Confesiuni false și adevărate

Cuprins

Problematica confesiunilor false .............................................................................................................. 2

Definiția și amploarea confesiunilor false............................................................................................. 2

Mituri și realități cu privire la confesiunile false ................................................................................... 4

Clasificarea confesiunilor false: tipologii și particularități ......................................................................... 5

Clasificarea propusă de Kassin și Kiechel (1996) ................................................................................... 5

Clasificarea propusă de Ofshe și Leo (1997) ......................................................................................... 6

Clasificarea propusă de McCann (1998) ............................................................................................... 7

Dezbateri și critici (ne)fondate referitoare la clasificări ........................................................................ 7

Integrarea posibilă și utilă a clasificărilor.............................................................................................. 8

Factori care favorizează apariția confesiunilor false ................................................................................. 9

Factori de risc care favorizează apariția confesiunilor false .................................................................. 9

Considerații suplimentare asupra tacticilor de interogatoriu .............................................................. 10

Inducerea și prevenirea confesiunilor false ............................................................................................ 11

Modalități de inducere a confesărilor ................................................................................................ 11

Modalități de prevenire a confesiunilor false ..................................................................................... 12

Concluzii finale ...................................................................................................................................... 13

Referințe bibliografice ........................................................................................................................... 13

1
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

***

Ideea că cineva comite o infracțiune și apoi ascunde respectiva faptă face parte dintr-un
scenariu blamabil dar destul de ușor de anticipat pentru orice persoană care ar fi rugată să își
imagineze în ce măsură i se pare posibil așa ceva. În schimb, ipoteza conform căreia cineva ar
ajunge să mărturisească comiterea unui act infracțional pe care de fapt nu l-a săvârșit pare o
realitate mult mai puțin credibilă, la prima vedere. Urmărirea literaturii de specialitate precum și
cunoașterea realităților imediate din domeniul psiho-legal oferă dovezi pertinente ale faptului că
problematica mărturiilor false și adevărate reprezintă o arie cu puternice implicații pentru toți
actorii ”dramei” judiciare (de ex.: suspecți, victime, martori, psihologi, juriști, alte categorii de
participanți).
De asemenea, pentru publicul larg, ar putea fi destul de credibilă situația în care un
individ ar putea mărturisi că este autorul unei infracțiuni de care în realitate este vinovat
altcineva, dacă cel care confesează (fals) este amenințat, supus diverselor forme de violență sau
dacă este torturat. În contrast, în mentalitatea oamenilor obișnuiți (non-experți) se conturează
rareori posibilitatea că cineva își poate asuma vinovăția pentru încălcarea unei legi pe care, de
fapt, nu a încalcat-o pentru că a fost convins să recunoască o vină care nu îi aparține prin
intermediul unor tehnici subtile de persuadare care nu implică o constrângere vizibilă. În același
sens, ideea că ar exista situații în care o persoană ar mărturisi o infracțiune pe care nu a comis-o,
din proprie inițiativă, fără ca măcar să existe o suspiciune asupra sa, este un aspect ce pare, de
asemenea, nerealist.
Realitatea judiciară evidențiază însă astfel de spețe aparent paradoxale și, din acest motiv,
devine esențială concentrarea psihologiei judiciare pe identificarea unor răspunsuri valide din
punct de vedere științific și practic la întrebări precum:
1. De ce este importantă studierea confesiunilor false, în context judiciar ?
2. Ce tipuri de mărturii false există, în context judiciar, și care sunt particularitățile
fiecărei categorii în parte?
3. Care sunt factorii care favorizează apariția confesiunilor false?
4. Cum poate fi prevenită sau diminuată apariția confesiunilor false?

Problematica confesiunilor false

Definiția și amploarea confesiunilor false
Referitor la problema analizată Ofshe, citat de către Gudjonsson, 2003, p. 174 ) susține că
”o confesiune este considerată falsă dacă apare ca răspuns la o solicitare explicită de a mărturisi,
și (respectiva confesiune) este fabricată intenționat sau nu se bazează pe cunoașterea reală a
faptelor care fac parte din conținutul său” (Ofshe, 1989, p. 13).
Gudjonsson atrage însă atenția că o astfel de definiție și de formulare ar putea conduce la
concluzia că o confesiune falsă poate fi făcută atât de persoane inocente cât și de persoane

2
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

vinovate cu adevărat sau că putem vorbi de falsă mărturie și atunci când suspectul comite
întradevăr o infracțiune dar nu își mai aduce aminte detaliile în legătură cu aceasta.
Pentru a nu mai lăsa loc unor posibile confuzii sau interpretări eronate Ofshe revine, mai
târziu asupra definiței conceptului de confesiune falsă afirmând că aceasta este ”o recunoaștere
în detaliu a unui act infracțional pe care, fie confesorul nu l-a comis, fie crede că l-a comis (deși
nu este adevărat)” (Ofshe & Leo, 1997, p. 240).
O precizare simplă și clară referitoare la definirea problemei vizate este făcută de
Gudjonsson care susține că ”cel mai strict criteriu de definire a confesiunii false este acela că
persoana mărturiseste o infracțiune față de care este complet inocentă” (Gudjonsson, 2003, p.
174)
Același autor subliniază faptul că falsele mărturii autoincriminatorii nu sunt fenomene
izolate sau excepții în cazuistica judiciară. În sprijinul acestei idei aduce dovezi care atestă
raportarea acestor categorii de spețe în studii de caz, cercetări de laborator precum și în
investigațiile unor experți. Specialiștii menționați au analizat dosare de caz, transcrieri și
înregistrări ale unor interogatorii sau mărturii făcute sub jurământ despre care au existat
suspiciuni (unele confirmate) că ar implica asumarea culpabilitățiii pentru fapte penale de către
persoane nevinovate și, treptat, au ajuns la concluzia certitudinii existenței fenomenului de
confesiuni false cu o frecvență suficient de mare.
Există cercetători (de ex.: Bull et al., 2006; Gudjonsson, 2003) care atrag atenția asupra
faptului că fenomenul apariției falselor confesiuni ar putea fi chiar subestimat, deoarece
cercetătorii preocupați de această arie de studiu au acces la relativ puține cazuri. Astfel,
rezultatele cercetărilor publicate ar putea refelecta doar ”un vârf de aisberg”, o proiecție de
suprafață a unei probleme mult mai extinse și cu implicații mai profunde.
Dovezile care confirmă existența și importanța problematicii confesiunilor false nu vin
numai din cercetarea psihologică fundamentală și aplicativă ci și din cazuistica judiciară. Astfel,
odată cu apariția posibilității de a analiza probele ADN găsite la locul faptei s-a constatat că o
parte din cei condamnați au fost închiși pe nedrept. Pentru contextul prezentului capitol este
relevant să se menționeze faptul că o mare parte dintre aceste erori judiciare s-au sprijinit
exclusiv pe mărturii, unele dintre ele făcute chiar de către suspecți care aflându-se într-o situație
de presiune extremă sau chiar voluntar și sponan și-au asumat vina pentru o faptă (penală) pe
care nu au săvârșit-o. Statisticile confirmă că aproximativ 20 % dintre persoanele care au fost
exonerate prin intrvențiile juriștilor ce participă la Innocence Project 1 au fost condamnate în baza
propriilor declarații, în care și-au recunoscut vinovăția în fața poliției pentru o infracțiune pe care
nu au săvârșit-o (Bull et al., 2006). La momentul scrierii acestui suport de curs Innocence Project
identificase 360 de cazuri de persoane inocente care au fost condamnate pe nedrept din cauza
falselor mărturii.(False Confessions & Recording Of Custodial Interrogations).
Grisli Gudjonsson, unul dintre cei mai sunoscuți experți și cercetători în domeniu,
prezintă și analizează, într-un volum cu titlul The Psychology of Interrogations and Confessions
publicat în 2003, o colecție de cazuri ale unor persoane care au fost condamnate în baza falselor
confesiuni, urmând ca abia după mulți ani să se poată dovedi că erau nevinovați (Gudjonsson,
2003). Același autor reunește, într-un alt volum aparut în 2018, eforturile a patruzeci de ani de

1
Principalele obiective ale inițiativei Innocence Project sunt: a) exonerarea persoanelor inocente cu ajutorul testelor ADN; b)
propuneri de reformă a sistemului de justiție penală pentru a preveni apariția actelor de injustiție și erorililor judiciare. Pentru
detalii se recomandă accesarea paginii web https://www.innocenceproject.org/false-confessions-recording-interrogations/.

3
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

cercetare fundamentală și empirică în sfera falselor confesiuni. Din acest punct de vedere titlul
cărții este unul sugestiv: The Psychology of False Confessions. Forty Years of Science and
Practice (Gudjonsson, 2018). Și acest volum cuprinde un număr semnificativ de cazuri analizate,
spețe sistematizate în funcție de o gamă foarte variată de factori corelați cu mărturiile false
autoincriminatorii.

Mituri și realități cu privire la confesiunile false

Deși mărturia judiciară nu îndeplinește, prin natura sa, exigențele de obiectivitate care ar
trebui să fie asociate probelor care fundamentează o speță, confesiunile au un impact major
asupra sistemului judiciar.
În acest sens, unul dintre studiile lui Saul Kassin (2008) pune în evidență și demontează
cinci mituri despre confesiunile false. Toate aceste mituri sunt considerare de către investigatori,
în mod nejustificat, elemente care ar funcționa asemenea unor bariere solide în calea mărturiilor
false și a erorilor judiciare inerente acestora. Aceste pseudo-axiome (percepții false cu aparență
de certitudini) după care se ghidează anchetatorii sunt:
• Investigatorii pot face o diferențiere clară între adevăr și îșelăciune/ decepție.
• Drepturile existente (și posibilitatea de a solicita asistența unui avocat) oferă întotdeauna
protecție acuzatului/ suspectului.
• Oamenii nu mărturisesc comiterea unor infracțiuni pe care în realitate nu le-au săvârșit.
• Anchetatorii recunosc o confesiune falsă atunci când observă una.
• Este întotdeauna posibil să determini, în etapele ulterioare ale procesului (în faza de
apel), dacă o confesiune este adevărată sau falsă, așa încât chiar dacă inițial s-a produs o
eroare judiciară, aceasta devine inofensivă pentru că, în final, nu produce niciun efect
juridic.

Într-un demers de contra-argumentare a aspectelor enumerate mai sus autorul (citat și de

Howitt, 2018) aduce în prim plan mecanismele prin care mărturiile (adevărate sau false) lasă o
amprentă semnificativă asupra tuturor palierelor justiției. Astfel, urmărind înlănțuirea
determinanților și consecințelor acestei problematici autorul constată existența unui proces
specific. Explicit, în primul rând, chiar dacă au o pregătire de specialitate, polițiștii nu sunt mai
buni decât nespecialiștii în a face o distincție corectă între adevăr și minciună. De asemenea,
atmosfera generată de anchetă îi determină pe mulți suspecți - aproximativ 80 % (mai ales pe cei
inocenți) - să își dea consimțământul prin care acceptă să renunțe la dreptul de a păstra tăcerea și
a vorbi doar după consultarea și în prezența unui avocat. La acesta se mai adaugă utilizarea unor
metode de interogatoriu legale dar care, prin construcția lor, sunt înșelătoare și conduc la
creșterea probabilității de apariție a situațiilor în care un suspect să resimtă presiunea de a
recunoaște o infracțiune, chiar dacă nu a săvârșit-o. O dată ce suspectul recunoaște o faptă,
autoincriminându-se, prin propria declarație, instanțele de judecată și jurații (acolo unde există)
nu pot face o diferențiere certă între mărturiile veridice și cele false. De asemenea, instanțele de
apel nu au informații clare cu ajutorul cărora să determine cu precizie dacă o confesiune este
adevărată sau dacă, dimpotrivă, declarația este rezultatul unor tehnici de interogare coercitive
(bazate mai ales pe inducerea unei presiuni psihologice). În final, se constată că o mărturie falsă
are consecințe negative de o gravitate ridicată iar aceste efecte nedorite sunt destul de greu de
evitat.

4
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Am putea spune că perspectiva expusă mai sus, ne atrage atenția asupra unui efect în lanț,
asociat problemei în discuție. Cu alte cuvinte, acest ”efect de domino” este concretizat prin
succesiunea de elemente care agravează treptat (și uneori iremediabil) situația persoanei în
cauză. Astfel, individul se va regăsi în fața justiției și a societății treptat în ipostaza de ”suspect”
și ”inculpat”, apoi ”condamnat”, ajungând în final ”încarcerat”, iar uneori chiar ”condamnat la
pedeapsa capitală” când, în realitate, el este victima unui ansamblu de circumstanțe!
Prin intermediul aspectelor menționate în acest subcapitol nu ne dorim să imprimăm o
viziune pesimistă asupra chestiunilor analizate ci mai degrabă avem intenția de a obține o
perspectivă care să surprindă dimensiunile reale ale problemei și să ne conducă spre o înțelegere
adecvată a cât mai multor elemente cheie asociate acestei teme.
Nu în ultimul rând , dorim să accentuăm rolul pe care îl are psihologia în descifrarea
proceselor care descriu și explică de ce o persoană ar spune lucruri ce contravin, în mod evident,
propriilor interese judiciare precum și logicii simțului comun.
Așadar, luând în considerare argmentelele care atestă faptul că riscul erorilor judiciare
generate de mărturiile false nu implică numai aspecte legale (din sfera dreptului) ci și aspecte
comportamentale (din sfera psihologiei), devine cu atât mai relevantă și necesară colaborarea
dintre cele două domenii.

Clasificarea confesiunilor false: tipologii și particularități

Așa cum am precizat anterior, cunoașterea și practica judiciară antrenează pe
investigatori cu scopul de a diferenția declarațiile adevărate de cele false, fără însă ca această
pregătire să garanteze faptul că polițiștii devin semnificativ mai capabili să detecteze cu
certitudine absolută gradul de veridicitate a unei mărturii. Această realitate face posibilă apariția
confesiunilor false, mai exact, a acelor situații în care o persoană își asumă vina și mărturisește
săvârșirea unei infracțiuni (de obicei o faptă gravă) pe care de fapt nu a comis-o.
Din acest motiv unii cercetători au elaborat o serie de clasificări, cu scopul de a
identifica, ordona și sau sistematiza cele mai frecvente situații în care cineva ajunge la
autoincriminare și la primirea unei pedepse nedrepte pentru o vină care aparține altcuiva.

Clasificarea propusă de Kassin și Kiechel (1996)

Clasificarea propusă de Kassin și Kiechel (1996) cuprinde trei categorii de confesiuni
false. Așadar, în această taxonomie sunt incluse
 Confesări false asumată voluntar (voluntary false confession) – sunt determinate
exclusiv de motivații personale și în absența oricărei forme de presiune externă din partea
altora.
 Confesări false induse prin acceptarea coerciției (coerced-compliant false confessions)
– sunt cele în care suspectul preferă autoincriminarea cu scopul de a scăpa de
interogatoriu, pentru a obține un beneficiu promis de anchetatori sau pentru a evita o
pedeapsă/ vătămare anticipată.
 Confesări false induse prin interiorizarea coerciției (coerced-internalised false
confession) – sunt determinate de faptul că persoana suspectată ajunge să creadă că a
comis respectiva faptă și, ca atare își asumă deplina responsabilitate pentru ea.

5
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Deoarece categoria confesiunilor false produse voluntar, contrariază cel mai adesea pe cei
care aud, citesc sau chiar se confruntă cu astfel de situații, alegem să evidențiem (și) aici
principalele motive care îi provoacă pe unii să mărturisească săvârșirea unui act infracțional, din
proprie inițiativă.
Astfel, constatările mai multor specialisti în domeniu (de ex: Gudjonsson, 2003;
Kavanaugh, 2016) converg spre concluzia că setul celor mai frecvenți factori asociați
autoincriminărilor spontane, neprovocate cuprinde:
• Boala/ tulburarea mintală a celui/ celei care depune mărturie - se auto-acuză.
• Imaturitatea celui/ celei care confesează comiterea unei infracțiuni pe care de fapt nu
a săvârșit-o (există situații în care unii tineri nu anticipează consecințele pe care o
mărturie ar putea să le aibă, chiar dacă respectiva confesiune este făcută în glumă).
• Existența unor deficiențe cognitive a celor care depun mărturiii.
• Dorința de a apăra pe altcineva (cel mai frecvent, pe adevăratul făptaș).
• Dorința de notorietate, prestigiu, de a atrage atenția chiar cu prețul propriei
condamnări.
Pentru mai multe detalii cu privire la categoriile de confesiuni prezentate în această
clasificare, pentru familiarizarea cu spețe reale corespunzătoare fiecărui tip de mărturie falsă,
precum și pentru obsevarea analizei unui caz care implică o confesiune falsă voluntară din partea
unui adolescent cu tulburărare delirantă agravată de consumul de alcool și substanțe se
recomandă consultarea lecturii de seminar cu titlul A College Graduate Confesses to a Murder
He Did Not Commit: A Case of a Voluntary False Confession (Kavanaugh, 2016).
De asemenea, pentru a observa analiza succintă pe care unul dintre autorii acestei
clasificări, anume Saul Kassin, o face pentru un caz de referință pentru studiul falselor confesiuni
se recomandă consultarea lecturii de seminar cu titlul False Confessions and the Jogger Case 2
(Kassin, 2002).

Clasificarea propusă de Ofshe și Leo (1997)

În paradigma construită de cei doi autori se insistă pe ideea conform căreia persoanele
suspectate pot să confeseze o faptă ilegală pe care nu au săvârșit-o pentru că această decizie și,
implicit, acțiune irațională ar fi indusă prin intermediul tacticilor de interogare utilizate de
anchetatori. Având drept fundament o astfel de premisă cercetătorii poastulează existența
următoarelor tipuri de false confesiuni:
• Confesări false induse prin stres (stress-compliant false confessions) – apar atunci
când persoana este acuzată de a fi săvârșit o infracțiune și implicit efectul stresant al
circumstanței respective este accentuat de șirul aparent interminabil de întrebări insistente
(și deseori cu tentă incriminatorie) din partea poliției. În acest caz, este plauzibil ca
suspectul să nu aibă niciun răspuns concret la interogațiile investigatorilor dar să accepte
să mărturisească pentru a scăpa de stresul și discomfortul psihic (uneori și fiziologic)
generat de climatul anchetei și intergotoriului.

2
Pentru o expunere detaliată a cazului agresării alergătoarei care se antrena în Central Park, New York și a acuzării
eronate a cinci tineri - caz cunoscut internațional și sub etichetele de ”Central Park Five” sau ”New York Jogger Case” se
recomandă lectura volumului publicat în anul 2011 The Central Park Five. A Chronicle of a City Wilding de către autoarea Sarah
Burns. Mai amintim celor interesați că acest caz a fost subiectul multor stiri, documentare reportaje și chiar seriale de televiziune
(When They See Us) după ce speța a devenit puternic mediatizartă, mai ales urmare a exonerării celor cinci pseudo-infractori care
fuseseră acuzați și încarcerați pe nedrept timp de mai mulți ani.
6
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

• Confesări false induse prin coerciție (coerced-compliant false confessions) – apar în

contextul în care fie o formă de pedeapsă sau amenințare cu pedeapsa, fie, dimpotrivă,
promisiunea unui tratament mai indulgent în anchetă îl determină pe suspect să resimtă
obligația de a mărturisi chiar dacă este conștient de deplina sa nevinovăție în raport cu
fapta. În aceste condiții, deseori polițiștii spun suspectului că dacă va mărturisi,
confirmând astfel suspiciunea, ei vor fi mai dispuși să creadă că infracțiunea a fost mai
degrabă expresia unei situații accidentale și nu urmarea unei intenții criminale. Cu alte
cuvinte, echipa de anchetă manifestă disponibilitatea de a acorda circumstanțe atenuante
și o mediere pentru o pedeapsă mai ușoară, doar dacă pseudo-infractorul confesează
comiterea faptei pentru care este suspectat.
• Confesări false induse prin persuasiune (persuaded false confessions) – apar atunci
când persoana care are calitatea de suspect ajunge să creadă că a comis cu adevărat fapta
din cauza căreia a devenit subiect al investigației judiciare, chiar dacă la momentul
interogatoriului nu își aduce aminte nimic referitor la faptă sau la posibila sa vină. În
astfel de circumstanțe, suspectul poate fi convins de argumentul că alcoolul sau drogurile
i-au indus un episod de amnezie temporară și că acest lucru ar putea explica pierderea
amintirii despre evenimentul investigat. Se poate invoca și refularea psihanalitică ca un
proces ce a determniat amnezia.

Clasificarea propusă de McCann (1998)

Mc Cann (1998) acceptă și preia toate cele trei categorii de confesini false propuse
anterior de Kassin și Kiechel (1996). Inovația propusă de McCann (1998) constă în ideea de a
adăuga clasificării lui Kassin și Kiechel (1996) o nouă categorie, anume aceea a confesiunilor
false induse prin asumarea reactivă a coerciției (coerced-reactive false confessions).
Caracteristica principală a acestui tip de mărturie falsă constă în faptul că persoana care își
asumă responsabilitatea pentru faptă, deși este nevinovată, însă are o legătură emoțională
puternică/ semnificativă cu persoana care o constrânge să mărturisească. Dacă în asumarea
voluntară intenția este integrală a celui care se autoinculpă, în cazul asumării reactive intenția sa
este prezentă, dar subordonată coerciției determinate de relația emoțională cu o persoană
semnificativă. În acest sens asumarea este indirectă, reprezintă un răpuns (o reacție secundară) la
o presiune relațională semnificativă.
Un exemplu ilustrativ, dat de autor, este cel al unei mame care susține că și-a ucis copilul
deși criminalul real era soțul ei. Acesta o obligase pe femeie să își asume vina în locul său.
Meritul lui McCann (1998) este acela de a fi adus în atenția celor interesați o categorie a
confesiunilor false ignorată complet până atunci, cu o formă mixtă de asumare și coerciție, iar
coerciția în acest caz este diferită de cea produsă de personalul de investigație.

Dezbateri și critici (ne)fondate referitoare la clasificări

Ofshe și Leo (1997) aduc o serie de critici la adresa taxonomiei propuse de Kassin și
Kiechel (1996). Astfel, elementele pe care ei le consideră ”inadecvate” sau ”asumpții eronate,”
invocate vizează:
• Faptul că nu ar trebui să existe modele conceptuale separate pentru confesiunile adevărate
și pentru cele false pentru că ambele au drept bază aceleași mecanisme explicative și
procese subiacente.
7
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

• Faptul că taxonomia criticată ar uita să amintească de falsele confesiuni care apar ca

urmare a tacticilor de inducere utilizate de poliție, tactici care nu au însă un caracter
constrângător, coercitiv.
• Faptul că autorii (Kassin și Kiechel, 1996) ar utiliza în mod inadecvat termenul
internalizare (deoarece aceea influență externă care favorizează apariția mărturiei false ar
fi doar temporară/ nu ar putea produce modificări permanente la nivelul memoriei și
percepției individului care se auto-acuză la un moment dat).
Autori precum Gisli Gudjonsson (2018) au oferit explicații care susțin validitatea
fenomenului de internalizare în contextul falselor confesiuni. Explicit, se demonstrează că dacă
individul este adus într-un climat constrângător (camera de interogare) și suplimentar se află sub
presiunea unor factori dispoziționali și sau situaționali care îi sporesc vulnerabilitatea (psihică)
atunci crește probabilitatea ca el să își schimbe percepția și ”grila de lectură” asupra realității,
internalizând o vină care nu îi aparține. De asemenea, un argument împotriva criticilor
menționate ar fi acela că modelul propus de Kassin și Kiechel (1996) s-a dovedit valid în planul
cercerărilor psihologice și util în planul sistematizării cazuisticii judiciare.

Integrarea posibilă și utilă a clasificărilor

Este evident că toate cele trei contribuții și clasificări anterioare ne ajută să ne ordonăm
perceperea cu privire la fenomenul confesiunilor false. De fapt, cosniderăm că ele se
completează foarte bine. În cazul clasificărilor propuse de Kassin și Kiechel (1996) și Mc Cann
(1998) nu sunt necesare explicații în plus: cea din urmă o reia și o completează pe prima.
În opinia noastră, confesiunile obținute prin coerciția produsă de personalul de
investigație se poate produce prin mai multe forme: prin stres, prin amenințare sau prin
persuadare. Toate aceste forme sunt perfect exemplificate și surprinse în clasificarea propusă de
Ofshe și Leo (1997). Toate aceste forme pot fi bune exemple, inclusiv și sub-categorii, pentru
ceea ce în clasificarea propusă de Kassin și Kiechel (1996) sunt considerate a fi confesări false
induse prin acceptarea coerciție. Când amalgamul de stres și amenințare și, mai ales,
persuasiunea, ajunge la o eficiență psihologică malefică și extremă, mai ales dacă interogarea se
prelungește suficient de mult timp, putem să concluzionăm că, cel mai probabil, pseudo-
infractorul va ajunge să producă o confesiune falsă indusă prin interiorizarea coerciției.
Astfel putem să acceptăm că este util să distingem patru categorii principale de confesări
false: (I) asumarea voluntară a vinovăției, (II) acceptarea coerciției din timpul interogării, (III)
interiorizarea coerciției din timpul interogatoriului și (IV) asumarea reactivă a coerciției extra-
interogare. Când ne vom referi la (II) confesiunile false ca urmare a acceptării coerciției din
timpul interogării ea va avea trei manifestări posibile, după cum a fost produsă preponderent prin
(A) inducerea stresului, (B) prin amenințare sau (C) prin persuasiune.
Este util să evidențiem că la baza unei astfel de integrări și clasificări sintetice sunt
folosite simultan următoarele criterii: (1) prezența coerciției (coerciție absentă vs. coerciție
prezentă); (2) natura coerciției (prin stres vs. prin amenințare vs. prin persuasiune); (3) contextul
coerciției (în timpul interogării vs. înafara inerogări) și (4) intensitatea participării volitive la
confesiune făcută (asumare vs. acceptare vs. interiorizare).

8
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Factori care favorizează apariția confesiunilor false

Viziunile mai ”tradiționale” referitoare la tema în discuție susțin ideea că falsele
confesiuni ar fi (asemenea celor adevărate) rezultatul unui proces decizional logic, prin excelență
rațional prin care cel care depune mărturie pune în balanță avantajele și dezavantajele confesiunii
și apoi încearcă să găsească echililibrul optim între câștigurile și pierderile pe care le-ar avea
dacă recunoaște sau nu comiterea unei infracțiuni.
Studiile mai recente și rezultatele empirice - venite mai ales pe filiera psihologiei și a
științelor comportamentale - arată însă faptul că rațiunea nu este neapărat factorul dominant care
influențează hotârârea indivizilor, de a confesa sau nu.
În consecință, cercetătorii preocupați de domeniul judiciar și-au centrat atenția și
eforturile investigațiilor științifice asupra indentificării factorilor dispoziționali și situaționali
care pot alcătui un cadru propice pentru mărturiile false.
Cu scopul de a găsi un răspuns cât mai adecvat la întrebarea ”De ce unii oameni acceptă
să confeseze fals?” cercetători precum Gudjonsson și Sigurdsson (1999) au identificat trei tipuri
de factori determinanți:
• Presiunea externă – generată de insistențele poliției, de frica asociată consecințelor ce ar
putea urma dacă nu acceptă să recunoască vina sau de agresivitatea anticipată a
anchetatorilor în eventualitatea refuzului de a mărturisi.
• Presiunea internă – generată de sentimentul de vinovăție în raport cu fapta, de dorința
de a scăpa de discomfortul interogatoriului sau din dorința de a vorbi cu cineva, în ciuda
faptului că acest lucru conduce la auto-acuzare.
• Percepțiile în legătură cu probele asociate cazului - atunci când i se crează suspectului
impresia că este inutil să nege că a comis infracțiunea investigată.

Factori de risc care favorizează apariția confesiunilor false

În volumul din 2018, Gilsi Gudjonsson oferă o perspectivă exhaustivă (susținută de o
gamă largă de studii empirice) asupra factorilor care se pot transforma în vulnerabilități și pot
asigura un termen fertil pentru confesiunile false. Alegem să prezentăm acest tablou integrativ al
multiplelor categorii de factori și nu diverse modele parțiale care surprind fie numai elementele
care țin de persoana fie numai elementele situaționale. În configurația realizată de autor regăsim:
• Factori asociați contextului (de ex: dorința anchetatorilor de a rezolva cât mai repede
cazul, relația suspectului cu victima infracțiunii, presiunea generată de ideea de a fi
interogat, climatul creat în cadrul contextului de interogare).
• Factori asociați procesului propriu-zis de interogare și procedurilor din timpul
arestului (de ex.: durata, numărul și frecvența sesiunilor de interogare, tacticile utilizate,
tipul și durata arestului).
• Neînțelegerea procedurilor polițienești și sau a drepturilor pe care le are un suspect
• Imaturitatea suspecților (tineri)
• ”Setarea mentală” a suspectului în condițiile în care persoana este orientată pe ideea
de a scăpa repede de interogatoriu pornind de la premisa că pentru moment poate renunța
la drepturile care i se cuvin în calitate de suspect. La acesta se adaugă convingerea că
până la urmă adevărul va ieși la iveală indiferent de deciziile pe care le ia în prezent. În
acest fel persoana care recunoaște o infracțiune pe care nu a comis-o își poate
compromite interesele judiciare, pe termen lung.
9
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

• Prezența problemelor de sănătate mintală (de ex: depresie, anxietate, fobii).

• Prezența tulburărilor de dezvoltare (de ex: dizabilități intelectuale, ADHD, autism,
nivel scăzut de alfabetizare).
• Absența accesului la medicația prescrisă anterior, pe durata arestului.
• Un istoric care atestă prezența evenimentelor traumatice (de ex.: abuz fizic, abuz
sexual, diverse forme de agresiune și violența)
• Anturajul delincvent.
• Prezența tulburărilor de conduită și a tulburăriii de personalitate antisocială.
• Interacțiuni anterioare frecvente cu poliția prin prisma implicării în diverse acțiuni
cu un caracter infracțional.
• Istoric ce atestă abuzul de substanțe.
• Starea de ebrietate sau de sevraj în timpul comiterii faptei pretinse sau în timpul
arestului.
• Factori de personalitate (de ex: nivel puternic al sugestibilității și complianței și un
nivel scăzut al stimei de sine).
• Factori asociați abilităților cognitive (de ex: probleme de memorie, nivel de inteligență
scăzut).
• Absența suportului (juridic, social, medical) pe perioada interogatoriului și a
arestului mai ales dacă acesta din urmă presupune o detenție în condiții de izolare
extremă.

Considerații suplimentare asupra tacticilor de interogatoriu

Atunci când discută despre tehnicile de interogatoriu, Bull et al. (2006) face trimitere la o
constatare dintr-un raport realizat de Irving în 1980 în urma unei investigații a Comisiei Regale
de Procedură Penală (Royal Commission On Criminal Procedure) din Marea Britanie. Astfel,
una dintre concluziile comisiei era aceea că cele mai frecvente tehnici de manipulare utilizate în
intervievarea suspecților sunt:
• a pretinde că anchetatorii au în posesie mai multe dovezi decât au în realitate;
• a minimaliza seriozitatea infracțiunii;
• a manipula stima de sine a persoanei intervievate;
• a insista asupra ideii că negarea comiterii faptei sau a implicării în infracțiune este inutilă.

Alți cercetători relevă trei tipuri de erori pe care le fac anchetatorii atunci când
interoghează suspecți creând asfel premise favorabile confesiunilor false (Gudjonsson & Pearse,
2011):
• eroarea de imputare – specifică situației în care polițiștii au convingerea că suspectul
audiat este vinovat;
• eroarea de constrângere – specifică situației în care achetatorii sunt convinși că audiază
persoana vinovată și, pe cale de consecință, apelează la tactici mai mult sau mai puțin
coercitive pentru a obține, prin mărturie, confirmarea supoziției inițiale.
• eroarea de contaminare - specifică situației în care investigatorii furnizează suspectului
intenționat sau neintenționat, anumite informații și detalii din achetă iar dacă respectiva
persoană le aduce în discuție, într-un moment ulterior, se consideră că suspectul știe
detalii pe cale doar făptașul le-ar cunoaște.
10
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Inducerea și prevenirea confesiunilor false

Chiar dacă inducerea confesiunilor false este opusă prevenirii acestora le prezentăm
împreună: ele reprezintă trecutul (centrarea pe inducere) dar și viitorul (centrarea pe prevenirea)
evoluției acestor categorii de declarații. Ambele situații însă coexistă în prezentul practicilor de
interacțiune dintre personalul implicat în investigația judiciară și persoanele suspecte de
comiterea infracțiunilor sau care se autoinculpă voluntar.

Modalități de inducere a confesărilor

Confesările (false sau adevărate) sunt determinate (voit sau inevitabil) de diversele
metode de interacțiune dintre poliție și suspecți precum interogarea ”REID”, tehnica ”Mr. Big”
sau interviul ”P.E.A.C.E.” (Howitt, 2018).
Pentru o prezentare sintetică a particularităților abordărilor analizate vom expune
informațiile esețiale în următorul tabel

Interogarea REID Tehnica Mr. Big Interviul P.E.A.C.E.

- Prima parte (INTERVIUL) are drept scop culegerea - Presupune realizarea - Metoda este rezultatul
de informații și studierea intuitivă a indicilor unor anchete sub colaborării între cercetători și
comportamentali; acoperire cu scopul de practicieni și are drept scop
- Dacă din prima etapă rezultă că intervievatul ar a ademeni suspectul să principal evitarea confesiunilor
putea fi vinovat se trece la INTEROGATORIU. mărturisească fapta false (deși acestea nu dispar
- Camerele de interogatoriu sunt amenajate astfel unei persoane despre complet).
încât să creeze un relativ discomfort (există un spațiu care, la acel moment - Nu este permisă niciun fel de
redus, oglinzi unidirecționale, suspectul nu poate nu știe că face parte distorsiune a realității sau de
controla luminozitatea din încăpere). din echipa de utilizare a vreunei forme de
- Anchetatorii pot folosi tactici de maximizare a investigație; minciună.
sentimentului de vină (prin sperierea suspectului) sau - Metoda presupune - Metoda este de fapt un
tactici de minimalizare a discomfortului. costuri majore în INTERVIU de culegere de
- Este permisă (considerată legală) utilizarea unor termeni de timp și informații utile pentru realizarea
minciuni sau devieri relative de la realitate. resurse și riscurile de a investigației,
Devierile/ neadevărurile se pot referi la deținerea de obține o confesiune Acronimul P.E.A.C.E. redă
către poliție a unor probe incriminatorii, la falsă sunt etapele interviului:
comportamentul celui interogat, la declarațiile altora semnificative. • Planing and Preparation
sau la anumite dovezi științifice. • Engage and Explain
- Este interzisă (considerată ilegală) fabricarea sau • Account, Clarification and
modificarea unor probe corelate cu speța investigată. Challenge
Etapele de interogare incluse în Modelul REID • Closure
sunt: • Evaluate
1. Confruntarea suspectului cu probele și Urmărirea acestor etape ne
prezentarea oportunității de a spune adevărul. determină să înțelegem că, această
2. Prezentarea unui scenariu posibil și a unei metodă solicită investigatorilor:
posibile explicații pentru fapta comisă. 1. Să planifice și să pregătească
3. Descurajarea tendinței suspectului de a nega vina demersul.
presupusă. 2. Să fie implicați și să ofere
4. Contracararea obiecțiilor invocate de suspect. explicații celor intervievați.
5. Evitarea situației în care suspectul refuză să mai 3. Să țină evidența informațiilor
colaboreze. obținute, să solicite și să ofere
6. Evitarea stărilor depresive ale suspectului (cu
11
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

acest scop anchetatorii vor ”manifesta empatie”). clarificări, să aducă în discuție

7. Oferirea a două alternative explicative ale subiectele relevante pentru
infracțiunii din care suspectul trebuie să aleagă anchetă.
una. 4. Să facă o recapitulare a
8. După ce suspectul își asumă vina este necesar ca informațiilor obținute și să încheie
aceesta să fie determinat să verbalizeze detaliile interviul cu niște concluzii.
comiterii infracțiunii. 5. Să evalueze eficiența și
9. Persuadarea suspectului să transpună în scris utilitatea procesului precum și
mărturia verbalizată anterior. acuratețea informațiilor obținute.

Din expunerea metodelor de interogare și investigare ne dăm seama că interogarea REID

favorizează într-o mare măsură apariția confesiunilor false în timp ce interviul P.E.A.C.E. reduce
deliberat acest risc, fără să îl anuleze însă.

Modalități de prevenire a confesiunilor false

Având în vedere impactul pe care îl exercită confesiunile false asupra echilibrului
psihologic al individului aflat în situația de a mărturisi infracțiuni pe care nu le-a comis dar și
implicațiile judiciare pe care mărturiile false autoincriminatorii le au asupra sistemului legal vom
enumera, în final, câteva modalități concrete de reducere a probabilității de apariție a acestei
categorii de mărturii.
În acest sens, Kassin și colaboratorii (2010) propun un set de recomandări ce pot fi
considerate bune practici în domeniul investigațiilor judiciare, practici a căror principală
finalitate constă în evitarea falselor confesiuni și a erorilor judiciare inerente. Astfel, se
recomandă:
 Înregistrarea audio-video a tuturor interogatoriilor pentru a sesiza în orice moment cine
vorbește, ce spune și cum se comportă pe durata interviului, atât persoana interogată cât
și anchetatorii.
 Fixarea unor durate limitate pentru o sesiune de interogare/ intevievare continuă (între
30 de minute și maximun două ore).
 Reducerea la minimum sau abandonarea totală a utilizării decepției și a informațiilor
distorsionate în interacțiunea cu suspectul.
 Protecția suspecților vulnerabili.
 Reforma practicilor investigaive prin înlocuirea abordărilor care se centrează pe
exercitarea diverselor forme de presiune asupra suspectului (de ex.: interogarea de tip
REID) cu paradigme focalizate pe culegerea de informații pe baza unui proces sistematic,
colectare urmată de verificarea validității acelor declarații (de ex.: interviul P.E.A.C.E.).

Adăugăm ansamblului de recomandări de mai sus și ideile referitoare la necesitatea de a

iniția un demers de verificare a declarațiilor, de fiecare dată, imediat după ce confesorul a
mărturisit ceva (în speță săvârșirea unui act infracțional). Conform opiniilor bazate pe evidențe
științifice (Kavanaugh, 2016) procesul trebuie să aibă în vedere:
 Verificarea gradului de potrivire între informațiile din mărturie și alte informații prezente
în dosarul cazului.
 Explorarea nepotrivirilor între probatoriul pe care îl are la îndemână poliția și conținutul
mărturiei.

12
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

 Considerarea unor ipoteze alternative posibile (care să aibă în vedere și alte scenarii și
explicații plauzibile care să poată fi comparate cu narațiunea și justificările oferite de
suspect sau de alt martor).

Precizările referitoare la verificarea declarațiilor de autoculpabilizare ne determină să

devenim atenți la un detaliu care poate să pară nesemnificativ, dar care are o relevanță crucială.
Detaliul se referă la faptul că o investigație judiciară cu adevărat corectă și temeinică nu se
încheie niciodată cu obținerea unei mărturii din partea unui suspect. A avea un vinovat ”cu orice
preț” nu reprezintă finalitatea justiției. Finalitatea sa este cunoașterea cât mai aproape de realitate
a speței și, în acest parcurs al descoperirii adevărului, cunoașterea psihologică are deseori un rol
important.

Concluzii finale

Prin intermediul acestui capitol am dorit să descriem și să explicăm o parte dintre aspectele
relevante referitoare la tema confesiunilor false. Astfel, am încerat să (ne) oferim câteva posibile
răspunsuri la întrebări precum:
a. Care este importanța studiului confesiunilor false?
b. Asupra căror contexte de viață reală are impact falsa mărturie care conduce la
autoincriminare?
c. Ce sistematizări ne ajută să identificăm elementele specifice asociate diverselor tipuri de
false confesiuni în situația în care ne-am confrunta cu astfel de probleme în viața
profesională și chiar în viața de zi cu zi?
d. Ce mituri domină percepțiile (unor) investigatori și cum le putem combate pentru a
reduce probabilitatea ca persoanele inocente să fie pedepsite (penal).
e. Ce factori crează un cadru favorabil pentru mărturiile false prin care unii indivizi își
asumă săvârșirea unor infracțiuni pentru care în realitate nu sunt vinovați?
f. Cum ar putea fi optimizate practicile investgative pentru a reduce cât mai mult
probabilitatea de apariție a confesiunilor false?
Răspunsurile identificate nu reflectă însă o clarificare deplină a tuturor implicațiilor
asociate temei ci reprezintă o încercare de a contura o traiectorie de re (descoperire) treptată a
problematicii vizate.

Referințe bibliografice
Bull, R., Cooke, C., Hatcher, R., Woodhams, J., Bilby, C., & Grant, T. (2006). Criminal psychology: A
beginner’s guide. Oneworld Publications.
Burns, S. (2011). The Central Park five: A chronicle of a city wilding. Alfred a Knopf Incorporated.
False Confessions & Recording Of Custodial Interrogations. (2020). Innocence Project. Accesat pe 19
mai 2020 la adresa https://www.innocenceproject.org/false-confessions-recording-interrogations/
Gudjonsson, G. H. (2003). The psychology of interrogations and confessions: A handbook. Wiley.
Gudjonsson, G. H. (2018). The psychology of false confessions. Forty years of science and practice.
Wiley.
Gudjonsson, G. H., & Pearse, J. (2011). Suspect Interviews and False Confessions. Current Directions in
Psychological Science, 20(1), 33-37. https://doi.org/10.1177/0963721410396824
13
 Cursul 8: Confesiuni false și adevărate // licență 2020-2020 // suport de curs elaborat de Dorin Nastas și Andreea-Luciana Urzică

Gudjonsson, G. H., & Sigurdsson, J. F. (1999). The Gudjonsson Confession Questionnaire-Revised

(GCQ-R) factor structure and its relationship with personality. Personality and Individual
Differences, 27(5), 953-968. https://doi.org/10.1016/S0191-8869(98)00278-5
Howitt, D. (2018). Introduction to forensic and criminal psychology (6th edition). Pearson
Kassin, S. M. (2002, November). False confessions and the jogger case. The New York Times, 1.
Kassin, S. M. (2008). Confession evidence: Commonsense myths and misconceptions. Criminal Justice
and Behavior, 35(10), 1309-1322. https://doi.org/10.1177/0093854808321557
Kassin, S. M., Drizin, S. A., Grisso, T., Gudjonsson, G. H., Leo, R. A., & Redlich, A. D. (2010). Police-
induced confessions: Risk factors and recommendations. Law and Human Behavior, 34(1), 3–38.
https://doi.org/10.1007/s10979-009-9188-6
Kavanaugh, A. E. (2016). A college graduate confesses to a murder he did not commit: a case of a
voluntary false confession. Journal of Forensic Psychology Practice, 16(2), 94-105..
Leo, R. A. and Ofshe, R. J., The decision to confess falsely: Rational choice and irrational action.
Denver University Law Review, Vol. 74, No. #, 1997. https://ssrn.com/abstract=1134046
McCann, J. T. (1998). A conceptual framework for identifying various types of confessions. Behavioral
Science and the Law, 16(4), 441-453.
Ofshe, R. (1989). Coerced confessions: The logic of seemingly irrational action. Cultic Studies Journal,
6(1), 1-15.

14