MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

UNIVERSITATEA ,,DUNĂREA DE JOS’’ DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ

Curs: Managementul comunicării în rezolvarea conflictelor

TEMA:Conflictul dintre copii adulți- părinți

Autor: Turtureanu Iuliana

Profesor: Carmen Alexandrache

Chișinău, 2021
“Cea mai grea parte din creșterea unui copil este să îl înveți să meargă pe
bicicletă. Un copil nesigur, aflat pentru prima dată pe bicicletă, are nevoie
atât de susținere, cât și de libertate. Conștientizarea faptului că de aceste două
lucruri va avea nevoie întotdeauna copilul, este esențială.“ (Sloan Wilson)

Conflictul intre generatii este mai pronuntat in ziua de astazi ca niciodata si are loc intre
parinti si copii, in special adolescenti. La baza acestei relatii tensionate stau resursele limitate
de timp, dar si o comunicare defectuoasa, precum si schimbarile de principii, mentalitate sau
modele culturale care apar in societate pe care parintii nu reusesc, de multe ori, sa le inteleaga
si sa se adapteze la ele pentru educatia celor mici. Conflictul intre generatii se traduce printr-o
discrepanta a convingerilor pe care le au parintii si copiii intr-o epoca in ceea ce priveste
educatia si cresterea celor mici. Parintele modern are tendinta sa isi educe copilul asa cum a
fost educat la randul lui, adica pe baza unor modele de educatie si disciplinare invechite,
netinand cont ca societatea, regulile si modelele de educatie se schimba de la o generatie la
alta. Acest conflict, care se transforma in multe situatii in ruptura intre generatii, e una din
problemele acute si actuale ale societatii noastre, aflata intr-o necontenita si haotica reforma.
E de ajuns sa deschizi televizorul ca sa afli „starea natiunii”.Cei mai derutati si lipsiti de
repere sunt tinerii.Ei au la dispozitie toate conditiile ca sa-si dea viata peste cap.

Relația de comunicare între părinte și copil nu este ferită de apariția și escadarea conflictelor.
Poate părea exagerat, dar de mai multe ori conflictul părinte-copil poate să aibă un rol benefic
în dezvoltarea celui mic (prin înțelegerea unor strategii de prevenire și  – dacă acestea nu sunt
posibile – de modalități de rezolvare pentru conflictul părinte-copil). Dar nu sunt puține
situațiile în care părintele ajunge la o anumită epuizare psihică simțind că orice face lucrurile
merg din rău în mai rău. Relația dintre părinți și copiii lor adulți este o relație de lungă durată
care, cu siguranță, a trecut printr-o multitudine de etape și experiențe. Și, ca în orice relație,
experiențele, pozitive sau negative, influențează interacțiunea dintre cei doi. Cea mai
importantă relație de învățare pentru copii este relația cu părinții, aceștia preluând în oglindă
sau în consecință comportamente, dar și credințe despre ei înșiși, despre ceilalți, despre relații
și viață.

Sunt câteva aspecte de care părinții au nevoie să țină seama, dintre care două, în opinia mea,
sunt esențiale:

 siguranța (nu sunt judecat, criticat, respins, abandonat, agresat verbal și/sau emoțional,
controlat, etc.) și empatia (definită ca abilitatea de a înțelege că eu sunt centrul
universului și la fel este și celălat – copilul –parafrazându-l pe profesorul Kent
Hoffman).

Siguranța oferită în relație de părinte, precum și empatia îi dau acestuia libertatea de a-l vedea
pe copil diferit de el însuși. Astfel, poate vedea și auzi punctele de vedere ale copilului, pe
care, deși pot fi diferite de ale lui, le poate accepta. În același timp, siguranța și empatia
părintelui îi oferă copilului (mic, dar și adult) una dintre cele mai satisfăcătoare experiențe
umane: aceea de a fi văzut și acceptat așa cum este.

O relație bună cu propriii copii depinde și de abilitatea părinților de a avea o viață separată de
viața de părinte – capacitatea de a avea experiențe satisfăcătoare, care nu au legătură cu
copilul lor adult. Acest lucru ridică presiunea prea mare de pe umerii copilului („starea de
bine a părinților mei nu depinde de ceea ce eu fac, de ceea ce eu simt“).

Părinții trebuie să fie capabili să își asume reciprocitatea în relație, respectiv contribuția lor
într-o situație anume, și parte din responsabilitatea de a repara rupturile care apar. Repararea
înseamnă asumarea contribuției fiecăruia la ruptură și decizia de a încheia conflictul aici și
acum, conflict care nu va mai fi adus în alte discuții sau situații.

Menționând în continuare trăsăturile utile părinților, aș include abilitatea de a-și defini și

susține propriile limite, dar și de a respecta limitele copiilor adulți;

 capacitatea de a respecta alegerea romantică a partenerului copilului adult, de a

respecta alegerile pe care copilul adult le face;
 capacitatea de a respecta alegerile copilului în creșterea și educația propriilor copii
(nepoților) și abilitatea de a oferi sprijin emoțional, grijă și atenție copilului adult chiar
și după apariția nepoților.

Desigur că, într-o relație atât de lungă, s-au format anumite tipare relaționale, atât pozitive cât
și negative, care sunt întărite de vulnerabilitățile părinților și de cele dezvoltate, în timp, de
copilul devenit adult. Cu toate acestea, niciodată nu este prea târziu să alegem să îmbunătățim
modul de funcționare, să alegem să înțelegem mai clar nevoile noastre, să discutăm deschis și
onest despre ele, să negociem limitele, să ne spunem părerea – toate, cu grijă și țînând cont
atât de noi, cât și de celălalt.

Comunicarea bună poate optimiza relația, dar, în același timp, o comunicare bună este și
consecința unei relații bune. Cred că este important să privim lucrurile din ambele
perspective. În primul rând, este important ca discuțiile să fie despre „aici“ și „acum“, despre
„prezent“ și nu despre toate lucrurile care s-au întâmplat sau nu de-a lungul relației.

Foarte multe conflicte, care aparent pornesc de la „o problemă de comunicare“, sunt susținute
de aducerea în prezent a vechilor probleme nerezolvate, adâncind și mai mult rupturile.

Aș recomanda să vorbim întotdeauna despre nevoile noastre și nu despre ce a făcut sau nu a

făcut celălalt. Spre exemplu: „Aș avea nevoie să păstrezi un ton calm“, în loc de „întotdeauna
ridici vocea“; sau „nu mai țipa, nu mă respecți“. Exersarea abilității de a asculta este foarte
utilă în comunicare. Aceasta ajută să vă ascultați atât pe voi înșivă (ce simțiți în acest
moment, ce gânduri aveți, ce ați vrea să faceți/spuneți acum), cât și pe cel din fața voastră. Un
exercițiu necesar este și verificarea înțelegerii. De multe ori, ceea ce este transmis de emițător
ajunge diferit la receptor. Se întâmplă acest lucru din cauza filtrelor mentale pe care le avem.

Furia exprimată în relații este una dintre cele mai greu de dus emoții, motiv pentru care
comportament cel mai des folosit este de respingere a persoanei care simte furie, ori prin
retragerea prezenței fizice, ori prin retragerea afecțiunii, sau chiar printr-un răspuns agresiv,
de atac.

Ceea ce, din păcate, pentru cel care simte furie este o experiență dureroasă. În realitate, furia
în sine nu este periculoasă, ci mai degrabă comportamentul asociat ei, pe care nu reușim să îl
controlăm. Cineva poate fi furios și poate „țipa în pernă“ sau poate lovi un sac de box
(comportamente sănătoase de eliberare a furiei) sau poate ridica tonul, poate deveni agresiv
verbal, comportamente nesănătoase. În spatele oricărui comportament se află o nevoie, motiv
pentru care, în multe situații, ar fi o strategie nepotrivită să respingem persoana. În astfel de
situații, ar trebui să vă concentrați pe oprirea comportamentelor nepotrivite, fără să respingeți
persoana sau emoția pe care celălalt o trăiește, ci să o validați.

Copilul adult (ca oricare dintre noi) are nevoie să se simtă văzut („te văd furios“), acceptat
(„înțeleg că situația de față te-a supărat și înfuriat“) și să simtă că se poată baza pe celălalt,
care este definit și prin limite („am nevoie să vorbeșți pe un ton mai calm, ca să te pot
înțelege“). Validarea persoanei și a emoției se poate face și în prezența limitelor sănătoase și a
comportamentelor nenegociabile. Este un mod de a-i transmite celuilalt că îl iubim pe el, ca
persoană, dar, în același timp, există anumite comportamente cu care nu suntem de acord. În
funcție de cum am putut pune limitele până acum, ne va fi mai ușor sau mai greu să domolim
comportamentele furioase ale copilului adult.

În cultura românească, este aproape de la sine înțeles ajutorul oferit de părinți copiilor de-a
lungul vieții acestora și până mai târziu, în viața adultă: ori ca ajutor oferit punctual, ori ca
sprijin în viața de zi cu zi. În plus, fiecare familie își are propriile tradiții, reguli și mod de
funcționare și în aspectele financiare. Există câteva recomandări legate de felul în care părinții
își pot ajuta copiii, chiar și studii longitudinale, care analizează beneficiile întrajutorării
financiare: părinții își susțin copiii, pentru ca, mai apoi, la bătrânețe, rolurile să se schimbe, și
copiii adulți să îi ajute pe părinți.

Orice alegere poate fi sănătoasă, cât timp este echilibrată și în spatele ei nu se ascund alte
lucruri. Respectiv, relația financiară trebuie să aibă strict un rol financiar.

Altfel, ne putem gândi la situația în care părinții își susțin copiii, dar într-un mod inconștient
le susțin și dependența, lipsa de încredere în forțele proprii sau subjugarea față de ei.

Pe de altă parte, există și copii care ajung să „profite“ de acest ajutor. Dacă ar fi să vorbim
despre efectele negative asupra copiilor, aș menționa faptul că ajutorul financiar constant din
partea părinților menține lipsa de autonomie financiară a copiilor, dependența de părinte –
motive de a exercita un control asupra vieții copilului (cu pretenții și așteptări) și o subjugare
a copilului, care se va teme că va pierde ajutorul, dacă are vreo opinie diferită de cea a
părintelui.

Totodată, există și copii care caută acest ajutor și își  pot manipula părinții în a-l oferi prin:
„negăsirea“ unui loc de muncă, văitatul în mod constant că nu se descurcă financiar,
implicarea în datorii foarte mari sau chiar în anumite adicții, care consumă bani.
În cazul adicțiilor, ar fi vorba despre un subiect separat, aici gândindu-ne la codependență,
întreținerea viciului, crezând că ajuți copilul și sentimentul de vină (a părintelui).

În astfel de situații, oricât de dificil pare, oprirea sprijinului material este cea mai înțeleaptă
decizie. Relația financiară trebuie mereu discutată și, în cadrul ei, stabilite limitele.

De multe ori, orice schimbare într-o astfel de relație vine cu disconfort inițial de ambele părți,
dar aduce, pe termen mediu și lung, beneficii mari relației, dacă se conștientizează tipul
interacțiunii, precum și consecințele acesteia.

Pentru a identifica soluții trebuie să știm de la început cu ce ne confruntăm. Este limpede că

existe conflicte și conflicte, unele sunt benefice (cum este conflictul cognitiv care poate duce
la apariția unor idei/soluții mai bune) și altele sunt potențial dăunătoare (spre exemplu,
conflictul afectiv care poate acționa pe multe planuri, ajungând să „infecteze” multe paliere în
comunicarea dintre părinte și copil). Dincolo însă de această clasificare, trebuie să spunem că
un punct de reflecție ne este oferit de un model regăsit în literatura de specialitate: modelul
preocupărilor bilaterale (Rubin, Pruitt, Kim); acest model împarte alegerea în funcţie de
orientarea preocupărilor spre sine sau spre celălat, pe o scară foarte extinsă, de la indiferenţă
la maxim interes. De altfel, în viață noi avem această balanță între interesul nostru (vrem ca
noi să avem câștig de cauză) și interesul celeilalte părți (vrem ca celălalt să aibă câștig de
cauză).

Cele două perspective conduc la patru situații des întâlnite:

Cedarea

Cedarea parea atunci când motivația părintelui este direcționată exclusiv spre copil. În această
situație se află părinții care acceptă orice solicitare din partea celui mic pe principiul „el să fie
fericit!”. Concluzia este lesne de ghicit: dacă o astfel de atitudine persistă o să ajungem în
situația în care copilul devine un mic tiran care prin solicitare directă sau șantaj emoțional
obține tot ce vrea și părintele nu mai are niciun cuvânt de spus, nu mai poate să impună nimic!

Lupta

Aflată la polul opus cedării, lupta îi caracterizează pe părinții care nu cedează nimic în fața
copilului lor. Sunt părinții de tipul „eu am întotdeauna dreptate, eu sunt tatăl/mama și tu
copilul și nu invers!” sau „când o să ajungi la casa ta/o să ai banii tăi atunci o să decizi tu,
până atunci faci ce zic eu!”. Acești părinți o să provoace o dezvoltare a două categorii de
persoane (complet opuse):

persoane cu o inhibiție crescută față de lume, persoane supuse și care nu o să aibă curajul să
își ceară niciodată drepturile;

persoane revoltate, care o să lupte cu „tiranul” și care o să ducă această frustrare și mai
departe, în viața de adult.

Evitarea
Evitarea este o altă strategie ineficientă. De data aceasta părintele nu cedează presiunii venite
din partea copilului, dar nici nu luptă să își impună propria părere. Un astfel de părinte pur și
simplu lasă lucrurile să treneze, nu acționează, încearcă să evite luarea unei decizii. O astfel
de atitudine o să-l facă pe copil să creadă că părintelui îi este indiferentă relația lor de
comunicare și o să îl îndepărteze afectiv de tatăl/mama lui.

Rezolvarea de probleme

Este singura strategie care funcționează din cele patru. Este vorba de un interes dublu
direcționat: „vreau să fie și ca tine, vreau să fie și ca mine!”. Viața este formată din negocieri,
copilul poate să învețe acest lucru de la o vârstă fragedă. Părintele trebuie să știe că nu
întotdeauna ceea ce „este bine” este și ceea ce îi place copilului. Părintele trebuie să fie un fin
negociator, să găsească în interiorul soluției pe care o propune copilului și ceva din opțiunile
acestuia. Așa cum se spune în negociere, o greșeală fundamentală este să ne gândim în genul
„eu contra ta”” Dimpotrivă, soluția firească este de tipul: „eu și tu contra problemă!” Nu
părintele este adversarul copilului și nu copilul este adversarul părintelui: cei doi au o
problemă și problema este adversarul pe care trebuie să-l înfrunte împreună!

Din experiență, conflictul nu poate fi evitat integral, pentru că părinții au mereu tendința
să acorde prea multă atenție și grijă copiilor. Cei din urmă doresc cât mai devreme să se simtă
independenți. Părinții sunt afectați, ei își fac griji și se impacientează prea mult. De obicei,
fără motive întemeiate. Iar copiii chiar sunt afectați și fac apoi „în ciudă” părinților, chiar pot
să recurgă la unele greșeli mari, pentru a se simți liberi și independenți.

Sergiu Toma, psiholog la Keystone Moldova, vede conflictul dintre generații

mai degrabă ca „un examen de maturitate al copiilor în fața părinților – copilul
încearcă să spună că are dreptate/că știe/că se pricepe mai bine. Acest conflict
este veșnic, nu pentru că nu poate fi depășit, ci pentru că acesta joacă un rol
destul de important în maturizarea copilului și în pregătirea părintelui de
separare… de mai multă independență”. Din punct de vedere psihologic, soluția
acestei probleme – spune Sergiu Toma – „nu este una și nu e simplă: cel mai
bine este să ne oprim din aceleași replici pe care le repetăm încontinuu și nu dau
niciun efect și să ne întrebăm: Ce vrem, de fapt, să spunem cu aceste replici? Ce
credem că trebuie să înțelegem mai bine despre persoana noastră?”

Diana Guja, mamă, jurnalistă și bloggeriță, e de părere că „atât timp cât se vor
naște copii, iar părinții lor vor îmbătrâni, conflictul între generații va exista. Este
un lucru firesc, imposibil de evitat”. În mare parte, Diana Guja consideră că
depinde de părinte cum tratează diferite teme: „Dacă acesta nu are deschidere și
înțelepciune, conflictul nu va fi evitat. Dimpotrivă, el va fi alimentat cu orice
ocazie, până se va crea o prăpastie pe care nimeni nu va mai ști cum să o sară.
Soluția poate fi căutată doar în sufletele părinților. Copiii nu au nicio vină că
sunt copii, că sunt altfel și că gândesc diferit. E normal ca un copil să fie altfel
decât sunt/au fost părinții lui. E un proces firesc”. De cele mai multe ori, părinții
nu doresc să se pună în ipostaza copilului, pentru că la rândul lor educația pe
care o au e cu mult mai diferită, iar discrepanța de vârstă este prea mare. Poate
că e timpul ca părinții să-și adreseze niște întrebări și să vadă altfel problema
mentalităților.

Concluzii

Conflictul intergeneraţional intrafamilial presupune detensionarea climatului

familial şi reînnoirea acestuia, reluarea cursului “normal” de viaţă specific.De
câte ori nu am simţit că, în urma unui conflict avut cu părinţii, fraţii, surorile,
prietenul, prietena, soţul sau soţia, îi iubim mai mult decât înainte, îi cunoaştem
mai mult ca înainte, ne atrag mai mult ca înainte şi comunicăm mai mult ca
înainte ?

Conflictul intergeneraţional intrafamilial dispune de efecte pozitive şi negative

în ceea ce priveşte grupul familial şi viitorul convieţuirii părţilor implicate în
cadrul acestui grup, însă ceea ce apare ca efect a tot-cuprinzător este pasul în
plus spre cunoaşterea celuilalt şi implicit a ta prin intermediul celorlalţi, a
poziţiei în care te afli faţă de ceilalţi şi a drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din
această poziţie.Schimbând mediul famillial într-un mod constructiv, pozitiv,
componenţii acestuia se schimbă pe sine în acelaşi mod.

Concluzia este simplă, trebuie să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem și să
căutam, prin cooperare, cele mai bune moduri de comunicare între generații
pentru a aplana un conflict prezent parcă dintotdeauna (pentru că nu-l vom putea
anihila de tot).Totodată, respectul reciproc reprezintă cheia pentru atenuarea
relației conflictuale, însă este necesar să se cunoască principalele cauze care duc
la apariția neînțelegerilor între copii și părinți: mentalități diferite, schimbarea
sistemului de valori și lipsa de comunicare.
 Bibliografie:
1. https://sfatulparintilor.ro/fara-categorie/teste-de-personalitate-familie-parinti/teste-de-
personalitate-conflictul-intre-generatii-a-aparut-si-in-familia-ta/

2. https://www.copilul.ro/comunicare-copii/comportament-copii/conflictele-intre-generatii-
cum-apar-si-ce-poti-face-a10004.html

3. https://www.linkmania.ro/topic/253909-conflictul-intre-generatii/

4. https://performante.ro/conflictul-parinte-copil-ce-trebuie-sa-stim

5. https://www.psychologies.ro/dezvoltare-personala-cunoaste-te-2/anchete-si-dosar/cum-
gestionam-conflictele-intre-parinti-si-copiii-adulti-2168324?v=7dc10e66da55

6. https://www.ursula-sandner.com/conflicte-si-drama-relatiile-intre-parinti-si-copii/

7. https://doxologia.ro/familie/terapie-pentru-suflet/relatia-dintre-copiii-adulti-parintii-lor

8. https://suntparinte.md/conflictul-intre-generatii-ce-este-si-cum-il-solutionam/