1

CURSUL 1

NOŢIUNI FUNDAMENTALE ŞI EXEMPLE

Ecuaţiile diferenţiale de ordinul întâi pot avea următoarele forme:
à !
dy
1. F x, y, = 0, unde F : D ⊂ R3 → R este o funcţie care depinde efectiv de
dx
dy
, numită forma generală;
dx
dy
2. = f (x, y) , unde f : E ⊂ R2 → R este o funcţie dată, numită forma
dx
normală;

3. P (x, y) dx + Q (x, y) dy = 0, unde P, Q : E ⊂ R2 → R sunt funcţi date, numită

forma Pfaff.

Prin soluţie a unei ecuaţii diferenţiale de ordinul întâi se înţelege o funcţie de

forma y : I→ R, unde I ⊂ R este un interval, cu proprietatea:
à !
dy (x)
1. F x, y (x) , = 0, pentru orice x ∈ I,
dx

dy (x)
2. = f (x, y (x)) , pentru orice x ∈ I, respectiv
dx
3. P (x, y (x)) + Q (x, y (x)) · y 0 (x) = 0, pentru orice x ∈ I.

Observaţii.

1. În e.d. de mai sus, litera y este numită funcţie necunoscută, iar x este numită
dy
variabilă independentă. Expresia se înlocuieşte adesea prin y 0 . Într-o e.d.
dx
funcţia necunoscută şi variabila independentă pot fi desemnate prin orice sim-
boluri, dacă nu se crează confuzii. În cazuri concrete litera y este ”eticheta”
unei mărimi fizice sau de altă natură cum ar fi: masa, spaţiu, viteza, acceler-
aţia, intensitatea, tensiunea, concentraţia, etc, iar x este ”eticheta” variabilei
independente.

2. Soluţia se indică uneori prin: y = y (x) , x ∈ I.

3. Determinarea soluţiilor unei e.d. este un proces complex, numit rezolvarea (sau
integrarea) e.d. respective. Mulţimea de definiţie a unei soluţii se determină,
de regulă, în procesul rezolvării.
2

Exemplul 1 O soluţie pentru e.d. de ordinul întâi

dy
xy + − x3 − 2x = 0
dx
este y = x2 , pentru orice x ∈ R. Într-adevăr, înlocuind pe y cu x2 obţinem
d
x · x2 + x2 − x3 − 2x = x · x2 + 2x − x3 − 2x = 0, ∀x ∈ R
dx
Curbă integrală. Graficul unei soluţii a unei ecuaţii diferenţiale se numeşte
curbă integrală a acelei ecuaţii diferenţiale.
Observaţie.
Ecuaţia diferenţială sub forma Pfaff se poate scrie sub forma normală
dy P (x, y)
=− ,
dx Q (x, y)
dacă funcţia Q nu se anulează în E. Dacă funcţia P nu se anulează în E, atunci
dx Q (x, y)
ecuaţia diferenţială se poate scrie sub forma normală =− , în care x este
dy P (x, y)
considerată funcţie necunoscută, iar y este variabila independentă.
Problema Cauchy
Principala problemă pentru o e.d. este rezolvarea sau integrarea sa, adică
determinarea soluţiilor sale. Problemele concrete care conduc la e.d. nu cer însă
cunoaşterea tuturor soluţiilor, ci doar a unor soluţii care îndeplinesc anumite condiţii.
O problemă practică importantă şi frecvent întâlnită este problema, numită problemă
Cauchy, care constă în determinarea unei curbe integrale a unei e.d. de ordinul întâi
care trece printr-un punct dat. Mai precis:
Problema Cauchy pentru o e.d. de ordinul întâi este problema care constă
în determinarea unei soluţii y = y (x) , x ∈ I, a acelei ecuaţii, care verifică condiţia
y (x0 ) = y0 , unde x0 ∈ I şi y0 ∈ R sunt numere date. Condiţia y (x0 ) = y0 , se numeşte
condiţie iniţială sau condiţie Cauchy. Se notează de obicei y = y (x; x0 , y0 ), soluţia
care ia valoarea y = y0 pentru x = x0 .
Soluţii.
Soluţia generală. Se numeşte soluţie generală a unei e.d. de ordinul întâi,
pe mulţimea I ⊂ R, o familie S de soluţii ale acelei e.d. cu proprietatea că pentru
orice punct (x0 , y0 ) ∈ E există o singură soluţie y = y (x) ∈ S astfel încât y (x0 ) = y0 .
Adesea, o soluţie care depinde de o constantă arbitrară este numită soluţie generală.

dy
Exemplul 2. − y + x2 − 2x = 0, funcţia
Pentru ecuaţia diferenţială
dx
y = Cex + x2 , x ∈ R, unde C ∈ R este o constantă arbitrară, este soluţie generală.
Într-adevăr, înlocuind în ecuaţie obţinem
dy (x) h i
− y (x) + x2 − 2x = Cex + 2x − Cex + x2 +
dx
+x2 − 2x = 0, ∀x ∈ R
 3

pentru fiecare C ∈ R. Pe de altă parte, pentru orice (x0 , y0 ) ∈ R2 , punând condiţia

y0 = C0 ex0 + x20 , deducem C0 = (y0 − x20 ) e−x0 . Rezultă că y = C0 ex + x2 , x ∈ R, este
soluţia care verifică condiţia Cauchy y (x0 ) = y0 .
Soluţie particulară. O soluţie a unei e.d. care aparţine unei soluţii generale
se numeşte soluţie particulară.

Exemplul 3 În exemplu precedent, funcţia y = x2 , x ∈ R, este o soluţie

particulară, obţinută din soluţia generală menţionată pentru C = 0.
Soluţie singulară. O soluţie a unei ecuaţii diferenţiale care nu este soluţie
particulară se numeşte soluţie singulară.
Integrala unei ecuaţii diferenţiale
Fie u : E ⊂ R2 → R o funcţie de clasă C 1 cu proprietatea u0y 6= 0. Funcţia
u (x, y) se numeşte integrală (sau integrală primă) a unei e.d. de ordinul întâi
dacă pentru fiecare soluţie y : I ⊂ R → R a acelei e.d. există o constantă C astfel
încât u (x, y (x)) = C, pentru orice x ∈ I. Se mai spune că u (x, y) este constantă
dealungul oricărei curbe integrale. Expresia u (x, y) = 0 se numeşte soluţie definită
implicit, iar egalitatea u (x, y) = C, unde C este o constantă arbitrară, se numeşte
integrala generală a ecuaţiei diferenţiale.
Observaţie.
Pentru (x0 , y0 ) ∈ E, ecuaţia u (x, y) = u (x0 , y0 ) defineşte implicit pe y ca
funcţie de x. Mai precis, există α > 0, β > 0 şi

y : (x0 − α, x0 + α) → (y0 − β, y0 + β) ,

cu proprietăţile: 1) y (x0 ) = y0 , 2) u (x, y (x)) = u (x0 , y0 ) , pentru orice x ∈ (x0 − α, x0 + α) ,

3) y = y (x) este soluţie a ecuaţiei considerate.

Exemplul 4 Pentru ecuaţia diferenţială y 0 (3y 2 + x) + y = 0, funcţia u =

3
xy + y este o integrală primă.
Fie y = y (x) o soluţie a e.d. considerate, pe intervalul I. Avem
h i
y 0 (x) 3y 2 (x) + x + y (x) = 0, ∀ x ∈ I

Vom arăta că derivata funcţiei u (x, y (x)) = xy (x) + y 3 (x) , în raport cu x, este nulă.
Avem
h i
[u (x, y (x))]0x = y (x) + xy 0 (x) + 3y 2 (x) · y 0 (x) = y 0 (x) 3y 2 (x) + x + y (x) = 0

pentru orice x ∈ I. De aici rezultă că u (x, y (x)) este o constantă ceea ce înseamnă
că u = xy + y 3 este integrală primă. În final, putem spune că xy + y 3 = C, unde C
este o constantă arbitrară, este integrala generală a e.d. considerate.
4

CURSUL 2

TIPURI ELEMENTARE DE ECUAŢII

dy
Ecuaţia diferenţială = f (x) .
dx
Fie f : I ⊂ R → R o funcţie continuă. Ecuaţia diferenţială
dy
= f (x)
dx
este cel mai simplu model de ecuaţie diferenţială. Se verifică imediat că soluţia care
verifică condiţia iniţială y (x0 ) = y0 , unde x0 ∈ I şi y0 ∈ R, este y = y (x) , unde
Z x
y (x) = y0 + f (t) dt, (∀) x ∈ I
x0

Dacă F este o primitivă a lui f, atunci y (x) = y0 +F (x)−F (x0 ) . Notând y0 −F (x0 )
cu C, rezultă că forma soluţiei generale este y = F (x) + C, x ∈ I, unde C este o
constantă oarecare.

Exemplul 5 Ecuaţia diferenţială y 0 = x + sin x are soluţia generală

Z
1
y= (x + sin x) dx = x2 − cos x + C; x ∈ R,
2
unde C ∈ R este o constantă arbitrară.

Ecuaţii diferenţiale exacte.

Ecuaţiile diferenţiale exacte sunt ecuaţiile de forma

P (x, y) dx + Q (x, y) dy = 0,

unde P, Q : E ⊂ R2 → R sunt funcţii continue care nu se anulează în acelaşi punct

∂P ∂Q
din E, Py0 şi Q0x există, iar = .
∂y ∂x
Vom presupune că E = (a, b) × (c, d) , şi că funcţia Q nu se anulează în E. În
această ipoteză ecuaţia considerată se poate scrie sub forma P (x, y) + y 0 Q (x, y) = 0.
Se verifică uşor că funcţia u : E → R, definită prin
Z x Z y
u (x, y) = P (x, y) dx + Q (x0 , y) dy,
x0 y0

are proprietăţile: 1) u (x0 , y0 ) = 0; 2) u0x = P şi u0y = Q. Deci

du (x, y) = u0x (x, y) dx + u0y (x, y) dy = P (x, y) dx + Q (x, y) dy

 5

Dacă y = y (x) este o soluţie pe un interval I ⊂ R, atunci

P (x, y (x)) + Q (x, y (x)) · y 0 (x) = 0, x ∈ I

din care deducem

du (x, y (x)) = P (x, y (x)) dx + Q (x, y (x)) dy (x) =

= [P (x, y (x)) + Q (x, y (x)) · y 0 (x)] dx = 0,

ceea ce înseamnă că u (x, y (x)) este constantă. Prin urmare u (x, y) este integrală
primă a ecuaţiei considerate. Integrala generală a ecuaţiei considerate va fi u (x, y) =
C, adică Z Z
x y
P (x, y) dx + Q (x0 , y) dy = C,
x0 y0

unde C este o constantă arbitrară. Soluţia care verifică condiţia iniţială y (x0 ) = y0
corespunde lui C = 0.

Exemplul 6 Determinaţi integrala generală a ecuaţiei diferenţiale

à !
1 √ x
√ + y dx + √ dy = 0
x 2 y

1 √ x
Rezolvare: Avem P (x, y) = √ + y, Q (x, y) = √ , iar domeniul de
x 2 y
1 1
definiţie al funcţiilor P şi Q este E = (0, ∞) × (0, ∞) . Avem Py0 = √ , Q0x = √ ,
2 y 2 y
deci Py0 = Q0x , adică ecuaţia considerată este exactă. Integrala ei generală este
Z xà ! Z y
1 √ x0
√ + y dx + √ dy = C,
x0 x y0 2 y

unde x0 şi y0 sunt numere pozitive arbitrare. Efectuând calculele obţinem

√ √ √ √
2 x + x y − (2 x0 + x0 y0 ) = C
√ √ √
Dacă notăm 2 x0 + x0 y0 + C = K, rezultă că integrala generală are forma 2 x +
√
x y = K, unde K este o constantă pozitivă oarecare.

Metoda factorului integrant.

Considerăm ecuaţia diferenţială de ordinul întâi sub forma Pfaff

P (x, y) dx + Q (x, y) dy = 0,
6

unde P, Q : E ⊂ R2 → R. Presupunem că E = (a, b) × (c, d) , este un interval

∂P ∂Q
bidimensional. Deasemenea, presupunem că P, Q, şi sunt funcţii continue
∂y ∂x
∂P ∂Q
pe E şi 6= . Fie µ : E → R o funcţie de clasă C 1 pe E, care nu se anulează în
∂y ∂x
E. Înmulţind cu µ ecuaţia dată, obţinem ecuaţia echivalentă

µ (x, y) P (x, y) dx + µ (x, y) Q (x, y) dy = 0

Căutăm funcţia µ astfel încât ecuaţia obţinută să fie exactă, adică astfel încât
∂ ∂
[µP ] = [µQ]
∂y ∂x
Funcţia µ cu această proprietate se numeşte factor integrant pentru ecuaţia dată.
Condiţia impusă lui µ se scrie detaliat sub forma
∂µ ∂P ∂µ ∂Q
P +µ = Q+µ
∂y ∂y ∂x ∂x
Dacă µ verifică această condiţie atunci integrala generală a ecuaţiei date este
Z x Z y
µ (x, y) P (x, y) dx + µ (x0 , y) Q (x0 , y) dy = C,
x0 y0

unde C este o constantă arbitrară. În general determinarea funcţiei µ este la fel de

dificilă ca şi rezolvarea ecuaţiei diferenţiale considerate, dar se pot identifica unele
cazuri particulare în care se pot determina factori integranţi.
1) Factor integrant care depinde numai de x.
Presupunem că există un factor integrant care depinde numai de x, adică de
∂µ ∂µ
forma µ = µ (x) . Condiţia îndeplinită de µ se scrie, înlocuind = 0 şi = µ0 ,
∂y ∂x
sub forma
µ0 P 0 − Q0x
= y
µ Q
µ0
Deoarece depinde numai de x rezultă că egalitatea este posibilă numai când ex-
µ
P 0 − Q0x
presia y depinde numai de x. În acest caz rezultă
Q
ÃZ !
x Py0 − Q0x
µ (x) = exp dx
x0 Q
Integrala generală este în acest caz
Z x Z y
µ (x) P (x, y) dx + µ (x0 ) Q (x0 , y) dy = C,
x0 y0
 7

2) Factor integrant care depinde numai de y.

Presupunem că există un factor integrant care depinde numai de y, adică de
∂µ ∂µ
forma µ = µ (y) . Condiţia îndeplinită de µ se scrie, înlocuind = 0 şi = µ0 ,
∂x ∂y
sub forma
µ0 Q0 − Py0
= x
µ P
µ0
Deoarece depinde numai de y rezultă că egalitatea este posibilă numai când ex-
µ
Q0 − Py0
presia x depinde numai de y. În acest caz rezultă
P
ÃZ !
y Q0x − Py0
µ (y) = exp dy
y0 P

Integrala generală este în acest caz

Z x Z y
µ (y) P (x, y) dx + µ (y) Q (x0 , y) dy = C
x0 y0

unde C este o constantă arbitrară.

Exemplul 7 Determinaţi soluţia ecuaţiei diferenţiale

à !
x2
−ydx + x + 2 dy = 0
y

care verifică condiţia iniţială y (1) = 2.

x2
Rezolvare: Considerăm funcţiile P = −y şi Q = x + , definite pe (0, ∞) ×
y2
2x
(0, ∞) . Deoarece Py0 = −1 şi Q0x = 1+ , rezultă că Py0 6= Q0x , deci ecuaţia diferenţială
y2
nu este exactă. Cercetăm dacă ecuaţia admite factor integrant care să depindă numai
de o variabilă. Avem
à !
2x x
0 0 0 −1 − 1 − 2 −2 1 + 2
µ P − Q y y 2
= y x
= 2 = Ã ! =− ,
µ Q x x x
x+ 2 x 1+ 2
y y

din care deducem că ecuaţia admite un factor integrant care depinde numai de x, şi
anume µZ x µ ¶ ¶
2 1
µ = exp − dx = exp (−2 ln x + 2 ln 1) = 2
1 x x
8

1
Înmulţind ecuaţia cu µ = obţinem ecuaţia diferenţială exactă
x2
à !
y 1 1
− 2 dx + + 2 dy = 0,
x x y
a cărei integrală este à !
Z x Z y
y 1
− 2 dx + 1 + 2 dy = 0
1 x 2 y
µ ¶ Ã !
y 1 1 y 1 3
Efectuând calculele obţinem − y + (y − 2) + − + = 0, adică − = .
x y 2 x y 2
Ecuaţia diferenţială cu variabile separabile.

Forma Pfaff a ecuaţiilor diferenţiale cu variabile separabile este

f (x) g (y) dx + h (x) k (y) dy = 0
unde f, h : E ⊂ R → R şi g, k : F ⊂ R → R sunt funcţii continue, E şi F sunt inter-
vale reale, g nu se anulează în F, iar h nu se anulează în E. În aceste condiţii ecuaţia
1
admite factorul integrant µ = . Înmulţind cu µ ecuaţia dată, obţinem
g (y) h (x)
ecuaţia echivalentă
f (x) k (y)
dx + dy = 0
h (x) g (y)
Se spune, în acest caz, că am separat variabilele în ecuaţia dată. Am obţinut o ecuaţie
diferenţială exactă. Soluţia sa generală este
Z x Z y
f (x) k (y)
dx + dy = C,
x0 h (x) y0 g (y)

unde x0 ∈ E şi y0 ∈ F sunt numere arbitrare, iar C este o constantă arbitrară.

Dacă g (y0 ) = 0, atunci y = y0 , pentru orice x ∈ E, este soluţie singulară.
Dacă h (x0 ) = 0, atunci x = x0 , pentru orice y ∈ F, este soluţie singulară.

Exemplul 8
q √
x 1 + y 2 dx + y 1 + x2 dy = 0
Rezolvare: Separând variabilele obţinem
x y
√ dx + √ dy = 0,
1+x 2 1 + y2
care este o ecuaţie diferenţială exactă. Soluţia generală a acestei ecuaţii este
Z x Z y
x y
√ dx + √ dy = C,
x0 1+x2 y0 1 + y2
 9

unde x0 şi y0 sunt numere arbitrare, iar C este o constantă arbitrară. Făcând calculele
obţinem q
√
1 + x2 + 1 + y 2 = K,
q q
unde K = C + 1 + x20 + 1 + y02 este o constantă arbitrară. .

Exemplul 9 Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale

dx
= k (x − a) (x − b) ,
dt
k, a şi b fiin constante date.
Rezolvare: Ecuaţia este cu variabile separabile. Când a 6= b, separînd vari-
abilele, obţinem succesiv
· ¸
dx 1 1
= kdt, − dx = k (a − b) dt
(x − a) (x − b) x−a x−b

Integrînd, obţinem ¯ ¯
¯x − a¯
¯
ln ¯ ¯ = k (a − b) t + ln |C| ,
¯
x−b
x−a
din care deducem = Cek(a−b)t , de unde
x−b

bCek(a−b)t − a
x=
Cek(a−b)t − 1
x0 − a
Dacă punem condiţia x (t0 ) = x0 , atunci obţinem = Cek(a−b)t0 , din care de-
x0 − b
x0 − a −k(a−b)t0
ducem C = e . Soluţia căutată este
x0 − b

b (x0 − a) ek(a−b)(t−t0 ) − a (x0 − b)

x=
(x0 − a) ek(a−b)(t−t0 ) − (x0 − b)

Ecuaţia diferenţială de tip omogen.

Prin ecuaţie diferenţială de tip omogen se înţelege o ecuaţie diferenţială de

forma µ ¶
dy y
=f ,
dx x
unde f : E ⊂ R → R este o funcţie continuă dată. Pentru rezolvarea acestei ecuaţii
y
diferenţiale se face schimbarea de funcţie u = , x 6= 0, şi se ajunge la o ecuaţie cu
x
variabile separabile.
10

dy y2 y
Exemplul 10 Determinaţi soluţia ecuaţiei diferenţiale = 2 + , care
dx x x
verifică condiţia iniţială y (x0 ) = y0 , unde x0 6= 0 şi y0 sunt numere arbitrare.
Rezolvare: Ecuaţia fiind de tip omogen, facem schimbarea de funcţie y = ux.
Avem
dy du
=u+x
dx dx
Înlocuind în ecuaţie, obţinem

du
u+x = u2 + u
dx
du dx
Deducem că − = 0, şi deci
u2 x
Z u
du Z x dx
− =C
u0 u2 x0 x

1 1 x x0
Rezultă − + − ln x + ln x0 = C, adică − + ln x − ln x0 = −C, din care
u u0 y y0
deducem
x
y (x) = x0
−C − ln x + ln x0 +
y0
x0
Din calculele făcute rezultă că numărul y0 nu poate fi egal cu 0. Notând −C+ln x0 +
y0
x
cu K, rezultă y (x) = , adică am obţinut soluţia generală. Se verifică imediat
K − ln x
că funcţia nulă y = 0, pentru x ∈ I, unde I este un interval arbitrar care nu conţine
pe 0, este soluţie a ecuaţiei considerate. Această soluţie, care verifică evident condiţia
y (x0 ) = 0, este soluţie singulară a ecuaţiei considerate.
Ecuaţiile diferenţiale de forma
à !
dy a1 x + b1 y + c1
=f ,
dx a2 x + b2 y + c2

unde f : D ⊂ R → R, a1 , b1 , c1 , a2 , b2 , c2 ∈ R, se reduc la ecuaţii de tip omogen sau

cu variabilele separabile.
a) Dacă numerele c1 şi c2 sunt nule, avem
à ! à ! µ ¶
dy a1 x + b1 y a1 + b1 xy y
=f =f =g ,
dx a2 x + b2 y a2 + b2 xy x

adică ecuaţia este de tip omogen.

b) Presupunem că numerele c1 şi c2 nu sunt simultan nule.
 11

a1 b1
b1) Dacă = , atunci făcînd schimbarea de funcţie a2 x + b2 y = z, ecuaţia
a2 b2
devine:
a 
1
 a2
z + c1 
dz dy
= a2 + b2 = a2 + b2 f  
 z + c  , adică
dx dx 2
a 
1
 a2
z + c1 
dz
= a2 + b2 f  
 z + c ,
dx 2

care este o ecuaţie cu variabile separabile.

a1 b1
b2) Dacă 6= , atunci sistemul format din ecuaţiile a1 x + b1 y + c1 = 0 şi
a2 b2
a2 x+b2 y+c2 = 0 are o soluţie unică (α, β) . Făcînd schimbarea de variabile x = X +α,
y = Y + β, ecuaţia devine:
à !
dy dY a1 X + b1 Y
= =f ,
dx dX a2 X + b2 Y

care este de tip omogen (vezi cazul a).

Ecuaţia diferenţială liniară.

Ecuaţia diferenţială liniară de ordinul întâi are forma

dy
+ p (x) y = q (x)
dx
unde p, q : E ⊂ R → R sunt funcţii continue date. Considerăm că E este un interval
de forma (a, b) . Forma Pfaff a acestei ecuaţii este

(p (x) y − q (x)) dx + dy = 0

Rezultă imediat că această ecuaţie nu este exactă, dar admite factorul integrant µ dat
µ0 ³R ´
prin = p (x) . Obţinem µ (x) = exp xx0 p (x) dx . Rezultă că µ (x0 ) = 1. Înmulţind
µ
cu µ forma Pfaff a ecuaţiei considerate, obţinem ecuaţia exactă

µ (x) [p (x) y − q (x)] dx + µ (x) dy = 0

Integrala primă a ecuaţiei considerate va fi

Z x
u = µ (x) · y − µ (x) q (x) dx − y0
x0
12

Integrala generală este

Z x
µ (x) · y − µ (x) q (x) dx − y0 = C,
x0

unde C este o constantă arbitrară. Putem explicita pe y sub forma

Z x µ ¶
1
y= K+ µ (x) q (x) dx ,
µ (x) x0

unde K = C + y0 . Pentru C = 0 obţinem soluţia care verifică condiţia iniţială

y (x0 ) = y0 . De obicei soluţia generală este reprezentată sub forma
Z · µZ ¶ ¸
1
y= R K + q (x) exp p (x) dx dx ,
exp ( p (x) dx)
unde K este o constantă arbitrară, iar integralele nedefinite care intervin sunt prim-
itive fixate ale funcţiilor respective.

Exemplul 11 Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale

1
y 0 + y = x2
x
Rezolvare: Ecuaţia diferenţială considerată este liniară. Faţă de modelul
1
general avem p (x) = şi q (x) = x2 . Aceste funcţii sunt definite şi continue pentru
x
orice x 6= 0. Vom determina soluţia generală pe E = (0, ∞) . Conform metodei de
rezolvare expuse mai sus, soluţia generală este
· Z µZ ¶ ¸
1 2 1
y = µ ¶ K+ x exp dx dx =
R 1 x
exp dx
x " #
·
Z ¸
1 1 x4 K x3
= K + x2 · xdx = K+ = +
x x 4 x 4
K x3
adică y = + , unde K este o constantă arbitrară.
x 4
Ecuaţia diferenţială a lui Bernoulli.

Ecuaţiile diferenţiale de tip Bernoulii au forma generală

y 0 + p (x) y = q (x) y m

unde p, q : E → R sunt funcţii continue definite pe un interval E, iar m este un

număr real diferit de 0 şi de 1. Când m este 0 sau 1, ecuaţia este liniară sau cu
variabile separabile. Această ecuaţie diferenţială se transformă într-o ecuaţie liniară
prin schimbarea de funcţie z = y 1−m .
 13

1
Exemplul 12 Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei y 0 + y = x2 y 2 .
x
Rezolvare: Ecuaţia este de tip Bernoulli, cu m = 2. Vom reduce ecuaţia
aceasta la o ecuaţie liniară făcând schimbarea de funcţie z = y −1 . Derivînd, obţinem
1
z 0 = −y −2 y 0 . Înmulţind ecuaţia dată cu −y −2 obţinem −y −2 y 0 − y −1 = −x2 . Făcând
x
0 1 2
înlocuirile, obţinem z − z = −x . De aici deducem că
x
· Z µZ ¶ ¸
1 2 1
z = µ ¶ K+ −x exp − dx dx =
R 1 x
exp − dx
x " #
· Z ¸
2 1 x2 1
= x K− x · dx = x K − = Kx − x3 ,
x 2 2
unde K este o constantă. Deoarece z = y −1 rezultă că y = z −1 , deci soluţia generală
a ecuaţiei date este
2
y=
2Kx − x3
Ecuaţia diferenţială a lui Lagrange.

Ecuaţia diferenţială y = xf (y 0 ) + g (y 0 ) , unde f, g : E ⊂ R → R, f (x) 6= x,

sunt funcţii de clasă C 1 , se numeşte ecuaţia lui Lagrange. Rezolvarea ei se face astfel:

1. Înlocuind y 0 = p, obţinem
y = xf (p) + g (p)

2. Diferenţiind, obţinem
dy = f (p) dx + xf 0 (p) dp + g 0 (p) dp

3. Înlocuind dy = y 0 dx = pdx şi ordonînd, obţinem

(f (p) − p) dx + [xf 0 (p) + g0 (p)] dp = 0
Se verifică imediat că această ecuaţie diferenţială este liniară în necunoscuta x şi
variabila independentă p. Rezolvînd-o, obţinem soluţia sub forma x = φ (p, c) .
Din relaţia y = xf (p) + g (p) rezultă y = φ (p, c) f (p) + g (p) . Soluţia generală
este exprimată parametric prin
(
x = φ (p, c)
,
y = φ (p, c) f (p) + g (p)
unde p este parametru, iar c este constantă arbitrară.
14

Ecuaţia diferenţială a lui Clairaut.

Ecuaţia diferenţială a lui Clairaut este ecuaţia lui Lagrange în cazul f (p) = p.
Deci forma ecuaţiei lui Clairaut este

y = xy 0 + g (y 0 )

Aplicînd acelaşi procedeu ca la ecuaţia lui Lagrange, obţinem succesiv:

y = xp + g (p) , dy = pdx + xdp + g 0 (p) dp, (x + g 0 (p)) dp = 0

Dacă dp = 0, obţinem p = c, unde c este o constantă arbitrară. Deci y 0 = c, iar

soluţia generală este
y = xc + g (c)

Dacă x + g0 (p) = 0, avem x = −g 0 (p) şi y = −g0 (p) p + g (p) , adică se obţine soluţia
exprimată parametric prin
(
x = −g0 (p)
,
y = −g0 (p) p + g (p)

care este o soluţie singulară.

Exemplul 13 Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei y = 2xy 0 + y 02 .

Rezolvare: Ecuaţia considerată este de tip Lagrange. Punem y 0 = p şi
obţinem
y = 2xp + p2

Diferenţiind obţinem pdx = 2pdx + 2xdp + 2pdp, deci

dx 2
pdx + (2x + 2p) dp = 0, sau + x = −2
dp p

c 2
Soluţia generală a acestei ecuaţii este x = − p, p ∈ I ⊂ R, unde I este un interval
p2 3
care nu conţine pe 0, iar c este o constantă reală arbitrară. Din relaţia y = 2xp + p2 ,
deducem reprezentarea parametrică a soluţiei generale a ecuaţiei date:

 c 2

 x= − p
p 2 3
 2c 1 , p ∈ I,

 y= − p2
p 3
 15

Exemplul 14 Determinaţi soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale y = xy 0 +

1
.
y0
Rezolvare: Ecuaţia considerată este de tip Clairaut. Punem y 0 = p şi obţinem
1
y = xp + , pentru orice x ∈ R şi p ∈ I ⊂ R, I fiind un interval care nu conţine pe
p
1
0. Vom considera I = (0, ∞) . Diferenţiind, obţinem pdx = pdx + xdp − 2 dp, sau,
p
ordonând, Ã !
1
x − 2 dp = 0
p
1
O posibilitate este x = , din care deducem reprezentarea parametrică a
p2
soluţiei singulare: 
 1

 x=
p2 , p ∈ I

 2
 y=
p
În acest caz putem obţine forma explicită a soluţiei singulare, eliminând parametrul
p: √
y = 2 x, x ∈ (0, ∞)
Altă posibilitate este dp = 0, din care deducem p = c, unde c este o constantă
1
arbitrară. Soluţia generală a ecuaţiei considerate este y = xc + .
c
16

CURS 3

METODE GENERALE DE REZOLVARE

1. Metoda aproximaţiilor succesive
Fie x0 şi y0 două numere reale oarecare, a şi b două numere reale pozitive,

I = [x0 − a, x0 + a] , J = [y0 − b, y0 + b] , ∆ = I × J,

iar f : ∆ → R, o funcţie dată.

Teoremă. Dacă f este continuă pe ∆, şi lipschitziană pe ∆ în raport cu y,
adică există o constantă pozitivă L astfel încât

|f (x, y) − f (x, z)| ≤ L |y − z| , (∀) (x, y) , (x, z) ∈ ∆,

atunci ecuaţia
dy
= f (x, y)
dx
( )
b
admite o soluţie unică pe intervalul I0 = [x0 − δ, x0 + δ], unde δ = min a, şi
M
M = sup {|f (x, y)| | (x, y) ∈ ∆} , care verifică condiţia iniţială y (x0 ) = y0 .
Condiţiile teoremei se îndeplinesc dacă f şi fy0 sunt continue pe ∆. Demon-
straţia se face prin metoda aproximaţiilor succesive. Se arată mai întâi că prob-
lema Cauchy pusă este echivalentă cu determinarea unei funcţii continue y : I → R,
care să verifice egalitatea (ecuaţie integrală)
Z x
y (x) = y0 + f (s, y (s)) ds, x ∈ I
x0

Apoi se defineşte un şir de funcţii continue (yn )n∈N astfel:

y0 : I0 → J, y0 (x) = y0 ,
Z x
yn : I0 → J, yn (x) = y0 + f (t, yn−1 (t)) dt, (∀) x ∈ I0 , n ∈ N∗ .
x0

Se arată că şirul este uniform convergent către o funcţie y : I0 → J, unica soluţie a
ecuaţiei considerate pe I0 . Funcţia yn se numeşte aproximarea de ordinul n a soluţiei.
Aproximarea
y (x) ≈ yn (x)
dă valori acceptabile pentru x aproape de x0 .

Exemplul 15. Folosind metoda aproximaţiilor succesive, determinaţi aprox-

imarea de ordinul 3 a soluţiei ecuaţiei diferenţiale y 0 = x2 + y 2 , care verifică condiţia
iniţială y (0) = 0.
 17

Rezolvare: Şirul de funcţii (yn )n∈N , care converge către soluţia problemei
Cauchy menţionate, este definit de metoda aproximaţiilor succesive astfel:

 y0 (x) = 0
Rx h 2 2
i
 yn (x) = t + yn−1 (t) dt, n ∈ N∗
0

pentru orice x ∈ I = [−δ, δ] , δ fiind un număr suficient de mic încât şirul să fie
uniform convergent pe I. Deci



Rx 1



y1 (x) = [t2 + 02 ] dt = x3 ,

 0 · ¸ 3

 Rx 2 1 6 1 1


 y2 (x) = t + t dt = x3 + x7 ,
0 · 9 3 63 ¸

 Rx 2 1 6 2 10 1 14

 y3 (x) = t + t + t + t dt =

 9 189 3969

 0

 1 1 2 11 1

 = x3 + x7 + x + x15
3 63 2079 59535
şi aşa mai departe. Reţinem aproximarea
1 1 2 11 1
y (x) ≈ x3 + x7 + x + x15
3 63 2079 59535

Exemplul 16 Determinaţi soluţia problemei Cauchy y 0 = x2 + y, y (0) = 0,

folosind metoda aproximaţiilor succesive.
Rezolvare: Şirul de funcţii (yn )n∈N , care converge către soluţia problemei
Cauchy menţionate, este definit de metoda aproximaţiilor succesive astfel:

 y0 (x) = 0
Rx
 yn (x) = [s2 + yn−1 (s)] ds, n ∈ N∗
0

pentru orice x ∈ I = [−δ, δ] , δ fiind un număr suficient de mic încât şirul să fie
uniform convergent pe I. Deci



Rx 1



y1 (x) = [s2 + 0] ds = x3 ,



0 · ¸ 3 µ ¶
Rx 2 1 3 1 3 1 4 1 3 1 4
y2 (x) = s + s ds = x + x =2 x + x ,

 0 · 3 3 ¸ 3 · 4µ 3! 4! ¶



 Rx 2 1 3 1 4 1 3 1 4 1 5

 y3 (x) = s + s + s ds = 2 x + x + x
0 3 3·4 3! 4! 5!
Folosim metoda inducţiei matematice. Presupunem că, pentru un n ∈ N, n ≥ 1,
avem à !
1 3 1 4 1
yn (x) = 2 x + x + ··· + xn+2
3! 4! (n + 2)!
18

Deducem
Zx " Ã !#
2 1 3 1 4 1
yn+1 (x) = s +2 s + s + ··· + sn+2 ds =
3! 4! (n + 2)!
0
à !
1 3 1 4 1
= x +2 x + ··· + xn+3 =
3 4! (n + 3)!
à !
1 3 1 4 1 n+3
= 2 x + x + ··· + x ,
3! 4! (n + 3)!
ceea ce arată că formula
à !
1 3 1 4 1
yn (x) = 2 x + x + ··· + xn+2
3! 4! (n + 2)!
este valabilă pentru orice n ∈ N∗ . Rezultă
à !
1 3 1 4 1
y (x) = lim yn (x) = 2 x + x + ··· + xn+2 + · · · =
3! 4! (n + 2)!
µ ¶
1 2
= 2 e − 1 − x − x = 2ex − 2 − 2x − x2
x
2
Deci, soluţia problemei Cauchy considerate a fost determinată complet şi este y =
2ex − 2 − 2x − x2 . Observăm că soluţia găsită este valabilă pentru x ∈ R.
2. Metoda seriilor
dy
Considerăm e.d. normală = f (x, y) , unde f : E ⊂ R2 → R este presupusă
dx
de clasă C ∞ (adică este indefinit derivabilă).
Remarcă.
Fie y = y (x) o oluţie a e.d. pe un interval I ⊂ R. Deoarece y 0 (x) = f (x, y (x))
pentru x ∈ I, şi ţinând cont că prin compunerea funcţiilor derivabile se obţin funcţii
derivabile, deducem că y (x) este de clasă C ∞ pe I.
Fie (x0 , y0 ) ∈ E. Soluţia y = y (x) care verifică condiţia iniţială y (x0 ) = y0 , se
poate reprezenta sub forma seriei Taylor
y 0 (x0 ) y 00 (x0 )
y (x) = y (x0 ) + (x − x0 ) + (x − x0 )2 + · · ·
1! 2!
în punctele în care seria este convergentă. Pentru aceasta vom calcula derivatele
funcţiei y (x) . În cele ce urmează vom subînţelege că y şi derivatele sale sunt calculate
în x, iar f şi derivatele sale parţiale care intervin vor fi calculate în (x, y) . Avem:
y 0 = f,
∂f ∂f 0 ∂f ∂f
y 00 = + ·y = + · f =: f1 ,
∂x ∂y ∂x ∂y
000 ∂f1 ∂f1 0 ∂f1 ∂f1
y = + ·y = + · f1 =: f2 ,
∂x ∂y ∂x ∂y
 19

şi aşa mai departe. Înlocuim x cu x0 şi y cu y0 deducem y 0 (x0 ) =: y01 , y 00 (x0 ) =: y02 ,
şi aşa mai departe. Dacă procesul de calcul se opreşte la y (n) (x0 ) atunci vom obţine
o aproximare a soluţiei

y 0 (x0 ) y 00 (x0 ) y (n) (x0 )

y (x) ≈ yn (x) = y (x0 ) + (x − x0 ) + (x − x0 )2 + · · · + (x − x0 )n
1! 2! n!

Exemplu 17 Determinaţi soluţia e.d. y 0 = x2 + y 2 care verifică condiţia

iniţială y (0) = 1.
Rezolvare:
Suntem în cazul f (x, y) = x2 + y 2 care este de clasă C ∞ pe R. Vom căuta
soluţia sub forma
y01 y02 2
y (x) = y0 + x+ x + ···,
1! 2!
unde y0 = y (0) , y01 = y 0 (0) , y02 = y 00 (0) , şi aşa mai departe. Avem, din aproape în
aproape,
y0 = y (0) = 1
0 2 2
y =x +y y01 = y 0 (0) = 1
y 00 = 2x + 2yy 0 y02 = y 00 (0) = 2
2
y 000 = 2 + 2 (y 0 ) + 2yy 00 y03 = y 000 (0) = 8
(4) 0 00 000
y = 6y y + 2yy y04 = y (4) (0) = 28
y (5) = 6 (y 00 )2 + 8y 0 y 000 + 2yy (4) y05 = y (5) (0) = 144
Deci
1 2 8 28 144 5
y (x) = 1 + x + x2 + x3 + x4 + x + ···
1! 2! 3! 4! 5!
4 7 6
= 1 + x + x2 + x3 + x4 + x5 + · · ·
3 6 5
Vom reţine aproximarea
4 7 6
y (x) ≈ y5 (x) = 1 + x + x2 + x3 + x4 + x5 ,
3 6 5
care dă valori acceptabile pentru x aproape de 0.

CURSUL 4

EXEMPLE DIN FIZICĂ ŞI CHIMIE

Exemplul 1
Într-un rezervor se află o cantitate A de substanţă dizolvată în B litri de
apă. Apoi, în fiecare minut, în rezervor intră M litri de apă şi ies N litri de soluţie
(M > N). Găsiţi cantitatea de substanţă în funcţie de timp.
20

Rezolvare: Fie x (t) masa substanţei din rezervor, iar V (t) volumul soluţiei,
în litri, la momentul t al procesului. Din ipoteză rezultă

V (t) = B + Mt − Nt,

x (t)
t fiind măsurat în minute. Concentraţia soluţiei la momentul t este . În intervalul
V (t)
[t, t + ∆t] avem
x (t)
x (t + ∆t) ' x (t) − N∆t
V (t)
Ordonînd convenabil, avem

x (t + ∆t) − x (t) x (t)

'− N
∆t V (t)

Trecînd la limită, pentru ∆t → 0, obţinem ecuaţia diferenţială a procesului:

dx x
=− N
dt V (t)

Aceasta este o ecuaţie cu variabilele separabile. Separînd variabilele, obţinem

dx N
=− dt
x B + (M − N) t

Integrînd, obţinem

N
ln |x (t)| = − ln |B + (M − N) t| + ln |C| ,
M −N
din care deducem
C
x (t) = N
[B + (M − N) t] M−N
N
Condiţia iniţială este x (0) = A. Deducem mai întâi C = AB M−N , iar apoi
" # N
B M −N
x (t) = A
B + (M − N) t

Exemplu 2
Într-un rezervor se află 100 litri de soluţie care conţine 10 Kg de sare. În
rezervor se aduce apă cu viteza de 5 litri / min şi se scoate soluţie cu aceeaşi viteză.
Presupunem că omogenizarea soluţiei se face instantaneu. Câtă sare rămâne în rez-
ervor după o oră?
 21

Rezolvare: Suntem în cazul problemei precedente cu A = 10, B = 100, iar

dx N
M = N = 5. Suntem conduşi la ecuaţia diferenţială = − dt. Integrînd, obţinem
x B
−N t
x (t) = Ae B . După o oră avem
5
x (60) = 10e− 100 60 = 10e−3 = 0, 49787Kg ' 0, 5Kg.

Exemplul 3
O substanţă A se transformă în altă substanţă cu o viteză proporţională cu
masa de substanţă A netransformată. Dacă masa de substanţă A este de 31, 4 g după
trecerea unei ore şi de 9, 7 g după trecerea a trei ore, atunci determinaţi:
a) Masa de substanţă la începutul procesului.
b) Peste cât timp de la începutul procesului rămâne doar 1% din masa iniţială
de substanţă A.
Rezolvare: Dacă notăm cu m (t) masa de substanţă A existentă la momentul
t, atunci, pentru intervalul de timp [t, t + ∆t] , avem:

m (t + ∆t) ' m (t) − km (t) ∆t

unde k > 0 este un număr specific procesului. Deducem

m (t + ∆t) − m (t)
' −km (t)
∆t
Făcînd ∆t → 0, obţinem ecuaţia diferenţială a procesului:
dm
= −km
dt
Aceasta este o ecuaţie cu variabilele separabile. Integrînd, obţinem m (t) =
−kt
m (0) e .
a) Exprimînd timpul în ore, condiţiile devin:

m (1) = m (0) e−k = 31, 4

m (3) = m (0) e−3k = 9, 7

[m (0)]3 (31, 4)3

Împărţind egalităţile în mod corespunzător, obţinem = , din care
m (0) 9, 7
deducem v
u
u (31, 4)3
t
m (0) = = 56, 495g
9, 7
Deducem şi
31, 4 31, 4
e−k = = = 0, 5558
m (0) 56, 495
22

b) Condiţia se exprimă sub forma

1 ³ ´t
m (0) = m (0) e−kt = m (0) e−k = m (0) (0, 5558)t ,
100
din care, simplificînd cu m (0) şi logaritmînd, deducem − ln 100 = t ln 0, 5558. Deci

− ln 100
t= = 7, 8406 ore
ln 0, 5558
Exemplul 4
Viteza de răcire a unui corp este proporţională cu diferenţa dintre temperatura
corpului şi temperatura mediului înconjurător (coeficientul de proporţionalitate fiind
k > 0). Găsiţi dependenţa de timp a temperaturii T a corpului dacă mediul se
menţine la temperatura constantă a, iar T (0) = T0 .
Rezolvare: Ecuaţia procesului este
dT
= −k (T − a) ,
dt
cu condiţia iniţială T (0) = T0 . Ecuaţia, fiind cu variabile separabile, se integrează
imediat şi obţinem soluţia

T (t) = a + (T0 − a) e−kt

Exemplul 5
Un corp se răceşte, într-un mediu cu temperatura constantă a = 200 C, astfel
încât după 10 minute temperatura scade de la 1000 C la 600 C. În cât timp temper-
atura corpului ajunge la 250 C?
Rezolvare: Ecuaţia diferenţială a procesului este, conform problemei prece-
dente, T (t) = 20 + 80e−kt . Măsurînd timpul în minute, condiţia dată devine 60 =
20 + 80e−10k . Simplificînd calculele, obţinem e−10k = 0, 5. De aici deducem

e−k = (0, 5)0,1 = 0, 93303.

Ecuaţia procesului devine

T (t) = 20 + 80 · (0, 93303)t

Condiţia T (t) = 25 ne conduce la 20 + 80 · (0, 93303)t = 25. De aici deducem

(0, 93303)t = 1/16, din care rezultă
1
ln 16
t= = 39, 998 ' 40 minute
ln 0, 93303
Exemplul 6
 23

S-a constatat experimental că viteza de dezintegrare a radiului este proporţion-

ală cu cantitatea sa (nedezintegrată). În decurs de un an, din fiecare gram de radiu se
dezintegrează 0, 44 miligrame. După câţi ani se dezintegrează jumătate din cantitatea
iniţială?
dm
Rezolvare: Ecuaţia procesului are forma = −km, unde k > 0 este o
dt
constantă specifică radiului. Soluţia generală a ecuaţiei diferenţiale este m (t) =
m (0) e−kt . Exprimînd timpul în ani şi masa în miligrame, condiţia dată devine
m (1) = 1000 − 0, 44 = 1000e−k
De aici deducem e−k = 999, 56/1000 = 0, 99956. Ecuaţia procesului devine m (t) =
m (0) [0, 99956]t . Cerinţa problemei devine
m (0)
= m (0) [0, 99956]t ,
2
din care deducem [0, 99956]t = 0, 5. În final avem
ln 0, 5
t= ' 1575 ani
ln 0, 99956
Exemplul 7
Cantitatea de lumină care se pierde la trecerea unui fascicul printr-un strat
de apă este proporţională cu cantitatea de lumină care cade pe strat şi cu grosimea
stratului parcurs (constanta de proporţionalitate fiind k > 0). Cunoscînd că prin
parcurgerea unui strat de apă gros de 2 metri se pierde 1/3 din fluxul iniţial, găsiţi
ce parte se pierde când se străbate un strat de apă gros de 12 metri.
Rezolvare: Notăm cu φ (x) cantitatea de lumină care rămâne după ce fascicu-
lul de lumină a parcurs un strat de apă de grosime egal cu x. În intervalul [x, x + ∆x]
avem:
φ (x + ∆x) ' φ (x) − kφ (x) ∆x,
din care deducem
φ (x + ∆x) − φ (x)
' −kφ (x)
∆x
Trecînd la limită, pentru ∆x → 0, obţinem ecuaţia diferenţială a procesului:
dφ
= −kφ,
dx
care este o ecuaţie cu variabile separabile.
Soluţia generală este
φ (x) = φ (0) e−kx .
Din ipoteză deducem φ (2) = 23 φ (0) , adică 23 φ (0) = φ (0) e−2k . De aici rezultă
s
2
e−k = = 0, 8165.
3
24

Soluţia capătă forma φ (x) = φ (0) [0, 8165]x . Deducem φ (12) = φ (0) [0, 8165]12 , iar
φ (0) − φ (12)
= 1 − [0, 8165]12 = 91, 22%,
φ (0)
adică pierderea este de aproximativ 90% din cantitatea de lumină care cade pe strat.
Exemplul 8
Viteza de scurgere a apei dintr-un
√ vas printr-un orificiu este dată de formula
obţinută experimental: v = 0, 6 · 2gh, unde h este înălţimea nivelului apei faţă de
orificiu, g este acceleraţia gravitaţională (se ia g = 10m/s2 ). În cât timp se scurge apa
dintr-un rezervor cilindric cu diametrul 2R = 1 m şi înălţimea H = 1, 5 m, printr-un
orificiu aflat pe fundul rezervorului, avînd diametrul 2r = 0, 05 m.
Rezolvare: Notăm cu x (t) înălţimea apei în rezervor la momentul t. Deoarece
volumul de apă care se scurge din rezervor în unitatea de timp este πr2 · v, rezultă că
q
πR2 · x (t + ∆t) ' πR2 · x (t) − πr2 · 0, 6 · 2gx (t) · ∆t,

Am ţinut cont că volumul de apă din rezervor la momentul t + ∆t este egal cu
volumul la momentul t minus volumul scurs în intervalul [t, t + ∆t] . Trecînd la limită
pentru ∆t → 0, obţinem ecuaţia diferenţială a procesului:
dx r2 q
= − 2 0, 6 · 2gx
dt R
Separînd variabilele, avem
dx r2 q
√ = − 2 0, 3 · 2gdt
2 x R
Integrînd, obţinem
q r2 q q
x (t) = − 2 0, 3 · 2g · t + x (0)
R
Ne interesează valoarea lui t pentru care x (t) = 0, adică

r2 q q
0=− 0, 3 · 2g · t + x (0),
R2
din care deducem
q
√
x (0) · R2 1, 5 · (0.5)2
t= √ = √ = 365, 15 ' 6 min 5 s
0, 3 · 2g · r2 (0.3) · 20 · (0.025)2
Exemplul 9
Un glonţ cu viteza de 400 m/s trece printr-un perete de grosime h = 20 cm
şi continuă mişcarea cu viteza de 100 m/s. Considerînd că rezistenţa peretelui este
proporţională cu pătratul vitezei glonţului, găsiţi timpul de trecere prin perete.
 25

Rezolvare: Procesul este dirijat de ecuaţia

dv
m = −kv2
dt
dv
Condiţia iniţială este v (0) = 400. Separînd variabilele, avem m 2 = −kdt. Integrînd,
v
m
obţinem − = −kt + C, unde C este o constantă arbitrară. Condiţia iniţială ne dă
v
m m m
C=− , deci soluţia devine = kt + , din care deducem
400 v 400
m
v (t) = m
kt +
400
Notînd cu x (t) spaţiul parcurs de glonţ de la momentul impactului cu peretele
pânâ la momentul t, avem
dx (t) m
= v (t) = m
dt kt +
400
Integrînd, obţinem µ ¶
m m
x (t) = ln kt + + C1 ,
k 400
unde C1 este o constantă arbitrară. µ ¶
m m
Condiţia iniţială x (0) = 0, ne dă C1 = − ln , iar soluţia devine
k 400
m à !
m kt + 400 m 400kt
x (t) = ln m = ln +1
k k m
400
Fie t1 momentul cu proprietăţile: x (t1 ) = h şi v (t1 ) = 100. Rezultă
à !
m 400kt1 m
ln + 1 = 0, 2; m = 100
k m kt1 +
400
400kt1
Din ultima relaţie rezultă + 1 = 4. Înlocuind în prima relaţie, obţinem
m
m 400kt1
ln 4 = 0, 2. Revenind la + 1 = 4, deducem
k m
3 m 3 0, 2
t1 = · = · = 0, 001082025 secunde.
400 k 400 ln 4
Exemplul 10
26

O substanţă trece din starea solidă în starea gazoasă cu o viteză proporţională

cu aria expusă (constanta de proporţionalitate fiind k > 0). Să se studieze evoluţia
razei unei bile din acea substanţă, dacă la momentul iniţial raza bilei era r0 .
Rezolvare: Fie r (t) raza bilei aflate în stare solidă la momentul t şi ρ den-
sitatea substanţei respective. Cantitatea de substanţă în stare solidă la momentul t
este 4π3
r3 (t) ρ, iar viteza de evaporare este v (t) = 4πr2 (t) k. În intervalul de timp
[t, t + ∆t] avem
4π 3 4π 3 4π 3
r (t + ∆t) ρ ' r (t) ρ − v (t) ∆t = r (t) ρ − 4πr2 (t) k∆t
3 3 3
Simplificînd calculele, obţinem

r3 (t + ∆t) − r3 (t)
ρ ' −3r2 (t) k
∆t
Trecînd la limită, obţinem

dr (t)
3r2 (t) ρ = −3r2 (t) k
dt
Simplificînd, obţinem ecuaţia diferenţială a procesului:

dr (t) k
=−
dt ρ
k
Integrînd, obţinem soluţia r (t) = − t + r0 .
ρ