CURSUL I

SPORTURILE DE IARNĂ, APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA LOR

Încercând să localizăm în spaţiu şi timp primnele semnale privind apariţia

unor forme rudimentare de folosire a schiului, datele şi documentele istorice
ne orientează spre aceleaşi zone: în ţările nordice ale scandinaviei, stepele
nesfârşite, veşnic acoperite cu zăpadă din nordul lacului baical şi în lanţul
munţilor altai. Urmele şi semnele privitoare la apariţia schiului îi atribuie o
vechime de cca. 5000 ani, iar istoricii subliniază faptul că, atunci când au
apărut primele semne de folosire a schiului, roata nu fusese încă inventată.
Este confirmată afirmaţia că schiatul a fost a doua formă de deplasare a
omului primitiv, înaintea sa fiind cunoscută şi folosită doar navigaţia pe râuri
şi lacuri, desigur şi aceasta într-o formă rudimentară, pe trunchiuri de copaci,
pe plute improvizate sau pe buşteni scobiţi în interior, ce se asemănau,
oarecum, cu canoele din zilele noastre.
 Documentele istorice confirmă faptul că înaintea schiurilor au fost folosite
„rachetele”, utilizate la mersul pe suprafeţele acoperite cu zăpadă mare, scopul
fiind acela de a nu se afunda piciorul şi de a se înlesni deplasarea. Acestea erau
folosite şi în deplasările pe terenuri mlăştinoase sau noroioase, efectul fiind
acelaşi: se crea posibilitatea deplasării dintr-un loc în altul şi mai ales, a urmăririi
vânatului în aceste zone greu accesibile.
Putem concluziona că, pentru început, aceste forme preistorice ale schiului –
rachetele – aveau un rol utilitar: ajutau omul primitiv în lupta cu vitregiile naturii
şi îi înlesneau acţiunile de vânătoare de care depindea viaţa sa, a familiei si a
comunitaţii din care făcea parte.
Se presupune că, odată cu alungirea rachetelor şi transformarea lor în „tălpi de
lemn” (în schiuri rudimentare) a început să fie practicată şi alunecarea pe pantele
înzăpezite, acest fenomen contribuind şi mai mult la susţinerea activităţii de
deplasare şi de urmărire a vânatului.
Toate aceste afirmaţii sunt confirmate de existenţa unor desene rupestre şi
petrogrife descoperite în peşteri aflate în zonele amintite.
Apariţia formelor rudimentare de practicare a schiului simultan în mai multe
zone ale lumii, demonstrează caracterul utilitar al acestuia. Prin schi deveneau
posibile deplasări de zeci şi chiar de sute de kilometri într-o singură zi.
 Datorită activităţii depuse, istoricii şi pasionaţii acestei forme de
activitate care, cu mult mai târziu, a căpătat un caracter sportiv, au
descoperit urme şi semne legate de practicarea schiului acum
3000-4000 de ani în zone aflate la mari distanţe una de alta, dar
care aveau un numitor comun prin existenţa unor întinderi uriaşe
acoperite de zăpezi, în cea mai mare parte a anului, sau care,
uneori, aveau un caracter permanent.
Aceste urme istorice au fost semnalate în ţinuturile din nordul Siberiei, în zonele
muntoase din China şi Mongolia, în ţările nordice situate în peninsula Scandinavă, dar
şi in nordul Canadei.
Se poate spune că apariţia şi folosirea schiului a generat unele transformări pozitive în
viaţa şi activitatea popoarelor nordice, unii istorici menţionând existenţa, în aceste
zone, a perioadei istorice cunoscute ca „civilizaţia schiului”.
Amintim circulaţia şi răspândirea în rândul locuitorilor din Norvegia a unei
frumoase legende, potrivit căreia „un popor numeros, rău şi sălbatic, a înnodat aceste
regiuni venind din nord alunecând pe zăpadă cu ajutorul unor tălpiu mari de lemn”.Pe
baza cercetărilor şi a unor date concrete, specialiştii „localizează” germenii acestei
legende cu cca 8000 de ani înainte de Cristos. Se presupune că însăşi denumirea actuală
de „schi” derivă din cuvântul norvegian – lapon „skyd” care tradus, ar însemna „obiect
de lemn acoperit cu piele”.
În perioada respectivă talpa schiurilor era căptuşită cu blană de ren sau de focă
Relicvele, descrierile, gravurile şi petrogrifele existente semnalează folosirea unui schiu
mai lung pe care se aluneca (cel stâng) şi a unuia mai scurt, care ajuta la împingere şi la
direcţionare.
 Schiorul purta şi se ajuta de un singur băţ, lung şi ascuţit la unul din capete, fiind folosit
drept lance, atunci când era necesar.
Originea străveche a schiului şi schiatului se asociază cu cea a patinelor şi saniei şi este cert
faptul că, după apariţia primelor forme de navigaţie, alunecatul pe zăpadă este cel mai vechi
mijloc de deplasare pe care omul l-a cunoscut şi cultivat.

Privitor la istoricul apariţiei şi dezvoltării schiului, este necesar să remarcăm

faptul că în afara unor legende şi povestiri păstrate în tradiţia popoarelor nordice şi
în afara descoperirilor întâmplătoare a unor desene rupestre şi petrogrife, există
muzee care vin cu date, obiecte şi cu documente de referinţă culese şi expuse, care
demonstrează vechimea de necontestat a apariţiei şi practicării schiului.
 Toate aceste afirmaţii au la bază vestigiile strânse cu multă migală
şi pasiune de către specialişti, care au văzut în schi un mijloc de
investigare important în cunoaşterea procesului evolutiv al omului.
Documente deosebit de preţioase privind apariţia şi evoluţia
schiului se află la Muzeul Schiului din capitala Norvegiei, Oslo, în
muzeele de antichităţi din Moscova, Petrograd, Helsinki, Copenhaga,
Braşov etc.În aceste muzee se află expuse bucăţi de stâncă rupte din
peşteri, care prezintă desene rupestre legate de schi şi schiat, rachete,
schiuri de diferite forme, rondele şi beţe, precum şi alte lucruri şi
documente care atestă vechimea parcticării schiatului. Iată câteva din
cele mai elocvente descoperiri, legate de apariţia şi practicarea
schiului:
În anul 1930 este descoperit, cu totul întâmplător, într-o peşteră din
apropierea oraşului UPPSALA - Suedia un desen rupestru
reprezentând un vânător pe schiuri; studiile de specialitate efectuate
asupra acestui desen îl fixează în timp, ca fiind executat în jurul anului
1000 î.e.n.;
 Intr-o zonă mlăştinoasă, tot din Suedia a fost scos la iveală un schiu din
lemn foarte bine conservat apropiat ca formă de schiurile din prezent;
folosind aceleaşi mijloace specifice de investigaţie, vechimea acestuia a fost
stabilită ca fiind de 5000 de ani; acest schiu istoric era prevăzut cu un suport
pentru a se aşeza talpa piciorului şi cu nişte orificii pentru curele, care fixau
vârful piciorului.
Ne gândim că dacă acest schiu, atât de apropiat ca formă de cel de azi, are
cca 5000 de ani, oare cam ce vechime pot avea ,,rachetele” de mers pe
zăpadă?
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi pe parcursul secolului al XIX-lea, în
diferite colţuri ale lumii sunt scoase la iveală noi vestigii legate de schi. Astfel,
sunt descoperite unele reprezentări în piatră - petrogrife - care ne înfăţişează
vânători pe schiuri şi care au o vechime demonstrată de peste 4000 de ani.
Aceste reprezentări în piatră ne oferă şi unele detalii privind tehnica folosită:
schiorii aveau articulaţiile genunchilor şi şoldurilor îndoite şi foloseau un
singur băţ prevăzut la cap cu o rondea.
Cele mai reprezentative petrogrife au fost descoperite în unele peşteri în
apropierea localităţilor RODOV - Norvegia, BOKUSTA - Suedia, şi la
ZALAVRUG şi BESOVE ZLETKI în Siberia. Toate aceste descoperiri, care sunt
localizate ca timp cu multe mii de ani în urmă, demonstrează faptul că schiul
a apărut ca o necesitate a omului de a se deplasa ,,mai bine şi mai repede”
pe mari întinderi de teren acoperite în cea mai mare parte a anului de
zăpadă, şi că schiul era folosit la vânătoare, ca mijloc utilitar de procurare a
hranei.
 Cu timpul, schiul s-a răspândit ajungând să fie practicat şi în America de
Nord şi Europa Centrală.
În urma descoperirilor făcute şi în urma apariţiei unor lucrări ,,misterul”
apariţiei şi practicării de către om a schiului începe să se limpezească.
Cu mult timp înaintea erei noastre, istoricul şi filosoful grec XENOFON
din Atena descrie în lucrarea sa ,,ANABASSIS” cum unii din locuitorii
Scandinaviei şi Siberiei se deplasează cu uşurinţă pe zăpadă şi pe noroi
folosind un fel de ,,tălpici lungi din lemn”. Despre ceva asemănător ne
vorbeşte şi istoricul roman Pliniu cel Bătrân în lucrarea sa ,,Istoria Naturală
“.
În secolul al VI-lea e.n. istoricul bizantin Procopius vorbeşte despre
,,existenţa unei rase de oameni din Nord, care alunecă pe zăpadă având
legate de picioare scânduri din lemn”.
Ceva mai târziu, în secolul al VII-lea apar scrieri care vorbesc despre
folosirea schiului în centrul Europei şi în zonele nordice ale Chinei.
Fără a ne da nişte amănunte esenţiale despre schi şi despre practicarea sa,
aceste scrieri sunt deosebit de preţioase, ele dovedind practicarea schiului
în diverse zone ale lumii.
Mult mai târziu, în secolul al XIV-lea, apare în Elveţia sub semnătura
unui renumit călător al acelor vremuri, pe nume GERBEISTEIN, o lucrare cu
un puternic accent geografic şi istoric, în care autorul ei, vorbind despre o
călătorie în nordul Rusiei spune: ,,Aici oamenii fac drumuri lungi, pe un fel
de tălpi lungi de 6 palme, pe care le fixează de picioare, alunecând cu
repeziciune pe zăpadă“.
În multiplele gravuri care decorează paginile acestei lucrări, există una care
înfăţişează doi schiori, îmbrăcaţi în haine scurte, care se folosesc de nişte schiuri cu
vârfurile îndoite, având în mână câte un băţ lung şi ascuţit la capăt.
•
•
•
•

Fig. 4. Rachet pentru călcat zăpada

•
Lucrări în care se pomeneşte câte ceva despre schi sunt multe şi ele apar în
diverse locuri. Nu putem omite o apariţie de acest gen care s-a petrecut la mijlocul
secolului al XVII-lea şi care s-a intitulat, în modul cel mai simplu: ,,Laponia”.
utorul acestei lucrări este elveţianul JOHAN SCHEFFER, care efectuează o excursie
în ţările din nordul Europei şi îşi notează în caietul său de călătorii toate lucrurile şi
întâmplările care i se par interesante. El descrie folosirea pe scară largă a schiurilor,
pe care localnicii le numesc SKYDER sau SKŸIER. Acestea sunt descrise ca fiind
construite din lemn şi având talpa acoperită cu blană de urs sau focă de mare
,,pentru a nu aluneca înapoi la urcuş şi pentru a nu prinde o viteză prea mare la
coborâşuri”. Mergând mai departe cu descrierea schiurilor, spune că: în partea din
faţă au un inel din nuiele pentru vârful piciorului, iar în spate, o cureluşă pentru
fixat călcâiul, care opreşte talpa piciorului să iasă din inelul din faţă“.
 Scheffer ne descrie mai departe schiurile spunând: ,,schiul drept este mai lung faţă
de cel stâng, iar schiorul ţine în mâini un băţ lung şi ascuţit prevăzut la unul din capete cu
un inel făcut din ramuri de cedru împletite”.

În perioada secolului al XVIII-lea astfel de lucrări în care se pomeneşte despre

schi, apar în multe ţări din Europa.
În Franţa, apare o lucrare a unui cunoscut scriitor, Jean Regnard, care se
intitulează ,,Plimbare prin Laponia”, lucrare în care un capitol aparte îl reprezintă
cel în care scriitorul vorbeşte despre schiuri şi despre oamenii care practicau
schiul. El scoate în evidenţă faptul că ,,schiatul era folosit în egală măsură de
bărbaţi, femei şi copii, în scopul deplasării pe câmpiile acoperite în permanenţă
cu zăpadă“.
Tot în perioada respectivă, un alt celebru călător francez, A. TOKNAΫE, efectuează
o călătorie în nordul Europei. În urma acestei călătorii, editează lucrarea
,,Plimbarea unui francez în Suedia şi Norvegia”, în care descrie schiurile cu care
oamenii se deplasează şi cu care ,,fac drumuri lungi şi grele cu o viteză
ameţitoare”.
 Dovezi incontestabile ne demonstrează că în toată această
perioadă schiul nordic a început să pătrundă câte puţin şi în
centrul Europei în zona muntoasă a Alpilor. Dovadă a celor
afirmate mai sus este apariţia lucrării ,,Cinstea ducatului
Carniole”, scrisă de un austriac celebru prin spiritul său
aventurier. Acesta se numea WEICHARD VALASSOR şi în anul 1689
întreprinde o călătorie de mai multe luni în inima munţior Alpi, în
mirificul ţinut Carniole. În lucrare ,descrie schiurile şi modul în
care erau folosite de locuitorii acestor ţinuturi.

Primele semnale privind folosirea schiurilor în armată le avem din anul 1200
când documentele existente atestă existenţa unor unităţi militare suedeze
care se deplasau pe schiuri sub comanda directă a regelui SVERRE.
Dacă urmărim cronologic datele care atestă apariţia schiului în Europa
Centrală, vom constata următoarele:În Germania, celebrul pedagog GUTS
MUTS, considerat a fi unul din părinţii educaţiei fizice moderne,
experimentează mersul pe schiuri, chiar începând cu anul 1795; în această
perioadă, în care Europa Centrală descoperea schiul, în nordul şi nord-estul
continentului el era suficient de dezvoltat şi cunoscut pentru a fi folosit la
vânătoare, precum şi ca mijloc de deplasare şi de luptă pus în slujba
armatelor;
În Franţa, tot în jurul anului 1880, este semnalată apariţia şi răspândirea
schiului ,,ca mijloc de deplasare”;
În Austria, în jurul anului 1880 este semnalată apariţia primului club de schi
al cărui obiectiv declarat era ,,învăţarea schiatului în scopul deplasării pe
terenuri acoperite cu zăpadă“;
În Elveţia, după anul 1888, este descrisă o expediţie pe schiuri, care are
drept scop atingerea şi traversarea trecătoarei PRAGHEL;
În Italia, schiul şi schiatul sunt semnalate în anul 1896 de către un călugăr -
călător în satele de munte din nordul ţării.
 Schiul, ca sport, este relativ nou în regiunile muntoase ale ţării noastre,
unde zăpezile nu sunt întotdeauna abundente şi durabile. Practicarea unor
forme străvechi de schi a fost semnalată în zona Maramureş, unde au fost
găsite ,,rachete” de factură primitivă pentru mersul pe zăpadă,
asemănătoare cu cele descoperite în nordul Europei.
Data confecţionării şi folosirii acestora nu a putut fi stabilită cu exactitate,
specialiştii considerând că au fost confecţionate şi folosite în urmă cu cca
2000 de ani.
O cronică poloneză ilustrată din secolul al XVI-lea pomeneşte de nişte
,,oameni puternici şi vânjoşi care urmăreau vânatul pe schiurile lor lungi şi
lunecoase”. Acest lucru se petrecea, conform cronicii amintite, ,,în
Maramureş, în Carpaţii Păduroşi, şi mai la vale, în munţii pleşuvi ai
Bihorului”.
Ca sport, schiul a apărut la noi în ţară ca şi celelalte discipline sportive,
în ultimele decenii ale secolului trecut.
În zona Clujului sunt semnalate pentru prima dată grupe de tineri schiori
care efectuau excursii pe schiuri, de cca 2-3 km. Este semnalată chiar
efectuarea unei excursii mai lungi pe traseul Cluj - Turda - 30km, distanţă
parcursă în 5 ½ ore.
Totuşi schiul, ca activitate sportivă s-a dezvoltat îndeosebi în zona
Braşovului. Aici, în anul 1905 a luat fiinţă prima ,,asociaţiune de cultivare a
schiului”. Această grupare a reuşit să construiască în masivele muntoase
câteva cabane şi să organizeze primele concursuri de schi.
Primele concursuri de schi au avut loc în iarna 1909-1910, iar
peste un an, în 1911 s-a desfăşurat la Sinaia un concurs de schi
la care s-a înregistrat debutul femeilor. Consacrarea acestei
activităţi sportive s-a petrecut în zilele de 23 şi 24 februarie
1911, când s-a desfăşurat primul campionat naţional de schi.
Traseul a măsurat 3 km şi a fost fixat de către organizatori în
zona Piata Arsă - Castelul Peleş.