Universitatea din Pitesti, Facultatea de Stiinte Economice si Drept

MANAGEMENTUL STRATEGIC AL RESURSELOR UMANE

Organizarea ergonomica a muncii

Proiect

Studiu de cercetare interdisciplinara privind adaptarea

mijloacelor de munca si a tehnicii la posibilitatile
psihofiziologice normale ale omului.

Studenti : Cristina Ghita

Denisa Potlogeanu

Profesor coordonator: Gradinaru Dorulet

CUPRINS
CAPITOLUL 1:

1
1.1 Partea de adaptare.Date antropometrice…………………….......3
1.2 Organizarea empirica a muncii……………………………..……..4
1.3 Orhanizarea stiintifica a muncii ……………………………….......6
1.4 Realizarea interdisciplinara a cercetarilor economice………......9
1.5 Ergonomia- stiinta interdisciplinara………………………………..11
CAPITOLUL 2 :
2.1 Sistemul “ Om-Solicitari”…………………………………………...16
2.1 Necesitatea organizarii economice a muncii in birou…………...18
2.3 Stresul si oboseala profesionala…………………………………..20
2.4 Factori si criterii de evaluare ergonomica a locului de munca…23
2.5 Proiectarea si imbunatatirea factorilor de ambianta fizica…...…24
2.6 Stresul visual indus de utilizarea calculatorului. Simtome si factori care
influenteaza stresul vizual………………………………………………29
2.7 Protectia muncii. Accidente de munca. Masuri de protectia
muncii…………………………………………………………………….31

CAPITOLUL 1
1.1 Partea de adaptare. Date antropometrice
2
 Se poate vorbi despre muncă din momentul când omul, datorită
inteligenţei sale, şi-a propus un obiectiv oarecare şi a trecut efectiv la prestarea
efortului corespunzător realizării lui. Deci, inteligenţa a determinat apariţia muncii
conştiente, iar munca a stimulat dezvoltarea inteligenţei.
In dezvoltarea omului, trecerea la poziţia bipedă a avut consecinţe
extraordinare privind dezvoltarea inteligenţei. După datele paleontologiei,
evoluţia capacităţii craniene a parcurs în aproximativ 5,5 miloane de ani o
creştere de aproximativ 1000 cm3 Australopitecul avea , Homo habilis,
PitecantropuL, Sinantropul iar Neanderthalul – Homo sapiens. Toate aceste stadii
ale dezvoltării speţei umane au fost parcurse până la finele epocii paleolitice.
Australopitecul mergea în picioare, iar mâna era liberă. Se servea de unelte
făcute din silex. Aceste unelte au fost rezultatul unor reacţii inteligente specifice
în interacţiunile dintre om şi mediu. Poziţia bipedă, liberând mana, a stimulat
crearea uneltelor. Această poziţie a favorizat, în acelaşi timp, dezvoltarea
creierului, în special în regiunile mijlocii fronto-parietale unde îşi au sediile ariile
motrice care comandă, in special, activităţile mâinii si gesturile tehnice. Creierul
mic al Australopitecului, prin construcţia lui anatomică, favorizeaza exerciţiul
tehnicităţii. Creşterea creierului mijlociu, sediul principal al tehnicităţii, explică
progresele importante realizate în taierea silexului.
Oamenii din epoca paleolitică lucrau lemnul, confecţionau corturi, colibe. Ei
se specializaseră în făurirea uneltelor şi în exercitarea tehnicilor. Pe drept cuvânt li
se cuvin caracterizările de „Homo tehnicus”sau de „Homo faber” . Tot în această
epocă s-au observat şi manifestări de alt ordin ( grafism sumar, utilizarea
coloranţilor, a podoabelor, înhumarea moţilor).
Ultimul stadiu a speţei umane, Homo sapiens, a cărui fosilă cea mai
cunoscută este omul de Cro – Magnon, dispune de un centru de comandă
complex care asociază inteligenţa, emoţiile şi tehnicitatea.
Dezvoltarea creierului prefrontal marchează un proces rapid al tehnicităţii
care s-a concretizat în multiplicarea şi diversificarea uneltelor de piatră, lucrarea
lemnului şi a osului, împletitul si confecţionarea veşmintelor din piei cusute etc.
Paralel se dezvoltă o artă grafică reproducînd oameni si animale.
Concomitent cu ocupaţiile anterioare (vînătoare, pescuit, cules), are loc o
diviziune a ocupaţiilor la nivelul familiei: bărbaţii se dedică vînătorii şi pescuitului,
iar femeile, culegerii vegetalelor din natură. Cunoştinţele activitaţilor practice,
acumulîndu-se cu timpul, apare necesitatea transmiterii lor prin învăţarea
generaţiei tinere. La nivelul creierului lui Homo sapiens, memoria operatorului
încetează de a fi o memorie a spaţiului, asemenea celei care guvernează
comportamentul animalelor, pentru a deveni o memorie colectivă, înscrisă în
patrimoniul cultural al societăţii.

3
 În epoca neolitică omul nu s-a mai modificat. Interesul lui se concentreză pe
două activităţi foarte importante pentru evoluţia ulterioară şi anume: inventarea
agriculturii şi a creşterii animalelor şi edificarea unei societăţi.
Supravegherea cîmpiilor si constituirea rezervelor alimentare a determinat
sedentarizarea şi construirea de sate permanente care grupau cîteva zeci de
agricultori-crescători de animale. Aceste sate au pus probleme privind
organizarea administrativă a noilor colectivităţi. Tehnicitatea continuă să
progreseze în aceste condiţii: şlefuirea pietrei, inventarea ceramicii, care este un
preludiu al altor arte ale focului. Se schiţează o diviziune a funcţiilor: stocul
alimentar permite să se acopere consumul specialiştilor care nu participă direct
sau continuu la producţia agricolă. Apar astfel tehnicienii (meşteşugarii). Apariţia
meşteşugarilor accentuează progresul tehnic care incită la o mai mare
concentrare a oamenilor si bunurilor. De la cel mai vechi antropian pînă la omul
actual, munca se realizează în relaţia individuală, în dublu sens, pe care un om cu
ajutorul unei unelte o întreţine cu mediul său de viată.
Munca omului a marcat din primul moment al conştientizării ei, intuirea
existenţei unei economii energetice a organismului uman. În toate imprejurările
vieţii el şi-a comparat energia sa proprie cu energia necesară atingerii scopului pe
care şi-l propunea şi nu a cutezat să treacă la acţiune decît în momentul cînd
balanţa dintre cele două energii înclina în favoarea sa, respectiv în momentul
când energia proprie îi permitea să-şi realizeze obiectivul (vînat, pescuit,
construirea adăpostului etc.).
În momentul cînd balanţa energetică s-a dovedit deficitară, omul a recurs la
unelte, inventându-le, potenţând energia sa proprie. Uneltele primare,
rudimentare, au constituit prelungiri ale membrelor corpului uman, care au
permis multiplicarea energiei umane, de exemplu pîrghia, roata, scripetele ş.a.
Această economie a energiei, în forma sa primară, se realiza mai mult intuitiv. Pe
măsura apariţiei diviziunii muncii şi a constituirii meseriilor prin specializarea unor
oameni în anumite activităţi, economia energiei s-a conştientizat în mod treptat.

1.2. Organizarea empirică a muncii

Din momentul cînd omul a început să muncească în mod conştient,
producând pentru satisfacerea propriilor sale nevoi, si-a rînduit activităţile
procesului de producere şi de muncă pe măsura inteligenţei şi a bunului său simţ.
El cumula toate funcţiile de mai tîrziu, inclusiv pe aceea a consumatorului.
Cînd a avut loc trecerea la producţia peste nevoile proprii, o parte devenind
disponibilă pentru schimb, s-a simţit nevoia constituirii unor colective de muncă
formate din mai mulţi oameni,ale căror eforturi trebuiau organizate în mod
convergent. Astfel , s-au constituit atelierele meşteşugăreşti, iar în agricultură
gospodăriile formate din membrii unei familii sau ai mai multor familii.
4
 În atelierul micului meşteşugar, care dăinuie din vechime pînă în zilele
noastre, acesta era în acelaşi timp proprietar al mijloacelor de producţie,
organizator al producţiei şi al muncii, instructor profesional, procurator de materii
prime şi materiale, iar în final, vînzător al producţiei şi beneficiar unic al profitului
obţinut. În acest context, el gestiona energiile lucrătorilor şi ucenicilor cu care
lucra. Cunoştea capacitatea de muncă şi calităţile fiecăruia, le repartiza sarcinile
de muncă şi îi plătea aşa cum găsea de cuviinţă. În această etapă, nu au existat
preocupări de reglementare a muncii.
Întrucît in antichitate nu exista industrie, în sensul modern al cuvîntului,
bazată pe întreprinderea de dimensiuni mari, preocuparea privind organizarea
muncii s-a impus la realizarea marilor lucrări de construcţii, dintre care unele mai
dăinuie si pînă în zilele noastre, de exemplu piramidele egiptene, construcţii de
poduri, şosele,clădiri monumentale, fortificaţii militare ş.a. Realizarea unor lucrări
de asemenea proporţii nu ar fi fost posibilă fără o organizare a muncii, bazată cel
puţin pe logică si pe bun simţ. Multe din practicile folosite au sugerat mai tîrziu
formularea principiilor de organizare ştiinţifică.
Din timpul faraonului egiptean Sesostris ne-a fost transmis prin imagine un
studiu precis privind transportul unei statui grele. Se deduce din acest studiu că
autorul proiectului a ştiut să descompună operaţiile de executat şi să fixeze
dinainte mijloacele necesare pentru a asigura o bună executare.
Codul primului rege al Babilonului, Hamurabi relatează despre folosirea
sistematică a unor metode de planificare a muncii şi de controlul producţiei, liste
de funcţiuni cu timpi de muncă şi salarii.
Atestări privind organizarea muncii găsim şi în scrierile lui Xenofon, care
face critica organizării muncii umane într-un atelier în care se produceau cotruni
(încălţăminte cu talpă groasă) în cantităţi mari.
Scrierile antice relatează şi despre unele măsuri de protecţie a lucrătorilor,
de exemplu despre existenţa unor medici pe şantierele faraonice, despre măsuri
pentru combaterea saturnismului şi a intoxicaţiei cu mercur în Grecia, la Roma şi
la Alexandria, despre unele dispozitive de siguranţă pentru evitarea accidentelor
(apărători ale mîinii la unelte, măşti din băşici de peşte pentru şlefuitorii de
minium, mănuşi, jambiere, tuburi de ventilaţie în mine ş.a.). Bineînteles,
asemenea măsuri se aplicau sporadic, nefiind impuse ferm prin legi de stat.

1.3 ORGANIZAREA ŞTIINŢIFICĂ A MUNCII

5
 O dată cu trecerea la întreprinderea manufacturieră şi apoi la cea industrială
capitalistă, de dimensiuni mari, proprietarul mijloacelor de producţie nu se mai
află în mijlocul muncitorilor. Pe măsura creşterii dimensiunilor întreprinderii
capitaliste, a avut loc un proces de proliferare a proprietaţii sub formă de acţiuni.
Deţinatorii de acţiuni, de foarte multe ori, nici nu se cunosc între ei, iar uneori nu
cunosc nici întreprinderea la care sunt co-proprietari. În aceste condiţii, s-a simţit
nevoia înlocuirii supravegherii directe de către meşterul de tip medieval, cu un
instrument de reglementare a ritmului de muncă şi cu introducerea unor măsuri
pentru controlul calităţii produselor. Aceste condiţii au determinat apariţia ideii
organizării ştiinţifice a muncii. Evoluţia anterioară a dezvoltării industriei şi a
cercetărilor privind munca umană au favorizat promovarea acestei idei.
Fondatorul organizării ştiinţifice a muncii este considerat Frederic Winslow
Taylor. După ce a lucrat 16 ani ca muncitor, maistru şi inginer la Midvale Steel Co.,
între 1874-1890, trece la altă întreprindere, între 1890-1893 iar apoi, pînă la
sfârşitul vieţii, în 1919, a lucrat ca inginer consultant în organizare.
În decursul vieţii sale, Taylor a elaborat, pe baza experienţei proprii, trei
lucrări: Shop Management (Conducerea atelierelor) în 1903, The Art of Cutting
Metals (Arta de a tăia metale) în 1906 şi Principles of Scientific Management
(Principii de organizare ştiinţifice) în anul 1911. În toate aceste lucrări s-a ridicat
de la observaţiile practice la elaborarea de principii, criterii şi metode care au
constituit baza teoretică a organizării ştiinţifice concepută de el.
Principiile prezentate în ultima sa lucrare sînt următoarele:
a) comunitatea de interese a patronilor şi muncitorilor, argumentând că
primii urmăresc profituri mai mari, iar muncitorii urmăresc salarii mai
mari; inconsistenţa acestui argument rezultă din disproporţia dintre
creşterea productivităţii muncii şi creşterea salariului rezultată din
exemplele date de Taylor;
b) descompunerea proceselor de muncă în mişcări elementare şi
eliminarea tuturor gesturilor inutile;
c) stabilirea cu precizie a sarcinii de muncă;
d) separarea preparării muncii, de executarea muncii, cerându-i-se
muncitorului docilitate completă, să execute ce i se cere, cum i se cere şi
în cît timp i se cere;
e) stabilirea prin cronometrare a timpului necesar executării muncii
încredinţate;
f) determinarea ritmului de muncă prin normarea muncii ( în acest fel,
norma de muncă devine un instrument de conducere şi de constrângere
în acelaşi timp);
g) să se selecţioneze şi să se pregătească muncitorii astfel încît să fie
capabili să îndeplinească normele de muncă stabilite.

6
 Taylor neagă existenţa luptei de clasă, acuzând cadrele sindicale că instigă
în mod nejust muncitorii, spunându-le că sunt exploataţi. Fiind totuşi convins de
existenţa unei deosebiri de interese, nu cere muncitorilor iniţiativă, ci docilitate.
Datorită cerinţelor exagerate privind criteriile de selecţionare a
muncitorilor la sistemul lui Taylor nu a fost acceptat nici de patroni şi nici de
muncitori. Din această cauză, a cedat treptat, ajungînd, în cele din urmă, la
raportul 1 din 5.
Pentru a-i incuraja pe patroni să aplice metodele preconizate de el, Taylor
afirmă că producţia este condusă de acela care îi determină ritmul. Căuta în acest
fel să-i convingă pe patroni că normarea muncii reprezintă instrumentul cel mai
potrivit, care le poate permite să controleze utilizarea timpului de muncă şi să
determine ritmul de muncă, implicit să controleze producţia printr-o creştere
importantă a productivităţii muncii.
Studiile lui Taylor au fost criticate de unii cercetători pentru faptul că
neglijau punctul de vedere psihofiziologic. J.M. Lahy aprecia metoda tayloristă a
cronometrajului drept un „mijloc de organizare a surmenajului.
Frank B. Gilbreth (1868-1924) inginer şi soţia sa Lilian Gilbreth psiholog, au
completat studiile lui Taylor asupra timpului de executare, printr- un studiu
aprofundat al mişcărilor, până la nivelul micromişcărilor.
Gilbreth, muncitor zidar, foarte inventiv, a început să cerceteze economia
mişcărilor pentru aşezarea cărămizilor. El a ajuns să ridice producţia de la 120 de
cărămizi pe oră după metoda tradiţională, la 350 de cărămizi, suprimând mişcările
inutile.
În lucrarea sa „Motion Study” (Studiul mişcărilor), publicată în anul 1911,
argumentează astfel: „Studiul mişcărilor este necesar pentru că nu există în
societate vreo pierdere, de orice natură ar fi, care să egaleze pe aceea care este
datorită mişcărilor inutile, prost dirijate, ineficace. Experienţa dovedeşte că, prin
studiul mişcărilor, capacitatea productivă a lucrătorilor poate, în mod continuu, să
fie mai mult decît dublă”.
În Studiul mişcărilor, Gilbreth a folosit tehnici ca ciclograma şi
cronociclograma în care reprezentarea grafică combinată cu elemente de timp şi
simultaneitate oferă posibilitatea simplificării muncii.
Din studiile soţilor Gilbreth a rezultat că totalitatea mişcărilor muncii
industriale se poate încadra în 18 micromişcări elementare pe care le-a denumit
„therbligs”(anagrama numelui său). Aceste micromişcări au constituit punctul de
pornire la elaborarea de normative de muncă pe timpi predeterminaţi, foarte
importante pentru fundamentarea ştiinţifică a elaborării normelor de muncă şi
pentru economisirea timpului de normare.
Graţie descompunerii mişcărilor urmată de sinteza celor într-adevăr utile,
Gilbreth a pus bazele simplificării muncii muncitorului la un loc de muncă bine
amenajat, ale concepţiei uneltelor corespunzătoare, ale adaptării maşinii la om,
7
concepte care prezintă o deosebită importanţă în organizarea ştiinţifică a muncii.
Enunţarea unui număr de şapte principii ale economiei (energetice) mişcării
constituie, de asemenea, o contribuţie valoroasă, foarte utilă în dezvoltarea
cercetărilor privind munca.
Dacă se compară opera lui Taylor cu aceea a lui Gilbreth, se remarcă faptul
că primul a acordat prioritate creşterii vitezei de producţie, iar cel de-al doilea a
urmărit să cruţe muncitorul de oboseală inutilă. În fapt, ei au acţionat în acelaşi
spirit, utilizînd analiza experimentală în căutarea unei metode mai simple, eficace,
susceptibilă să analizeze productivitatea muncii şi condiţia muncitorului.
Continuînd cercetările lui Taylor şi ale soţilor Gilbreth, Ralph M. Barnes,
profesor la Universitatea din Yowa (S.U.A.), a stabilit, în anul 1937, 22 de principii
ale economiei (energetice) mişcării pentru raţionalizarea muncii, în vederea
sporirii productivităţii muncii şi micşorării oboselii în muncă.
Spre deosebire de Taylor şi de Gilbreth, Ralph M. Barnes lărgeşte paleta
cercetărilor din domeniul muncii, dincolo de studiul gestualităţii. Aceasta
constituie şi trebuie să fie o preocupare pentru simplificarea muncii, dar nu
singura cale pentru reducerea efortului vital, pentru adaptarea muncii la om, la
posibilităţile sale. Ca urmare, organizarea ştiinţifică a muncii trebuie să ţină seama
nu numai de aspectele miomecanice de pe locul de muncă, ci şi de alte aspecte
caracteristice omului activ în producţie, de ordin fiziologic,psihologic, sociologic,
economic etc.
În afară de Barnes, cercetările lui Taylor şi ale soţilor Gilbreth au fost
continuate şi îmbunătăţite de Lowry(1940), Davis (1951), Wehrkamp (1952) ş.a.
R.M. Barnes, în anul 1958, a elaborat o sinteză a operei de pioneri pe care
au realizat-o Taylor şi soţii Gilbreth, în care a explicat şi modul în care această
operă a condus la „studiul timpilor” şi la „studiul mişcărilor”, iar în final la „studiul
muncii”.
La început, fiecare latură a studiului muncii a apărut independent. Astfel,
iniţial a apărut „studiul timpilor”, ale cărui principii au fost enunţate de Taylor, iar
după aceea, „studiul mişcărilor”, ale cărui principii au fost fundamentate de Frank
B. Gilbreth. Astăzi, aceste studii nu se pot concepe decît strîns legate între ele,
deoarece între metoda de muncă întrebuinţată pentru realizarea unei sarcini
determinate şi timpul necesar pentru executarea ei există o strânsă
interdependenţă. De aceea, considerăm că aceste două laturi, denumite în
prezent studiul metodelor şi masurarea timpului sînt părţi integrante ale
organizării ergonomice a muncii. Denumirea de studiul muncii cu referire numai la
studiul metodelor şi la măsurarea timpului, fiind prea îngustă pentru a exprima
toate problemele ce se pun de către factorii care solicită organismul uman în
procesul muncii, o considerăm incompletă şi perimată. Folosirea ei în continuare
nu poate să provoace decît confuzie.

8
 1.4 REALIZAREA INTERDISCIPLINARĂ A CERCETĂRILOR ERGONOMICE

Necesitatea interdisciplinarităţii în cercetarea ştiinţifică a apărut relativ

recent, respectiv din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cu seamă în secolul
nostru, cînd s-a atins un nivel necunoscut în trecut.
În etapele cînd ştiinţele erau mai puţin dezvoltate, oamenii de ştiinţă îşi
însuşeau cunoştinţe din mai multe domenii ale ştiinţei. Aceste cunoştinţe erau
folosite în mod global, după necesităţi, fără a se ţine seama de clasificarea lor pe
ramuri sau pe domenii ştiinţifice. Integrarea cunoştinţelor în vederea scopurilor
urmărite nu era împedicată de nimic, ci din contră, era favorizată că ele erau
stocate în aceste creiere individual universale. Integrarea se realiza spontan,
explicînd în multe cazuri apariţia multor idei geniale noi, care a contribuit la
progresul omenirii.
Pe măsura creşterii volumului de cunoştinţe şi informaţii ştiinţifice, s-a
simţit, pe de o parte, necesitatea asimilării cunoştinţelor noi, iar pe de altă parte,
necesitatea aprofundării celor existente. Această solicitare în dublu sens, în
suprafaţă şi în profunzime, a depăşit capacitatea creierului unui singur om. S-a
simţit deci nevoia adaptării volumului şi complexitatea cunoştinţelor ştiinţifice la
capacitatea creierului individual. Fără ca termenul de „ergonomie” să fi fost
cunoscut la timpul respectiv, această adaptare a solicitărilor la posibilităţile
creierului uman a fost o adaptare, prin excelenţă, ergonomică. Ca urmare, a
apărut necesitatea reorganizării universităţilor, trecându-se de la tipul de
universitate tradiţional, cu caracter universal, unde se puteau studia toate
ştiinţele cunoscute, după dorinţă, la universităţi compartimentate în facultăţi, iar
mai târziu, şi în secţiuni.
Împăratul Napoleon al Franţei, în anul 1808 a decretat organizarea
Universităţii imperiale din Paris, distingând pentru prima dată în istorie facultăţile
de litere de facultăţile de ştiinţe. Faţă de orientarea imprimată în Europa prin
această măsură, a apărut reacţia în favoarea tipului tradiţional de universitate,
prin înfiinţarea în anul 1810 la Berlin a Universităţii de tip tradiţional, din iniţiativa
lui Wilhelm von Humboldt. Această reacţie s-a soldat cu eşec, întrucît nu mai
putea fi oprit procesul de divizare a ştiinţelor ceea ce ar fi însemnat să ducă la
stagnare.
Noua concepţie de formare a cadrelor cu studii superioare, impusă de
dezvoltarea ştiinţei, a dus de la formarea creierelor individuale universale la
formarea creierelor individuale specializate. Această specializare s-a diversificat
foarte mult în favoarea studierii în profunzime a fenomenelor din natură şi
societate. Pe de altă parte, a generat o izolare a cercetătorilor, înstrăinindu-i pe
unii de alţii.
În domeniile complexe, care implicau participarea reperezentamţilor mai
multor ştiinţe, cum este şi cazul ergonomiei, s-a simţit nevoia unirii eforturilor
9
specialiştilor din mai multe ramuri ale ştiinţei pentru studierea multilaterală a
unei probleme. Aşa au apărut cercetările multidisciplinare caracterizate prin
gruparea mai multor creiere individuale specializate care acţionează separat
schimbând informaţii, constatări şi sugestii la sfârşitul cercetării. Mecanismul
acestor cercetări nu corespunde mecanismului din creierul individual universal, pe
care dorea să-l suplinească. Cercetările multidisciplinare sînt aşadar o sumă de
cercetări monodisciplinare. Ca urmare, s-a continuat să se caute o soluţie de
integrare intimă a cunoştinţelor din diferite ştiinţe în vederea realizării scopului
urmărit. Pînă în prezent însă rezultatele sînt foarte slabe. Rezistenţa specialiştilor
(monodisciplinari) este foarte mare. Această rezistemţă se manifestă în structura
lucrărilor de ergonomie care apar în structura congreselor, conferinţelor şi
simpozioanelor.
Dorind realizarea în fapt a cercetărilor interdisciplinare ergonomice, am
analizat mai multe posibilităţi şi am ajuns la concluzia că astfel de cercetări se pot
realiza în echipă de cercetare ergonomică formată din specialiştii necesari analizei
respective. Pentru ca această echipă să fie eficientă, este necesar ca fiecare
membru al său să-şi însuşească un volum de cunoştinţe minim, strict necesar, din
specialităţile celorlalţi membri ai echipei, pe baza căruia să poată purta un dialog
cu ei.
Spre deosebirea de cercetarea multidisciplinară, în care cercetarea se
realizează pe discipline (monodisciplinar), cercetarea în echipa ergonomică devine
interdisciplinară, fiecare membru cooperând cu colegii săi la depistarea
fenomenelor, urmărind legăturile dintre cauze situate într-un domeniu ştiinţific şi
efecte în alt domeniu. Unele din efecte se transformă în cauze care produc efecte,
la rândul lor, în alte domenii. Vom ilustra cu un exemplu (fig1.4);

Fig.1.4 Relaţii interdisciplinare

10
 În felul acesta, colectivul de cercetare (echipa), având un anumit nivel de
omogenizare informaţional-ştiinţifică, ae putea să imite în mare măsură
mecanismul creierului individual universal, care integrează spontan cunoştinţe din
domeniile cunoscute, fiind absente barierele despărţitoare dintre specialişti.
Creierele individuale ale membrilor colectivului ar acţiona la unison ca şi cum ar
forma un creier colectiv de tipul celui universal.
Prin această metodă de organizare şi funcţionare a colectivului de cercetare
s-ar putea trece de la cercetarea multidisciplinară mecanică, la cercetarea
multidisciplinară integrată, respectiv interdisciplinară. Cercetarea interdisciplinară
reprezintă o formă superioară a cercetării multidisciplinare, faţă de care este mult
mai eficientă.
În vederea formării unui curent de opinie în favoarea cercetărilor
ergonomice interdisciplinare, în cadrul laboratorului disciplinei „Economia şi
organizarea ergonomică a muncii” din Academia de Studii Economice din
Bucureşti, a luat fiinţă la 2 octombrie 1981 „Cercul de ergonomie” la care
participă specialişti din învăţământul superior, din institutede cercetări, organe
centrale şi întreprinderi.

1.5 ERGONOMIA - ŞTIINŢĂ INTEGRATĂ

Au trecut şase decenii de la constituirea ergonomiei. În acest timp s-au
făcut eforturi meritorii pentru propagarea ei.
Deşi încă de la constituirea Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie s-a pus
accentul pe promovarea cercetărilor interdisciplinare, după patru decenii încă se
simte rezistenţa opusă de ţtiinţele cooperante şi tendinţa permanentă de
menţinere a cercetărilor ergonomice în limitele impuse de monodisciplinaritate.
Această orientare rezultă chiar din programele celor mai largi şi mai recente
manifestări internaţionale de ergonomie, respectiv Conferinţa internaţională de
ergonomie din ţările est-europene, care a avut loc la Dresda în anul 1981,
congresele Asociaţiei Internaţionale de Ergonomie de la Varşovia (1979), Tokyo
(1982), Bournemouth-Anglia (1985), Sidney (1988), precum şi din congresele
anuale ale Societăţii de ergonomie de limbă franceză. În marea majoritate a
cazurilor, referatele prezentate în aceste reuniuni ştiinţifice reflectă rezultatele
cercetărilor autorilor care au elaborat în mod individual şi monodisciplinar. Prea
puţine referate sunt elaborate de 2-3 persoane de specialităţii diferite. Un
argument în plus pentru demonstrarea monodisciplinarităţii preocupărilor îl
constituie chiar structura programelor pe secţii ale acestor conferinţe şi congrese,
fiind prevăzute secţii pe specialităţi, în loc să se organizeze secţii pe probleme, în
care acestea să fie tratate în mod interdisciplinar. Aceasta arată că în toate ţările
cercetarea în ergonomie se mai caracterizează încă prin monodisciplinaritate.
În anul 1979, la cel de-al VII-lea congres al Asociaţiei Internaţionale de
Ergonomie, care a avut loc la Varşovia, profesorul B. Metz a consultat pe unii
11
participanţi, întrebând ce parere au despre programul şi desfăşurarea
congresului. Întrucît şi la acest congres structura programului era spre
monodisciplinaritate, prof.Petre Burloiu i-a răspuns, fără ezitare, că dacă se va
perpetua orientarea monodisciplinară a cercetărilor ergonomice, ergonomia se va
stinge, pentru că ea nu poate exista şi nu se poate dezvolta decît în condiţiile
interdisciplinarităţii, care i-au dat naştere. Aceeaşi orientare monodisciplinară s-a
constatat şi în discuţia purtată cu profesorul Alphons Chapanis de la Universitatea
„John Hoppkins” din Baltimore (U.S.A.) care a afirmat că 80% din totalul
membrilor Asociaţiei Americane de Ergonomie sînt psihologi.
Monodisciplinaritatea este, de fapt, o negare a ergonomiei, un pericol de
moarte pentru ergonomie. Fără a dori să producem nelinişte în rîndurile colegilor
care sînt ataşaţi faţă de ergonomie, vrem să atragem atenţia că ne aflăm pe un
drum greşit. Dacă dorim să realizăm adevărate cercetări ergonomice, trebuie să
milităm pentru realizarea unor cercetări interdisciplinare.
Practica monodisciplinarităţii a pus în discuţie problema dacă ergonomia
este o ştiinţa bine conturată, cu legi proprii sau nu. La această întrebare găsim
răspunsuri evazive chiar în definiţiile cele mai cunoscute, prezentate mai sus.
Afirmaţia unor autori că ergonomia are legi proprii, şi anume legile
ştiinţelor cooperante, nu poate oferi satisfacţie. Într-adevăr aceste legi acţionează
şi în cadrul ergonomiei, dar sînt atrase şi folosite, aşa cum este atras şi folisit
conţinutul fiecărei dintre ştiinţele respective.
În timpul care s-a scurs de la enunţarea definiţiilor menţionate s-a constatat
că persistenţa monodisciplinarităţii se datoreşte unui liant care să oblige
specialiştii din ştiinţele cooperante la o cooperare interdisciplinară. Considerăm
că acest liant ar trebui să fie teoretic, sub forma unor legi specifice ergonomiei,
ceea ce ar avea o influenţă pozitivă asupra mentalităţii specialiştilor din diferite
discipline, oferindu-le o perspectivă clară şi convergentă în ergonomie,
contribuind astfel la ridicarea pe o treaptă superioară a nivelului teoretic-ştiinţific
al ergonomiei.
Încercăm, în cele ce urmează, să analizăm dacă, ergonomia, în afara legilor
obiective ale ştiinţelor cooperante, pe care le foloseşte, poate să aibă şi unele legi
specifice, proprii.
O lege obiectivă exprimă condiţiile obligatorii în care se poate repeta un
fenomen în natură şi societate. Vom lua cîteva exemple din domenii diferite:
În fizică, legea lui Arhimede stabileşte că „un corp cufundat într-un lichid
este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid
dezlocuit de acel corp”. Condiţiile obligatorii de manifestare a a acestei legi sînt:
existenţa unui corp solid, existenţa unui lichid şi existenţa unei presiuni de
cufundare a corpului solid în lichid.
În chimie, legea conservării masei stabileşte că „în orice reacţie chimică,
suma maselor substanţelor care intră în reacţie trebuie să fie egală cu suma
12
maselor substanţelor care rezultă din reacţie”. Condiţia obligatorie de
manifestare a cestei legi este prezenţa simultană a unor substanţe diferite şi
combinarea lor.
În economie, potrivit legii valorii, „valoarea mărfurilor se stabileşte în baza
cheltuielilor de muncă socialmente necesare”. Această condiţie este la fel de
riguroasă ca şi condiţiile fenomenelor fizice, chimice, biologice sau din alte
domenii. Valoarea nu se îndepărtează de nivelul cheltuielilor de muncă
socialmente necesare, ci tinde să se alinieze lor. Prin urmare, aceste cheltuieli de
muncă socialmente necesare reprezintă condiţia stabilirii valorii.
S-ar mai putea da numeroase exemple de legi, dar nu considerăm necesar
să continuăm, întrucît exemplele date mai sus sînt concludente. Rezultă clar că
existenţa unei legi obiective este generată de repetarea unui fenomen material în
natură sau a unui fenomen social, în societate, în anumite condiţii determinate.
Prin urmare, putem afirma că dacă apariţia ergonomiei a fost generată de
necesitatea realizării cercetărilor interdisciplinare, ea nu poate exista decît în
condiţiile interdisciplinarităţii. Interdisciplinaritatea ne pare, deci, condiţia
existenţei ergonomiei, legea ei fundamentală.
Dezvoltarea ţtiinţei a generat apriţia unor domenii interdisciplinare în care
se întîlnesc două sau mai multe ştiinţe fundamentale, de exemplu biofizica şi
biochimia. Unor astfel de domenii nu li se poate nega caracterul de ştiinţe. Legile
ştiinţelor din care s-au format, devin şi legile lor, la care se pot adăuga şi alte legi
proprii. În plus, din cooperarea integrată a două ştiinţe, nu poate rezulta un
domeniu nou care să nu poată fi calificat ca ştiinţă. La fel se petrec lucrurile şi cu
ergonomia. Ştiinţele care îşi aduc contribuţia la constituirea ei nu cedează din
vigoarea şi independenţa lor, aşa cum flacăra unei lumînări de la care se aprinde o
altă lumînare nu scade din intesitate. Din contră, flacăra noii lumînări aprinse îi
pun în valoare potenţe care,fără ea, ar fi rămas latente.
Partizanii punctului de vedere că ergonomia ar fi numai o tehnologie, au
influenţat orientarea cercetărilor ergonomice din toate ţările pe un făgaş
practicist-îngust şi rutinier, limitînd în mare măsură perspectivele de dezvoltare
ale acestui domeniu ştiinţific care este foarte eficient. Pentru a ne elibera de
această mentalitate, susţinem că ergonomia este o ştiinţă, avînd ca lege
fundamentală obiectivă legea interdisciplinarităţii, dar care foloseşte concomitent
şi legile specifice ştiinţelor care participă la constituirea ei.
În afara legii fundamentale a interdisciplinarităţii, ne propunem să atragem
atenţia că ergonomia, prin realizarea echilibrului dintre solicitări şi organismul
uman, îşi aduce o contribuţie importantă la ridicarea calităţii vieţii, care se
traduce, în final, prin prelungirea duratei medii de viaţă.
Ergonomia este împotriva concepţiei reproducţiei forţei de muncă de la o
generaţie la alta, aşa cum se înţelege în mod obişnuit. Această concepţie învechită

13
se caracterizează prin indiferenţă faţă de om, care poate fi înlocuit uşor de către
alt om, după epuizare.
Muncitorul este interesat în primul rînd în reproducerea forţei sale de
muncă de la o zi la alta. Această poziţie este dictată de spiritul lui de conservare,
respectiv de autoapărare. Ergonomia preia această poziţie a muncitorului,
transformând-o într-o a doua lege a sa, pe care am formulat-o ca legea
reproducţiei forţei de muncă de la o zi la alta. Această lege prezintă o deosebită
importanţă pentru economia energetică a organismului uman în organizarea
ergonomică a muncii.
În continuare, vom încercasă ameliorăm definiţia pe care am dat-o
ergonomiei cu aproape două decenii în urmă, în lumina celor două legi formulate
mai sus.
Pentru a caracteriza mai precis relaţiile dintre ergonomie şi ştiinţele
participante la constituirea sa, considerăm că ar putea fi adoptat un termen din
dreptul administrativ şi anume acela de federaţie, care înseamnă uniunea mai
multor state autonome (care îşi păstrează independenţa în anumite limite), în
cadrul unui stat unitar, cu guvern central, sau uniunea formată din mai multe
organizaţii care se aliază pentru realizarea în comun a unui obiectiv anume
stabilit. Adoptând acest termen, ar urma ca ergonomia să fie caracterizată ca o
ştiinţă federală sau ca o federaţie de ştiinţe, exprimând, în acelaşi timp, trei idei:
uniune (confluenţă), unitate de scop (convergenţă) şi menţinerea individualităţii
fiecărei ştiinţe participante.

Ca urmare, definiţia s-ar putea formula astfel:

„Ergonomia este ştiinţa cu caracter federativ care, pe baza interdisciplinarităţii –
care este legea sa fundamentală – integrează aportul tehnicii, fiziologiei,
psihologiei, sociologiei, economiei şi al altor ştiinţe sociale, avînd ca obiect
orientarea creerii tehnicii contemporane la nivelul posibilităţilor psihofiziologice
normale ale omului şi utilizarea raţională a acestor posibilităţi în condiţiile de
mediu, sociale şi culturale cele mai favorabile care pot fi asigurate, în vederea
realizării reproducţiei forţei de muncă de la o zi la alta.”

14
 CAPITOLUL 2
2.1 SISTEMUL „ OM – SOLICITARI”

În procesul de muncă, organismul omenesc se integrează cu mijloacele de

muncă pe care le foloseşte, alcătuind un sistem organic. Această integrare
prezintă mai puţin interes în condiţiile proceselor în care se folosesc mijloace de
muncă rudimentare. Din această cauză sistemul creat spontan între om şi factorii
solicitanţi, începând cu uneltele sale de muncă, nu a constituit obiectul unor
studii, cît de cît sistematice. Totul era considerat firesc şi de la sine înţeles.
În condiţiile proceselor complexe însă, caracteristice producţiei moderne,
mijloacele de muncă au devenit foarte complexe, preluînd asupra lor o mare
parte, sau chiar integral, efortul fizic, muncitorului revenindu-i rolul de a
supraveghea funcţionarea şi de a le conduce. În aceste condiţii, apariţia maşini a
pus în evidenţă existenţa unui sistem format din om şi maşină, care a fost
15
denumit chiar sistemul „om-maşină”, făcându-se abstracţie de faptul că în afară
de maşină mai existau şi alţi factori solicitanţi. Acest sistem se caracterizează
printr-un flux de informaţii pe care maşina îl trimite organismului uman care, pe
baza lui, ia decizii pe care le retransmite apoi maşinii sub formă de comenzi.
Cu timpul, sistemul „om-maşină” s-a dovedit incomplet deoarece nu ţinea
seamă de toţi factorii care solicitau organismul omenesc. Dintre aceştia a fost
sesizat mai întâi mediul inconjurător de producţie. Aceasta a dus la formulele
„om-maşină-mediu” sau „om-producţie”. Factorii mai puţin vizibili, ca cei
psihologici şi sociologici, acţionau fără a fi sesizaţi. Muncitorii se prezintă la lucru
cu preocupări din familie şi din mediul social în care trăiesc. Toate aceste
preocupări pot avea rol stimulator sau inhibator, influenţând în sens pozitiv sau
negativ nivelul productivităţii muncii. Apare deci necesitatea reconsiderării
concepţiei parţiale care a stat la baza sistemului „om-maşină”, în vederea
înlocuirii acestei concepţii parţiale cu o concepţie globală în care omul ocupă locul
central, fiind nevoit să răspundă la solicitările tuturor factorilor (fig. 1.1).

Condiţiile tehnice ale muncii Mediul de muncă

Motivaţia pentru munc OMUL Preocupări personale

Relaţiile din colectivul de muncăAlţi factori solicitanţi

Fig. 1.1 Sistemul „om-solicitări”

Această concepţie corespunde aprecierii filosofului grec Protagoras că „omul este

măsura tuturor lucrurilor” şi s-ar putea exprima concis prin formula „om-
solicitări”, capabilă să integreze orice solicitări prezente sau viitoare, toate având
ca ţintă omul , care trebuie să le facă faţă.
Clasificarea şi gruparea factorilor solicitanţi pot diferi de la un autor la altul.
Esenţial este însă faptul că între acţiunea simultană a acestor factori şi capacitatea
organismului omenesc trebuie să se realizeze un echilibru permanent.
Factorii solicitanţi sînt studiaţi de către diferite ştiinţe, dintre care cităm:
ştiinţele medicale (anatomia, fiziologia, igiena şi toxicologia), ştiinţele tehnice )
organizarea producţiei, tehnologia, proiectarea maşinilor şi sculelor), psihologia,
sociologia, economia (economia energetică a organismului uman, economia
muncii, organizarea muncii). La acestea s-ar mai putea adăuga ecologia, estetica,
antropometria, pedagogia muncii, legislaţia muncii etc. Studierea astfel
compartimentată a factorilor solicitanţi asupra omului, în procesul muncii şi în
viaţa socială, constituie o consecinţă a modului de pregătire a specialiştilor în
sistemul de învăţământ, organizat pe domenii ale ştiinţei. Acest mod de studiu

16
prezintă avantajul aprofundării cercetărilor, dar lasă să se simtă lipsa de
convergenţă în cazurile în care cercetările din diferite domenii ale ştiinţei au ca
obiect aspecte variate ale aceloraşi fenomene sau activităţi din natură sau
societate, aşa cum este cazul „omului” în procesul de muncă sau în viaţa pe care o
duce în colectivitate.
S-a exprimat uneori părerea că odata cu progresul automatizării care reduce
sarcina fizică ce revine operatorului uman, nu ar mai fi necesar să se studieze
ştiinţa muncii. În realitate, se poate să fie mult mai puţini operatori însă, într-o
uzină cu grad înalt de automatizare, ceea ce este cert, este faptul că eficacitatea
lor trebuie să fie excepţională. O eroare sau o întîrziere într-o reacţie, într-o
situaţie nouă, poate să coste foarte scump, să antreneze sistarea funcţionării
maşinilor şi instalaţiilor respective, cu consecinţe economice negative în lanţ.
Costul erorii umane în asemenea cazuri poate fi enorm. De aceea, nivelul de
calificare al oamenilor care servesc maşini şi instalaţii complexe sau automatizate
trebuie sa fie determinat de volumul de investiţii ce revine, în medie, pe loc de
muncă în schimbul cel mai încărcat. Cînd acest volum este ridicat, este economic
să se folosească cadre de execuţie cu pregătire cel puţin medie, iar în unele
cazuri, chiar superioară. Rezultă deci că automatizarea a sporit importanţa
omului, întrucît acesta trebuie să cunoască profund procesul tehnologic şi
maşinile respective pentru a le putea conduce şi controla în mod eficient.

2.2. Necesitatea organizării ergonomice a muncii în birou

Dezvoltarea economiei de piaţă şi extinderea proprietăţii private au făcut ca
munca de birou să cunoască o amploare deosebită. În aceste condiţii apar cerinţe
noi faţă de com-ponentele procesului de muncă, faţă de om, faţă de mijloacele de
muncă şi faţă de întregul sistem “om-maşină-mediu ”. Aceste aspecte ale
organizării ştiinţifice a muncii îşi găsesc rezolvare prin aplicarea în serviciile şi
birourile firmelor a cercetărilor de ergonomie care să asigure adaptarea muncii la
om, creşterea productivităţii şi scăderea solicităriilor de efort în muncă.
Introducerea cercetărilor de ergonomie în birouri poate fi susţinută prin
prisma unor caracteristici proprii muncii din aceste structuri, cum ar fi:
 carcterul muncii, gradul scăzut de dotare tehnică şi existenţa unor
multiple solicitări de efort fizic şi psihic în muncă;
 amplificarea factorilor de stres şi de oboseală;
 varietatea şi complexitatea operaţiilor (în special de ordin intelectual) pe
care trebuie să le execute lucrătorii: relaţiile cu clienţii, răspunderea materială şi
morală;
17
  folosirea, uneori neraţională, a potenţialului uman, calitatea şi structura
acestuia.
Munca în birou se prezintă în general ca o muncă psihică ce solicită din
parte perso-nalului un efort intelectual deosebita, însă există numeroase activităţi
care necesită un efort fizic intens. Din punct de vedere fizic se poate considera că
activităţi precum cele de procesare a corespondenţei, introducere a datelor,
căutarea şi găsirea informaţiilor sunt grele, solicitând într-un grad ridicat
posibilităţile fiziologice ale personalului, în special cele ale secretarelor. Pentru
personalul secretariatelor apar alte cauze care pot determina creşterea efortului
fizic şi anume: fluxul clienţilor, gradul de aglomeraţie, cantitatea şi varietatea
informaţiilor solicitate. Numai prin intermediul studiilor ergonomice se poate
realiza adaptarea muncii la posibilităţile umane fireşti, fără ameninţarea sănătăţii
lucrătorilor. Se poate acţiona eficient pentru diminuarea efortului fizic printr-o
organizare corespunzătoare a muncii pe baza principiilor ergonomice, prin
mecanizarea şi prin informatizarea unor activităţi, şi prin stabilirea numărului şi a
structuri personalului.
O altă caracteristică a activităţi desfăşurate în birouri şi, în acelaşi timp, un
factor de influenţă a efortului este poziţia de lucru. Aceasta este poziţia şezând,
care uneori nu se modi-fică nici în timpul pauzelor, datorită condiţiilor de
amenajare a locurilor de muncă. Această carcteristică se întâlneşte la toate
categoriile de personal cu o ponderă mai mică sau mai mare, dar cu deosebire la
cei implicaţi în procesul de întocmire şi de prelucrare a documentelor. În acest caz
studiile de ergonomie trebuie îndreptate spre organizarea raţională a timpului de
lucru şi spre crearea condiţiilor de schimbare a poziţiei corpului. Faţă de
solicitările de altă natură, solicitarea neuropsihică este predominantă la
principalele categorii de personal din cadrul unui birou. Apare în special la cei
implicaţi în activităţi de cercetare-dezvoltare, finaciar contabile, de întocmire şi de
prelucrare a documentelor şi la cei din serviciile de relaţii cu publicul.
În cadrul serviciilor de relaţii cu publicul sau în secretariate, există elemente
care au o contribuţie însemnată la creşterea efortului psihic. În acest sens se
remarcă îndeosebi dialo-gul de trebuie menţinut cu fiecare persoană pentru
stabilirea informaţiilor dorite. Pentru a se putea face faţă acestor solicitări,
studiile ergonomice indică o serie de calităţi pe care trebuie să le aibă lucrătorii
dintr-un astfel de serviciu şi anume: cunoştiinţe temeinice în domeniul solicitat,
arta de a vorbi cu oamenii, dinanism, atenţie distributivă, spirit de observaţie,
capacitate de decizie şi iniţiativă.
Practica a demonstrate că în serviciile de relaţii cu publicul există o serie de
cauze care conduc de regulă la suprasolicitare. Acestea sunt diverse şi pot fi
provocate fie de lucrătorii, fie de clienţii
Din prima categorie face parte gradul de oboseala al lucratorilor (zilnică
plus cea acumulată) cu implicţii asupra modului de comportare faţă de clienţi,
18
manifestat prin lipsă de amabilitate şi prin nervozitate. În multe cazuri efortul
lucrătorilor de a avea un comportament civilizat poate duce la suprasolicitare.
Dificultăţi pot crea şi clienţii prin modul de comportare faţă de lucrătorii
serviciilor, care nu văd în acesta un partener egal care contribuie prin munca sa la
satisfacerea cererilor lor, ci o persoană care trebuie în orice condiţii să-I servească
cu promptitudine şi cu amabilitate.
Solicitarea nueropsihică a angajaţilor din serviciile de relaţii cu publicul sau
a celor din secretariate mai este influenţată şi de neritmicitatea fluxului clienţilor,
de neadaptarea orarelor de funcţionare a acestora la fluxul clienţilor şi de
existenţa unor lipsuri în organizarea muncii. În legătură cu acest aspect trebuie
menţionat că organizarea ergonomică a muncii trebuie să asigure concordanţa
dintre numărul angajaţilor existenţi şi afluenţa solicitanţilor. Având în vedere că
fluxul acestora este în general aleator, structurile respective pot acţiona print-o
mare flexibitate în stabilirea programelor de lucru şi prin dimensionarea optimă a
formaţiilor de lucrătorii, prin folosirea unor grafica de muncă. Aceste măsuri
determină servirea civilizată a clienţilor şi creşterea randamentului în muncă în
condiţii de solicitare normală a lucrătorilor.

2.3. Stresul şi oboseala profesională

Stresul şi oboseala profesională, numite şi bolile secolului, sunt cele mai
grave dis-funcţionalităţi care apar în munca de birou. Din acestă cauză au apărut
necesitatea organiză-rii ergonomice a muncii în birouri. Stresul reprezintă o
dimensiune constantă a vieţii noastre cotidiene.

Oamenii, ca indivizi izolaţi, au rareori posibilitatea de a influenţa

evenimentele stresante externe. Tot ce pot face este să-şi însuşească nişte
strategii adaptive care să-i facă mai rezistenşi la agresiunile psihice şi mai eficieţi
în activitatea profesională. Dacă stresul este prea mare fiecare dintre noi poate
ceda psihic chiar dacă persoana respectivă este una extrem de echilibrată pot
apărea tulburări psihologice temporale. Individul poate trăi o stare de
disfuncţionalitate sau chiar o cădere psihică bruscă în urma unei psihotraume
(accident, incendiu, decesul unui membru apropiat din familie).

Conceptul de stres apare pentru prima dată în cercetările de fiziologie fiind

intreprinse pe animale de către Hans Selye 1950 care descrie aşa-numitul
19
“sindrom general de adaptare” ce caracterizează reacţia organismelor biologice la
stres.
După Selye sindromul general de adaptare cuprinde trei faze:
-Faza de alarmă, definită printr-o mobilizare generală a organismului pentru
a face faţă agresiunii.
-Faza de rezistenţă, care cuprinde asamblul reacţiilor sistemice provocate
de o acţiune prelungită la stimuli nocivi faţă de care organismul a elaborat
mijloace de adaptare.
-Faza de epuizare, în care adaptare nu mai poate fi menţinută, reapar din
nou semnele reacţiei de alarmă, semne care acum sunt ireversibile. Această fază
se încheie de regulă cu moartea organismului.
Acelaşi cercetător, a constatat în urma experinţelor sale pe animale, că
organismul intră în alertă atunci când stresul este provocat atât prin acţiune unor
stimului fizici, dar şi sub influenţa unor emoţii puternice. În acestă situaţie
organismul încearcă să facă faţă stresului printr-o mobilizare generală a
sistemului neuroendocrin, mobilizare caracterizată mai ales prin secreţie de
adrenalină şi de steroizi. După o anumită perioadă de acţiune a stresului, animalul
se adaptează şi începe să se comporte normal. Dacă însă stresul continuă, se
produc din nou ample modificări hormonale şi în cele din urmă animalul moare
epuizat.
Factorii de mediu reprezintă, de asemenea, factori de stres pentru
organismul uman şi animal, producând perturbări la nivelul diferitelor sisteme
fiziologice. Aceşti factori, dintre care amintim: temperatura (prea ridicată şi prea
scăzută), umiditatea, zgomotul, agenţii poluanţi pot produce traume fizice dar şi
psihice.
Există şi stresuri de natură psihosocială cum ar fi: situaţiile conflictuale,
presiunea socială prea mare, factori care pun în pericol situaţia materială sau
statutul social al individului, care sunt percepuţi ca o ameninţare pentru individ.
Stresul nu este influenţat numai de situaţile extreme ci şi de vulnerabilitatea, de
toleranţa la stres a individului sau de unele trăsături ale personalităţii acestuia.
Există., de asemenea, situaţii de care sunt considerate stresori universali, ca de
exemplu războiul, deteţia, calamităţiile naturale, accidentele care produc
invadilitate sau bolile incurabile pierderea unor persoane apropiate. Unele situaţii
de viaţă nu sunt la fel de stresante pentru toată lumea. De pildă, pierderea unui
examen, dezaprobarea sau critica şefului determină reacţii diferite de la un
individ la altul. Chiar şi în cazul unor dezastre sau calamităţi naturale există
persoane care îşi păstrează calmul şi acţionează aportun şi eficient, în timp ce alţi
intră în panică sau manifestă un comportament bizar.
Marea majoritate a indivizilor, atunci când apar situaţii stresante, intreprind
unele acţiuni pentru a face stresului, aceste acţiuni poată numele de strategii de
adaptare. Doar atunci când posibilităţiile subiectului sunt depăşite de solicitări şi
20
aceasta nu mai găseşte mijloace adecvate de a-şi rezolva problemele aşa-
numitele reacţii dezadaptive la stres.
Specialiştii arată că pentru a prevenii şi combate efectele negative ale
stresului cele mai simple şi accesible strategii de luptă sunt: metode de reglare şi
autoreglare a stăriilor psihice şi relaxarea şi tehnicile derivate acesteia. Un
fenomen cu caracter disfuncţional determinat de stres este oboseala. Aceast
apare în urma solicităriilor organismului în activita-tea umană şi este determinată
de consumul de energie din timpul acestei activităţi.
Oboseala reprezintă o reacţie a organismului de readaptare, de refacere a
funcţiilor sale. Ea reprezintă un fenomen fiziologic normal care apare în urma
solicităriilor prezente în activitatea umană, în general oboseala este un fenomen
reversibil, deoarece dacă este urmată de o perioadă de odihnă sau de somn
organismul îşi reface plenitudinea funcţiilor sale. Ea nu este o boală dar poate
avea consecinţe temporare asupra organismului precum slăbirea atenţiei faţă de
munca îndeplinită şi faţă de mediu.
Speciliştii clasifică obosela în următoarele grupe:
Oboseala musculară (dinamică şi statică) –determinată de efortul muscular
şi contrac-tarea musculară fixă.
Oboseala neurosenzorială –cauzată de tensiunea nervosă a simţurilor (ochi,
urechi).
Oboseala psihică –determinată de factori de natură psihică.

Oboseala poate fi cauzată de o mulţime de cauze, dintre care cele mai des
întânite sunt enumerate mai jos:
-intensitatea şi durata muncii fizice şi intelectuale;
-factorii de mediu (temperatura, lumina, zgomotul);
-factorii de natură psihică (responsabilităţi, griji, conflicte);
-monotomia sau rutina muncii;
-boli şi dureri.
Formele de manifestare a oboselii la om sunt multiple:
-scăderea atenţiei;
-încetinirea şi inhibarea percepţiei;
-inhibarea capacităţii degândirie;
-scăderea randamentului activităţii fizice şi intelectuale.
În birouri oboseala profesională este o stare produsă de stres şi afectează
mai ales persoanele care lucrează cu publicul. Cei mai mulţi cred că munca de
birouri şi de secretariate este lipsită de stres sau cu stres, însă lucrurile nu stau de
loc aşa. Tensiunile psihice şi stresul contactelor inter-umane determină oboseala
sau chiar epuizare. Cercetările efectuate asupra lucrătorilor din birouri arată că
peste 50% dintre aceştia sunt afectaţi de un sindrom de epuizare emoţională.

21
Cauzele ar consta în lipsa de spaţiu şi de intimitate a locului de muncă, precum şi
în dificultatea sarcinilor de serviciu.
În general, persoanele care manifestă simptome de oboseală fizică şi
psihică au atitudine negativistă în relaţiile cu ceilalţi şi resimt o diminuare a
respectului de sine. În afara programului normal de muncă, remedierea şi
prevenirea oboselii se poate realiza prin reglementarea duratei zilei de lucru, a
duratei săptămânii de lucru şi a concediilor de odihnă. În munca de birou
remediile pentru epuizarea şi pentru oboseala profesională se pot asigura la două
niveluri. La nivelul vieţii personale angajaţii trebuie să-şi structureze activităţiile
astfel încât acestea să le dea un sentiment de confort şi siguranţă. Salariaţii
trebuie să aibă o viaţă activă în afara serviciului şi mediului acestuia.
Pentru serviciile de relaţiile cu publicul, în situaţia în care schema de
personal permite, managerii pot să restructureze anumite posturi sau să refacă
programul de lucru astfel încât contractul dintre lucrători şi solicitanţi să nu fie
prea mare. De asemenea, poate fi utilă şi organizarea de seminarii privind
managementul stresului sau timpului.
Este foarte important să se prevină starea de oboseală profesională pentru
că aceasta nu afectează un singur membru al personalului ci este transmisă şi
celorlalţi, pentru a nu permite răspândirea acestor simptome, managerii trebuie
să le recunoască şi le să prevină ori de câte ori este posibil.

2.4 Factori şi criterii de evaluare ergonomică a locului de muncă

Factori Criteriii
Concepţia locului de muncă Înălţime-Distanţă

Alimentare-Evacuare

Aglomerare-Accesibilitate

Comenzi-Semnale
Factorul de securitate A Securitatea muncii
Factorii ergonomici Ambianţa fizică B Ambianţă termică

Ambianţă sonoră

Iluminat artificial

Vibraţii

Igiena atmosferică

Aspectul postului

22
 Sarcină fizică C Poziţia principală

Poziţia defavorabilă

Efort de muncă

Poziţie de muncă
Efort de manipulare

Poziţie în timpul
manipulării

Sarcină nervoasă D Operaţiuni mentale

Nivel de educţie

Factori psihologici şi Autonomie E Individual

sociologici
De grup

Releţii de muncă F Independente de muncă

Dependente de muncă

Repetivitate G De ciclu
Conţinutul muncii H Poteţial
Responsabilitate
Interes faţă de muncă

Analiza ergonomică a locului de muncă are ca obiective optimizarea proiectării

constructive a locurilor de muncă prin îmbunătăţirea securităţii muncii şi prin
ameliorarea factorilor de ambianţă fizică, prin reducerea efectelor negative
datorate monotomiei muncii şi prin diminuarea solicităriilor fizice şi nervoase.
Acest procedeu presupune parcurgerea următoarelor etape de lucru:
culegerea datelor, analiza critică a datelor, trasarea şi interpretarea profitului
locului de muncă, propuneri.
Culegerea datelor are în vedere caracteristicile tehnice ale ocului de muncă
supus analizei, condiţiile organizatorice existente, condiţiile de mediu în care se
desfăşoară munca.
Analiza critică a datelor se realizaeză în funcţie de fiecare criteriu, prin
aplicarea metodei interogative, folosindu-se o serie de întrebări principale cum ar
fi: Ce?, Cine?, Unde?, Când?, Cum?, precum şi a unor întrebări derivate: De ce?,
De ce acolo?, Se poate de altă persoană?
Trasarea şi interpretarea profitului locului de muncă. Profitul global al
locului de muncă se realizează prin reprezentarea punctajului mediu obţinut
pentru fiecare dintre cei opt factori, obţinându-se o imagine ansamblu asupra

23
nivelului de organizare. Acest profil evideţiază ponderea grupei de factori în
cadrul organizării şi gradul de dificultate al acesteia.
Profilul analitic al locului de muncă se realizaeză prin luarea în considerare a
puncta-jului înregistrat pentru toate criteriile, având posibilitatea detailării
influenţei grupelor de factori şi a evidenţierii cauzelor care duc la apariţia
disfuncţionalităţilor.
Propuneri. Pe baza informaţiilor anterioare, în acestă ultimă etapă se
evidenţiază:
 elementele specifice locului de muncă analizat şi ponderea acestora în
condiţiile organizării existente;
 factorii şi criteriile apreciate ca fiind necorespunzătoare în organizarea
existentă;
 condiţiile optime de organizare, în funcţie de cerinţele ergonomice şi de
aprecierea stadiului actual de asigurare a condiţiilor, în raport cu cerinţele;
 modalităţiile de acţiune în vederea reproiectării ergonomice a locurilor de
muncă.

2.5 Proiectarea şi îmbunătăţirea factorilor de ambianţă fizică

Ambianţa fizică reprezintă o componetă importantă a procesului de proiectare
ergo-nomică a locului de muncă. Etimologic noţiunea de ambianţă se referă la
mediul material şi social în care o persoană sau o colectivitate îşi desfăşoară
activitatea.
În birouri proiectarea factorilor de ambianţă trebuie să aibă în vedere:
caracteristicile generale ale muncii, conţinutul specific al muncii, solicităriile
impuse în procesul muncii, factorii psiho-sociali. De asemenea, importante sunt şi
posibilităţiile materiale, tehnico-economice ale acestor structuri.
Principalii factorii de ambianţă fizică sunt:
Iluminatul este unul dintre factorii care exercită o influneţă importantă
asupra produc-tivităţii angajaţiilor şi asupra gradului lor de oboseală. O
iluminnare defectoasă poate cauza disconfort vizual şi o poziţie nenaturală a
corpului, fiind deci o piedică în calea performanţei.
Cercetăriile arată că 80% până la 85% din cantitatea de informaţie pe care o
asimilăm parvine pe cale vizuală, de aceea confortul vizual este esenţial. Dar
modul de iluminare nu afectează numai confortul vizual ci şi pe cel fizic.
Iluminatul la locul de muncă poate fi împărţit în 4 categorii:
Iluminarea ambientală este dată de obicei de sursă de lumină montată în
tavan (tub fluorescent). Uneori este singura sursă de lumină la locul de muncă.
Iluminarea cu ajutorul lămpiilor de birou. Deşi oferă confortul individual,
acest tip de iluminare este absent în cele mai multe locuri de muncă.

24
 Ilumunarea direcţionată este de obicei asigurată de surse de lumină
orientate în jos, sau de lumini “de urmărire” . Este folosită pentru iluminatul
anumitor obiecte sau pentru creşterea nivelului de intensitate.
Iluminarea naturală provine prin geamuri, uşi sau pereţi de sticlă. Are un
efect pozitiv asupra omului, dar nu este disponibilă permanent.
Să începem cu masa de lucru. Contrastele între iluminatul locurilor de
muncă şi ime-diata apropiere a acestuia trebuie să fie suficient de mari astfel
încât să-i permită lucrătorului să vadă biroul foarte clar. O regulă generală este
aceea că biroul trebuie să fie luminat de 3 ori mai puternic decât imediata
apropiere, de 5 ori mai puternic decât spaţiul general de lucru şi de 10 ori mai
puternic decât vecinătatea cea mai îndepărtată.
Probleme intervin când ochii lucrătorului sunt forţaţi să se adapateze unor
contraste puternice sau unor schimbări repetate ale intensităţii. Dacă lucrătorul
este nevoit să percea-pă un contrast prea mare ori de câte ori îşi ridică ochii de la
birou, atunci ochii obosesc. Un exemplu de acest fel este amplasarea
calculatorului în faţa ferestrei pentru a vedea priveliştea de afară. Lumina de
afară, mai puternică decât cea din birou, determină dificultăţi în vizualizarea
caracterelor pe ecran, iar ochii vor fi nevoiţi să se concentreze ori de câte ori
lucrătorul îi ridică de la calculator şi priveşte afară.
Câteva soluţii pentru a obţine un echilibrului al iluminării pot fi:
-evitarea concentraţiilor mari de lumină şi a umbrelor;
-păstrarea nivelurilor de iluminare ambientală scăzută şi echilibrată la
acelaşi nivel;
-standardele de iluminare pentru birou sunt de 800-1000 lucşi, iar în
birourile în care se lucrează pe calculator, nivelul de iluminare nu trebuie să
depăşească 400-500 lucşi;
-asigurarea fiecărui birou cu căte o lampă care să aibă un scut direcţional
de lumină, cu braţ flexibil, posibilitati de înălţare şi de reglare a intesităţii;
-o distribuţie simetrică sau asimetrică a luminii. Munca de proiectare
necesită o iluminare simetrică, pentru lucrul pe calculator este necesară o lumină
asimetrică.
Controlul luminii este un factor important în iluminarea modernă a locului
de muncă. Metodele de control includ:
Poziţionarea. Locul de muncă trebuie astfel poziţionat încât linia vizuală să
fie paralelă cu lumina şi cu ferestrele. Lumina care cade într-un unghi
corespunzător pe suprafaţa de lucru previne reflexia care poate întuneca
imaginea sau poate crea contraste de fundal.
Comutatorul. Diferitele tipuri de comutatoare permit lucrătorilor să
aprindă pe rând câte o serie de lumini ceea ce permite reglarea nivelurilor de
lumină ambientală.
Jaluzelele. Permit controlul luminii naturale pe parcursul întregii zile.
25
 O altă problemă a iluminatului o reprezintă întreţinerea. O bună întreţinere
a elementelor componente ale lămpiilor include o schimbare regulată la 2/3 din
viaţă a acestora, controale atunci când încep să dea mai puţină lumină şi curăţirea
regulată. O nouă generaţie de startere electromagnetice şi de tuburi fluorescente
cu eficienţă şi cu viaţă mărită sunt din ce în ce mai folosite, reducând foarte mult
aceste probleme de întreţinere.
Cromatica (coloritul) constituie un alt factor de ambianţă fizică ce
influenţează productivitatea muncii şi care are un rol important asupra capacităţii
vizuale, în asigurarea unui iluminat eficient şi a unui confort sporit. Folosirea
culorilor în munca birou se bazează pe efectele fiziologice şi psihologice ale
culorilor asupra omului.
Astfel:
Roşul are efecte benefice asupra sistemului nervos, stimulează circulaţia
sângelui şi pofta de mâncare, vasele limfatice şi metabolismul. Roşul accelerează
ritmul cardiac şi respi-raţia, combate frigul, dă impresia de mărire a spaţiului, dă
rezistenţă la efort fizic şi psihic, creează o ambianţă veselă şi optimistă. Dar
privitul intens şi timp îndelungat a acestei culori determină oboseala care se va
resimţii la nivelul întregului organism. Roşul ajută în urmă-toarele afecţiuni: răceli,
stări subfebrite, dureri reumatice provocate de frig şi de oboseală, eczeme, TBC,
depresie nervoasă, paralizie, astenie fizică ( Tabelul 2 ).
Verdele este calmant şi dă sezaţia de odihnă. Este culoarea naturii şi a
speraţei, dilată vasele de capacitate mică, scade tensiuneav arterială, echilibrează.
Lumina verde favorizează sugestia şi autosugestia, dar oboseşte dacă nuanţele
sunt prea întunecate.
Oranjul tonifică aparatul respirator, combate stăriile de anxietate,
stimulează atenţia, fixează calciul în oase, este afrodiziac. De asemenea, este
tonifiant pentru ficat şi pentru funcţiile de nutriţie. Oranjul este indicat în broşite
cronice, sclerodermii, enfizem pulmonar, astm broşic, rinite cronice, litiază biliară,
boli de rinichi. Oranjul nu are contraindicaţii.
Albastrul are ca efect scăderea presiunii sanguine, a tonusului muscular,
calmează respiraţia şi reduce frecvenţa pulsului. Ca efecte psihologice, este o
culoare foarte rece, odihnitoare şi liniştitoare care îndemnă la calm şi la reverie, la
predispoziţie spre concentrare şi spre linişte interioară. În exces, albastrul poate
duce la depresie. Albastrul conferă seriozitate, tendinţa spre evocare, spaţialitate,
îngăduinţă, pace interioară, nostalgie.
Violetul este culoarea regală prin excelenţă. Recunoscută ca sedativ,
violetul stimu-lează producerea globulelor albe, creşte tensiunea arterială şi
frecvenţa ritmului cardiac.
Tabelul 2. Principalele efecte ale culorilor
1. Roşu culoare caldă Are efect dinamic
2. Verde culoare caldă Are efect
26
 hipnotic
3. Galben culoare caldă Are efect benefic
Are efect
4. Albastru culoare rece
calmant
5. Violet culoare rece Are efect sedativ

Zgomotul. Nivelul general al zgomotelor trebuie să se înscrie în limite

corespunzătoare specificului muncii de birou, al cărui conţinut implică un anumit
grad de solicitare psihică şi nervoasă (Tabelul 3.)
Tabelul 3. Zgomotele în birouri
Nr. Nivel acustic
Birouri
crt. (db)
1. Birouri situate pe străzi secundare 45-65
2. Birouri situate pe străzi principale 60-80
3. Birouri de 3 persoane 55
4. Birouri de 10 persoane 60
5. Soneria unui telefon la 2 m distanţă 75
6. Maşina de scris manuală la 2 m distanţă 70
7. Maşina de scris silenţioasă 2 m distanţă 60

Limitele maxime admisibile pentru zgomot sunt:

-70db în secretariate şi în centre de calcul;
-50-60 în servicii financiar-contabile şi în celelate birouri cu lucrări repetitive
care necesită o anumită concentrare.
Intensităţi mai mari de 110 db situează zgomotele dincolo de limitele
suportabile.
Pentru evitarea efectelor determinate de intensităţiile mari ale
zgomotului ,în special cele neuropsihice (tulburări de atenţie, sustragere,
încordare, oboseală) sunt necesare măsuri de prevenire precum:
-acte normative de limitare a zgomotelor;
-soluţii silenţioase pentru tehnologia de birou;
-dimensionarea corespuzătoare a încăperilor;
-dispersarea şi dispunerea raţională a echipamentelor;
-pereţi, plafoane şi plaşee din materiale fonoabsorbante;
-săli pentru recreere în timpul pauzelor;
-control ORL periodic.
Microclimatul. Acesta se referă la starea fizică a aerului la locul de muncă,
ce se caracterizează prin temperatură, umiditate, curenţi de aer şi radiaţilie
termice ale corpurilor încălzite.
27
 Un microclimat necorespuzător poate reduce capacitatea de muncă a
executantului, poate spori riscul de îmbolnăviri şi implicit reduce productivitatea
muncii. Temperatura optimă în încăperile birourilor stimulează lucrul, creşte
eficienţa.
Temperatura aerului recomandată pentru munca intelectuală în poziţia
şezând este de 21-23°C, iar pentru munca uşoară în poziţia şezând este de 19°C.
De asemenea, specialiştii cer, în general, ca diferenţa între temperatura
exterioară şi cea interioară în timpul sezonului cald să nu depăşească 4°C.
Igiena modernă recomandă ca în încăperile încălzite umiditatea relativă
aaerului să fie cuprinsă între 50% şi 70%. De asemenea, cercetările efectuate
demonstrează că pentru o relaţie optimă între umiditatea relativă şi temperatura
aerului, aceşti indicatori trebuie să aibă următoarele perechi de valori:
Umiditate relativă (%) Temperatura aerului (°C)
70 21,3
50 22,5
30 23,9

Dacă aceste proporţii nu se păstrează apar efecte negative asupra

aparatului respirator.
Acestea ar fi posibilităţile pe care le are la dispoziţie specialistul în
ergonomie pentru a conferi locului de muncă mai multă personalitate, confort şi
funcţionalitate. La fel de importantă în munca de birou este ajustarea meselor de
lucru. Înălţimea planului de lucru trebuie dimen-sionată în funcţie de distanţa
optimă de vedere pentru menţinerea corpului în poziţie naturală, precum şi în
funcţie de mărimea efortului solicitat de braţe.
În tabelul următor prezentăm înăţimea minimă şi maximă a suprafeţei de
lucru, în poziţia şezând, pentru diferite activităţi.

Tabelul 4. Înăţimea suprafeţei de lucru în poziţia şezând, pentru diferite

activităţi
Înălţime (mm)
Tipul de activitate
Minim maxim
1, Lucrări cu solicitare deosebită a vederii 980 1020
2, Lucrări de precizie 880 920
3, Lucrări de birou, de scris, de citit 700 780
4, Lucrări manuale obişnuite 670 700
5, Lucrări de dactilografiere sau operare pe 650 680
calculator

28
 Pentru a putea respecta aceste dimensiuni, mesele de lucru trebuie să
dispună de un mecanism care permite ajustarea înălţimii până la nivelul
corespunzător.

2.6 Stresul vizual indus de utilizarea calculatorului

Unul din cele mai importante domenii ale progresului şi înnoirii în societatea
noastră îl constituie pătrunderea calculatorului în cele mai variate domenii ale
vieţii economice şi sociale, culturale şi manageriale. Prin apariţia şi răspândirea
sistemelor multimedia (care îmbină telecomunicaţiile, tehnica electronică de
calcul şi audiovizualul), prelucrarea a informaţiei capaătă noi dimensiuni. Prin
intermediul sistemelor moderne de telecomunicaţii, informaţia digitală a pătruns
în activitatea profesională a foarte multor utilizatori de tehnică de calcul, de la
unităţi de informatică organizate la nivel de instituţie, de intreprinderi sau de
judeţe către publicul larg, de la specialiştii în informatică spre utilizatorii de
informatică.
Deşi computerul ne îmbunătăţeşte viaţa, acesta nu ne scuteşte de anumite
riscuri privind sănătatea. Studiile făcute au arătat că tipul muncii şi numărul de
ore pe zi de utilizare a terminalului video sunt factori importanţi în determinarea
nivelului problemelor cauzate de această activitate. Problemel ochilor sunt cele
mai obişnuite pentru utilizatorii calculatoarelor. Din nefericire nu există prea
multe informaţii legate de computer şi de stresul vizual. Lipsesc, de asemenea
sursele de informaţii pentru publicul larg în legătură cu această problemă.
În acest capitol ne propunem în primul rând să analizăm riscurile asupra
sănătăţii omului pe care le implică folosirea necorespunzătoare a calculatorului şi
în al doilea rând dorim să oferim câteva sfaturi utile utilizatorilor pentru a putea
lucra cu computerul beneficiind de un confort sporit.
Simptomele stresului vizual
Importanţa computerelor în societatea modernă este de necontestat. De
aceea este necesar să se găseacă modalităţiile prin care să se facă faţă efectelor
pe care le are folosirea lor îndelungată asupra sănătăţii operatoriilor. Problema
cea mai frecventă o constituie disconfortul vizual. Aceasta poate duce la scăderea
productivităţii muncii, poate afecta concentrarea şi capacitatea de a înţelege cea
ce trebuie învăţat. Organismul uman are tendinţa de a se adapta la stres, de
multe ori fiind nişte adpatări defectuoase.

Simptomele directe ale stresului vizual sunt:

-tensiune la nivelul ochiilor;
-dureri de cap;
-dificultăţi de focalizare;
-miopie;
29
 -dublarea imaginii;
-modificări în percepţia culoriilor.
Simptomele indirecte pot include:
-dureri la nivelul muşchiilor şi oaselor (gât, umerii, spate, încheietura
mâinii);
-oboselă fizică excesivă;
-eficienţă vizuală scăzută în desfăţurarea activităţii.
În continuare vom analiza câteva dintre aceste manifestări ale stresului
vizual.
Tensiunea (încordarea la nivelul ochiilor) şi probleme de vedere înrudite.
Mulţi dintre cei ce folosesc timp îndelungat computerul (mai mult de două
ori pe zi) se plâng de probleme cu vederea.
Un studiu efectuat asupra funcţionariilor (Tabelul 5.) a demonstrat o corelaţie
clară între numărul orelor petrecute în faţa calculatorului şi numărul simptomelor
de stres apărute.

Factorii care influenţează stresul vizual

Mediul de lucru cu computerul este determinat de o serie de factori fizici
cum ar fi:
-iluminatul;
-poziţia utilizatorului;
zgomotul;
-calitatea aerului;
Pe lângă aceştia există şi aspecte adiacente ale activităţii care pot contribui
la stresul vizual:
-specificul muncii desfăşurate;
-planificarea şi organizarea acesteia;
-profilul fiziologice şi psihologic al utilizatorului;
-eficienţa vizuală a operatorului;
-caracteristicile staţiei de lucru.
Afecţiunile vizuale ale lucrătorilor pot fi depistate şi tratate în urma
examenelor oftalmologice. Pe lângă grija pentru întreţinerea ochiului, de mare
importanţă în asigurarea condiţiilor optime de lucru ale operatorilor este
îmbunătăţirea aspectului ergonomic.

2.7 Protecţia muncii în birou. Accidente de munca. Masurile de protectie a

muncii.
Dezvoltarea şi modernizarea societăţii, evoluţia omului au dus la apariţia unor
noi domenii de muncă, la dezvoltarea şi la perfecţionarea proceselor de

30
producţie. Totodată a crescut volumul şi complexitatea mijloacelor de muncă şi a
tehnologiilor de fabricaţie care evoluează şi se modernizează în fiecare zi.
Odată cu acestea au crescut numărul solicitărilor şi factori de risc, au
crescut riscurile de producere a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.
Astfel, prevenirea acestor acci-dente şi boli a început să devină o preocupare
importantă a omului. În acest sens, au apărut noi concepte de protecţie şi de
securizare a muncii care se referă la asigurarea stării genera-le de sănătate şi
integrităţii fizice şi psihice a întregului personal.
Domeniul protecţiei muncii cuprinde totalitatea măsurilor tehnice, sanitare,
juridice şi organizatorice, având drept scop asigurarea celor mai bune condiţii de
muncă, prevenirea îmbolnăvirilor profesionale şi a accidentelor de muncă.
Protecţia muncii la noi în ţară este reglementată în Constituţia României ca
o importantă problemă de stat care antrenează preocupări şi răspunderi
multilaterale şi la toate nivelurile din partea celor care organizează şi conduc
activitatea productivă.
Codul muncii (Legea nr.10 din 23 noiembrie 1972) conţine prevederi
potrivit cărora “protecţia muncii se va asigura încă din faza de proiectare a
obiectivelor şi de realizare a investiţiilor…” precum şi introducerea de noi procese
tehnologice, corespuzător nivelului ştiinţei şi tehnicii moderne.
Contractului colectiv de muncă îi revine un rol important în asigurarea
protecţiei muncii, care se încheie între unitate şi angajaţi, şi care constituie
instrumentul juridic al cărui scop constă în organizarea superioară a muncii şi în
găsirea măsurilor necesare pentru îmbunătăţirea continuă a condiţiilor de muncă
şi de viaţă în unitate.
Protecţia muncii reprezintă un ansamblu de măsuri tehnice, sanitare,
organizatorice şi juridice, având ca scop ocrotirea vieţii şi sănătăţii celor ce
muncesc, prin asigurarea celor mai bune condiţii de muncă, prevenirea
îmbolnăvirilor profesionale şi a accidentelor, reducerea efortului fizic, precum şi
prin asigurarea unor condiţii speciale pentru cei care efectuează munci grele sau
vătămătoare şi pentru munca femeilor şi tinerilor.
Dezvoltarea forţelor de producţie şi introducerea progresului tehnic a impus
necesita-tea efectuării de studii şi de cercetări referitoare la muncă, cu scopul de
a menţine la un nivel cât mai înalt starea fizică şi psihică a omului. Angajatul,
indiferent că lucrează în birou sau în sectorul productiv, trebuie să poată
răspunde în mod corespunzător cerinţelor impuse de introducerea progresului
tehnic, fără ca acesta să-i afecteze sănătatea şi rezistenţa.
Alături de progresul tehnic, care a determinat schimbări fundamentale în
muncă, un rol deosebita în dezvoltarea studiilor şi cercetărilor în domeniul
protecţiei muncii l-a avut concepţia omului despre muncă şi în general evoluţia
ştiinţelor care au ca obiect munca, în special ergonomia.

31
 Accidentele de muncă
Accidentul de muncă este definit ca vătămarea violentă a organismului,
precum şi intoxicaţia acută profesională, care se produc în timpul procesului de
muncă sau în îndeplini-rea îndatoririlor de serviciu şi care provoacă incapacitate
temporară de muncă de cel puţin o zi, invadilitate sau deces.
Accidentele de muncă pot fi clasificate pe baza următoarelor criterii:
a) după numărul de accidentaţi: accident individuale şi colective;
b) după gravitate: accidente care produc incapacitate temporară de muncă
(max. 30 de zile), accidente care produc invaliditate şi accidente mortale;
c) după natura cauzelor directe: accidente mecanice, electrice, chimice,
termice, prin iradiere sau combinate;
d) după natura leziunilor: contuzii, plăgi, înţepături, tăieturi, striviri, arsuri,
entorse, freacturi, amputări, intoxicaţii, electrocutări, insolaţii, leziuni
multiple.
Cauzele producerii accidentelor de muncă pot fi de natură tehnică sau
organizatorică, ele pot proveni fie din condiţiile de muncă fie din cauza
angajatului.
O sarcină importantă şi permanentă a conducerilor întreprinderilor este
cercetarea cauzelor care au determinat accidente de muncă în vederea stabilirii
măsurilor pentru eliminarea lor. Pentru eliminarea accidentelor de muncă, mai
exact a cauzelor care le-au generat, se folosesc câteva metode.
a) Metoda stastică constă în cercetarea cauzelor accidentelor cu ajutorul a
trei indicatori: coeficientul de frecvenţă, coeficientul de gravitate, coeficientul de
incapacitate temporară de muncă. Cu ajutorul acestor coeficienţi se dtermină
numărul accidentelor de muncă într-o anumită perioadă sau numărul mediu al
zilelor de incapaciatate de muncă dintr-o anumită perioadă.
b) Metoda topografică constă în reprezentarea pe planul unei structuri
(uzină, atelier) prin semne convenţionale a locurilor unde s-au produs accidente
într-o anumită perioadă de timp în scopul determinării cauzelor care le-au
generat.
c) Metoda monografică constă în studierea tehnologiilor, a echipamentelor
şi mobi-lierului, a condiţiilor de mediu în scopul stabilirii locurilor de muncă
periculoase şi a cauzelor ca le-au provocat, în vederea elaborării măsurilor
necesare. Este cea mai efiecientă metodă.
Odată cu creşterea numărului de echipamente moderne (calculatoare,
maşini electrice de scris, copiatoare), cel mai mare pericol de vătămare în munca
de birou îl reprezintă electrocutarea. Pentru evitarea unor astfel de accidente,
trebuie efectuate lucrări corespun-zătoare la instalaţiile electrice cu electricieni
autorizaţi.

Măsuri de protecţia muncii în birou

32
 Respectarea cerinţelor de mai jos de către angajaţi asigură menţinerea
condiţiilor sănătoase şi sigure de muncă în birouri:
-angajatul trebuie să păstreze ordinea în aria de lucru;
-angajatul trebuie să recunoască şi să raporteze orice potenţial pericol;
-angajatul trebuie să anunţe şi să înregistreze accidentele corect, complet şi
clar, în coccordanţă cu procedurile stabilite (Anexa 1);
-angajatul trebuie să urmeze instrucţiunile de folosire pentru
echipamentele şi acce-soriile din birou;
-angajatul trebuie să folosească metode aprobate şi sigure pentru ridicarea
şi pen-tru manevrarea obiectelor grele şi voluminoase;
-angajatul trebuie să studieze regulamentele şi regulile directoare pentru
posturile ce implică expunerea la un monitor al calculatorului.
Rolul normelor de protecţie a muncii este acela de a contribui la
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, la înlăturarea cauzelor care pot provoca
accidente şi îmbolnăviri profesionale, prin aplicarea unor procedee moderne de
securitate, prin folosirea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice şi prin organizarea
corespunzătoare a muncii.

33
34