Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
IMM – Semestrul II
Cu toate că principiul care stă la baza acestui instrument este foarte simplu şi
cunoscut de multă vreme, el nu a putut să fie aplicat în practică decât odată cu
perfecţionarea instrumentelor de măsurat unghiuri cu precizie ridicată.
2
IMM – Semestrul II
dD 1
db b 2000 0.1mm
D 20000
1 1
Unghiul fiind mic se poate face aproximaţia: ctg
2
sin tg
2 2
2D
Întrucât ctg şi introducând în relaţia (8.6) se obţine:
2 b
D2
dD d (8.7)
b
Se remarcă că, eroarea datorată măsurării unghiului paralactic este periculoasă, ea
fiind direct proporţională cu patratul distanţei. Se impune deci, o atenţie deosebită în
precizia de măsurare a unghiului paralactic .
dD D
d (8.8)
D b
3
IMM – Semestrul II
b' b b
d (1 cos )
D D D
b
sau d 2 sin 2 (8.11)
D 2
2
Unghiul fiind foarte mic, se poate face aproximaţia sin 2
2 4
4
IMM – Semestrul II
acest caracter sistematic este atenuat de faptul că eroarea comisă este de al doilea ordin
2dD
de micime în , deci: cc cc
D
Considerând o eroare relativă în măsurarea distanţelor de 1/20000 va rezulta o
eroare de neperpendicularitate 64c.
În cazul unei înclinări cu un unghi a poziţiei mirei (Figura 8.4) în loc să participe la
măsurarea unghiului paralactic lungimea b=AC a mirei, participă lungimea MN=b' care
reprezintă proiecţia sa pe planul orizontal b' b cos , astfel că rezultatul măsurătorii
reprezintă unghiul ' şi deci vom avea o eroare dD în măsurarea lungimii D.
Notând cu d eroarea de măsurare a unghiului , vom avea d ' .
Unghiurile şi ' fiind mici, eroarea d poate fi exprimată şi sub forma:
b' b b b
d (1 cos ) 2 sin 2
D D D D 2
Asimilând sin , care este mic, cu exprimat în radiani, se va obţine
2 2
b 2
d (8.14)
D 2
Eroarea de neorizontalitate se demonstrează, aşadar, în mod asemănător şi este
egală ca valoare cu eroarea de perpendicularitate. Oricare ar fi semnul lui , eroarea d
este în mod constant negativă.
5
IMM – Semestrul II
Mira este formată din două tuburi de metal uşor, în interior fiind fixate bare de invar
sub o tensiune constantă prin intermediul unor resorturi. Cele două tuburi se fixează într-o
piesă centrală ce nu este de invar, dar este prevăzută cu o compensare în ceea ce
priveşte dilataţia termică.
6
IMM – Semestrul II
2 x x
y A sin A sin 2 f (8.18)
c
unde:
- A = amplitudinea
- c = viteza de propagare a undei electromagnetice în vid.
Dacă considerăm x = 0, rezultă relaţia generală:
y A sin 2 f t (8.19)
7
IMM – Semestrul II
8
IMM – Semestrul II
S D2 (8.25)
2
I0
I ' (8.26)
D2
2
9
IMM – Semestrul II
- modulaţie în amplitudine;
- modulaţia în frecvenţă.
y P AP sin 2 f P t (8.27)
y M AM sin 2 f M t (8.28)
Unda purtătoare este deci doar "mijlocul de transport" pentru unda pe care se fac
10
IMM – Semestrul II
Dacă se măsoară timpul de propagare "t" al unui impuls, care străbate distanţa
emiţător-reflector şi înapoi, atunci se poate obţine direct distanţa căutată "D", conform:
c0
D t (8.30)
2n
11
IMM – Semestrul II
La emiterea impulsului, o mică parte a acestuia este deviată pe receptor, care pune
în funcţiune contorul. Contorul înregistrează atâta timp, până când semnalul reflectat de
reflector stopează înregistrarea. Viteza luminii având o valoare foarte mare, se pun condiţii
deosebite la cerinţele de precizie pentru măsurarea timpului de propagare. Pornind de la
ct 2D
relaţia D , iar t , rezultă pentru precizia de măsurare a timpului "st" la o precizie
2 c
pentru măsurarea distanţei “sD “, dată a priori:
2
st sD (8.32)
c
12
IMM – Semestrul II
t Ta n T Te (8.33)
13
IMM – Semestrul II
limite admisibile;
- sunt necesare realizări tehnice deosebite, pentru a putea cuprinde influenţa
parametrilor atmosferici asupra impulsului generat.
Dacă ambele semnale au aceeaşi fază, se obţine cea mai mare amplificare, iar
dacă ele sunt defazate cu λ/2 ele se anulează.
Diferenţa de fază depinde deci de drumul optic pe care l-au parcurs cele două raze.
Dacă ambele raze sunt dirijate spre un fotodetector şi se variază continuu drumul optic al
uneia dintre raze, fotodetectorul va înregistra o serie de alternanţe întunecat-luminos.
Numărul alternanţelor întunecat-luminos reprezintă o măsură pentru variaţia distanţei.
Acest procedeu este utilizat la interferometrul Michelson. Aici lumina coerentă de lungime
de undă λ, emisă de un laser, este descompusă de un interferometru în două radiaţii, una
dintre ele fiind dirijată spre un reflector fix în spaţiu, iar cealaltă spre un reflector mobil.
Razele reflectate sunt recepţionate de acelaşi interferometru unde sunt suprapuse şi
dirijate spre un fotodetector.
Considerăm pentru început că, cele două semnale luminoase care ajung la
fotodector au aceeaşi fază. Fotodectorul va oferi o tensiune maximă, corespunzător
luminozităţi maxime obţinută din suprapunerea celor două semnale. Dacă reflectorul mobil
se va deplasa cu o valoare λ/4, semnalul al doilea va parcurge un drum optic mai lung cu
λ/2. Compunerea celor două semnale în fotodector va genera o anulare a semnalului
compus, întrucât cele două semnale sunt defazate cu λ/2. La o nouă deplasare a
reflectorului mobil cu λ/4, va apare din nou un maxim de luminozitate deci şi de tensiune.
Dacă aceste variaţii de maxime N sunt contorizate, rezultă pentru deplasarea totală a
reflectorului mobil:
DN (8.34)
2
14
IMM – Semestrul II
rezultă deci o rezoluţie de 0,3 μm. Chiar şi această rezoluţie poate fi mărită prin interpolare
electronică.
Acest principiu relativ simplu prezintă în realizarea practică două mari dezavantaje:
- pentru realizarea interferenţei sunt necesare reglaje de precizie deosebit de
ridicate;
- la acest procedeu nu se obţin informaţii referitoare la direcţia de deplasare a
reflectorului mobil.
Aceste două inconveniente pot fi eliminate, dacă sunt emise două semnale de
frecvenţe diferite f1 şi f2, respectiv cu lungimile de undă λ1 şi λ2 . Intern în instrument, prin
suprapunerea frecvenţelor se formează diferenţa frecvenţelor Δf = f1 - f2, care sunt
contorizate de un contor. Semnalele de frecvenţă f1 şi f2 sunt generate de un
interferometru cu polarizare, care descompune lumina emisă de un laser în cele două
componente. Semnalul de frecvenţă f1 este dirijat spre o prismă fixă, iar semnalul de
frecvenţă f2 este dirijat spre o prismă mobilă. Cele două semnale reflectate ajung în
inteferometru, unde sunt compuse şi dirijate spre un fotodetector, care oferă de asemenea
rezultatul Δf = f1 - f2.
Acest procedeu asigură o rezoluţie superioară, care poate fi mărită până la 0,01
μm, însă numai pentru distanţe foarte scurte, întrucât parametrii atmosferici influenţează şi
aici hotărâtor rezultatul.
La o distanţă de până la 50 m se poate atinge o precizie de 5 ·10-7 m.
Avantajele procedeului interferometric:
- este metoda cea mai precisă pentru măsurarea distanţelor;
- este metoda cu rezoluţia cea mai ridicată pentru măsurarea distanţelor.
Dezavantajele procedeului interferometric:
- această tehnică necesită aparatură foarte costisitoare, iar măsurătoarea în sine
este foarte laborioasă;
- procedeul poate fi utilizat numai dacă reflectorul mobil se deplasează riguros în
lungul axei optice a laserului;
- procedeul se poate aplica raţional numai pentru lungimi de 50 m.
Se observă, că acest procedeu nu este aplicabil în practica geodezică, fiind mai
mult folosit în laboratoare de calibrare şi etalonare.
Unda modulată este emisă pe direcţia unui reflector, care reflectă semnalul înapoi
la un receptor. După parcurgerea distanţei dus-întros, unda reflectată va fi defazată faţă
de cea emisă.
Dublul distanţei (2D) va fi compusă dintr-un multiplu N de lungimi de undă λ a undei
modulate şi diferenţa de fază Δλ:
2 D N (8.36)
15
IMM – Semestrul II
DN (8.37)
2 2
y A A sin t (8.38)
y R A sin ( t 2 D ) (8.39)
(8.40)
2
16
IMM – Semestrul II
de unde rezultă:
2 1
N (8.42)
1
Dezavantaje:
- o măsurătoare univocă nu este posibilă cu un singur semnal deci cu o singură
lungime de undă;
- spre deosebire de celelalte procedee, aici este nevoie de o optică complexă şi
sofisticată;
- alimentarea cu energie necesită baterii puternice şi durabile.
DN (8.43)
2 2
17
IMM – Semestrul II
Dacă se notează:
U şi R (8.44)
2 2
relaţia devine:
D = N·U + R
Pentru a fixa N, sunt necesare frecvenţe suplimentare, astfel încât avem situaţia:
f1 → D = N1 U1 + R1
f2 → D = N2 U2 + R2
f3 → D = N3 U3 + R3
------------------------
fn → D = Nn Un + Rn
Posibilităţi de rezolvare:
N1 = 0
D = R1
însă D va avea numai o valoare grosieră, întrucât rezoluţia este limitată. Dacă U1
este de câţiva kilometri, precizia de măsurare este de ordinul metrilor. O măsuratoare mai
precisă poate fi obtinuta numai prin folosirea de măsurători suplimentare pe alte frecvenţe.
Pentru exemplul de mai jos primele trei măsuratori reprezintă măsurători grosiere,
măsurătoarea fină rezultând din măsurătoarea a 4-a.
18
IMM – Semestrul II Prof.univ.dr.ing. Johan Neuner
f1 → D = N1 U1 + R1
f2 → D = N2 U2 + R2
R1 R2
N2 (8.45)
U2
Valoarea N2 trebuie rotunjită la valoarea întreagă cea mai apropiată:
R R2
N 2 RND 1 (8.46)
U2
Exemplu: U1 = 1000 m, U2 = 10 m
743 2 ,92
N RND RND74 ,008 74
10
Rezultă: D = 74 ·10 + 2,92 m = 742,92 m
N2 = N1 +1
D = N1 U1 + R1
D = N2 U2 + R2
N2 = N1 +1
D = N ·U0 + R
Se măreşte acum frecvenţa încontinu, până când fazmetrul arată “0 - zero” pentru
valoarea reziduală R. Această frecvenţă f1 este măsurată.
Cu aceasta valoare avem o nouă scară:
c
U1 (8.46)
2 f1
şi rezultă:
D N1 U1
19
IMM – Semestrul II
Dacă se măreşte din nou frecvenţa până când fazmetrul indica valoarea “zero”
obţinem o nouă valoare pentru distanţă:
D N2 U 2 (8.47)
Întrucât frecvenţa s-a mărit de la f1 la f2 s-a micşorat şi scara de la U1 la U2, astfel
încât U2 este cuprins cu o unitate mai mult în distanţa D decât U1 şi rezultă:
U2
D N1 U1 ( N1 1) U 2 sau: N1 (8.48)
U1 U 2
şi cu relaţia:
c
U
2f
rezultă:
f1 f2
N1 respectiv N2 (8.49)
f 2 f1 f 2 f1
f1 c f2 c
D RND şi D RND (8.50)
f
2 1 2 f1
f f
2 1 2 f2
f
N1 = RND (62,99920) = 63
D = N1 · U1 = 63 ·10,06205 = 633,909 m şi
D = N2 · U2 = 64 · 9,90438 = 633,909 m
20