2.

Definiție

S
ticlele sunt solide amorfe, necristaline, adesea
transparente, care au aplicații practice,
tehnologice și decorative diverse (sticlă de
geam, sticlărie de masă, optoelectronică etc.). Cel
mai cunoscut tip de sticlă (precum și cel mai vechi)
este „sticla de siliciu”, având la bază dioxidul de
siliciu, constituentul primar al nisipului. Dintre
multele tipuri de sticlă existente, sticla de geam este
cea mai cunoscută. Acesta este fabricată din circa
75% dioxid de siliciu (SiO2), oxid de sodiu (Na2O)
obținut in situ prin descompunerea carbonatului de
sodiu (Na2CO3), oxid de calciu (CaO), precum și alți Pahar de cocktail din
câțiva aditivi minori. sticlă

3. Generalități
Sticlele sunt materiale amorfe (necristalizate), cu rezistență mecanică și
duritate mare, cu coeficient de dilatare mic. La temperaturi mai înalte se
comportă ca lichidele subrăcite cu
vâscozitate mare. Nu au punct de topire
definit. Prin încălzire se înmoaie
treptat, până la lichefiere, ceea ce
permite prelucrarea sticlei prin suflare,
presare, turnare, laminare.
Sticlele se obțin, în general, prin
topirea în cuptoare speciale a unui
amestec format din nisip
de cuarț, piatră de var, carbonat de
sodiu (sau de potasiu) și materiale
auxiliare. Proprietățile fizice ale
sticlelor sunt determinate de
compoziția lor.
Sticla obișnuită (sticla de sodiu
sau potasiu)
Sticla poate avea diverse culori
Sticla de sodiu are compoziția
aproximativă 6SiO2·CaO·Na2O. Se întrebuințează la fabricarea geamurilor și a
ambalajelor de sticlă. Sticla de potasiu are compoziția  6SiO2·CaO·K2O și este
rezistentă la variații de temperatură. Se folosește la fabricarea vaselor de
laborator.
Cristalul (sticla de plumb)
Cristalul (sticlă de plumb) este o
sticlă în care sodiul și calciul s-au
înlocuit cu potasiu și plumb
(6SiO2·PbO·K2O) și se caracterizează prin proprietăți de refracție bune și
densitate mare. Flintul și ștrasul conțin un procent de plumb mai mare decât
cristalul. Flintul se folosește pentru prisme și lentile optice.
Sticla Jena, Pyrex sau Duran
Prin adăugarea unor cantități mici de oxid de aluminiu (Al2O3) sau trioxid
de bor (B2O3) se obțin sticle rezistente la variații bruște de temperatură care se
folosesc la fabricarea vaselor de laborator. Au o rezistență chimică mare și un
coeficient de dilatare mic.
Sticlele colorate
Se obțin dacă se adaugă în
topitură unii oxizi metalici (de
Fe,Co,Cr,Cu etc.), care
formeaza silicatii colorați. În
industria sticlei se utilizează
drept coloranți un număr
foarte mare de substanțe care
se încadrează de obicei în trei
categorii: coloranții ionici,
coloranții moleculari și
coloranții coloidali.
Coloranții ionici sunt, în general, oxizii metalici. De exemplu, sticla roșie
conține și oxid de cupru, sticla galbenă sulfat de cadmiu, sticla albastră oxid de
cobalt, sticla verde oxid de crom, sticla violetă oxid de mangan. Trioxidul de
uraniu dă o culoare galben-verde însoțită de o frumoasă fluorescență verde.
Coloranții moleculari sunt reprezentați de seleniu care dă o culoare roz, de
sulf care dă o culoare galbenă sau galbenă-cafenie si mai ales de sulfurile și
seleniurile diferitelor elemente. Foarte utilizat este amestecul CdS + CdSe care
dă o culoare roșie-rubinie a cărei nuanță depinde de raportul dintre cei doi
componenți.
Coloranții coloidali sunt, de fapt, metalele care, prin tratamente termice
adecvate, sunt dispersate sub formă de soluție coloidală imprimând sticlei
culori ce depind de dimensiunile particulelor coloidale. Astfel, aurul fin
dispersat în sticlă dă o culoare roșie-rubinie foarte frumoasă. Argintul dă
nuanțe de la galben la cafeniu.
Sticlele colorate se topesc în creuzete cu capacități de ordinul sutelor de litri
sau în cuptoare mici în care temperatura, și mai ales caracterul mediului, se pot
controla riguros.
Sticlele colorate se utilizează, în afara obiectelor de menaj, în numeroase
domenii importante.
Marii consumatori de sticlă colorată sunt transporturile aeriene, navele,
terestre. Semnalizările luminoase în transporturi au o deosebită importanță;
culorile utilizate de obicei fiind roșul, verdele, albastrul și galbenul. Sticlele
colorate se utilizează și drept filtre pentru anumite radiații. Pentru protejarea
ochilor sudorilor sau a celor ce privesc în cuptoare incandescente se utilizează
așa-numitele sticle de cobalt dar și alte sticle care pot reține radicali calorici sau
ultraviolete. Filtrele colorate intra în componenta unor aparate optice sau de
analiză, utilizate în laboratoare de fizică, chimie sau tehnică fotografică.
4. Primele forme de sticlă
Plinius menționează în Istoria naturală o poveste despre descoperirea
sticlei. Pe scurt, un grup de marinari fenicieni de pe un vas ce transporta sodă a
venit la țărm spre a face focul. Plaja întinsă era plină de nisip, dar nici un
bolovan pentru a ține vasul la foc. Marinarilor le-a venit ideea de a folosi câțiva
bulgări de sodă de pe corabie. Și au făcut focul, pregătindu-și mâncarea și apoi
dormind. Dimineață, scormonind din întâmplare prin cenușa focului, un
marinar a găsit câteva pietricele lucioase, care nu semănau cu nici un material
obișnuit. Erau bucățele de sticlă.
Întâmplarea a fost verificată de oamenii de știință, care au dovedit că focul
făcut pe plajă, chiar și pe bază de cărbune, nu poate duce la temperaturi
suficient de mari pentru producerea topirii nisipului (prima condiție pentru
apariția sticlei). Povestea lui Pliniu a fost catalogată ca fiind falsă. Indiferent
dacă povestea cu bulgării de sodă este sau nu adevărată, pe plajele și deșerturile
nisipoase din zonele bântuite de furtuni cu trăsnete se găsesc destul de frecvent
forme de sticlă naturală, formată de temperatura ridicată a trăsnetului. În
anumite locuri din SUA (ex. Florida sau California) acestea se comercializează,
fiind vândute turiștilor fie în formele ciudate naturale, fie cu anumite prelucrări.
Sticla naturală, creată de lovitura trăsnetului, este prima formă de sticlă
cunoscută de catre om.
Prima industrie a sticlei s-a dezvoltat însă în Egiptul antic. Aici s-a
descoperit faptul că, acoperind pereții unui vas din lut cu un amestec de nisip
umed și sodă, la ardere acesta se transforma în smalț, adică într-o peliculă
subțire de sticlă. Ulterior amestecul din care se obținea smalțul a fost îmbogățit
cu var, acesta devenind un element de primă importanță în producerea sticlei.
Prin intermediul altor adaosuri (ca fier, cupru, mangan etc), egiptenii au obținut
smalț de mai multe culori (albastru, galben, violet, prupuriu etc). Ulterior s-au
obținut din amestecul ce producea smalțul, odată ars în cantități mai mari decât
subțirea pojghiță de pe un vas, bulgărași de smalț sau sticlă. Astfel au apărut
primele obiecte făcute din sticlă - mărgelele. Se apreciază că cele mai vechi
mărgele din sticlă au cca. 5000-6000 ani vechime.
În urmă cu cca. 3000 de ani se ajunsese deja, de la mărgelele de sticlă
inițiale, la felurite obiecte din sticlă, de mici dimensiuni în imensa lor
majoritate: flacoane pentru parfumuri, cupe pentru băut, vase pentru
îmbălsămare etc.
Trebuie subliniat că în toată această epocă sticla produsă de egipteni era
opacă! Din amestecul simplu (fără adaosuri) se obținea o sticlă verde-maronie,
asemănătoare ca aspect cu zahărul ars din zilele noastre. Pentru obținerea unei
sticle transparente era nevoie de o temperatură de minimum 1500 grade
Celsius, ce nu puteau fi obținute cu tehnologia egipteană.
 Realizarea vaselor din sticlă se făcea cu mare greutate. La capătul unei
vergele de fier se fixa un amestec de lut și nisip, de forma dorită. Sticla
fierbinte, vâscoasă, se turna pe o masă din piatră și se întindea cu altă vergea
din fier. Apoi meșterul sticlar răsucea bila, făcând sticla vâscoasă să se lipească
de ea, luând forma dorită. Procesul tehnologic era greu și periculos, iar prețul
sticlei era apropiat de cel al pietrelor prețioase. Tot egiptenii au meritul de a fi
fost primii în a realiza proteze oculare.
5. Sticla romană
Romanii au preluat de la egipteni tehnologia producerii sticlei. Dar, ca în
multe alte domenii, au perfecționat spectaculos tehnologia inițială. În sec. I
d.Hr., un meșter roman anonim a înlocuit vergeaua metalică printr-o țeavă
metalică, având la capătul dinspre meșter un muștiuc din lemn, care ferea omul
de temperatura înaltă a țevii. Adunând la capătul metalic o bilă
din sticlă lichidă și suflând, se obținea o bulă din sticlă ce putea fi apoi ușor
modelată.
Această tehnologie nouă a fost făcută posibilă și de cuptoarele avansate ale
romanilor, care permiteau atingerea unor temperaturi mai înalte și obținerea, în
locul sticlei vâscoase a egiptenilor - imposibil de prelucrat prin suflare - a unei
sticle aproape lichide.
Sticla romană comună, de culoare verzuie (opacă) a început să fie folosită
tot mai mult. Era întrebuințată pentru cupe și pocale, pentru vase de apă, ulei,
vin, parfum etc, pentru biberoane și alte obiecte practice.
Sticla romană scumpă era obținută
din nisipuri albe, foarte pure, fiind
incoloră și translucidă (încă nu
transparentă!). Era folosită pentru
veselă, bibelouri, podoabe și
ornamente prețioase. Alături de aceste
culori fundamentale, meșterii romani
au izbutit a face nenumărate alte
varietăți de sticlă, de la cele ce păreau
a fi piatră prețioasă (smarald, safir,
opal, peruzea, rubin) până la cele care
imitau lemnul sau fructele (ca formă și
culoare). În această epocă apare și
ornamentarea cu aplicații din sticlă, ca
și folosirea formelor sau matrițelor
pentru prelucrări complexe (vase care
imitau chipuri sau reprezentau scene
de luptă etc). De asemenea se
Sticlă romană din secolul al 4-lea realizează primele fire din sticlă,
destinate în special colierelor și altor podoabe feminine. Un produs roman din
sticlă a cărui tehnologie nu a fost lămurită este butoiul din sticlă. Acestea erau
de mari dimensiuni, putând cuprinde chiar și un adult, iar felul în care au fost
suflate nu este încă lămurit (se fac felurite presupuneri, dar nu există siguranță).
Prin acest mister butoiul din sticlă se înscrie pe o listă a produselor romane din
sticlă alături de care stau cupele murrhine și diatretele. Cupele murrhine erau
mult, mult mai scumpe decât aurul, cele mai ieftine valorând una prețul a zeci
de sclavi! Erau mici, fără ornamente, dar aveau străluciri uluitoare, în mii de
scânteieri multicolore. Pentru un singur vas de acest fel Nero a dat nu mai puțin
de șaptezeci de talanți (echivalentul a trei sute de sclavi tineri, puternici).
Tehnica exactă de producere nu se cunoaște, ci doar unele elemente tehnice. La
fel de scumpe și misterioase sunt diatretele. Acestea erau un fel de vase din
sticlă duble, cu o cupă în interior și o dantelă de sticlă în exterior. Această
dantelă nu atingea cupa interioară, permițând ținerea ori consumarea unor
băuturi fierbinți fără pericol de ardere (pentru mână). Altă formă de utilizare a
sticlei în care romanii au dovedit un mare talent a fost mozaicul. Realizate fie
din ceramică ori piatră smălțuită, fie integral din sticlă, mozaicurile romane au
rămas până astăzi un exemplu concludent de măiestrie și rafinament artistic. Se
cuvine a menționa în final așa-numitele vase de Portland, ca vasul Audgio și
vasul lui Alexandru Sever. Ele erau lucrate în două straturi, primul de un
albastru deosebit de frumos iar al doilea, mult mai subțire, din sticlă albă ca
laptele. Odată izbutită realizarea vasului - deosebit de dificilă - urma partea cea
mai grea: gravarea. Aceasta se realiza prin zgârierea sticlei albe cu diamant,
adâncirea treptată a zgârieturilor și desprinderea sticlei albe fărâmă cu fărâmă.
Orice greșeală distrugea vasul. Cu toate inovațiile lor romanii nu au izbutit însă
a obține sticlă transparentă (ci doar translucidă) și ca urmare nici geamul, nici
oglinda din sticlă.

6. Sticla de Murano
În laguna venețiană, la 2 km de coastă, se află Insula Murano. Populația
este de cca. 5000 locuitori. În acest mic orășel (în România echivalentul unei
comune mai mari) s-a dezvoltat înaintea perioadei moderne o industrie a sticlei
devenită celebră.
Ca parte a Republicii Venețiene Insula Murano se bucura de o anume
autonomie internă. Nu doar că avea propriul cod de legi și propriul Sfat
suprem, ci chiar și monedă proprie și un ambasador la Veneția.
Demn de observat este faptul că atunci când un om de rând izbutea să
devină meșter sticlar era înnobilat și înscris în Cartea de aur a insulei. Meșterii
sticlari din Murano erau considerați egalii celor mai nobile familii din Veneția.
Pe de altă parte, ei erau urmăriți în permanență de poliția venețiană și supuși
unei legi severe, care interzicea părăsirea insulei și mai ales a domeniilor
venețiene. Unele dintre prevederi sunau astfel: „Dacă vreun lucrător sau
meșter sticlar va înstrăina arta sa din Veneția în dauna republicii, i se va
trimite ordin să se întoarcă în țară. Dacă nu se va supune acestui ordin, vor fi
aruncate în închisoare persoanele lui cele mai apropiate, pentru ca prin
aceasta să fie silit să se întoarcă. Dacă nu va abandona totuși hotărârea de a
rămâne în străinătate, se va trimite după el o persoană însărcinată cu
misiunea de a-l ucide”.
 Această duritate îngrozitoare, care mergea până la întemnițare și asasini
plătiți, avea o justificare serioasă: prețul unui vas de Murano era gigantic. Iar
pierderea unui asemenea privilegiu economic însemna o lovitură foarte grea
pentru Veneția, o țară în general lipsită de resurse interne.
Sticla de Murano se făcea după rețete secrete, la care se adăuga o măiestrie
unică a prelucrării sticlei obținute.
7. De la lux la practic: sticla engleză și germană
Dacă venețienii făceau la Murano obiecte din sticlă de foarte mare valoare,
în schimb epoca modernă a deschis calea către industria sticlăriei în sensul
propriu al cuvântului.
Primele încercări le-au făcut englezii. Ei au introdus cărbunele în procesul de
producție al sticlei și au dezvoltat o industrie în care calitatea consta mai ales în
rezistență și aplicabilitate practică, frumusețea fiind o problemă secundară.
Ca o paranteză, putem spune că unele încercări de preluare a metodelor
englezești au fost făcut în sec. XVII și de germani. Aceștia însă, sub influența
mai mare a Veneției, nu au rezistat tentației de a crea tot felul de obiecte
originale din sticlă, cu o fantezie demnă de un neam latin. Printre acestea cele
mai răspândite au fost paharele kutrofle și respectiv "paharul de pedeapsă".
Primele necesitau multă răbdare, vinul curgând din ele picătură cu picătură, dar
cu un șuierat ascuțit, ca al berzei. "Paharul de pedeapsă" avea forma unei
ciuperci răsturnate, și din el se putea bea tot numai picătură cu picătură, dar pe
deasupra rotind tot timpul "ciuperca".
Introducerea cărbunelui în producerea sticlei s-a făcut de către englezi din
necesitate: lipsea lemnul
folosit în alte fabrici de sticlă
din lume.
Procedeul Talwell de ardere
a cărbunelui (1618) a făcut ca
sticla să fie obținută dintr-o
singură ardere, nu din două,
ca mai înainte. Totuși
temperatura maximă a
cuptorului era sub 1300
grade Celsius, iar eficiența
scăzută.
După cca. 200 de ani un
german, Friederic Siemens, a Interiorul unei sticle albastre
realizat ceea ce a fost ulterior
cunoscut drept Cuptorul Siemens: un cuptor cu recuperator de căldură. Bazat
nu pe cărbune, ci pe gaz, acesta folosea aerul fierbinte eliminat de cuptor pentru
a preîncălzi aerul și gazul înainte de ardere.
A fost de ajuns să apară și cuptorul cu vană, pentru a se deschide calea
industriei moderne a sticlăriei, iar sticla să devină, cu toată noblețea sa, din
obiect de lux, obiect practic, de largă întrebuințare. În zilele noastre acest tip de
sticlă este ales mai cu seamă de cei bogați.
8. Cuptoare de sinterizare, ardere, uscare
Aceste cuptoare sunt utilizate pentru producerea diferitelor ceramici prin
diferitele procese termice bine stabilite, în funcție de materialul care se
utilizează.