AUTISMUL-INTEGRAREA SOCIALĂ A

COPIILOR CU AUTISM

NUME SI PRENUME: ARARIŢEI ADELINA-PARASCHIVA

AMG III GR. E
Cuprins
 CE ESTE ŞI CUM SE MANIFESTĂ AUTISMUL
 TULBURĂRI DIN SPECTRUL AUTISMULUI
 CE NU ESTE AUTISMUL
 FACTORI DE RISC
 CAUZELE AUTISMULUI
 DIAGNOSTICAREA AUTISMULUI
 CHESTIONARUL SCREENING
 IMPORTANȚA TERAPIEI ÎN AUTISM
 SIMPTOME
 CUM AFECTEAZĂ AUTISMUL CREIERUL?

 SINDROMUL ASPERGER

 AUTISMUL SI DIETA

 ADHD

 HIPERACTIVITATEA

 INTEGRAREA SOCIALĂ

Pagina 1
 Tulburările din spectrul autismului (TSA)
Tulburările din spectrul autismului (TSA) sunt un grup de tulburări complexe de dezvoltare
a creierului. Acest termen umbrelă acoperă:** tulburarea autistă, tulburarea Asperger și
autismul atipic**. Aceste tulburări se caracterizează prin dificultăți în interacțiunea și
comunicarea socială și printr-o gamă restrânsă de interese și activități, cu caracter repetitiv.

TSA încep în copilărie și tind să persiste în adolescență și maturitate. În cele mai multe
cazuri, TSA sunt evidente în primii 5 ani de viață. Persoanele cu TSA prezintă deseori și alte
afecțiuni, cum ar fi: epilepsia, depresia, anxietatea și tulburarea de hiperactivitate cu deficit
de atenție (ADHD).

Conform criteriilor de diagnosticare ale DSM-V TSA se definește ca un cumul al

următoarelor criterii

deficitul, în mod continuu, în comunicare și interacțiune socială, în context și medii diferite

(reciprocitate socio-emoțională deteriorată, comportament comunicativ verbal sau non-verbal
folosit în interacțiunea socială, deteriorare în procesarea relațiilor inter-personale)

 existența pattern-urilor comportamentale, interese sau activități ce prezintă un caracter

restrictiv sau repetitiv (stereotipii - mișcări motorii cu rol de stimulare, utilizare de obiecte cu
rol de stimulare; atașament excesiv la rutină sau rezistență excesivă la schimbare; interese
restrânse, anormale ca intensitate; interes neobișnuit față de caracterul senzorial al mediului)
 simptomele trebuie să fie prezente în perioada de dezvoltare timpurie
 simptomatologia determină afectarea semnificativ

Pagina 2
 Autismul
Termenul de autism a fost definit în mod frecvent ca un sindrom comportamental
constând în refugiul subiectului în lumea sa interioară, imaginară, prin excelenţă subiectivă,
în refuzul contactului cu persoane sau obiecte exterioare. Autismul reprezintă o tulburare
socială, comunicaţională şi comportamentală. Copilul autist abandonează acţiunea dirijată,
comunicarea sentimentelor şi gândurilor, întorcând spatele vieţii reale, umanităţii, în
ansamblul ei. Există multe dificultăți în diagnosticarea persoanelor cu aceste tulburări. Nu
există niciun test medical care să poate determina într-un mod absolut dacă o persoană are
sau nu au autism. Criteriile de diagnosticare sunt în termeni de descrieri ale
comportamentului. Copiii diagnosticaţi precoce şi care au parte de terapii specifice fac
progrese vizibile.

Ce NU este autismul:
 Nu este o boală contagioasă.
 Nu este un refuz de a comunica.
 Nu este vindecabil.
 Nu este o consecință a educației.

Factori de risc
Încă nu se cunosc cauzele exacte care duc la apariția TSA. Există o multitudine de factori,
genetici, biologici și de mediu, care conduc la apariția TSA la unii copii. Majoritatea
oamenilor de știință sunt de acord că genele reprezintă unul dintre factorii de risc care cresc
șansele ca o persoane să dezvolte TSA.

Pagina 3
 Copiii care au un frate cu TSA prezintă un risc mai mare de a dezvolta la rândul lor,
TSA. TSA tinde să apară mai frecvent la persoanele care au anumite afecțiuni genetice
sau cromozomiale, cum ar fi sindromul X fragil sau scleroza tuberoasă. Anumite
medicamente administrate în timpul sarcinii, cum ar fi acidul valproic și talidomida au
fost corelate cu un risc mai mare de apariție a TSA.

Cauzele autismului
Simptomele tulburărilor din spectrul autismului variază destul de mult de la un individ
la altul. Specialiștii nu au reuşit să descopere cu exactitate elementele care stau la baza
declanşării autismului.

Se presupune că autismul ar putea fi declanşat de combinaţia dintre mai mulţi factori:

 moştenirea unor anomalii cromozomiale şi genetice

 utilizarea de antidepresive în primele 3 luni de sarcină
 deficit nutrițional în prima parte a sarcinii şi lipsa de acid folic
 vârsta înaintată a mamei
 greutate scăzută la naştere şi anemie neonatală
 unele infecţii materne în timpul sarcinii (rubeolă)
 expunerea la poluanţi chimici în timpul sarcinii
 poluarea atmosferică accentuată
 privarea de oxigen a creierului copilului la naştere
 naşterea prematură
 macrocefalia (creşterea anormală a materiei nervoase cerebrale) este cauza a 20%
din cazurile de autism

Pagina 4
  Simon Baron-Cohen a descoperit că expunerea fetusului intrauterin la cantităţi
mari de testosteron creşte riscul de apariţie a autismului.

S-a demonstrat ştiinţific faptul că există unele condiţii medicale care au fost asociate cu
prezenţa tulburărilor din spectrul autismului la copii. Cele mai frecvent întâlnite sunt:

 tulburări genetice - sindromul x fragil, sindromul Angelman, scleroză tuberoasă şi

sindromul duplicării cromozomului 15
 tulburări gastrointestinale - enterocolite, boli inflamatorii intestinale, constipaţie
cronică, intoleranţă la lactoză, colite, esofagite, gastrite, duodenite, etc.
 convulsii - s-a constatat că epilepsia apare la aproximativ 39% dintre copii care
suferă de autism
 tulburări ale somnului
 dificultăţi de procesare a senzaţiilor - hipersesibilitate sau hiposensibilitate la
unele sunete, atingeri, lumina sau întuneric
 pica - dorinţa de a mânca lucuri care nu sunt alimente
 icter. În urma unui studiu de amploare s-a constatat faptul că bebeluşii cu
bilirubină ridicată au manifestat în proporţie mai mare, faţă de ceilalţi copii cu
valori normale ale bilirubinei, tulburări din spectrul autist.
 fenilcetonuria netratată
 neurofibromatoză
 sindromul alcoolismului fetal
 tonus muscular scăzut - aproximativ 30% dintre copiii cu autism au un tonus

Pagina 5
 Diagnosticarea autismului
În prezent, nu există teste medicale prin intermediul cărora să se poată diagnostica
autismul, pur şi simplu. Specialiştii vor aplica în cazul unei persoane suspecte de autism
diverse instrumente de diagnosticare şi vor face multiple investigaţii medicale atât pentru
confirmarea condiţiei dar şi pentru excluderea prezenţei altor afecţiuni.
De cele mai multe ori, părinţii sunt primii care observă faptul că micuţul lor are
comportamente neobişnuite, comparativ cu ceilalţi copii. Aceste nereguli sunt confirmate,
de obicei, de pediatrul care observă în mod periodic copilul, în timpul consultului de rutină.
Un diagnostic corect şi stabilit la timp, va fi urmat de accesul la terapii care vor
îmbunătăţi zonele de dificultate şi vor îmbunătăţi calitatea vieţii, în general.
O diagnosticare completă implică o echipă multidisciplinară de medici: logoped,
pediatru, neurolog pediatru, pedopsihiatru, fizioterapeut, psihoteraput specializat în terapie
ocupaţională, medic orl-ist, etc.
Diagnosticul autismului include un proces complex. Printre metodele de diagnostic şi
investigaţiile care pot fi realizate se pot numără:
 testarea genetică mai ales dacă în cazul familiei există un istoric familial de
dizabilităţi intelectuale
 istoricul medical al copilului încă din viaţă intrauterină
 screeningul pentru depistarea a diverse probleme medicale asociate cu tulburările
din spectrul autismului cum ar fi tulburările de somn, modificarea răspunsului la
durere, unele tipuri de boli gastro intestinale, convulsii
 evaluarea neurologică care va include şi encefalogramă sau chiar RMN dacă
sunt suspectate diferenţe de structura la nivelul creierului
 realizarea de teste auditive pentru a se exclude probabilitatea prezenţei unei
probleme de auz care ar putea cauza întârzieri în dezvoltare
 examenul fizic şi stabilirea gradului de normalitate a nivelului de creştere şi
dezvoltare a copilului
Pagina 6
 evaluarea vorbirii, limbajului receptiv şi expresiv, a capacităţii de comunicare a
copilului (deseori copilul preferă singurătatea şi manifestă indiferenţă faţă de
persoanele din jurul său, nu are contact vizual cu acestea)
 evaluarea cognitivă
 măsurarea nivelului de comportament independent şi de comportament
adaptativ
 testarea abilităţilor sociale şi a celor non-verbale
 evaluare senzorială şi motorie (dezvoltarea motricităţii generale, a motricităţii
fine, a echilibrului static şi coordonării mişcărilor, capacităţii de percepţie,
orientare şi organizare spaţio-temporală, percepţia corectă a schemei corporale
etc.)
 aplicarea de chestionare comportamentale.

Pagina 7
 Chestionarul screening
În România, părinţii care au copii cu vârsta între 1 şi 3 ani sunt încurajați să solicite
aplicarea screening-ului în cabinetul medicului de familie, la controalele obligatorii de la
12, 16, 18, 24 și 36 de luni.
Chestionarul screening permite identificarea primelor simptome ale unei tulburări de
spectru autist, menite să îndrume părintele către un specialist. Acest screening are 9
întrebări, se aplică gratuit de către medicul de familie, durează între 5 şi 10 minute şi

Pagina 8
poate ajuta părintele să-şi dea seama foarte devreme dacă copilul poate să dezvolte acest
tip de întârziere sau a dezvoltat deja. Dacă se obţine un scor peste 10, scor care indică că
putem vorbi de TSA, medicul de familie trimite copilul mai departe către medicul
psihiatru.

Pagina 9
Importanța terapiei în autism

Pagina 10
 Tulburarea de spectru autist poate să apară în orice familie, indiferent de rasă, etnie,
zonă geografică sau nivel de educaţie. Nu se poate vindeca, dar cu intervenţie timpurie
intensivă, până la 50% dintre copiii cu autism pot duce o viaţă independentă.

Prin terapie, copilul învaţă, într-un mod structurat, cum să vorbească, cum să se
comporte, cum să fie independent. Fără terapie simptomele autismului se agravează în
timp. De aceea neintegrarea copilului diagnosticat într-un program individualizat de terapie
specifică îl privează de toate aceste achiziţii, acest copil riscând să se transforme, în final,
într-un adult neintegrat şi de cele mai multe ori, instituţionalizat.

Tratamentul autismului nu este unul medicamentos. Singura terapie aplicată şi care dă

rezultate foarte bune dacă este susţinută şi timpuriu depistată este aşa numita Applied
Behavior Analysis (ABA) – Analiza aplicată a comportamentului. Aceasta constă în
însuşirea treptată, mecanică şi rigidă la început a anumitor comportamente, gesturi,
activităţi şi înlăturarea celor specifice bolii.

TEACCH (Treatment and Education of Autistic and Communication Handicapped

Children) este o terapie care încearcă să dezvolte la nivel maxim potenţialul de comunicare
şi autonomie al fiecărui copil. TEACCH nu este un sistem de învăţare, ci unul de
management comportamental ce oferă mai multă predictibilitate pentru un copil autist şi
mai multă cooperare din partea lui. TEACCH reprezintă un mod de organizare a
programului zilnic, lucru ce reduce angoasa persoanelor autiste.

PECS (Picture Exchange Communication System) este un sistem de comunicare bazat

pe schimbul de imagini special pentru copiii care nu au dobândit sistemul verbal de
comunicare. Un copil care nu vorbeşte la vârsta de 4–5 ani are nevoi complexe de
comunicare ce nu mai pot fi intuite de părinţi. Neputând vorbi, copiii au nevoie să fie
ajutaţi să comunice, iar acest sistem vine în ajutorul comunicării şi limbajului punând la
dispoziţia copilului imagini care conţin lucrurile de care copilul are nevoie: apă, mâncare,

Pagina 11
dulciuri, jucării, toaletă, „mi-e somn”, „mă doare ceva”. Terapia ajută copilul să comunice
prin intermediul pictogramelor.

Pagina 12
Pagina 13
Pagina 14
Pagina 15
 Semnele autismului
Expertii pot observa primele semne ale autismului la copii inainte de varsta de 3 ani.
Unii copii se dezvolta normal pana la 2 ani si dupa aceea incep sa isi piarda din abilitati.
Semnele autismului includ:

*Miscari repetitive

*Evitarea contactului vizual si a apropierii fizice

*Greutate in vorbire

*Repetarea unor cuvinte sau fraze

*Frustrarea si nervozitate atunci cand intervin schimbari minore

Aceste semne pot fi observate si in cazul copiilor care nu au autism, dar cu o frecventa
mult mai mica.

Semne de avertizare: primul an

Chiar si copiii mici sunt sociali, astfel incat este posibil sa detectati semne ale autismului
in modul in care copiii interactioneaza cu lumea lor. La aceasta varsta, un copil care prezinta
semne de autism nu se intoarce la vocea mamei, nu raspunde la numele sau, evita contactul
vizual sau nu zambeste. Chiar daca este posibil ca bebelusii care nu au autism sa prezinte
aceste semne, este mai bine sa contactati un doctor pentru a fi sigur.

Semne de avertizare: anul doi

Semnele autismului sunt mai vizibile in anul al doilea de viata. In timp ce alti copii incep
sa spuna primele cuvinte si sa constientizeze ca exista lucruri pe care si le doresc, un copil
cu autism ramane detasat. Acestia nu vorbesc pana la 16 luni, nu se joaca pana la 18 luni si
Pagina 16
nu reusesc sa formeze fraze scurte pana la varsta de 2 ani. De asemenea, in al doilea an de
viata, copiii cu autism nu prezinta niciun fel de interes atunci cand altii le indica obiecte,
precum un avion care zboara deasupra capului.

Alte semne si simptome

Persoanele cu autism pot avea, uneori, si simptome fizice, inclusiv probleme digestive si
probleme cu somnul. Copiii pot avea o coordonare slaba a muschilor. Aproximativ o treime
din persoanele cu autism au convulsii.

Cum afecteaza autismul creierul?

Autismul afecteaza partile creierului care controleaza emotiile, comunicarea si miscarea
corpului. Bebelusii care au autism pot avea capul neobisnuit de mare. Genele anormale,
transmise in cadrul unei familii, au fost legate direct de functiile anormale in unele zone ale
creierului. Cercetatorii spera sa gaseasca o modalitate de a diagnostica autismul cu ajutorul
scanarii creierului.

Sindromul Asperger
Persoanele cu sindromul Asperger nu au inteligenta scazuta sau probleme de vorbire,
dar se simt incomod in medii sociale si au probleme de intelegere a indiciilor non-verbale,
precum expresiile faciale. Sindromul Asperger determina persoanele afectate sa se
concentreze intens pe un subiect care ii intereseaza, dar isi fac prieteni foarte greu.

Pagina 17
Autismul si dieta
Problemele digestive sunt frecvente la copiii cu autism. Unii parinti au incercat o dieta
fara gluten si cazeina(proteina din lapte). Pana in prezent nu exista suficiente dovezi
pentru a demonstra ca orice dieta functioneaza. Dieta ar trebui sa fie supravegheata de
un medic pentru a se adapta in functie de fiecare persoana in parte.

Pagina 18
Pagina 19
 Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție –
ADHD
Observând copiii dintr-o grupă de preșcolari, se poate să ne ”sară” în ochi un copil
anume. De ce acest lucru ? Pentru că, spre deosebire de colegii săi, acesta nu reușește să
ducă la capăt o sarcină de lucru, se ridică în mod frecvent de pe scaun sau se mișcă
permanent, vorbește neîntrebat sau îi deranjează pe cei din jur în toate modurile.

Acest comportament nu se manifestă doar în mediul școlar, ci și acasă cu familia, în

locurile de joacă sau în alte contexte sociale. Manifestările respective pot să apară și la
ceilalți copii de vârstă apropiată, însă ceea ce diferențiază copiii cu hiperactivitate de cei
cu o dezvoltare normală este frecvența și intensitatea cu care apar problemele (se
concentrează greu, este ușor distras, este agitat etc.).

 Copilul cu ADHD atrage atenția prin manifestările sale și prin deficiențele sale
în trei domenii importante pentru dezvoltarea sa armonioasă:
 Dificultăți de atenție si concentrare
 Comportamente impulsive
 Hiperactivitate (agitație evidentă).

Deficitul de atenție și hiperactivitate (ADHD) este o tulburare cronică care se

caracterizează printr-un nivel ridicat de neatenție, impulsivitate și hiperactivitate.
Determină serioase disfuncții în mai multe domenii de funcționare, afectând copiii,
familia, școala și grupul de prieteni.

Conform DSM IV simptomele ADHD sunt:

 Incapacitatea copilului de a-și menține atenția. Aceasta este ușor perturbată de

stimulii din jur;
 Hiperactivitatea, ducând la un comportament neadecvat;

Pagina 20
  Impulsivitatea (afectarea ariilor cerebrale de inhibiție) care îl determină pe copil
să se implice în diverse activități chiar foarte riscante fără a putea evalua
gravitatea riscurilor.

Dificultăți de atenție si concentrare

Copiilor sau adolescenților le este foarte greu să finalizeze activitățile începute,

capacitatea lor de concentrare este scăzută, iar atenția este foarte ușor de distras.
Problemele apar mai ales când aceste activități sunt impuse de alte persoane. La
preșcolari și la școlarii mici aceste probleme apar și în activitățile alese de ei (în joc).
Chiar dacă la început copilul arată interes față de sarcină, acesta dispare în scurt timp, iar
copilul se orientează spre o altă activitate.

Comportamente impulsive

Copii sau adolescenții cu ADHD sunt predispuși să acționeze brusc, fără a se gândi la
consecințele comportamentului lor. Dacă își încep temele, trec la rezolvare fără să
citească cu atenție cerințele, renunțând repede la încercarea lor, oferă răspunsuri înainte
ca interlocutorul să termine de formulat întrebarea și îi întrerup frecvent pe ceilalți.

Hiperactivitatea

Este caracterizată printr-o neliniște motrică. Copilul, mai ales preșcolarul sau școlarul
mic, nu poate să stea liniștit pe scaun decât o perioadă scurtă de timp. Acesta se ridică
mereu, scapă lucrurile pe jos, mută lucrurile pe masă sau le răvășește. La adolescent acest
gen de manifestări sunt mai puțin pregnante, dar există și la el o tendință de mișcare
(bâțâie piciorul pe sub masă, se joacă cu creionul sau pixul, se întoarce la bancă etc.)

Cine pune diagnosticul ?

În cazul în care părinții identifică anumite probleme la copil, atât prin observare
personală, cât și din feed-back-urile primite de la cadre didactice, este important ca

Pagina 21
aceștia să apeleze întâi la medicul de familie. Diagnosticul de hiperactivitate poate fi
stabilit doar de către un specialist. Specialiștii pot fi medicii psihiatrii sau psihologi care
lucrează în domeniul clinic. După cum s-a văzut neliniștea, impulsivitatea și capacitatea
limitată de concentrare sunt caracteristice copiilor mici, motiv pentru care, când se
răspunde la întrebările din fișa de apreciere a specialistului trebuie să se țină cont de
vârsta copilului. Astfel de manifestări pot apărea și la copii cu tulburări psihice, cu
dificultăți de învățare și la cei cu deficiență mintală, dar în cazul acestora din urmă
manifestările sunt cauzate de nivelul scăzut de inteligență și nu de tulburarea de
hiperactivitate.

Ce se poate face?

Cele mai importante aspecte țin de alegerea căilor de ajutorare a copilului /

adolescentului cu ADHD și a măsurilor care se cer, în funcție de problemele apărute:
asupra copilului sau adolescentului, în familie, la grădiniță sau la școală. Aceste principii
sunt importante pentru că cele mai multe măsuri de asistență au o funcționalitate
specifică. De exemplu nu trebuie să existe așteptări la diminuarea manifestărilor
comportamentale neadecvate la școală dacă se face o terapie de mișcare. La fel de puțin
este de așteptat ca măsurile întreprinse acasă să aibă un efect spectaculos la școală sau la
grădiniță. Măsurile întreprinse trebuie să fie combinate, coerente, să existe conlucrare
între familie, școală și specialiștii implicați.

Hiperactivitatea
Unii copii sunt mai activi decât alţii si fiecare copil poate fi la un moment dat foarte
agitat și poate întâmpina dificultăţi în concentrarea asupra unei sarcini pe care o are de
îndeplinit, fiind uşor distras de ceea ce se întâmplă în jurul său. Cu toţii ştim că celor
mici le este mai dificil să se concentreze sau să stea într-un loc pentru un timp mai
îndelungat. Cu cât un copil va înainta în vârsta cu atât se va putea concentra mai bine.
Ceea ce diferenţiază copiii cu hiperactivitate de cei cu o dezvoltare normală este

Pagina 22
frecvența și intensitatea cu care apar problemele (se concentrează greu, este uşor distras,
este agitat, etc.)

Spre deosebire de copiii de aceeaşi vârsta, cei cu hiperactivitate prezintă manifestări

mai intense in cel puţin trei domenii importante, ei atrăgând atenţia prin:

 Dificultăţi de atenţie si concentrare

 Comportamente impulsive
 Hiperactivitate (agitaţie evidenta)
 Dificultăţi de atenţie si concentrare

Problemele de hiperactivitate apar mai frecvent în activităţile impuse de alte

persoane cum ar fi de exemplu: temele de casa sau sarcinile din clasă. La preşcolari și la
şcolarii mici aceste probleme apar și în activităţile alese de ei (în joc). Chiar dacă la
început copilul manifestă un interes față de sarcină, acesta dispare în scurt timp, iar
copilul se orientează spre o altă activitate.

Comportamente impulsive

Spre deosebire de copiii de aceeaşi vârstă, copiii cu hiperactivitate, acţionează

înainte de a gândi, îşi urmăresc primele impulsuri și idei fără a lua în calcul
urmările. Ei nu își pot amâna îndeplinirea dorinţelor până la momentul în care
acestea ar putea fi realizate fără probleme, când îşi doresc ceva acestea trebuie să se
întâmple imediat. Astfel, ei se comportă imatur în raport cu vârsta pe care o au, răspund
înainte ca întrebarea să le fie adresată complet și îi întrerup frecvent pe ceilalţi.

Hiperactivitatea

Mai ales la grădiniţa și în clasele primare, aceşti copii se caracterizează prin

agitaţia lor permanentă. Aceste manifestări apar în special în situaţiile în care li se cere
să stea liniştiţi. În timpul orelor îşi părăsesc deseori locul, le este dificil sa se joace cu
alţii, ei aleargă sau se caţără tot timpul. Fiind atenţionaţi de profesori sau de părinţi, se
liniştesc cel mult pentru câteva secunde, după care revin la manifestările
anterioare.

Toate aceste manifestări pot fi observate în diferite situaţii – nu doar în familie, ci și la

grădiniţă, la școală sau în activităţile destinate petrecerii timpului liber cu cei de vârstă
Pagina 23
apropiată. De obicei sunt mai accentuate in situaţiile in care copiii si tinerii ar
trebui sa se concentreze si sa aibă răbdare, de exemplu atunci când îşi pregătesc lecţiile
sau atunci când iau masa

Părinţii unor copii hiperactivi cu vârste cuprinse între șase și zece ani au fost întrebaţi
care situaţii familiare sunt percepute ca fiind dificile, întrebarea a fost adresată și unui
grup de control format din părinţi ai unor copii de aceeaşi vârstă, selectaţi aleator.
Rezultatele au indicat că mai mult de 50 % dintre părinţii copiilor hiperactivi au selectat
realizarea temelor de casă ca fiind foarte dificilă, în timp ce mai puţin de 10 % dintre
părinţii din grupul de control au considerat acest lucru ca fiind problematic. Pe locul
doi și trei al situaţiilor problematice, părinţii copiilor hiperactivi au plasat
momentele în care mama vorbeşte la telefon și situaţiile în care vin oaspeţi.

Există o variaţie mare în ceea ce priveşte gravitatea acestor probleme. La unii

copii manifestările comportamentale sunt atât de pronunţate, încât ele pot fi observate
foarte rapid. Aceşti copii pot fi cu greu acceptaţi la grădiniţa și la scoală, iar în
familie ei devin o povară. La majoritatea copiilor problemele sunt mai puţin pronunţate,
ele nu apar cu aceeaşi intensitate în toate situaţiile și este posibil ca ele să nu fie
observate. Trecerea de la comportamentul normal la cel problematic este continuă.

Aspecte importante în diagnosticul tulburării de hiperactivitate

A. Neatenţia

 Deseori nu observa detaliile, iar în realizarea temelor de casă sau al altor

activităţi fac greşeli din cauza neatenţiei;
 De multe ori întâmpina dificultăţi când trebuie să-și menţină atenţia concentrată la
teme sau la joc, pentru un timp mai îndelungat;
 De cele mai multe ori când alţii îi vorbesc dă impresia că nu ascultă;

Pagina 24
  De multe ori nu urmează intru totul cerinţele celorlalţi și nu pot finaliza temele
sau celelalte activităţi, sarcini;
 Deseori are greutăţi în organizarea temelor și a altor activităţi;
 Adesea evită sau respinge activităţile sau temele care îi solicită efort mintal;
 Pierde adesea obiecte care sunt necesare realizării temelor sau activităţilor
(jucării, creioane, hârtii);
 Se lasă uşor distras de stimuli exteriori;
 Este uituc în activităţile zilnice.

B. Hiperactivitatea

 Deseori îşi mişca mâinile și picioarele sau nu-si găseşte locul pe scaun;
 De multe ori se ridică în clasă sau în alte situaţii în care ar trebui să stea pe scaun;
 Aleargă sau se caţără în situaţii în care acest comportament nu este adecvat;
 Are dificultăţi când trebuie să se joace sau să facă diferite activităţi în linişte;
 De multe ori este agitat și are o activitate motorie exagerată, care nu poate fi
influenţată prin reguli sociale sau prin observaţiile părinţilor.

C. Impulsivitatea

 Deseori răspunde fără sa aştepte ca întrebarea să fie complet formulată;

 Are dificultăţi în a-si aştepta rândul la joc sau în alte activităţi de grup;
 Îi întrerupe și îi deranjează frecvent pe ceilalţi (de exemplu se amestecă în
discuţiile sau în jocurile celorlalţi);
 Deseori vorbeşte foarte mult, fără să-i pese de constrângerile sociale.

Pentru diagnosticul de tulburare de hiperactivitate trebuie să apară mai multe

caracteristici din lista prezentată, iar acestea să fie mai evidente în raport cu copiii de
aceeaşi vârsta și cu acelaşi nivel de dezvoltare. În plus, aceste manifestări trebuie să
apară în mai multe arii de activitate. În cercurile de specialitate nu s-a ajuns la un
Pagina 25
 consens în privinţa stabilirii diagnosticului, unii specialişti considerând că trebuie să
existe manifestări în toate cele trei domenii importante (neatenţie, hiperactivitate și
impulsivitate), în timp ce alţii susţin că există diferite forme de tulburare hiperactivă, ca
de exemplu:

 tulburarea de hiperactivitate cu manifestări din toate cele trei domenii;

 tulburarea de hiperactivitate, caracterizată în special prin dificultăţi de
concentrare a atenţiei și mai puţin prin impulsivitate și nelinişte motorie;
 tulburarea de hiperactivitate caracterizată prin impulsivitate și nelinişte
motorie și mai puţin prin dificultăţi de concentrare.

În funcţie de intensitatea tulburării pot fi utilizate și alte noţiuni pentru descrierea

problematicii: cele mai utilizate noţiuni sunt hiperactivitate și sindromul de deficit
atenţional. Dacă copilul este neliniştit, impulsiv și are probleme de concentare nu
înseamnă neapărat că suferă de o tulburare hiperactiva, deoarece aceste manifestări
pot apărea și în cadrul altor tulburări.

Integrarea socială a copiilor cu autism

Încercarea integrării sociale a copiilor cu autism se face, în general, după o anumită

perioadă de terapie variind de la copil la copil. Factorii de succes în terapie constau în:
vârsta la care cel mic a început terapia, potențialul copilului, implicarea părinților,
profesionalismul și implicarea echipei de terapeuți. În terapie copilul a fost expus și a
învățat abilitățile de socializare, de limbaj astfel încât în momentul în care este integrat
într-un grup sau într-o instituție să fie pregătit pentru cerințele de ordin social. În cazul în
care se încearcă integrarea copilului, acesta trebuie să învețe să fie atent la profesor, să

Pagina 26
aștepte frumos pe scaun, să urmărească și să îndeplinească instrucțiile venite din partea
educatorului, să asculte, să răspundă celorlalți, să se joace în grup, să-și dezvolte
abilitățile sociale și de comunicare.

Grupul de socializare poate fi văzut ca un pas intermediar între terapia individuală și

integrarea în grădinițe sau școli. Cu toate acestea, includerea copiilor cu TSA în grupuri
sociale poate fi dificilă din cauza problemelor senzoriale, dificultățile de a urma
indicațiile unui adult, limbajul deficitar, atât comunicarea verbală cât și cea nonverbală
prezintă probleme, deficitul de atenție, preferința pentru rutine și ritualuri, izbucnirea
crizelor de tantrum în cazul în care nu este respectată rutina sau nu este o activitate
plăcută pentru copil. Cu toate acestea, copilul poate fi învățat prin intermediul terapiei
ABA anumite comportamente semnificative social precum comunicarea, deprinderile
sociale, academice, scrisul, cititul, deprinderi adaptative precum cele care țin de
motricitate fină și grosieră, îmbrăcatul, mâncatul, folosirea toaletei, contribuția la treburile
casei, autoîngrijirea, deprinderi ludice, deprinderile de viață independentă (Gavankar,
Mățăuan, 2015). Pentru a fi învățate toate cele enumerate anterior se pot stabili niște
obiective în grupul de socializare precum urmează:

• Mai întâi sunt alese deprinderile sociale cele mai relevante pentru copil în funcție de
vârsta, nevoia și abilitățile funcționale ale copilului;

• Scopul unui grup de socializare constă în învățarea unor activități de grup precum
jocul social

• Acceptarea unei alte persoane în jocul copilului

• Cel mic învață să își aștepte rândul

• Expunerea la situații de generalizare în comunicare și interacțiune socială

• Varierea activităților (muzică, dans, dans, experimente științifice, gătit, jocuri

mnezice etc.).
Pagina 27
 Unul din studiile care vizează integrarea socială a scos în evidență importanța
interacțiunii sociale dintre copiii cu TSA și ceilalți de aceeași vârstă. Trei preșcolari
diagnosticați cu TSA au interacționat cu trei copii tipici în sesiuni de câte 20 de minute
timp de 6-8 săptămâni. A fost măsurat nivelul de comunicare socială la cei cu TSA în
timpul unei intervenții numită Stai.Joacă-te.Vorbește. Au fost formate perechi cu câte un
copil tipic și unul diagnosticat. Copiii tipici au fost învățați să stea în prezența
partenerului său, să se joace cu el și să vorbească cu el. Inițierea comunicării a variat de la
un copil cu TSA la altul dar răspunsurile oferite au crescut considerabil la toți cei trei
preșcolari. De altfel, și copiii tipici au demonstrat o creștere în frecvența răspunsurilor
oferite. Ba mai mult, reciprocitatea socială a crescut în fiecare diadă a studiului. Cu toate
acestea, informațiile nou achiziționate de către copii nu au fost menținute pentru mai mult
de două luni după intervenție (Barber et. al, 2016).

Tendința copiilor cu autism de a sta singuri se datorează unei lipse de abordare

adecvată a comunicării interumane. Aceștia pot fi total indiferenți față de celelalte
persoane, se pot refugia în lumea proprie, nu stabilește contact vizual sau cu anturajul.
Necunoașterea unor comportamente, reguli sociale învățate prin terapie îl determină pe
cel mic să muște, să împingă pentru a cere atenția celorlalți sau pentru a-i invita la joc.
Dorințele, nevoile, preferințele pot fi exprimate la fel de inadecvat în cazul în care nu știe
să se exprime verbal. Gesturile, sunetele, silabele emise de copilul cu TSA pot avea o
semnificație proprie dar dacă ceilalți nu cunosc această semnificație, este predispus la
izolare de restul grupului. Cadrul didactic are un rol foarte important pentru o integrare
reușită. Acesta trebuie să dorească să-i cunoască nevoile, dorințele, preferințele, deficitele
în comunicare și limbaj precum și bizareriile comportamentale pentru a ști cum să le
combată. Educatorul, învățătorul sau profesorul este cel mai în măsură să creeze un mediu
propice pentru cel mic cu ajutorul însoțitorului.

De asemenea, intervențiile bazate pe folosirea realității virtuale au fost benefice în

minimalizarea efectelor provocative ale interacțiunilor sociale pentru copiii cu TSA.
Pagina 28
Realitatea virtuală creează un mediu mai puțin ostil și mai puțin anxios în care pot fi
învățate și exersate aptitudini sociale. Poate fi exersată recunoașterea emoțiilor, formele
de salut, scenariile sociale precum invitarea unei persoane la ziua de naștere. În cazul
realității virtuale, cei mici pot face greșeli sociale fără a experimenta o stare de anxietate
intensă sau frica de respingere. În această intervenție, mediul poate fi controlat riguros
pentru a se plia pe nevoile și aptitudinile copilului și, de asemenea, oferirea recompensei
poate fi gestionată într-un mod productiv. Cu toate acestea, abilitățile învățate în acest
mod sunt limitate, platformele virtuale conținând aptitudini specifice pentru învățat iar
generalizarea este mai dificil de făcut. Nu este prezentă spontaneitatea comunicării
naturale, interacțiunea socială nu este naturală și imprevizibilă. Cu toate acestea, studiul
făcut pe 30 de copii care au participat la 10 sesiuni de socializare virtuală pe parcursul a 5
săptămâni a demonstrat că au existat îmbunătățiri în ceea ce privește recunoașterea
emoțiilor, atribuțiile sociale și funcția executivă a gândirii analogice (Didehbani et. al,
2016).

În integrarea socială este important să se țină seama de acceptarea celorlalți și

deschiderea lor spre a ajuta copilul cu autism să se adapteze. Nevoile și abilitățile, nivelul
de dezvoltare diferă de la un copil la altul. Din acest motiv o evaluare riguroasă este
necesară înainte de a lua decizia de a-l integra pe cel mic. Fiind o muncă de echipă,
educatorul, învățătorul, profesorul trebuie să fie implicați și informați în abordarea
copilului cu TSA. Aceștia pot avea diverse reacții de la compasiune până la respingere și
pot alimenta fără să-și dea seama comportamentele nedorite neștiind să le abordeze
adecvat. Desigur, este de preferat ca în faza inițială, copilul să fie însoțit, să fie ajutat în
procesul de adaptare pentru ca apoi să devină independent în activitățile sale.

Pagina 29
Bibliografie
https://www.copiiidecristal.ro/despre-autism/
https://bioclinica.ro/pentru-pacienti/articole-
medicale/autismul-factori-de-risc-cauze-
diagnostic-si-importanta-terapiei
https://www.medlife.ro/articole-
medicale/semnele-autismului.html
https://www.copiiidecristal.ro/despre-autism/

Pagina 30