IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing.

Johan Neuner

7. Măsurarea indirectă a distanţelor

7.1 Măsurarea paralactică a distanţelor

Principiul de determinare paralactică a distanţelor constă în măsurarea unghiului

orizontal sub care se vede o miră orizontală de lungime constantă, în punctul vizat, cu un
teodolit de precizie.
Se consideră o miră orizontală AC şi centrul de vizare O a lunetei unui teodolit.
Orientăm mira AC astfel ca ea să fie perpendiculară pe axa de vizare a lunetei. Proiectăm
AC în ac pe planul orizontal care trece prin punctul O. Liniile de vizare OA şi OC se
proiectează în Oa şi Oc, iar înălţimea OH a triunghiului isoscel AOC se proiecteaza în Oh .
Unghiul care se măsoară cu teodolitul, este unghiul diedru aOc =  . Dacă “b” este
lungimea mirei orizontale AC vom avea:
b 
 D  tg
2 2
1 
de unde : D  b  ctg (7.1)
2 2

Cu relaţia de mai sus se determină distanţa între A şi H redusă la orizont. În general


b = 2 m, astfel că: D  ctg (7.2)
2

Prin urmare, este suficient să aflăm cotangenta unghiului paralactic  măsurat

precis cu teodolitul pentru a determina valoarea distanţei D. Această metodă de
determinare a distanţei nu necesită deci nici un instrument special, în afară de o miră
prevăzută cu un vizor în centrul său, pentru asigurarea perpendicularitaţii sale pe dreapta
OH.

Figura 7.1 – Principiul măsurării paralactice a distanţelor

1
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

Cu toate că principiul care stă la baza acestui instrument este foarte simplu şi
cunoscut de multă vreme, el nu a putut să fie aplicat în practică decât odată cu
perfecţionarea instrumentelor de măsurat unghiuri cu precizie ridicată.

Determinarea distanţei orizontale folosind mira orizontală de invar BALA

- se instalează în staţie teodolitul de precizie, într-o extremitate a distanţei de

măsurat;
- se instalează în staţie, la celălalt capăt al distanţei mira BALA, se
orizontalizează şi se orientează perpendicular pe direcţia de vizare;
- se măsoară cu teodolitul de precizie unghiul paralactic  dintre mărcile M1 şi M2
de la extremităţile mirei, în cele două poziţii ale lunetei;
- se calculează distanţa prin calcularea ctg  /2.

Figura 7.2 Principiul determinării distanţei

Erorile la măsurarea paralactică a unei distanţe

Eroarea de măsurare a distanţei este la rândul ei în funcţie de următoarele erori:

1) eroarea lungimii b a mirei;
2) eroarea de măsurare a unghiului  cu teodolitul;
3) eroarea de perpendicularitate a mirei pe axa de vizare a teodolitului;
4) eroarea de orizontalitate a mirei.
Influenta acestor erori se studiază succesiv şi independent una de cealaltă în
măsurarea distanţei.

Eroarea datorată lungimii b între reperele mirei

Pornim de la diferenţierea relaţiei lui D considerând unghiul  ca o constantă şi

obţinem:
1 
dD  ctg db (7.3)
2 2
Dar ctg(  /2) = 2D/b, astfel că înlocuind în relaţia de sus vom avea:
D
dD  db (7.4)
b

2
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

dD db
sau sub forma de eroare relativă:  . (7.5)
D b
Dacă se impune măsurarea distanţelor cu o eroare relativă de 1/20 000 rezultă că
fixarea reperilor pentru o miră de 2m trebuie să se realizeze cu o eroare de  0.1 mm:

dD 1
db  b   2000  0.1mm
D 20000

Constructorii reuşesc să realizeze această precizie în fixarea reperilor mirei, astfel

că pentru această eroare rezultă următoarele valori:
D = 50 m dD = 2.5 mm
D = 100 m dD = 5.0 mm
D = 200 m dD = 10.0 mm

Eroarea datorată măsurării unghiului paralactic cu teodolitul

Această eroare o legăm de eroarea relativă în măsurarea distanţelor, eroare ce nu

este constantă pentru aceeaşi eroare de măsurare a unghiului  . Ea este o funcţie de
lungimea măsurată.
b 1
dD     d (7.6)
4 2 
sin
2

1 1 
Unghiul  fiind mic se poate face aproximaţia:   ctg
  2
sin tg
2 2
 2D
Întrucât ctg  rezultă:
2 b
D2
dD    d (7.7)
b
Se remarcă că, eroarea datorată măsurării unghiului paralactic este periculoasă, ea
fiind direct proporţională cu patratul distanţei. Se impune deci, o atenţie deosebită în
precizia de măsurare a unghiului paralactic  .
Dacă vom considera baza b = 2 m şi impunem, ca în cazul precedent, o eroare
relativă de 1/20000, rezultă că unghiul  trebuie să fie măsurat cu o eroare de
dD b
d   , pentru:
D D
D = 25 m d = 3cc
D = 100 m d = 0.64cc
D = 200 m d = 0.31cc

În practică, în general măsurăm unghiul  cu o eroare medie de  3cc pentru

lungimi până la 100 m. În această situaţie, eroarea de măsurare a distanţei conform
relaţiilor de mai sus, va fi pentru:

D = 25 m dD = 1.5 mm dD/D  1/16.500

D = 50 m dD = 5.9 mm dD/D  1/ 8.500

3
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

D = 100 m dD = 23.6 mm dD/D  1/ 4.200

D = 200 m dD = 94.5 mm dD/D  1/ 2.100

Eroare datorată măsurării unghiului  crescând cu pătratul distanţei, vor trebui să

se utilizeze portei cu atât mai scurte cu cât dorim o mai mare precizie.

Influenta neperpendicularităţii mirei pe axa de vizare a lunetei teodolitului

Eroarea de neperpendicularitate a bazei pe axa de vizare are ca efect o eroare în

măsurarea unghiului paralactic  , în sensul că, unghiul măsurat va fi  ' care este
sistematic mai mic decât unghiul  . Din figura de mai jos se remarcă:
b b
cos   cos   b' ; deci : b'  b  cos 
2 2
Eroarea comisă asupra unghiului  este dată de relaţia:
b 2
d    (7.8)
D 2
şi indiferent de semnul lui  (A’ situat în urma sau înaintea lui A) d este întotdeauna
negativ. Deci unghiul ’ măsurat va fi mai mic decât unghiul  real; astfel obţinem:
D 2
dD  (7.9)
2
Defectul de perpendicularitate a mire în raport cu axa de vizare are deci un caracter
sistematic, antrenând o eroare întotdeuna pozitivă asupra distanţei D. Totodată acest
caracter sistematic este atenuat de faptul că eroarea comisă este de al doilea ordin de
2dD
micime în , deci:  cc   cc
D
Considerând o eroare relativă în măsurarea distanţelor de 1/20000 va rezulta o
eroare de neperpendicularitate   64c.

Figura 7.3 Eroarea de neperpendicularitate a mirei pe axa de vizare

4
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

Rezultă că pentru asigurarea unei erori relative de măsurare de 1/20000, este

necesar ca devierea mirei de la normală să nu depaşească 0.64 g . Se vede că această
eroare este neglijabilă în comparaţie cu eroarea de măsurare a unghiului  analizata mai
înainte.

Influenţa neorizontalităţii mirei

Eroarea de neorizontalitate se demonstrează în mod asemănător şi este egală ca

valoare cu eroarea de perpendicularitate. Oricare ar fi semnul lui , eroarea d este în mod
constant negativă.
b 2
Ştiind că d    vom obţine mărimea erorii în măsurarea distanţelor:
D 2

D 2
dD  (7.10)
2
Defectul de orizontalitate a mirei are, deci, de asemenea, un caracter sistematic,
antrenând o eroare întotdeuna pozitivă asupra distanţei D. Totodată acest sistematism
este atenuat datorită faptului că eroarea comisă este de al doilea ordin de micime în .

Rămâne aşadar eroarea de măsurare a unghiului paralactic  ca o eroare

preponderentă care antrenează asupra distanţei o eroare ce creşte cu pătratul distanţei
măsurate. Prin analogie cu eroarea de perpendicularitate, va rezulta că pentru o eroare
relativă de minimum 1/20000 este suficientă orizontalitatea mirei cu o eroare de 0.64g ,
ceea ce practic se poate realiza uşor cu o nivelă sferică.

Figura 7.4 Eroarea de neorizontalitate a mirei

Instrumente - mire orizontale de invar de 2 m

Pornind de la principiul simplu al metodei şi de la precizia mare care se poate

obţine în masurarea paralactică a distanţelor, diverse firme constructoare au realizat o
miră orizontală de invar de o lungime aproape constantă în intervalele de temperatură în
care se lucrează practic pe teren, eliminindu-se astfel corecţiile de temperatura.

5
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

Mira de invar BALA de 2 m (C. Zeiss-Jena)

Mira este formată din două tuburi de metal uşor, în interior fiind fixate bare de invar
sub o tensiune constantă prin intermediul unor resorturi. Cele două tuburi se fixează într-o
piesă centrală ce nu este de invar, dar este prevăzută cu o compensare în ceea ce
priveşte dilataţia termică. Intervalul între mărcile de vizare de la capete fixate pe barele de
invar este de 2 m. Piesa centrală posedă la distanaţa de 1 m un reper de vizare
romboidală, ce se găseşte pe verticala punctului utilizat ca semnal la măsurarea
unghiurilor orizontale.

7.2 Tahimetre electronice

7.2.1 Radiaţii electromagnetice

Undele electromagnetice utilizate în Măsurarea Electronică a Distanţelor (MED)

sunt generate de un element oscilant. Ca rezultat al acestei oscilaţii se obţine o undă
electromagnetică de frecvenţă "f" şi lungime de undă "  " care se propagă cu viteza luminii
“c”. Între aceste mărimi există relaţia:
c
 (7.11)
f
Putem să ne imaginăm unda electromagnetică ca o undă sinusoidală, care din
punct de vedere matematic poate fi exprimată funcţie de timpul "t" şi a spaţiului de
propagare "x" sub forma:
 x
y  A  sin 2  f   t   (7.12)
 c
Dacă considerăm unda electromagnetică la un moment dat, de exemplu t = 0 şi
luăm în considerare că c    f , rezultă:

 2  x   x
y  A  sin   A  sin 2  f   (7.13)
    c

unde:
- A = amplitudinea
- c = viteza de propagare a undei electromagnetice în vid.

Dacă considerăm x = 0, rezultă relaţia generală:

y  A  sin 2  f  t (7.14)

Amplitudinea A este o măsură pentru puterea semnalului electromagnetic. Viteza

de propagare "c" este dependentă de mediul în care se propagă unda şi de lungimea de
undă. Există relaţia:

c0
c (7.15)
n

6
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

unde: c0 = 299 792 458 m/s este viteza luminii în vid şi considerată o constantă universală.
Pornind de la aceasta, în 1982 CGPM (Conférence Général des Poids et Mesures) a
stabilit noua definiţie a metrului: Metrul este lungimea pe care o străbate lumina în vid în
intervalul de 1 / 299 792 458 secunde. În orice alt mediu viteza luminii "c" este mai mică
decât viteza luminii în vid c0. Relaţia dintre cele două viteze este descris de indicele de
refracţie n = c0 / c. În situaţia MED, undele electromagnetice se propagă prin atmosferă,
indicele de refracţie fiind o funcţie dependentă de presiunea "p", de temperatura "t", de
presiunea vaporilor de apă "e" din atmosferă şi de lungimea de undă “  ”:

n = n (p,t,e,  ) (7.16)

După cum s-a arătat, lungimea de undă  , folosită în MED pentru determinarea
distanţelor, este dependentă de frecvenţa "f" şi de viteza de propagare "c", fapt pentru
care determinarea parametrilor p, t, şi e, este absolut necesară.
Spectrul radiaţiei electromagnetice acoperă domeniul de la radiaţiile cosmice cu
lungimi de undă extrem de scurte, până la undele radio cu lungimi de undă de câţiva
kilometri.
În acest spectru există două ferestre, pentru care atmosfera este un mediu de
propagare relativ bun. Prima fereastră se află în zona luminii vizibile şi a radiaţiei infraroşie
cu lungime de undă mică 0,4 μm    1,3 μm. A doua fereastră se află în domeniul
undelor radio cu  > 8 mm. În MED totul se rezumă la aceste două ferestre. Aparatele
care folosesc unde electromagnetice din prima fereastră se numesc "aparate electrooptice
sau telemetre electrooptice", iar cele care operează cu unde electromagnetice din cea dea
doua fereastră se numesc "aparate cu microunde sau radiometre".

Figura 7.5 Spectrul frecvenţelor radiaţiei electromagnetice

7
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

Undele electromagnetice care străbat atmosfera sunt însă supuse şi fenomenului

de dispersie datorită impurităţilor din atmosferă (praf, molecule de gaz, picături de apă
etc.). Dacă o sursă de unde electromagnetice emite o undă de intensitate I0 , după
parcurgerea unei distanţe D prin atmosferă aceasta mai are doar intensitatea:

I  I 0  e z  D (7.17)

Coeficientul de absorbţie "z" şi prin acesta diminuarea puterii semnalului este cu

atât mai mare, cu cât particulele absorbante şi de refracţie sunt mai numeroase pe
unitatea de volum. Ca valoare estimativă avem:

1
z (7.18)
4

Cu cât lungimea de undă este mai mare cu atât coeficientul "z" este mai redus.
Rezultă că aparatele care operează cu unde infraroşii pot măsura distanţe mult mai mari
decât cele care operează cu unde din spectrul vizibil.
Nu numai dispersia şi absorbţia conduc la slăbirea intensităţii semnalului, ci şi
divergenţa fascicolului de unde. Unghiul de divergenţă φ al fasciculului de unde este dat
de relaţia:

d
 (7.19)
f

cu d - diametrul fasciolului şi f - distanţa focală a dispozitivelor optice emitente.

Datorită unghiului de divergenţă, intensitatea pe unitatea de suprafaţă scade odată

cu creşterea distanţei, întrucât se măreşte suprafaţa secţiunii fasciculului. Suprafaţa
secţiunii creşte proporţional cu patratul distanţei conform relaţiei:

 
S     D2  (7.20)
2 

Intensitatea I' faţă de intensitatea iniţială I0 va descreşte conform:

I0
I ' (7.21)
  D2
2

La un unghi de divergenţă φ = 5' (ca o valoare medie pentru aparatele moderne)

suprafaţa secţiunii fasciculului la 5 km depărtare de sursa emitentă este de 41,5 m 2. O
prismă reflector situată la această distanţă, care are un diametru b = 5 cm şi o suprafaţă
1
reflectorizantă de 0,002 m2 poate să reflecte doar din energia semnalului emis. De
20000
la această fracţiune de energie doar o parte va ajunge înapoi la sursa emitentă, întrucât şi
b
fascicolul reflectat posedă un unghi de divergenţă  '  , suprafaţa secţiunii fasciculului
D
fiind din nou mai mare decât suprafaţa dispozitivului de recepţie. Suplimentar mai apare şi
fenomenul de difracţie şi absorbţie a atmosferei.

8
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

Pentru a facilita măsurarea distanţelor mari, este necesar ca intensitatea semnalului

emis să fie cât mai mare şi unghiul de divergenţă al dispozitivelor optice cât mai mic. O
mărire a diametrului prismelor de reflecţie nu este o soluţie benefică, întrucât se măreşte şi
unghiul de divergenţă φ'. Rezultate mult mai bune se obţin cu ajutorul seturilor de prisme,
montate astfel încât să formeze un reflector compus.

Figura 7.6 Divergenţa radiaţiei la măsurarea electronică a distanţelor

Pentru a putea măsura distanţe mari cu aparate electrooptice este necesar ca

lungimea de undă a semanlului să fie mică. Semnalele folosite la măsurarea distanţelor
sunt însă în esenţă cu lungime de undă mare şi se află în domeniul [dm] sau chiar [km].
Aceste semnale trebuie modulate pe semnalele cu lungime de undă mică. Semnalele cu
lungime de undă mică se folosesc deci ca unde purtătoare pentru semnalele cu lungime
de undă mare, pe care se realizează măsurătorile. Există în special două posibilităţi pentru
modularea semnalelor purtătoare:

- modulaţie în amplitudine;
- modulaţia în frecvenţă.

În MED se foloseşte preponderent modulaţia în amplitudine. Unda purtătoare

nemodulată poate fi exprimată prin realţia:

yP  AP  sin 2  f P  t (7.22)

iar unda modulată:

yM  AM  sin 2  f M  t (7.23)

Unda purtătoare supusă modulaţiei de amplitudine va putea fi reprezentată prin

realţia:

y A   AP  AM  sin 2  f M  t   sin 2  f P  t (7.24)

Unda purtătoare este deci doar "mijlocul de transport" pentru unda pe care se fac

9
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

de fapt măsurătorile. Distanţa până la care se poate măsura, viteza de propagare şi

divergenţa semanlului depind deci numai de unda purtătoare. Deşi măsurătoarea se
efectuează cu unde care au lungimea de undă mare, pot fi exploatate toate proprietăţile de
la undele din spectrul vizibil şi infraroşu.

7.2.2 Principii utilizate la măsurarea electrooptică a distanţelor

Pornind de la realizările tehnice de astăzi, un utilizator al unui telemetru electrooptic

în cele mai multe situaţii nu este familiarizat cu procesele complexe care se derulează într-
un astfel de instrument. Utilizarea acestor instrumente este destul de simplă, chiar şi
pentru un nespecialist, iar principiile după care funcţionează rămân de regulă
necunoscute. Chiar dacă se consideră că aceste instrumente au ajuns la o anumită
maturitate, ele nu pot evita producerea anumitori erori sistematice şi accidentale. Fără
cunoaşterea principiului de măsurare nu pot fi luate măsuri pentru combaterea apariţiei
acestor erori sau reducerea influenţei acestora.
Principiul de măsurare este relativ simplu. Toate aparatele emit o undă
electromagnetică de la un emiţător spre un reflector, care după reflecţie ajunge la un
receptor şi ulterior este prelucrată. Preponderent se folosesc unde electromagnetice cu
lungimea de undă 0,5 μm - 1,0 μm. Două principii de măsurare folosesc unda emisă şi ca
semnal pe care se face măsurătoarea. Un al treilea principiu modulează unda emisă,
suprapunând acesteia un alt semnal pe care se execută măsurătoarea. Pot fi astfel
enumerate următoarele procedee:
- procedeul cu impulsuri, la care emiţătorul emite în fracţiuni foarte scurte de timp,
iar fasciculul serviind şi la măsurarea distanţei;
- procedeul prin interferenţă, semnalul emis este folosit şi ca semnal pe care se
face măsurătoarea;
- procedeul fazic, semnalului continuu emis, i se modulează un semnal pe care se
face măsurătorea.
În prezent cel mai des utilizat procedeu este cel fazic.

7.2.3 Procedeul cu impulsuri

Măsurarea distanţei se bazează pe determinarea timpului de propagare conform

figurii 7.5.

Figura 7.7 Principiul procedeului cu impuls

Dacă se măsoară timpul de propagare "t" al unui impuls, care străbate distanţa
emiţător-reflector şi înapoi, atunci se poate obţine direct distanţa căutată "D", conform:

c0
D t (7.25)
2n

10
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

cu: c0 - viteza luminii în vid = 299 792 458 m/s;

n - indicele de refracţie al atmosferei

Cu viteza de propagare a semnalului c = c0 / n , rezultă:

c t
D (7.26)
2

Impulsurile sunt generate de dioada emiţătorului şi au o durată de cca. 10 ns (1 ns

-9
= 10 s). Durata impulsului corespunde unei ferestre de 3m. Măsurarea timpului de
propagare se realizează cu ajuroul unui contor electronic.

Figura 7.8 Principiul măsurării timpului

La emiterea impulsului, o mică parte a acestuia este deviată pe receptor, care pune
în funcţiune contorul. Contorul înregeistrează atâta timp, până când semnalul reflectat de
reflector stopează înregistrarea. Viteza luminii având o valoare foarte mare, se pun condiţii
deosebite la cerinţele de precizie pentru măsurarea timpului de propagare. Pornind de la
c t 2D
relaţia D  , iar t  , rezultă pentru precizia de măsurare a timpului "st" la o precizie
2 c
pentru măsurarea distanţei “sD “, dată a priori:

2
st   sD (7.27)
c

Dacă distanţa trebuie măsurată cu o precizie de ± 5 mm, rezultă şi cerinţa

preciziei de determinare a timpului de propagare st = ± 0,33 10-10 s = 0,033 ns. De
remarcat este faptul, că cerinţele de precizie foarte ridicate pentru măsurarea timpului de
propagare sunt independente de distanţă. Pentru a răspunde la cerinţele de precizie
foarte ridicate pentru măsurarea timpului de propagare, la instumentele geodezice se
folosec două procedee: procedeul digital şi analog-digital.
La aparatele cu măsurarea digitală a timpului de propagare, se folosesc oscilatoare
cu frecvenţă foarte mare de 300 MHz. Impulsul emis (impulsul de start) porneşte
oscilatorul, care contorizează tactul până când impulsul reflectat de reflector închide
(impulsul de stop) opreşte contorizarea. Oscilaţiile contorizate pe durata timpului de
propagare corespund distanţei parcurse de undă. Cu acestă tehnică a frecvenţei ridicate
se ajunge la o rezoluţie în domeniul decimetric. Prin numeroasele măsurători repetate şi
efectuarea mediilor, creşte potenţialul de precizie până în domeniul milimetric.

11
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

Măsurarea analog-digitală a timpului a fost aplicată la Distomat Di 3000 al firmei

Wild, măsurătoarea fiind realizată cu un oscilator cu o frecvenţă de 15 MHz. Pe durata
timpului de propagare este contorizat numărul "n" al oscilaţiilor complete. Nu sunt
măsurate fracţiunile dintr-o oscilaţie Ta şi Te. Dacă frecvenţa este de 15 MHz, rezultă că,
rezoluţia în măsurarea distanţei este de 10 m, care trebuie evident îmbunătăţită. Pentru a
determina întregul interval al timpului de propagare:

t  Ta  n  T  Te (7.28)

valorile Ta şi Te sunt obţinute prin intermediul unui traductor tensiune-timp de rezoluţie

foarte mare. Un traductor tensiune-timp este în esenţă un condensator prin care în
perioadele Ta şi Te trece un curent continu. Tensiunea care ia naştere în condensator este
o măsură pentru timpul Ta şi Te.

Figura 7.9

Acest procedeu analog-digital permite o rezoluţie în domeniul milimetric deja de la o

singură măsurătoare. La acest procedeu, pentru creşterea rezoluţie, sunt generate şi
prelucrate într-un interval de timp un număr mare de impulsuri. Frcevenţa de generare a
acestor impulsuri este şi ea limitată. Pentru a efectua o măsurătoare univocă, este
necesar ca impulsul emis să fie recepţionat şi prelucrat, înainte de emiterea unui nou
impuls. Dacă dorim de exemplu măsurarea unei distanţe de 50 km, impulsul trebuie să
parcurgă 100 km, iar timpul de propagare necesar ar trebui să fie de 0,3 ms. Teoretic ar
putea fi executate deci 3000 de măsurători pe secundă.
La aparatul DI 3000 intervalul dintre două impulsuri a fost stabilit de exemplu la 0,5
ms. Există deci posibilitatea măsurării a 2000 de distanţă pe secundă, iar o măsurătoare
univocă poate fi realizată până la 75 km. Rezoluţia la acest aparat este în domeniul 0,1
mm. O creştere a rezoluţiei, în special pentru distanţe mai mari de 1 km este lipsită de
sens, întrucât erorile generate de parametrii atmosferici sunt mult mai mari decât rezoluţia
instrumentului.
Avantaje ale procedeului cu impulsuri:
- pot fi realizate măsurători univoce, cu rezoluţii foarte mari, în intervale de timp
scurte;
- pot fi măsurate distanţe mari întrucât impulsurile au o energie destul de ridicată;
- energia impulsurilor fiind ridicată, există posibilitatea măsurării unor distanţe
reduse fără refelector special, chiar spre obiecte inaccesibile din teren;
Dezavantaje ale procedeului cu impulsuri:
- datorită anumitor motive de securitate, energia impulsului nu poate fi mărită peste

12
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

limite admisibile;
- sunt necesare realizări tehnice deosebite, pentru a putea cuprinde influenţa
parametrilor atmosferici asupra impulsului generat.

7.2.4 Procedeul cu interferenţă

Prin inteferneţă se înţelege aici suprapunerea a două unde luminoase de aceeaşi

lungime de undă. Generarea celor două unde luminoase este realizată cu un laser, a cărui
radiaţie coerentă (cu frecvenţă constantă şi faze egale) este descompusă de un
inteferometru în două raze de aceeaşi intensitate. Dacă aceste două raze parcurg drumuri
optice diferite şi ulterior sunt corelate prin suprapunere, ele se vor amplifica sau diminua
funcţie de diferenţa de fază între ele.

Figura 7.10 Principiul procedeului cu interferenţă

Dacă ambele semnale au aceeaşi fază, se obţine cea mai mare amplificare, iar
dacă ele sunt defazate cu λ/2 ele se anulează.
Diferenţa de fază depinde deci de drumul optic pe care l-au parcurs cele două raze.
Dacă ambele raze sunt dirijate spre un fotodetector şi se variază continuu drumul optic al
uneia dintre raze, fotodetectorul va înregistra o serie de alternanţe întunecat-luminos.
Numărul alternanţelor întunecat-luminos reprezintă o măsură pentru variaţia distanţei.
Acest procedeu este utilizat la interferometrul Michelson. Aici lumina coerentă de lungime
de undă λ, emisă de un laser, este descompusă de un interferometru în două radiaţii, una
dintre ele fiind dirijată spre un reflector fix în spaţiu, iar cealaltă spre un reflector mobil.
Razele reflectate sunt recepţionate de acelaşi interferometru unde sunt suprapuse şi
dirijate spre un fotodetector.
Considerăm pentru început că, cele două semnale luminoase care ajung la
fotodector au aceeaşi fază. Fotodectorul va oferi o tensiune maximă, corespunzător
luminozităţi maxime obţinută din suprapunerea celor două semnale. Dacă reflectorul mobil
se va deplasa cu o valoare λ/4, semnalul al doilea va parcurge un drum optic mai lung cu
λ/2. Compunerea celor două semnale în fotodector va genera o anulare a semnalului
compus, întrucât cele două semnale sunt defazate cu λ/2. La o nouă deplasare a
reflectorului mobil cu λ/4, va apare din nou un maxim de luminozitate deci şi de tensiune.
Dacă aceste variaţii de maxime N sunt contorizate, rezultă pentru deplasarea totală a
reflectorului mobil:


DN (7.29)
2

Rezoluţia acestui procedeu este deci de λ/2. La o lungime de undă de λ=0,6 μm

13
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

rezultă deci o rezoluţie de 0,3 μm. Chiar şi această rezoluţie poate fi mărită prin interpolare
electronică.
Acest principiu relativ simplu prezintă în realizarea practică două mari dezavantaje:
- pentru realizarea interferenţei sunt necesare reglaje de precizie deosebit de
ridicate;
- la acest procedeu nu se obţin informaţii referitoare la direcţia de deplasare a
reflectorului mobil.
Aceste două inconveniente pot fi eliminate, dacă sunt emise două semnale de
frecvenţe diferite f1 şi f2, respectiv cu lungimile de undă λ1 şi λ2 . Intern în instrument, prin
suprapunerea frecvenţelor se formează diferenţa frecvenţelor Δf = f 1 - f2, care sunt
contorizate de un contor. Semnalele de frecvenţă f 1 şi f2 sunt generate de un
interferometru cu polarizare, care descompune lumina emisă de un laser în cele două
componente. Semnalul de frecvenţă f1 este dirijat spre o prismă fixă, iar semnalul de
frecvenţă f2 este dirijat spre o prismă mobilă. Cele două semnale reflectate ajung în
inteferometru, unde sunt compuse şi dirijate spre un fotodetector, care oferă de asemenea
rezultatul Δf = f1 - f2.
Acest procedeu asigură o rezoluţie superioară, care poate fi mărită până la 0,01
μm, însă numai pentru distanţe foarte scurte, întrucât parametrii atmosferici influenţează şi
aici hotărâtor rezultatul.
La o distanţă de până la 50 m se poate atinge o precizie de 5 ·10-7 m.
Avantajele procedeului interferometric:
- este metoda cea mai precisă pentru măsurarea distanţelor;
- este metoda cu rezoluţia cea mai ridicata pentru măsurarea distanţelor.
Dezavantajele procedeului interferometric:
- această tehnică necesită aparatură foarte costisitoare, iar măsurătoarea în sine
este foarte laborioasă;
- procedeul poate fi utilizat numai dacă reflectorul mobil se deplasează riguros în
lungul axei optice a laserului;
- procedeul se poate aplica raţional numai pentru lungimi de 50 m.
Se obsrevă, că acest procedeu nu este aplicabil în practica geodezică, fiind mai
mult folosit în laboratoare de calibrare şi etalonare.

7.2.5 Procedeul fazic

La acest procedeu, o undă purtătoare este modulată cu un semnal sinusoidal.

Semnalul astfel modulat serveşte la măsurarea distanţelor. Frecvenţa de modulare este a
priori fixată şi se consideră stabilă, astfel încât lungimea de undă a semnalului modulat va
fi:
c
 (7.30)
f

Unda modulată este emisă pe direcţia unui reflector, care reflectă semnalul înapoi
la un receptor. După parcurgerea distanţei dus-întros, unda reflectată va fi defazată faţă
de cea emisă.
Dublul distanţei (2D) va fi compusă dintr-un multiplu N de lungimi de undă λ a undei
modulate şi diferenţa de fază Δλ:

2D  N     (7.31)

14
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

 
DN  (7.32)
2 2

Figura 7.11 Principiul procedeului fazic

Trebuie deci determinate fracţiunile de lungimi de undă Δλ şi numărul total de

lungimi de undă N.
Intr-o primă fază se determină fracţiunea de lungime de undă Δλ prin măsurarea
diferenţei de fază dintre semnalul emis şi cel reflectat.

Figura 7.12 Modul de măsurare

Ecuaţia semnalul emis are forma:

y A  A  sin   t (7. 33)

iar a semanlul recepţionat:

y R  A  sin (  t   2D ) (7.34)

Semnalul recepţionat este deci defazat faţă de cel emis cu valoarea:

 2 D  N  2   . Aici 2π corespunde unei lungimi de undă complete. Detectorul de fază
poate determina din diferenţa de fază φ2D doar componenta Δφ. Cu aceasta se poate
calcula Δλ cu realţia:


   (7.35)
2

15
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

Prin determinarea fracţiunii de lungime de undă Δλ măsurătoarea nu este încă

univocă, întrucât numărul întreg de lungimi de undă N este încă necunoscut. Un rezultat
univoc ar putea fi obţinut doar dacă lungimea de undă ar fi mai mare decât dublul distanţei
de măsurat. În această situaţie mărimea Δλ ar corespunde cu lungimea distanţei
1 1
măsurate. Rezoluţia la procedeul fazic fiind însă doar în limita de până la din
5000 10000
lungimea de undă, rezultă o precizie foarte scăzută. La o lungime de undă de 10 km,
precizia de determinare a distanţei ar fi limitată la 1 respectiv 2 m, deci ar fi posibilă doar
determinarea unei distanţe aproximative. Dacă se doreşte o precizie superioară trebuie
lucrat practic cu două lungimi de undă, una pentru determinarea valorii aproximative şi alta
pentru măsurătoarea de precizie. Măsurătoarea de precizie cu o lungime de undă scurtă
λ1 ar oferi prin rezoluţia Δλ1 rezultatul dorit. Valoarea Δλ2 al măsurătorii grosiere cu
lungimea de undă λ2, (cu λ2 > 2D) serveşte în această situaţie doar la determinarea
numărului întreg de lungimi de undă N pentru λ1. Pentru distanţa căutată vom putea scrie
relaţiile:

2D  N  1  1 şi 2D  2 (7.36)

de unde rezultă:

2  1
N (7.37)
1

Pentru N se va rotunji rezultatul la un număr întreg, ştiindu-se că acesta trebuie să

fie un număr întreg.
La aparatele moderne compunerea măsurătorii grosiere şi a celei fine este realizată
în aparat de un microprocesor.
Pentru determinarea diferenţei de fază sunt utilizate în prezent trei tehnici diferite:
- măsurarea analogică a fazei;
- măsurarea fazei cu frecvenţă de modulaţie variabilă;
- măsurarea digitală a fazei.

Avantajele procedeului fazic sunt:

- este un procedeu bine testat si maturizat, utilizat astăzi la foarte multe tahimetre
electronice, fiind asigurat in acealasi timp si un preţ de cost accesibil;
- procedeul nu este sensibil la intreruperea temporara a undei;

Dezavantaje:
- o măsurătoare univocă nu este posibilă cu un singur semnal deci cu o singură
lungime de undă;
- spre deosebire de celelalte procedee, aici este nevoie de o optică complexă şi
sofisticată;
- alimentarea cu energie necesită baterii puternice şi durabile.

Exemple de realizări tehnice:

 
DN  (7.38)
2 2

16
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

N – numărul întreg de lungimi de undă;

Δλ - fracţiune de lungime de undă.

Dacă se notează:
 
U şi R (7.39)
2 2
relaţia devine:
D = N ·U + R

Pentru a fixa N, sunt necesare frecvenţe suplimentare, astfel încât avem situaţia:

f1 → D = N1 U1 + R1
f2 → D = N2 U2 + R2
f3 → D = N3 U3 + R3
------------------------
fn → D = Nn Un + Rn

Fracţiunile de fază Ri sunt măsurate în aparat cu un fazmetru şi devin cunoscute.

Sistemul de ecuaţii nu poate fi rezolvat, întrucât dispunem de “n” ecuaţii cu “n+1"
necunosute (D şi respectiv Ni).

Posibilităţi de rezolvare:

1. Se alege U1 astfel încât să fie mai mare decât D

N1 = 0
D = R1

însă D va avea numai o valoare grosieră, întrucât rezoluţia este limitată. Dacă U 1
este de câţiva kilometri, precizia de măsurare este de ordinul metrilor. O măsuratoare mai
precisă poate fi obtinuta numai prin folosirea de măsuratori suplimentare pe alte frecvenţe.
Pentru exemplul de mai jos primele trei măsuratori reprezintă măsuratori grosiere,
măsurătoarea fină rezultând din măsurătoarea a 4-a.

Frecvenţa Scara Citirea la Valoarea

fazmetru reziduală R
f (KHz) U (m) (m)
A
R=A ·U
Masuratoarea 1 15 10 000 0,622 6220
Masuratoarea 2 150 1 000 0,216 | 216
Masuratoarea 3 1 500 100 0,156 | | 15,6
Masuratoarea 4 15 000 10 0,573 | | | 5,73
6215,73
.

La multe aparate electrooptice pentru distante scurte, sunt suficiente două

frecvenţe.

17
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

f1 → D = N1 U1 + R1
f2 → D = N2 U2 + R2

Dacă se alege U1 = 0, rezulta valoarea grosiera: D  R1

şi cu: D  N 2  U 2  R2  R1
Rezultă:

R1  R2
N2  (7.40)
U2

Valoarea N2 trebuie rotunjită la valoarea intreagă cea mai apropiată:

 R  R2 
N 2  RND 1  (7.41)
 U2 

Exemplu: U1 = 1000 m, U2 = 10 m

Măsurat: R1 = 743 m, R2 = 2,92 m

 743  2,92 
N  RND   RND 74,008  74
 10 
Rezulta: D = 74 ·10 + 2,92 m = 742,92 m

2. A doua posibilitate constă în alegerea a două frecvenţe f1 şi f2 astfel corelate,

încât N1 şi N2 să satisfacă relaţia simplă:

N2 = N1 +1

Sistemul de ecuaţii se va extinde cu această ecuaţie şi rezultă:

D = N1 U1 + R1
D = N2 U2 + R2
N2 = N1 +1

Condiţia N2 = N1 +1 poate fi realizată, dacă considerăm o frecvenţă iniţială f 0,

pentru care avem ecuaţia:

D = N ·U0 + R

Se măreşte acum frecvenţa în continu, până când fazmetrul arată “0 - zero” pentru
valoarea reziduală R. Această frecvenţă f1 este măsurată.
Cu aceasta valoare avem o nouă scară:
c
U1  (7.42)
2 f1
şi rezultă:

D  N1  U1

18
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner

Dacă se măreşte din nou frecvenţa până când fazmetrul indica valoarea “zero”
obţinem o nouă valoare pentru distanţă:

D  N2  U 2 (7.43)
Întrucât frecvenţa s-a mărit de la f1 la f2 s-a micşorat şi scara de la U1 la U2, astfel
încât U2 este cuprins cu o unitate mai mult în distanţa D decât U1 şi rezultă:

U2
D  N1  U1  ( N1  1)  U 2 sau: N1  (7.44)
U1  U 2 
şi cu relaţia:

c
U
2f

rezultă:

f1 f2
N1  respectiv N2  (7.45)
f 2  f1 f 2  f1

Datorită erorilor la măsurarea frecvenţei valorile pentru N1 şi N2 nu vor rezulta

numere întregi si vor trebuie rotunjite la valoarea întreaga cea mai apropiată. Distanţa va
rezulta conform relaţiilor:

 f1  c  f2  c
D  RND   şi D  RND   (7.46)
f 
 2 1  2 f1
f f 
 2 1  2 f2
f

Exemplu: S-au masurat frecventele f1 = 14,90750 MHz şi f2 = 15,14413 MHz.

Rezultă: U1 = 10, 06205 m si U2 = 9,90483 m respectiv

N1 = RND (62,99920) = 63

D = N1 · U1 = 63 ·10,06205 = 633,909 m şi

D = N2 · U2 = 64 · 9,90438 = 633,909 m

19