoi, foștii țărani prahoveni au devenit meșteșugari și
comercianți ploieșteni, precum bunicul poetului, Hristea
Stănescu, specializat în producerea și comercializarea unor
țesături grele de tipul abalei.
Opere
 Sensul iubirii- 1960.
 O viziune a sentimentelor - 1964.
 Dreptul la timp - 1965.
 11 elegii - 1966.
 Obiecte cosmice (Alfa) - 1967.
 Roșu vertical - 1967.
 Oul și sfera - 1967.
 Laus Ptolomaei - 1968.