REFERAT

PEDAGOGIE 1

SLĂVILĂ GEORGIANA LARISA

MODUL POSTUNIVERSITAR, NIVEL 1

EDUCAȚIA PERMANENTĂ DIN PERSPECTIVA CUNOAȘTERII ÎN SENSUL LARG

1
 Educația din prisma pedagogiei contemporane a dobândit un caracter permanent, prin
relația cu contextul contemporan – dinamismul schimbărilor petrecute în evoluția globală,
progresul științelor, multiplicarea și supra-specializarea profesiilor în raport cu creșterea
numărului populației, creșterea duratei vieții și a timpului liber precum și democratizarea vieții
sociale [1]. Previziunile despre creșterea populației estimează că în următorii 30 de ani, 2 din 3
persoane vor trăi în orașe [2]. Multitudinea fațetelor și solicitărilor vieții urbane, combinate cu
cantitatea de informație cu care o persoană se confruntă în prezent, prin prisma dezvoltării
rețelelor și tehnologiilor informaționale și computaționale, este o provocare în sine. Rețeaua
globală de informație (world wide web/www) tinde să înlocuiască formele clasice de suport
informațional (ziare, reviste, televiziune) și prezintă un caracter special, respectiv accesul liber
și nemijlocit la informație. Devine astfel evident faptul că formarea unui individ ca o
personalitate complexă și autonomă nu poate fi identificat cu un moment anume din evoluția
vieții acestuia, ci este un proces care se derulează pe parcursul întregii sale vieți.
Necesitatea educației permanente este relevată de două aspecte de bază. Pe de-o parte,
dinamismul unei lumi într-o permanentă și rapidă transformare solicită învățarea de moduri noi
de a face față unor situații noi, educația fiind sinonimă cu adaptarea la un context în continuă
schimbare. Pe de altă parte, schimbările esențiale apărute în tiparele vieții de zi cu zi solicită
necesitatea unei înțelegeri mai bune a lumii ca un întreg și a celorlalți oameni, bazată pe
nevoile de înțelegere mutuală și armonie. Educația permanentă este în acest context atât un
scop individual, legat de progresul și formarea individuală, cât și un scop al societății în
ansamblu, în relație cu realizarea progresului social. Un alt aspect al societății contemporane
este acela că ea tinde să fie una a învățării, bazată pe achiziția, reînnoirea și utilizarea
cunoașterii. Această caracteristică ar trebui întărite prin educație, astfel încât prin educație
fiecare individ să fie capabil să strângă, să selecteze, să ordoneze și să gestioneze informații
[3].
Educația permanentă este un concept complex, definit de activități cu caracter
educațional explicit sau nu, ceea ce conduce spre definiții variate. În prezent, conceptul
educației permanente depășește limitele acțiunilor pedagogice explicite, și este definit ca un
proces continuu de acumulare de informații din toate formele de contact și interacțiune cu
mediul înconjurător. Astfel, educația permanentă reprezintă toate formele educației – formală,
non-formală și informală.
Din punctul de vedere pedagogic, educația permanentă este o formă de instruire pusă la
dispoziție de organismele centrale de educație sau de diferite organizații sau societăți, care
oferă adulților cursuri de perfecționare sau instruire în anumite domenii. Ea este definită ca un
ansamblu de mijloace pus la dispoziția persoanelor adulte cu scopul de a asigura dezvoltarea
deplină a personalității acestora, pentru a-i putea antrena să se adapteze la contextul aflat în
continuă schimbare. Această direcție educațională reprezintă însă doar o fracțiune din totalul
1
de activități, contacte și interacțiuni care pot determina formarea individului în sensul extins al
educației, cea a educației continue pe tot parcursul vieții. Acest fapt este justificat de trăsătura
umană de educabilitate, și de nevoia în fapt de educare pe tot parcursul vieții, care studiile
actuale o relevă ca o nevoie reală și esențială.
Procesul de educație de-a lungul vieții, depășind sfera educației permanente în sens
pedagogic, din perspectiva studiilor lui Jacques Delors pentru UNESCO, este mult mai vast și
este legat de cunoaștere în sensul larg.
Educația de-a lungul vieții se bazează pe patru tipuri de cunoaștere, care nu pot fi
relaționate strict cu o anumită fază din viața unei persoane sau de o anumită sursă de educație.
Aceste tipuri de cunoaștere sunt în fapt complementare între ele și inter-relaționate, definind un
mediu specific de educație pentru fiecare individ în parte, de-a lungul întregii vieți a acestuia.
Ele sunt principii educative care prin aplicarea însumată pot genera o strategie educativă care
poate la rândul ei determina adaptarea la un context în schimbare și la solicitările unui viitor tot
mai complex.
Cele patru tipuri de cunoaștere sunt:

A ÎNVĂȚA SĂ A ÎNVĂȚA SĂ A ÎNVĂȚA SĂ A ÎNVĂȚA SĂ

CUNOȘTI FACI CONVIEȚUIEȘTI FII

Prima categorie de cunoaștere, cea a învățării în scopul cunoașterii, reprezintă

procesul de stăpânire instrumentelor de învățare. Educația în direcția cunoașterii presupune a
învăța cum să înveți prin dezvoltarea capacităților de concentrare, a abilităților de memorie și a
capacității de gândire. Acest proces de cunoaștere durează întreaga viață și poate fi augmentat
de orice tip de experiență umană. Ea poate fi considerată atât ca un mijloc cât și ca un scop al
existenței umane. Cunoașterea este un mijloc al vieții în sensul în care oamenii trebuie să
învețe să înțeleagă mediul în care trăiesc pentru a putea trăi o viață echilibrată, iar pe de altă
parte este un scop al vieții în sensul în care generează o plăcere specifică prin înțelegere,
cunoaștere și descoperire [4].
A doua categorie de cunoaștere, cea de învățare în scopul de a face, de a întreprinde
anumite acțiuni specifice este asociată cu problema formării profesionale, respectiv a felului în
care poate fi adaptată educația astfel încât oamenii să fie echipați corect pentru tipurile de
activități necesare în viitor.
În contextul contemporan asistăm la o transformare a caracterului ocupării forței de
muncă, în sensul trecerii de la activitățile în regim salarial desfășurate în economiile industriale
către activități auto-susținute sau informale. Regimul de lucru salarial dezvoltat prin industriile
secolului XX devine redundant datorită automatizării proceselor de producție, iar calificarea
profesională trebuie să evolueze de la învățarea unor procese manuale către procese

1
intelectuale superioare, inclusiv inovație.
În economiile avansate munca se îndepărtează de practici fizice, dezvoltându-se în
schimb sectorul de servicii. Sectorul serviciilor este o categorie foarte amplă de activități, care
poate fi definit prin faptul că acoperă activitățile care nu sunt nici industriale, nici agricole și
care, în ciuda diversității lor, nu implică nici un produs tangibil. Multe servicii sunt definite în
sens primar de faptul că implică relații interpersonale, în care informația și comunicarea ocupă
poziții cheie și în care atât ofertantul cât și beneficiarul influențează direct calitatea relației
dintre ei. Pentru acest sector oamenii trebuie să aibă calități de comunicare și aptitudini sociale
bune, dar și abilități înnăscute precum intuiție, bun simț sau calități de leader.
Economiile informale care se dezvoltă în țările în curs de dezvoltare generează locuri
de muncă de subzistență, ne-oficiale, în care nu se cere calificare, iar munca depusă se are o
relație strictă cu nevoile locale, determinată direct de acestea. În acest caz o educație formală
care poate presupune costuri ridicate nu are sens, ci mai degrabă educația ar trebui introdusă în
dezvoltarea endogenă prin întărirea potențialului și a spiritului local.
Problematicile comune legate de viitorul educației, atât pentru ariile dezvoltate cât și
pentru cele sărace țin de felul în care oamenii pot fi educați spre a putea genera răspunsuri și
atitudini corecte în fața unor situații incerte, respectiv spre a inova pentru un viitor viabil.
Această educație se poate reduce la a ști să dezvolți inițiative personale. În plus, noile modele
de lucru vor face apel la aplicarea intensivă de informații, cunoștințe și creativitate. În
concluzie, noile forme de competență personală se bazează pe un corp de cunoștințe teoretice
și practice, combinate cu dinamism personal și capacități bune de rezolvare a problemelor, de
luare a deciziilor, inovație și abilități de lucru în echipă [5].
A treia categorie de cunoaștere este reprezentată de învățarea în scopul conviețuirii,
relaționată în principal de educația în scopul de a evita conflicte sau de a le rezolva în mod
pașnic. Istoria omenirii este punctată de conflicte, iar frica de violențe este o constantă a vieții
contemporane.
Simpla transmitere a principiilor de non-violență în școli nu poate rezolva riscul
apariției conflictelor, deoarece oamenii au o tendință naturală de a întreține prejudecăți față de
alte grupuri, fiind antrenați spre competitivitate prin climatul general de concurență care tinde
să transforme competitivitatea și succesul personal în valori moderne. Situația poate fi
îmbunătățită printr-o educație cu abordări complementare. Pe de-o parte, în primele etape de
învățământ (învățământ preșcolar și general) educația ar trebui să se centreze pe descoperirea
altor persoane, a unor persoane noi și diferite, iar în a doua etapă a educației și pe parcursul
vieții ar trebui să fie încurajată participarea în proiecte comune, participative.
A descoperi alte persoane presupune recunoașterea diversității umane și conștientizarea
similarităților și a interdependențelor între toți oamenii, și ar trebui să fie unul dintre scopurile
principale educației. Acest tip de educație poate fi integrată în câteva discipline existente,
precum geografia umană, limbile străine, istorie, literatură și altele. În plus, atât educația din
1
școală cât și din familie ar trebui să întărească spiritul de empatie și înțelegerea reacțiilor altor
oameni prin exersarea punctului de vedere al celuilalt, ceea ce ar conduce la aspecte pozitive
ale vieții sociale ulterioare. Astfel, prin exercițiul de a privi lumea prin ochii unor grupuri
diferite, etnice sau religioase, se pot evita unele neînțelegeri care dau naștere la ură și violență
în rândul adulților. De asemenea, recunoașterea drepturilor altor oameni trebuie să fie
transmisă prin educație.
Determinarea de obiective comune și lucrul în echipă pentru atingerea acestora tinde să
atenueze și să anuleze apariția unor potențiale conflicte. Se poate genera o nouă formă
identitară a grupului prin scopuri comune, care pune în lumină trăsăturile comune ale celor
implicați, în detrimentul diferențelor. Educația formală ar trebui să introducă în curriculum
proiecte de colaborare între copii la vârste fragede, atât în sport, în activități culturale cât și în
activități sociale care au ca scop îmbunătățirea anumitor condiții din mediul imediat și nu
numai (acțiuni umanitare, ajutorarea bătrânilor sau a persoanelor dezavantajate) [6].
Ultima categorie de cunoaștere, aceea a învățării de a fi, ține de principiul fundamental
al educației în accepțiunea contemporană, respectiv acela că educația ar trebui să contribuie la
dezvoltarea completă a fiecărei persoane, în sensul dezvoltării minții, al corpului, al
inteligenței, al sensibilității, al aprecierii estetice și al spiritualității. Toți oamenii ar trebui să fie
echipați din copilărie și tinerețe cu o educație care să le dezvolte propriul simț critic și propriul
mod independent de gândire, astfel încât să poată hotărî pe cont propriu cele mai bune acțiuni
în diferitele circumstanțe ale vieții.
Comisia UNESCO consideră ca ipoteză de bază a învățării următoarea afirmație:
“scopul dezvoltării este împlinirea completă a omului, în toată bogăția personalității sale, în
complexitatea formelor sale de exprimare și în angajamentele sale diverse - ca individ, ca
membru al unei familii și al unei comunități, ca cetățean și producător, inventator de tehnici și
visător creativ". Această dezvoltare umană, care debutează la naștere și se continuă pe tot
parcursul vieții, este un proces dialectic bazat atât pe auto-cunoaștere cât și pe relaționarea cu
alte persoane. Astfel, ca un mijloc de formare al personalității, educația trebuie să fie un proces
extrem de individualizare și, în același timp, o experiență socială interactivă.
Scopul declarat al educației prin raportul UNESCO din 1972 în relație cu învățarea de
a fi era să permită oricărei persoane să își rezolve singur problemele, să ia propriile sale decizii
și să-și asume propriile responsabilități. În momentul actual, prin prisma globalizării, contextul
s-a schimbat și prin supra-mediatizare și tehnologizare s-a generat o frică legată de
dezumanizarea lumii. În acest context, educarea copiilor pentru o societate dată nu mai este
scopul explicit al educației. Provocarea educației contemporane este de a asigura tuturor
resursele personale și instrumentele intelectuale necesare pentru a înțelege lumea și pentru a se
putea comporta rațional și responsabil. Mai mult decât oricând înainte, sarcina esențială a
educației pare a fi aceea de a se asigura că toți oamenii se bucură de libertate de gândire, de
judecată, de sentimente și de imaginație pentru a-și dezvolta talentele și pentru a putea păstra
1
controlul asupra vieții lor.
Aceste scopuri declarate nu urmăresc cultivarea unui individualism, ci se bazează pe
faptul că experiența recentă a arătat că ceea ce poate părea un mecanism de apărare cu caracter
personal împotriva unui sistem alienant sau perceput ca fiind ostil, a oferit, de asemenea, cea
mai bună oportunitate spre un progres social. Astfel, diferențele de personalitate, independența,
inițiativa personală sunt cele mai bune garanții ale creativității și inovației. Refuzul de a
importa modele high-tech, raportarea la metode tradiționale de cunoaștere implicite și
emanciparea sunt toți agenții unei dezvoltări endogene, și constituie metode recunoscute de
reducere a violenței sau de combatere a diverselor probleme sociale.
Astfel, într-o lume instabilă în care motoarele dezvoltării sunt inovația economică și
socială, imaginația și creativitatea dețin o poziție privilegiată. Ele reprezintă cele mai clare
expresii ale libertății umane, și pot fi amenințate de instaurarea unei anumite uniformități în
comportamentul individual. Pentru secolul 21 este esențial să existe o gamă cât mai variată de
personalități creative și talentate, care trebuie educate prin cultivarea de oportunități estetice,
artistice, științifice, culturale și de experimentare socială. O educație în acest sens ar trebui să
vină în completare și să echilibreze educația actuală din școli, care a devenit mai degrabă
utilitară decât culturală [7].
Este evident că simpla urmare a unui program de învățare pentru adulți nu poate pregăti
pe cineva suficient pentru a face față complexității lumii actuale. Miza educației permanente
este mare și are legătură cu realizarea scopurilor globale ale omenirii în perspectiva unui viitor
mai bun, prin reinventarea idealului democratic, prin crearea și menținerea coeziunii sociale
[3].

Referințe:
[1] Constantin Cucoş, Pedagogie, POLIROM Iaşi, 1996
[2] By the Editors. Street-Savvy: Meeting the biggest challenges starts with the city. Scientific
American, Volume 305; pp. 38-41, 2011.
[3] Jacques Delors (chairman), Learning: The Treasure Whithin, Report to UNESCO of the
International Comission of Education for Twenty-first Century, UNESCO PUBLISHING
[4] http://www.unesco.org/delors/ltoknow.htm
[5] http://www.unesco.org/delors/ltodo.htm
[6] http://www.unesco.org/delors/ltolive.htm
[7] http://www.unesco.org/delors/ltobe.htm