Finlanda (în finlandeză Suomi; în suedeză Finland; pronunție finlandeză: Pronunție audio /ˈsuo̯ mi/),

denumită oficial Republica Finlanda,[5] este o țară nordică situată în regiunea finoscandică a Europei
de Nord. Se învecinează cu Suedia la vest, cu Norvegia la nord și cu Rusia la est, în timp ce Estonia se
află la sud, peste Golful Finlandei.

În Finlanda trăiesc circa 5,4 milioane de oameni, majoritatea fiind concentrată în regiunile sudice.[6]
În termeni de suprafață, este a opta țară din Europa și cea mai rarefiat populată țară a Uniunii
Europene. Din punct de vedere politic, este o republică parlamentară, cu un guvern central aflat în
capitala Helsinki, și cu guverne locale în cele 336 de comune[7][8] și o regiune autonomă, Insulele
Åland. Circa un milion de locuitori trăiesc în Zona Metropolitană Helsinki (formată din Helsinki,
Espoo, Kauniainen și Vantaa) și o treime din PIB se produce acolo. Alte mari orașe sunt Tampere,
Turku, Oulu, Jyväskylä, Lahti și Kuopio.

Din secolul al XII-lea și până la începutul secolului al XIX-lea, Finlanda a constituit provincia estică a
Suediei. Apoi a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la Revoluția Rusă.
Aceasta s-a soldat cu declararea independenței Finlandei, urmată de un război civil în care „roșiii”
pro-bolșevici au fost învinși de „albii” pro-conservatori cu ajutorul Imperiului German. După o scurtă
tentativă de a înființa o monarhie, Finlanda a devenit republică. Experiența Finlandei în al Doilea
Război Mondial s-a centrat pe trei conflicte armate separate: Războiul de Iarnă (1939–1940) și
Războiul de Continuare (1941–1944) împotriva Uniunii Sovietice; și Războiul Laponiei (1944–1945)
împotriva Germaniei Naziste. În fiecare război, Mareșal Mannerheim era comandantul general al
armatei finlandeze. După sfârșitul războiului, Finlanda a aderat la Națiunile Unite în 1955, la OECD în
1969, la Uniunea Europeană în 1995 și la zona euro de la începutul ei în 1999. În această perioadă, a
construit un amplu stat social. Finlanda s-a industrializat târziu, rămânând țară predominant agrară
până în anii 1950. După aceea, dezvoltarea economică a fost rapidă, astfel încât, cu un venit pe cap
de locuitori de 49.000 de dolari (2011),[9] Finlanda este una dintre cele mai bogate țări din lume.
Conform unor măsuri,[10][11] Finlanda are cel mai bun sistem de educație din Europa și este
considerată una dintre cele mai pașnice și mai competitive din punct de vedere economic țări din
lume. S-a clasat și ca una dintre țările lumii cu cea mai mare calitate a vieții.[12][13][14][15]

Cuprins

1 Etimologia și noțiunea de „Finlanda”

1.1 Etimologie

1.2 Concept

2 Istorie

2.1 Preistorie

2.2 Epoca suedeză

2.3 Perioada țaristă

2.4 Războiul civil și independența

2.5 Al Doilea Război Mondial

2.6 Războiul Rece

2.7 Istorie recentă

3 Geografie

3.1 Biodiversitatea

3.2 Clima

3.3 Regiuni

3.4 Diviziuni administrative

4 Politica

4.1 Constituția

4.2 Președintele

4.3 Parlamentul

4.4 Cabinetul

4.5 Sistemul juridic

4.6 Relațiile externe

4.7 Asigurările sociale

4.8 Forțele armate

5 Economia

5.1 Energia

5.2 Transporturile

5.3 Industria

5.4 Politici publice

5.5 Turism

6 Demografie

6.1 Limbile

6.2 Religia

6.3 Sănătatea

6.4 Societatea

7 Cultură

7.1 Educație și știință

7.2 Literatura

7.3 Arte vizuale

7.4 Muzică

7.5 Cinema

7.6 Media și comunicații

7.7 Bucătăria

7.8 Sărbători legale

7.9 Sport

7.10 Patrimoniu mondial

8 Vezi și

9 Note explicative

10 Note bibliografice

11 Legături externe

Etimologia și noțiunea de „Finlanda”

Picturile pe stâncă Astuvansalmi de la Saimaa(d). Cele mai vechi datează din 3000–2500 î.e.n.

Etimologie

Finland

Numele de Finlanda apare pe trei pietre runice. Două s-au găsit în provincia suedeză Uppland și
poartă inscripția finlonti (U 582). A treia s-a găsit în Gotland, în Marea Baltică. Ea poartă inscripția
finlandi (G 319) și datează din secolul al XIII-lea.[16]

Suomi

Numele de Suomi are origini incerte, dar un posibil cuvânt asociat este termenul protobaltic *źemē,
care înseamnă „pământ”. Pe lângă limbile finice, înrudite cu finlandeza, acest nume se folosește și în
limbile baltice letonă și lituaniană. Altfel, s-au propus și termenul indo-european *gʰm-on „om” (cf.
goticul guma, latinescul homo), împrumutate ca *ćoma. Cuvântul se referea inițial doar la provincia
Finlanda Propriu-Zisă, și ulterior la coasta nordică a Golfului Finlandei, regiunile nordice ca
Ostrobothnia fiind la început excluse din noțiune. Teorii mai vechi propun o derivare de la suomaa
(țara mlaștinilor sau a ținuturilor umede) sau suoniemi (capul mlaștinii), și paralele între saame
(sami, un popor fino-ugric din Laponia) și Häme (o provincie din interiorul continentului), dar aceste
teorii sunt considerate depășite.[17]

Concept
În secolele al XII-lea și al XIII-lea, termenul „Finlanda” a făcut mai ales referire la zona din jurul
orașului Åbo (Turku), regiune ulterior denumită Finlanda Propriu-Zisă, în vreme ce alte părți ale țării
s-au numit Tavastia și Karelia, dar care puteau fi denumite împreună și „Österland(d)” (ca și
Norrland). Politica medievală implica mai degrabă triburi, cum ar fi finii, tavastienii și karelienii, decât
limite geografice.

În secolul al XV-lea, „Finland” devenise un nume generic pentru întregul teritoriu aflat la est de
Golful Botnic, incluzând, posibil, și Ålandul, pe vremea când arhipelagul era considerat a aparține
orașului Åbo (Turku). Ce anume desemnează termenul poate varia însă de la sursă la sursă, limitele
la est și la nord nefiind nici ele foarte exacte. O primă atestare oficială a Finlandei ca unitate, fie doar
și cu numele, a apărut atunci când Ioan al III-lea al Suediei și-a denumit ducatul „Marele Ducat al
Finlandei” (pe la 1580), ca strategie pentru a se opune revendicărilor teritoriale ale țarului Rusiei.
Termenul a devenit parte a titlurilor deținute de regele Suediei, fără a avea însă vreo aplicabilitate
practică. Teritoriul finlandez avea același statut ca și malul vestic al Golfului Botnic, iar partea
finlandeză a regatului avea aceeași reprezentare în parlament ca și cea vestică. În 1637, regina
Cristina l-a numit pe Per Brahe cel Tânăr guvernator general al Finlandei, Ålandului și Ostrobothniei
(și alte părți ale Suediei aveau guvernatori generali).

Granițele moderne ale Finlandei au apărut abia după sfârșitul uniunii Suedia-Finlanda. În 1809,
Rusiei i s-a cedat nu un teritoriu definit denumit „Finlanda”, ci mai degrabă șase provincii, Ålandul, și
o mică parte din comitatul Västerbotten. Limita dintre noul Mare Ducat al Finlandei și restul Suediei
urma să se traseze fie de-a lungul râului Kemijoki, care reprezenta limita dintre comitatele suedeze
Västerbotten și Österbotten (Ostrobothnia) la acea vreme - așa cum au propus suedezii la negocierile
pentru pace - fie de-a lungul râului Kalix, cuprinzând astfel și partea finofonă din valea Torne - așa
cum au cerut rușii. Limita, care urma râul Torne și râul Muonio până la Fjell Saana(d) și Halti(d) în
nord-vest, a fost un compromis, care ulterior a ajuns să definească ceea ce înseamnă Finlanda - cel
puțin după ce țarul Alexandru I al Rusiei a permis ca părțile din Finlanda aflate la est de râul Kymi,
anexate de Rusia în 1721 și 1743, denumite „Finlanda Veche”, să fie incluse administrativ în
„Finlanda Nouă” în 1812.

Istorie

Articol principal: Istoria Finlandei.

Preistorie

Conform dovezilor arheologice, zona ce cuprinde astăzi Finlanda a fost colonizată în preajma anului
8500 î.e.n. în timpul Epocii Pietrei după retragerea ghețurilor din ultima eră glaciară. Artefacte ale
primilor coloniști prezintă caracteristici comune cu cele din Estonia, Rusia și Norvegia.[18] Primii
oameni erau vânători-culegători, cu unelte de piatră.[19] Primele oale datează din 5200 î.e.n. când a
apărut cultura ceramică a pieptenelui.[20] Apariția culturii ceramice cordate în zona coastei de sud a
Finlandei între anii 3000 și 2500 î.e.n. ar putea să fi coincis cu revoluția agrară.[21] Chiar și după
introducerea agriculturii, vânatul și pescuitul au continuat să fie părți importante ale economiei de
subzistență.
Epoca Bronzului (1500–500 î.e.n.) și Epoca Fierului (500 î.e.n.–1200 e.n.) s-au caracterizat prin
contacte extensive cu alte culturi din regiunile Baltică și Fennoscandia. Nu există consens privind
momentul în care au fost vorbite pentru prima oară limbile indo-europene și cele uralice în zona
Finlandei contemporane. În mileniul I e.n., o proto-finlandeză s-a vorbit cel puțin în așezările agrare
din Finlanda meridională, în timp ce populațiile vorbitoare de Sami ocupau mare parte din restul
țării.

Epoca suedeză

Imperiul Suedez după tratatul de la Roskilde din 1658.

Verde închis: Suedia propriu-zisă, așa cum era reprezentată în Riksdagul Stărilor. Alte tente de verde:
dominioane și posesiuni.

Regii suedezi și-au exercitat dominația începând cu Cruciadele Nordului din secolul al XII-lea(en) și
până la 1249(en).[22] Zona Finlandei de astăzi a devenit o parte din regatul suedez centralizat.
Coloniști suedofoni au sosit în zonele de coastă în Evul Mediu. În secolul al XVII-lea, suedeza a
devenit limba dominantă a nobilimii, administrației și educației; finlandeza a rămas o limbă a
țărănimii, clerului și judecătoriilor din regiunile predominant finofone.

În timpul Reformei Protestante, finlandezii au trecut treptat la luteranism.[23] În secolul al XVI-lea,

Mikael Agricola a publicat primele opere literare scrise în finlandeză. Prima universitate din Finlanda,
Academia Regală din Turku(en), a fost înființată în 1640. Finlanda a suferit o gravă foamete în anii
1696–1697(en), perioadă în care populația finlandeză a scăzut cu o treime[24] și apoi o epidemie de
ciumă după câțiva ani(en). În secolul al XVIII-lea, războaiele între Suedia și Rusia au dus în două
rânduri la ocuparea Finlandei de către ruși, războaiele fiind denumite de finlandezi Marea Furie(en)
(1714–21) și Mica Furie(en) (1742–43).[24] În acest moment, denumirea de „Finlanda” era termenul
predominant utilizat pentru întreaga zonă dintre granița Suediei cu Rusia și Golful Botnic.

Perioada țaristă

Articol principal: Marele Ducat al Finlandei.

La 29 martie 1809, după ce a fost cucerită de armatele țarului Alexandru I al Rusiei în Războiul
Finlandez(fi), Finlanda a devenit Mare Ducat autonom în cadrul Imperiului Rus până la sfârșitul lui
1917. În 1811 Alexandru I a incorporat gubernia rusească Vîborg în Marele Ducat al Finlandei. În
perioada dominației rusești, limba finlandeză a început să capete recunoaștere. Din anii 1860, a
început să crească o mișcare naționalistă finlandeză, denumită „Finomanii”(en). Printre reperele
acestei mișcări se numără publicarea a ceea ce avea să devină epopeea națională a Finlandei –
Kalevala – în 1835, precum și obținerea pentru limba finlandeză a aceluiași statut cu suedeza, în
1892.

Foametea finlandeză din 1866–1868(en) a ucis 15% din populație, ea fiind astfel una dintre cele mai
grave crize alimentare din istoria Europei. Foametea a forțat Imperiul Rus să relaxeze reglementările
financiare și investițiile în Finlanda au crescut vreme de câteva decenii. Dezvoltarea economică și
politică a fost rapidă.[25] PIB pe cap de locuitor era, totuși, încă jumătate din cel al Statelor Unite și o
treime din cel al Regatului Unit.[25]

În 1906, în urma revoluției ruse, s-a introdus votul universal și în Marele Ducat al Finlandei. Relația
între Marele Ducat și Imperiul Rus s-a înrăutățit însă, după ce guvernul rus a acționat în sensul
restrângerii autonomiei Finlandei. De exemplu, votul universal a fost făcut, în practică, să-și piardă
practic efectul, întrucât legile adoptate de parlamentul finlandez trebuia să fie aprobate de țar.
Dorința de independență a câștigat teren, la început în rândurile liberalilor radicali[26] și ale
socialiștilor.

Războiul civil și independența

Recunoașterea independenței Finlandei de către Rusia sovietică (în rusă).

După Revoluția din Februarie 1917, poziția Finlandei ca parte a Imperiului Rus a fost pusă în discuție,
în principal de către social-democrați. Întrucât șeful statului era țarul Rusiei, nu era clar cine era șeful
executivului Finlandei după revoluție. Parlamentul, controlat de social-democrați, a adoptat așa-
numita Lege a Puterii[27] prin care și-a asumat autoritatea supremă în stat. Legea a fost respinsă de
Guvernul Provizoriu Rus și de partidele de dreapta din Finlanda. Guvernul Provizoriu a dizolvat
unilateral parlamentul, ceea ce social-democrații au considerat a fi ilegal, conform Legii Puterii.

S-au ținut noi alegeri, în care partidele de dreapta au obținut o majoritate fragilă. Unii social-
democrați au refuzat să accepte rezultatul și au continuat să susțină că dizolvarea parlamentului (și
deci și alegerile) au fost ilegale. Cele două blocuri politice de forțe apropiate, partidele de dreapta și
partidul social-democrat, s-au poziționat pe poziții adverse.

Revoluția Rusă din Octombrie a schimbat totul. Dintr-o dată, partidele finlandeze de dreapta au
început să reconsidere decizia de a bloca transferul puterii executive dinspre guvernul rus spre
Finlanda, după ce în Rusia au luat puterea comuniștii radicali. În loc să recunoască autoritatea Legii
Puterii dată cu câteva luni în urmă, guvernul de dreapta a declarat independența țării la 6 decembrie
1917.

La 27 ianuarie 1918, s-au tras primele focuri de armă ale Războiului Civil Finlandez în două
evenimente simultane. Guvernul începuse să dezarmeze forțele rusești în Pohjanmaa. Partidul
Social-Democrat controla sudul Finlandei și orașul Helsinki, dar guvernul alb a funcționat în exil la
Vaasa. A urmat scurtul, dar violentul Război Civil Finlandez. Albii susținuți de Imperiul German, au
câștigat în fața Roșiilor.[28] După război, zeci de mii de roșii și alte persoane suspecte de simpatii
bolșevice au fost închiși în lagăre, unde mii de oameni au murit executați sau de malnutriție și boli.
Între roșii și albi a persistat o profundă dușmănie socială și politică până la Războiul de Iarnă și chiar
după acesta. Războiul civil și expedițiile activiștilor în Rusia Sovietică au pus presiune pe relațiile de
peste granița de est.
După o scurtă tentativă de instaurare a unei monarhii(en), Finlanda a devenit republică
prezidențială, Kaarlo Juho Ståhlberg fiind ales ca primul ei președinte în 1919. Frontiera fino-rusă a
fost determinată prin tratatul ruso-finlandez de la Tartu din 1920, urmând în mare parte frontiera
istorică, dar transferând Finlandei și Pecenga (în finlandeză Petsamo) cu portul său de la Marea
Barents. Democrația finlandeză nu a fost afectată de nicio tentativă de lovitură de stat sovietică și a
supraviețuit mișcării anticomuniste Lapua. Relațiile dintre Finlanda și Uniunea Sovietică au fost însă
tensionate. Relațiile Germaniei cu Finlanda democratică s-au răcit și ele după venirea la putere a
naziștilor. Ofițerii armatei au fost pregătiți în Franța, iar relațiile cu Europa Occidentală s-au întărit.

În 1917, populația era de 3 milioane de oameni. Reforma agrară pe bază de credite, aplicată după
Primul Război Mondial, a crescut proporția populației deținătoare de capital.[25] Circa 70% din forța
de muncă era ocupată în agricultură și 10% în industrie.[29] Cele mai mari piețe de export au fost
Regatul Unit și Germania.

Al Doilea Război Mondial

Zonele cedate de Finlanda Uniunii Sovietice după Războiul de Iarnă din 1940 și după Războiul de
Continuare din 1944. Porkkala(d) a fost returnată Finlandei în 1956. Finlanda avea, înainte de
cedarea teritorială, o arie de circa 385.000 km².

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Finlanda a luptat de două ori împotriva agresiunii Uniunii
Sovietice: în Războiul de Iarnă din 1939–1940 după ce Uniunea Sovietică a atacat-o; și apoi în
Războiul de Continuare din 1941–1944, concomitent cu Operațiunea Barbarossa, prin care Germania
invadase Uniunea Sovietică. Timp de 872 de zile, armata germană a asediat Leningradul, al doilea
oraș al URSS.[30] Asediul Leningradului s-a soldat cu moartea a circa un milion dintre locuitorii
orașului.[31] Trupele finlandeze au controlat unele din zonele de lângă oraș, dar au refuzat să-l atace
sau să permită germanilor să utilizeze teritoriul finlandez de drept ca bază de atac; este încă
controversat dacă se poate spune că finlandezii au contribuit la asediu sau l-au stânjenit. După ce a
oprit o ofensivă sovietică masivă(en) în iunie-iulie 1944, Finlanda a cerut armistițiul cu URSS. După
armistițiu, a urmat Războiul Laponiei din 1944–45, când Finlanda a împins forțele germane din
nordul Finlandei în afara țării.

Tratatele semnate în 1947 și 1948 cu Uniunea Sovietică au cuprins unele obligații și plata de
despăgubiri de către Finlanda—precum și alte concesiuni teritoriale începute cu Tratatul de Pace de
la Moscova din 1940. Ca urmare a celor două războaie, Finlanda a fost obligată să cedeze mare parte
din Karelia Finlandeză(en), Salla și Petsamo, adică 10% din aria sa totală și 20% din capacitatea
industrială, inclusiv porturile Vîborg (Viipuri) și portul neînghețat Liinakhamari(d). Aproape întreaga
populație de circa 400.000 de persoane, a fugit din aceste regiuni. Finlanda nu a fost niciodată
ocupată de trupe sovietice și și-a conservat independența, cu prețul a 93.000 de soldați uciși, cea
mai mare rată de pierderi, raportată la populația țării, din toate țările participante la al Doilea Război
Mondial.
Finlanda a respins planul Marshall, aparent pentru a satisface dorințele sovieticilor. Statele Unite au
furnizat însă țării un ajutor secret de dezvoltare și au ajutat Partidul Social-Democrat (necomunist) în
speranța de a evita căderea Finlandei în sfera de influență sovietică.[32] Stabilind relații comerciale
cu țările occidentale, cum ar fi Regatul Unit, și plata despăgubirilor de război față de Uniunea
Sovietică au făcut ca Finlanda să se transforme dintr-o țară predominant agrară într-una
industrializată. De exemplu, a fost înființată compania de stat Valmet pentru a obține materiale
pentru despăgubirile de război. Chiar și după ce despăgubirile au fost plătite, Finlanda—săracă în
anumite resurse necesare unei țări industrializate (cum ar fi fierul și petrolul)—a continuat să facă
schimburi comerciale cu URSS în contextul comerțului bilateral.

Războiul Rece

În 1950, jumătate din muncitorii finlandezi erau ocupați în agricultură și o treime trăiau în zonele
urbane.[33] Noile locuri de muncă în industrie, servicii și comerț au atras rapid oamenii de la țară
către orașe. Numărul mediu de nașteri per femeie a scăzut de la un maxim la baby boom(en) de 3,5
în 1947 până la 1,5 în 1973.[33] Când copiii născuți în timpul baby-boomului au intrat în câmpul
muncii, economia nu a generat locuri de muncă suficient de repede, și sute de mii de oameni au
emigrat în Suedia mai industrializată, maximul emigrației fiind atins în anii 1969 și 1970.[33] Jocurile
Olimpice de vară din 1952 au adus turiști străini. Finlanda a luat parte la liberalizarea comerțului,
participând la proiecte cum ar fi Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și General
Agreement on Tariffs and Trade.

Urho Kekkonen, al optulea președinte al Finlandei.

Declarându-se oficial neutră, Finlanda s-a aflat într-o zonă gri între țările occidentale și Uniunea
Sovietică. Tratatul YYA(en) (Pactul Fino-Sovietic de Prietenie, Cooperare și Ajutor Reciproc) a dat
Uniunii Sovietice o oarecare influență în politica internă finlandeză. Aceasta a fost exploatată de
președintele Urho Kekkonen împotriva adversarilor săi. El a menținut practic un monopol pe relațiile
cu URSS începând cu 1956, ceea ce a fost crucial pentru popularitatea sa. În politică, a existat o
tendință de a evita orice declarație sau acțiune care ar putea fi interpredată drept antisovietică,
tendință denumită de presa germană „finlandizare”.

În ciuda relațiilor strânse cu URSS, Finlanda a rămas la economia de piață de tip occidental. Diverse
industrii au beneficiat de privilegiile comerciale cu sovieticii, ceea ce explică susținerea de care s-au
bucurat unele politici prosovietice în rândurile intereselor de afaceri ale Finlandei. Creșterea
economică a fost rapidă în perioada postbelică, iar în 1975 PIBul Finlandei pe cap de locuitor era al
15-lea din lume. În anii 1970 și 1980, Finlanda a construit un state social amplu, unul dintre cele mai
complexe aparate de stat din lume. Finlanda a negociat cu CEE (predecesoarea Uniunii Europene) un
tratat care a abolit în mare parte taxele vamale cu țările CEE începând cu 1977, deși Finlanda nu a
aderat cu totul. În 1981, sănătatea deteriorată l-a obligat pe președintele Urho Kekkonen să se
retragă după 25 de ani de mandat.
Unele hotărâri greșite în domeniul macroeconomic, o criză bancară, prăbușirea celui mai mare
partener comercial (Uniunea Sovietică) și o criză economică mondială au produs o recesiune
puternică și în Finlanda la începutul anilor 1990. Criza a atins maximul în 1993, iar Finlanda a
înregistrat din nou creștere economică timp de zece ani.

Istorie recentă

Finlanda a introdus moneda Euro în 2002.

Ca și celelalte țări nordice, Finlanda și-a liberalizat economia după sfârșitul anilor 1980.
Reglementările financiare și de pe piața produselor au fost relaxate. Unele întreprinderi de stat au
fost privatizate și au existat și unele modeste reduceri de taxe. Finlanda a aderat la Uniunea
Europeană în 1995, și la zona Euro în 1999.

Populația este în curs de îmbătrânire, natalitatea fiind de 10,42 nașteri la mia de locuitori, adică o
rată a fertilității de 1,8.[33] Cu vârsta mediană la 42,7 ani, Finlanda este una dintre cele mai
îmbătrânite țări;[34] jumătate din electorat are vârsta peste 50 de ani. Ca și majoritatea țărilor
europene, fără alte reforme sau fără imigrație, Finlanda se poate confrunta cu probleme
demografice, deși proiecțiile macroeconomice sunt mai sănătoase decât în majoritatea celorlalte țări
dezvoltate.

Marca finlandeză a fost înlocuită cu moneda euro în 2002. Ca pregătire pentru aceasta, baterea
noilor monede euro a început încă din 1999; de aceea, primele monede euro din Finlanda au anul
1999 inscripționat pe ele, în loc de 2002, ca în cazul altor țări ce au aderat atunci la zona euro.
Pentru monedele finlandeze au fost selectate trei designuri diferite (unul pentru moneda de 2 euro,
altul pentru cea de 1 euro și un al treilea pentru celelalte șase monede). În 2007, pentru a adopta
noua hartă comună ca și restul țărilor din zona euro, Finlanda a modificat fața comună a monedelor
sale.

Geografie

Articol principal: Geografia Finlandei.

Hartă detaliată a Finlandei. (Vezi și Atlasul Finlandei.)

Aflată aproximativ între paralelele de 60° și 70° latitudine nordică, și între meridianele de 20° și 32°
longitudine estică, Finlanda este una dintre cele mai nordice țări ale lumii. Dintre capitalele lumii,
doar Reykjavík se află mai la nord de Helsinki. Distanța de la cel mai sudic punct al țării—Hanko—
până la cel mai nordic—Nuorgam(d)—este de 1.160 km.
Datorită faptului că teritoriul său nu este drenat decât de câteva râuri, Finlanda are numeroase
lacuri, ceea ce i-a adus și porecla de „țara celor o mie de lacuri”. În realitate, numărul lacurilor este
mult mai mare de o mie—mai precis 187.888 de lacuri cu suprafața mai mare de 500 m²) și 179.584
de insule.[35] Cel mai mare lac, Saimaa(d), este al patrulea lac ca mărime din Europa. Aria cu cea mai
mare densitate de lacuri se numește regiunea lacurilor finlandeze(en). Cele mai multe insule se
găsesc în sud-vest, în arhipelagul Turku. Mai departe de coastă, se află insula Åland.

Mare parte din geografia Finlandei se explică prin Era Glaciară. Ghețarii aveau grosime mai mare și
au durat mai mult în Finoscandia în comparație cu restul Europei. Eroziunea produsă de ele au lăsat
peisajul șes, cu puține dealuri și foarte puțini munți. Cel mai înalt vârf muntos, Halti(d) la 1.324 m, se
găsește în nordul extrem al Laponiei, pe frontiera cu Norvegia. Cel mai înalt vârf aflat în întregime pe
teritoriul finlandez este Ridnitsohkka(d) cu 1.316 m, aflat chiar alături de Halti.

Retragerea ghețarilor a lăsat teritoriul țării cu multe depozite morenice în formațiuni de tip
esker(en). Acestea sunt creste de nisip și pietriș stratificat, pe direcția nord-vest–sud-est, unde se
aflau în trecut marginile ghețarilor. Printre cele mai mari dintre acestea se numără trei creste
denumite Salpausselkä(en) și aflate în sudul Finlandei.

Lebăda de iarnă, pasărea națională a Finlandei.

Presat sub enorma greutate a ghețarilor, terenul Finlandei este în ridicare datorită revenirii post-
glaciare(en). Efectul este cel mai pronunțat în jurul Golfului Botnic, unde terenul este într-un proces
de înălțare într-un ritm de circa 1 cm pe an. Ca urmare, fostul fund al mării se transformă treptat-
treptat în uscat: suprafața țării crește cu circa 7 km² anual.[36][37]

Pădurile acoperă 86% din suprafața țării,[38] țara fiind cea mai împădurită din Europa. Pădurile sunt
în special de pin, molid, mesteacăn și alte specii. Finlanda este cel mai mare producător de lemn din
Europa și printre cei mai mari din lume.

Peisajul este predominant (75% din suprafață) acoperit de taigale de conifere și de fen(d), având
foarte puțin teren arabil. Cel mai frecvent tip de rocă este granitul, element omniprezent în peisaj,
vizibil în luminișuri lipsite de sol. Morenele și tillul(en) sunt cele mai frecvente tipuri de sol, acoperite
de un strat subțire de humus de origine biologică. Dezvoltarea profilului de podzol(d) se observă la
majoritatea solurilor forestiere lipsite de drenaj. Gleiurile(en) și smârcurile cu turbării ocupă ariile
slab drenate.

Biodiversitatea

Din punct de vedere Fitogeografie, Finlanda se împarte între provinciile arctică, central-europeană și
nord-europeană din regiunea Circumboreală(en) a regatul Boreal. Conform WWF, teritoriul Finlandei
se poate împărți în trei Ecoregiune: taigaua ruso-scandinavă(en), pădurile sarmatice de amestec(en)
și pășunile și pădurile de mesteacăn scandinave(en). Taigaua acoperă mare parte din Finlanda, din
zonele nordice ale provinciilor din sud până în nordul Laponiei. Pe coasta de sud-vest, la sud de linia
Helsinki–Rauma, pădurile sunt predominant de amestec, tip mai des întâlnit în zona Baltică. În
nordul extrem al Finlandei, aproape de limita arborilor(en) și de Oceanul Arctic, sunt mai frecvente
pădurile de mesteacăn de munte.

Ursul brun (Ursus arctos) este animalul național al Finlandei.

Finlanda are și o faună diversă. Există cel puțin șaizeci de specii endemice de mamifere, 248 de specii
de păsări care se înmulțesc aici, peste șaptezeci de specii de pește și unsprezece de reptile și
amfibieni, multe migrate din țările vecine cu mii de ani în urmă. Printre mamiferele mari și ușor de
recunoscut care se găsesc în Finlanda se numără ursul brun (animalul național), lupul cenușiu,
Gluton și elanul. Trei dintre cele mai remarcabile păsări sunt lebăda de iarnă, o lebădă europeană
mare și pasărea națională a Finlandei; cocoșul de munte, o pasăre mare, cu penaj negru, din familia
fazanilor; și bufnița. Cea din urmă este considerată un indicator al conectivității Codru, și are o
populație în scădere din cauza fragmentării peisajului.[39] Cele mai cunoscute păsări care vin aici să
se împerecheze sunt pitulicea fluierătoare, cinteza și sturzul viilor(en).[40] Dintre cele circa șaptezeci
de specii de pește de apă dulce, sunt mai abundente știucile și bibanul. Somonul de Atlantic rămâne
favoritul pescarilor.

Foca inelată de Saimaa(en), o specie periclitată și una dintre cele doar trei specii lacustre de focă din
lume, există numai în sistemul de lacuri Saimaa(d) din Finlanda de sud-est; au mai rămas astăzi doar
circa 300 de exemplare. Ea a devenit emblema Asociației Finlandeze pentru Conservarea Naturii.[41]

Clima

Parcul Național Repovesi din sud-estul Finlandei.

Principalul factor ce influențează clima Finlandei este poziția țării între paralelee de 60 și 70 de grade
latitudine nordică, în zona de coastă a continentului Eurasiatic. În clasificarea climatică Köppen,
întreaga Finlandă se află în zona de climă subpolară caracterizată de veri calde și ierni geroase. În
interiorul țării, gradul de temperare variază considerabil între regiunile sudice de coastă și nordul
extrem, prezentând și caracteristici de climă oceanică și climă continentală. Finlanda este suficient
de aproape de Oceanul Atlantic pentru a fi permanent încălzită de Curentul Golfului (Gulf Stream).
Acesta se combină cu efectele moderatoare ale Mării Baltice și al numeroaselor lacuri, astfel
explicându-se clima neobișnuit de caldă în comparație cu alte regiuni de la aceeași latitudine, cum ar
fi Alaska, Siberia și Groenlanda de Sud.[42]

Iernile din sudul Finlandei (când temperatura medie zilnică rămâne sub 0 °C) durează de regulă 100
de zile, iar zăpada acoperă pământul de la sfârșitul lui noiembrie până la jumătatea lui aprilie. Chiar
și în cele mai temperate regiuni din sud, lungile și geroasele nopți de iarnă fac temperatura să scadă
până la −30 °C. Verile climatice (perioade cu temperatura medie peste 10 °C) durează în sudul
Finlandei de la sfârșitul lui mai până la jumătatea lui septembrie, și în interiorul continentului, cele
mai calde zile din iulie pot ajunge la 35 °C.[42] Deși mare parte din Finlanda se află pe centura
taigalelor, regiunile sudice de coastă sunt adesea clasificate ca Hemiboreal(d)e.[43]

Parcul Național Pyhä-Luosto, Laponia.

În nordul Finlandei, în deosebi în Laponia, iernile sunt lungi și reci, în vreme ce verile sunt calde, dar
scurte. În cele mai grele zile de iarnă în Laponia temperatura scade până la −45 °C. Iarna durează în
nord circa 200 de zile, zăpada acoperind solul de la jumătatea lui octombrie până la începutul lui
mai. Verile în nord durează doar două-trei luni, dar maximele se pot apropia chiar și acolo de 25 °C în
perioadele de căldură mare.[42] Nicio parte a Finlandei nu este acoperită de tundra arctică, doar
tundră alpină se poate găsi în fjellurile Laponiei.[43]

Clima Finlandei este potrivită pentru cultivarea cerealelor doar în sudul extrem, în vreme ce în nord
se poate practica doar creșterea animalelor.[44]

Un sfert din teritoriul Finlandei se află în interiorul cercului polar de nord, nopțile albe putând fi
observate din ce în ce mai mult pe măsură ce se merge spre nord. În extremitatea nordică a
Finlandei, Soarele nu apune timp de 73 de zile consecutive în timpul verii, și nu răsare timp de 51 de
zile în timpul iernii.[42]

Lacul Pielinen(d) văzut de pe un deal din Parcul Național Koli.

Regiuni

Finlanda este formată din 19 regiuni, denumite maakunta în finlandeză și landskap în suedeză.
Regiunile sunt guvernate de consilii regionale ce servesc ca forumuri de cooperare pentru comunele
unei regiuni. Principalele sarcini ale regiunilor sunt planificarea și dezvoltarea regională, precum și
dezvoltarea afacerilor și educației. În plus, serviciile publice de sănătate sunt de obicei organizate pe
linii regionale. Actualmente, singura regiune în care se țin alegeri pentru consiliile regionale este
Kainuu. Celelalte consilii regionale sunt alese de consiliile locale, fiecare comună trimițând
reprezentanți proporțional cu populația.

Pe lângă cooperarea intermunicipală, care este responsabilitatea consiliilor regionale, fiecare

regiune are un Centru pentru Ocuparea Forței de Muncă și Dezvoltare Economică, responsabil cu
administrarea locală a forței de muncă, agriculturii, pescuitului, pădurilor și afacerilor
antreprenoriale. Forțele de Apărare Finlandeze au oficii regionale responsabile cu pregătirea pentru
apărarea regiunilor și pentru administrarea recrutărilor în serviciul militar.
Regiunile reprezintă variații dialectale, culturale și economice mai bine decât fostele provincii, care
erau simple diviziuni administrative organizate de guvernul central. Regiunile se suprapun parțial și
se bazează pe regiunile istorice ale Finlandei, zone ce reprezintă mai bine cultura locală și ariile
dialectale.

Statul finlandez a înființat în 2010 șase Agenții Administrative Regionale de Stat, fiecare responsabilă
cu una dintre regiuni, denumite alue în finlandeză și region în suedeză; Ålandul a fost desemnată ca
o a șaptea astfel de supraregiune. Ele au preluat o parte din atribuțiile fostelor provincii (lääniurile),
care au fost desființate