Danemarca (în daneză Despre acest sunet Danmark (ajutor·info), /ˈd̥ ɛnmɑɡ̊ /), oficial Regatul

Danemarcei (în daneză Despre acest sunet Kongeriget Danmark (ajutor·info), /ˈkɔŋəʁiːəð ˈd̥ ɛnmɑɡ̊ /),
este un stat suveran din Europa de Nord, având și două teritorii autonome constituente de peste
mări, care fac parte integrantă din regat: Insulele Feroe în Atlanticul de Nord și Groenlanda în
America de Nord. Danemarca propriu-zisă[a] este cea mai de sud dintre țările nordice, aflată la sud-
vest de Suedia și la sud de Norvegia, învecinându-se la sud cu Germania. Țara constă dintr-o
peninsulă mare, Iutlanda, și mai multe insule, dintre care cele mai mari sunt Zealand, Funen, Lolland,
Falster(d) și Bornholm, precum și sute de insulițe denumite în general „Arhipelagul Danez”.

Regatul Danemarcei este o monarhie constituțională organizată sub forma unei democrații
parlamentare, cu sediul guvernului în capitala Copenhaga. Regatul este stat unitar, puterile de a-și
gestiona propriile afaceri interne fiind delegate de guvernul central Groenlandei și Insulelor Feroe;
această structură politică este denumită rigsfælleskabet. Danemarca propriu-zisă este zona
hegemonială, unde rezidă puterea judecătorească, executivă și legislativă.[6] Insulele Feroe sunt
definite ca o comunitate de locuitori ai regatului, în vreme ce groenlandezii sunt considerați popor
separat cu drept de autodeterminare.

Istoria Danemarcei a fost influențată în mod deosebit de poziția sa geografică între mările Nordului și
Baltică. De aceea, ea s-a aflat între Suedia și Germania, fiind în centrul luptei pentru controlul asupra
Mării Baltice; înainte de construirea canalului Kiel, trecerea din Atlantic în Marea Baltică se putea
face doar prin cele trei Strâmtori Daneze. Danemarca a fost multă vreme în conflict cu Suedia pentru
controlul asupra Scaniei (Războiul Scanian) și Norvegiei, și în alte conflicte cu Liga Hanseatică pentru
ducatele Schleswig (fief(d) danez) și Holstein(d) (fief german). În cele din urmă, Danemarca a pierdut
toate aceste dispute și a sfârșit prin a ceda Scania Suediei și ulterior Schleswig-Holstein Imperiului
German. Danemarca a obținut Groenlanda și Insulele Feroe în 1814 după dizolvarea uniunii sale
personale cu Norvegia, deși monarhia daneză, care domnise atât în Norvegia cât și în Danemarca,
deținea aceste colonii încă din secolul al XIV-lea. Insulele Feroe și Groenlanda au devenit părți
integrante ale rigsfælleskabetului în secolul al XX-lea și au primit autonomie în 1948, respectiv 1979.

Danemarca a aderat la Uniunea Europeană în 1973, dar rămâne în afara zonei Euro, în vreme ce
Groenlanda și Insulele Feroe și-au exercitat dreptul de a rămâne în întregime în afara UE. Membru
fondator al ONU, NATO și al OECD,[7] Danemarca este și membră a OSCE.[8] Cu o economie mixtă
de piață și cu un stat asistențial mare, Danemarca are cel mai înalt nivel de egalitate a veniturilor.[b]
S-a clasat frecvent pe primul loc ca cea mai fericită[10][11] și mai puțin coruptă țară din lume.[12] În
2015, Danemarca a fost clasată pe locul patru după Indicele Dezvoltării Umane,[13] pe locul cinci
după Indicele Democrației[14] și pe locul întâi după Indicele de Percepție a Corupției.[15] Limba
națională, daneza, este strâns înrudită cu suedeza și norvegiana, cu care împărtășește strânse
legături istorice și culturale.[16] Danemarca, împreună cu Suedia și Norvegia, face parte din regiunea
culturală denumită „Scandinavia”[17] și este membră în Consiliul Nordic.[18]

Cuprins
1 Etimologie

2 Istoria

2.1 Preistoria

2.2 Evul Mediu

2.3 Istoria modernă timpurie

2.4 Monarhia constituțională

3 Geografie

3.1 Clima

3.2 Mediul

4 Guvernarea

4.1 Sistemul politic

4.2 Sistemul judiciar

4.3 Relațiile externe și armata

4.4 Împărțirea administrativă

4.4.1 Groenlanda și Insulele Feroe

5 Economia

5.1 Energia

5.2 Transporturile

5.3 Tehnologie

5.4 Politici publice

6 Demografie

6.1 Religia

6.2 Educația

7 Cultura

7.1 Arhitectură

7.2 Bucătăria

7.3 Design

7.4 Literatură și filosofie

7.5 Media

7.6 Muzica

7.7 Pictură și fotografie

7.8 Sport

8 Patrimoniu mondial

9 Vezi și

10 Note de completare

11 Note bibliografice

12 Bibliografie

13 Legături externe

Etimologie

Etimologia numelui Danemarca, și în special relația între danezi și Danemarca și unificarea

Danemarcei într-un singur regat, constituie un subiect ce atrage aprigi dezbateri.[19][20] Acestea se
centrează în special asupra prefixului „Dan” și asupra întrebării dacă el se referă la dani sau la regele
Dan, precum și asupra înțelesului terminației -„mark”.[21] Problema este și mai complicată de mai
multe referințe la diverse popoare denumite „dani” în Scandinavia sau în alte locuri din Europa în
relatări grecești și romane (cum ar fi Ptolemeu,[22] Jordanes[22] și Gregor de Tours[23]), ca și în
literatura medievală (cum ar fi Adam din Brema,[24] Beowulf,[25] Widsith(d)[26] și Edda Poetică).
[27]

Majoritatea cărților derivă[28] prima parte a cuvântului, și numele poporului, de la un cuvânt ce

înseamnă „pământ șes”, în legătură cu germanul Tenne „podea de treierat”, englezul den „peșteră,
vizuină”, sanscritul dhánuṣ- (धनु स;् „pustiu”). Terminația -mark este considerată a însemna „țară
împădurită” sau „țară de graniță”, cu referire probabil la pădurile de graniță din sudul Schleswigului.
[29]

Prima atestare a cuvântului Danemarca în Danemarca însăși se găsește pe cele două pietre de la
Jelling, pietre runice considerate a fi fost ridicate de Gorm cel Bătrân (c. 955) și de Harald Dinte-
Albastru (c. 965). Cea mai mare dintre cele două pietre este denumită în popor „certificatul de
botez” al Danemarcei (dåbsattest),[30] deși ambele utilizează cuvântul „Danemarca”, sub formă
acuzativă ᛏᛅᚾᛘᛅᚢᚱᚴ „tanmaurk” ([danmɒrk]) pe cea mai mare, și genitivă ᛏᛅᚾᛘᛅᚱᚴᛅᚱ „tanmarkar”
(pronunțat [danmarkaɽ]) pe cea mai mică.[c] Locuitorii Danemarcei sunt numiți acolo „tani” ([danɪ]),
sau „dani” la acuzativ.[30]

Istoria

Partea aurită a Carului Soarelui de la Trundholm

Articol principal: Istoria Danemarcei.

Preistoria
Cele mai vechi descoperiri arheologice din Danemarca datează din perioada interglaciară Eem(d) din
anii 130.000–110.000 î.e.n.[31] Danemarca a fost locuită de prin 12.500 î.e.n. și există dovezi că se
practica agricultura pe la 3900 î.e.n.[32] Epoca de bronz a Nordului (1700–500 î.e.n.) în Danemarca a
fost marcată de prezența unor movile funerare, care au lăsat o abundență de artefacte, între care
lur(d)uri și Carul Soarelui.[32]

În epoca preromană a fierului (500 î.e.n. – 1 e.n.), grupurile de băștinași au început să migreze spre
sud, deși[32] primii dani au sosit în țară între epoca preromană a fierului și cea germanică,[33] în
epoca romană a fierului (1–400 e.n.).[32] Provinciile romane au întreținut rute comerciale și relații
cu triburile băștinașe din Danemarca, lucru evidențiat de monedele romane găsite în Danemarca.
[32] Dovezi ale unei puternice influențe culturale celtice datează din această perioadă atât în țară cât
și în restul Europei nord-vestice, fapt reflectat de vasul Gundestrup.[32]

Istoricii cred că înainte de sosirea strămoșilor danezilor, care au sosit dinspre insulele daneze din est
(Zealand) și din Scania și vorbeau o formă timpurie de limbă germanică nordică, mare parte din
Iutlanda și cele mai apropiate insule erau locuite de iuți. Ei au fost ulterior chemați în Marea Britanie
ca mercenari pentru regele breton Vortigern(d)[34] și au primit teritoriile sud-estice în zona unde
astăzi se află Kent și Insula Wight, printre altele, unde s-au stabilit. Ei au fost asimilați sau înlăturați
de angli și saxoni.[35]

O scurtă notă[36] despre Dani în „De origine actibusque Getarum” a istoricului Jordanes este
considerată a fi o primă menționare a danilor,[37] unul din grupurile etnice din care provin danezii
actuali.[36] Structurile defensive de la Danevirke(d) au fost construite în etape începând cu secolul al
III-lea,[38] dimensiunile eforturilor de construcție în anul 737 fiind puse pe seama apariției unui rege
danez.[38] Noul alfabet runic a fost utilizat pentru prima oară pe la acea vreme, iar Ribe, cel mai
vechi oraș al Danemarcei, a fost fondat pe la anul 700.[39]

Evul Mediu

Corabia Ladby, cea mai mare corabie funerară găsită în Danemarca

Între secolele al VIII-lea–al X-lea, danezii au fost una dintre ramurile vikingilor. Împreună cu
norvegienii și suedezii, ei au colonizat, au prădat și au făcut comerț în toate părțile Europei.
Exploratorii vikingi au descoperit Islanda din întâmplare în secolul al IX-lea, în drum spre Insulele
Feroe și au ajuns în „Vinland” (Țara Vinului), astăzi cunoscută sub numele de Newfoundland, Canada.
[40]

Cea mai mare dintre pietrele de la Jelling, ridicată de Harald Dinte-Albastru.

Vikingii danezi au fost activi mai mult în Insulele Britanice și în Europa de Vest. Au cucerit temporar și
au colonizat părți din Anglia (denumite Danelaw), Irlanda și Franța, unde au fondat Normandia. S-au
găsit mai multe monede anglo-saxone din acea perioadă în Danemarca decât în Anglia. Așa cum
atestă pietrele de la Jelling, danezii au fost uniți și creștinați pe la 965 de Harald Dinte-Albastru.[40]
Se crede că Danemarca s-a creștinat din motive politice pentru a nu fi invadată de puterea creștină
reprezentată în Europa de Sfântul Imperiu Roman, Germania actuală fiind o parte a imperiului în
care danezii practicau intensiv comerțul. În acest caz, Harald a construit șase cetăți în jurul
Danemarcei, denumite Trelleborg și o altă Danevirke(d). La începutul secolului al IX-lea, Canute cel
Mare a cucerit și a unificat Danemarca, Anglia și Norvegia timp de aproape 30 de ani.[41]

În Evul Mediu Dezvoltat și Târziu, Danemarca a cuprins și Skåneland(d) (Scania, Halland și Blekinge)
iar regii danezi domneau peste Estonia, precum și peste ducatele Schleswig și Holstein(d).[42]

În 1397, Danemarca a intrat într-o uniune personală cu Norvegia și cu Suedia, unite sub domnia
reginei Margaret I.[43] Cele trei țări urmau să fie părți egale ale uniunii. Încă de la început, însă,
Margaret se pare că nu a fost atât de idealistă—tratând Danemarca drept partea privilegiată a
uniunii.[44] De aceea, următorii 125 de ani de istorie scandinavă se centrează pe această uniune, de
mai multe ori Suedia despărțindu-se și fiind recucerită. Problema a fost rezolvată practic la 17 iunie
1523, când regele suedez Gustav Vasa a cucerit orașul Stockholm.[45]

Reforma Protestantă a ajuns în Scandinavia în anii 1530, și după războiul civil denumit Războiul
Contelui, Danemarca a trecut la lutheranism în 1536.[46] Ulterior, în același an, Danemarca s-a unit
cu Norvegia.[47]

Istoria modernă timpurie

Articol principal: Danemarca-Norvegia.

Bătălia de la Öland între o flotă aliată dano-norvegiano-olandeză și marina suedeză, 1 iunie 1676.

După ce Suedia s-a separat definitiv de Uniunea de la Kalmar în 1523, Danemarca a încercat în două
ocazii să-și reafirme dominația asupra Suediei. Prima oară a fost în Războiul de Șapte Ani al Nordului
care a durat din 1563 până în 1570. A doua ocazie a fost Războiul Kalmarului, când regele Christian al
IV-lea a atacat Suedia în 1611 dar nu și-a îndeplinit principalul obiectiv, acela de a obliga Suedia să
revină în uniune cu Danemarca. Războiul nu a dus la schimbări teritoriale, dar Suedia a fost obligată
să plătească despăgubiri de război în valoare de 1 milion de riksdaler de argint Danemarcei, sumă
cunoscută sub numele de răscumpărarea Älvsborgului.[48]

Regele Christian s-a folosit de acești bani pentru a construi mai multe orașe și cetăți, dintre care se
remarcă Glückstadt (fondată cu scopul de a rivaliza cu Hamburgul), Christiania (după incendiul care a
distrus orașul Oslo), Christianshavn(d), Christianstad și Christiansand.[49] Christian a construit și mai
multe clădiri renumite, între care se numără Børsen(d), Rundetaarn(d), Nyboder(d), Rosenborg,[50]
o mină de argint și o fabrică de prelucrarea aramei(d). Inspirat de Compania Olandeză a Indiilor
Orientale, a înființat o organizație similară daneză cu ajutorul căreia dorea să revendice Ceylonul
drept colonie daneză,[51] dar compania sa a reușit să obțină doar Tranquebarul(d) de pe Coasta
Coromandel a Indiei.[52] Marile aspirații coloniale daneze s-au limitat la câteva puncte de schimb în
Africa și India. Imperiul era susținut de schimburile comerciale cu alte puteri și plantații, lipsa
resurselor ducând la stagnarea acestora.[53]

În Războiul de Treizeci de Ani, Christian a încercat să devină liderul statelor germane lutherane, dar a
suferit o înfrângere zdrobitoare în bătălia de la Lutter.[54] Urmarea a fost invadarea, ocuparea și
prădarea Iutlandei de o armată catolică în frunte cu Albrecht von Wallenstein,[55] care a obligat
Danemarca să iasă din război. Danemarca a reușit să evite concesiuni teritoriale, dar intervenția lui
Gustavus Adolphus în Germania a fost văzută ca semn că puterea militară a Suediei este în creștere,
în vreme ce a Danemarcei este în declin. Armatele suedeze au invadat Iutlanda în 1643 și au cucerit
Scania în 1644. Conform istoricului Geoffrey Parker, „ocupația suedeză a generat scăderea producției
agricole și penuria de capital; eșecurile recoltelor și ciuma au distrus țara între 1647 și 1651;
populația Danemarcei a scăzut cu 20 de procente.”[56]

Prin tratatul de la Brømsebro din 1645, Danemarca a trebuit să cedeze Hallandul, Gotlandul, ultimele
părți din Estonia Daneză, și mai multe provincii din Norvegia.[57] În 1657, regele Frederick al III-lea a
declarat război Suediei și a înaintat către Duchy of Bremen and Verden(d). Aceasta a condus la o
masivă înfrângere a danezilor, iar armatele regelui Carol al X-lea Gustav al Suediei au cucerit
Iutlanda, Funen și mare parte din Zealand înainte de a semna pacea de la Roskilde în februarie 1658,
prin care Suedia a preluat controlul asupra Scaniei, Blekingei, Trøndelagului și asupra insulei
Bornholm. Carol al X-lea Gustav a regretat în curând că nu a distrus Danemarca definitiv, iar în
august 1658 a început un asediu de doi ani al Copenhagăi dar nu a reușit să o cucerească.[58] În
acordul de pace ce a urmat, Danemarca a reușit să-și conserve independența și să recâștige
Trøndelagul și Bornholmul.[59]

Danemarca a încercat să recâștige și controlul asupra Scaniei în Războiul Scanian (1675–79) dar
această tentativă s-a soldat cu un eșec. După Marele Război al Nordului (1700–21), Danemarca a
reușit să recucerească părțile din Schleswig și Holstein(d) în care domnea casa de Duke of Holstein-
Gottorp(d) în 1721 și, respectiv, în 1773. În Războaiele Napoleoniene, Danemarca a încercat la
început să rămână neutră și să facă comerț atât cu Franța cât și cu Regatul Unit și a aderat la Liga
Neutralității Armate împreună cu Rusia, Suedia și Prusia. Britanicii au considerat aceasta un act de
ostilitate și au atacat Copenhaga în 1801 și 1807, într-unul din cazuri distrugând flota daneză, iar în
celălalt incendiind părți din capitala Danemarcei.[60] Aceasta a dus la așa-numitul Război al
Canonierelor, dar faptul că britanicii controlau căile maritime dintre Danemarca și Norvegia s-a
dovedit dezastruos pentru economia uniunii și în 1813, Danemarca-Norvegia a intrat în faliment.[61]
Uniunea dano-norvegiană a fost dizolvată prin tratatul de la Kiel în 1814.[62] Norvegia a intrat într-o
nouă uniune cu Suedia, care a durat până în 1905. Danemarca a păstrat coloniile Islanda, Insulele
Feroe și Groenlanda. Pe lângă coloniile nordice, Danemarca a controlat și Tharangambadi(d)ul din
India între 1620 și 1869, Coasta de Aur Daneză (Ghana) între 1658 și 1850, și Indiile Occidentale
Daneze (Insulele Virgine Americane) între 1671 și 1917.[63]
Monarhia constituțională

Den Grundlovsgivende Rigsforsamling (părinții fondatori ai Constituției daneze), pictură din 1860–
1864 de Constantin Hansen(d).

Mișcarea naționalistă și liberală daneză a prins avânt în anii 1830 și, după Revoluțiile din 1848,
Danemarca a devenit, pe cale pașnică, monarhie constituțională la 5 iunie 1849.[64][65] După al
Doilea Război al Schleswigului (1864), Danemarca a fost obligată să cedeze Schleswig și Holstein
Prusiei, într-o înfrângere care a lăsat urme adânci asupra mândriei naționale daneze.[65] După
aceste evenimente, Danemarca a urmat o politică de neutralitate în Europa.[65]

După înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, puterile de la Versailles au oferit Danemarcei
retrocedarea regiunii Schleswig-Holstein. De teama iredentismului german, Danemarca a refuzat
preluarea regiunii fără plebiscit, acesta fiind organizat în cele două provincii la 10 februarie, respectiv
la 14 martie.[66] La 10 iulie 1920, după plebiscit și după contrasemnarea de către rege (9 iulie) a
actului de reunire, Schleswigul de Nord (Sønderjylland) a revenit în granițele Danemarcei,[67]
adăugând țării 163.600 de locuitori și o suprafață de 3.984 km². Ziua reunirii (Genforeningsdag) se
sărbătorește în fiecare an la 15 iunie ca Valdemarsdag.[68]

Danemarca a aderat la Uniunea Europeană în 1973 și a semnat Tratatul de la Lisabona în 2007.

Invadarea Danemarcei de către Germania Nazistă la 9 aprilie 1940 – denumită Operațiunea

Weserübung – a întâmpinat doar două ore de rezistență militară înainte ca guvernul danez să
capituleze.[69] Cooperarea economică între Germania și Danemarca a continuat până în 1943, când
guvernul danez a refuzat să o mai continue, marina țării scufundându-și majoritatea vaselor[70] și
trimițând cât mai mulți ofițeri în Suedia. În timpul războiului, guvernul a încercat să ajute minoritatea
evreiască din țară, rezistența daneză efectuând operațiuni de salvare prin care majoritatea acestora
au fost transferați în siguranță în Suedia înainte ca germanii să apuce să-i deporteze. Danemarca a
efectuat multe operațiuni de sabotaj asupra infrastructurii germane. Islanda a rupt legăturile cu
Danemarca și a devenit republică independentă și, în 1948, Insulele Feroe au primit autonomie.[71].
Cu toate acestea respectivele insule sunt definite ca o comunitate de locuitori ai regatului.[72][73]

După război, Danemarca a devenit membru fondator al Națiunilor Unite și al NATO,[65] iar în 1973,
împreună cu Regatul Unit și Irlanda, a aderat la Comunitatea Economică Europeană (astăzi, Uniunea
Europeană) după un referendum național.[74] Tratatul de la Maastricht a fost ratificat după încă un
referendum în 1993 și după ce țările Uniunii au acceptat o serie de concesii pentru Danemarca
consfințite prin Acordul de la Edinburgh.[75]

Groenlandezii sunt considerați popor separat cu drept de autodeterminare,[72][73] astfel că

Groenlanda a obținut autonomie în 1979 și a primit drept de autodeterminare în 2009.[75] Nici
Groenlanda și nici Insulele Feroe nu sunt membre ale Uniunii Europene, feroezii refuzând să adere la
CEE din 1973 și Groenlanda din 1986, în ambele cazuri din cauza politicilor europene privind
pescuitul.[76]

În ciuda dimensiunilor reduse, Danemarca participă la marile operațiuni militare și umanitare sub
egida ONU, adesea conduse de NATO, cum ar fi: Cipru, Bosnia și Herțegovina, Coreea, Egipt, Croația,
Kosovo, Etiopia, Afganistan, Irak, Somalia și Libia. În 2009 Anders Fogh Rasmussen a demisionat din
funcția de prim ministru al Danemarcei pentru a deveni secretar general al NATO. În ultimii ani
populismul de dreapta câștigă teren,[77] Partidul Popular Danez devenind al doilea partid ca voturi
în alegerile din 2015, dezbătând teme precum imigranții și integrarea acestora.[78]

Geografie