CUPRINS

Pag.
Capitolul 1 – Procesul de elaborare a Legii Model în domeniul
comerţului electronic
1.1. Elaborarea si promovarea Legii Model aplicat in domeniul comertului
international
1.2. Aspecte juridice referitoare la procesarea automata a datelor
1.3. Recomandari UNCITRAL
1.4. Analiza aspectelor juridice referitoare la încheierea contractelor prin
mijloace electronice
1.5. Tranzactii reciproce de date prin mijloace electronice
1.6. Grupul de lucru asupra tranzactiei reciproce de date prin mijloace
electronice
Capitolul 2 - Regulile uniforme privind tranzacțiile comerciale
internaţionale prin mijloace electronice
2.1. Obiectivele şi scopul regulilor uniforme
2.2. Structura Legii Model
2.3. Legea-cadru completată ulterior cu reglementări tehnice
2.4. Abordarea “funcţional-echivalentă” a legii model
2.5. Implemetarea in comertul electronic a regulilor uniforme
Capitolul 3 - Aspecte teoretice în legătură cu contractele încheiate
prin mijloace electronice
3.1. Definirea contractului în formă electronică
3.1.1. Definiţie
3.1.2. Reglementarea actuală referitoare la contractul în formă electronică
3.2. Clasificare
3.2.1. Criteriul calităţii părţilor contractante
3.2.2. Criteriul distanţei dintre părţile contractante
3.2.3. Criteriul modului de executare a obligaţiei caracteristice a contractului
3.3. Etapa anterioară încheierii contractului
3.3.1. Scrisoarea electronică (e-mail) şi spaming
3.3.2. Mousetrapping
3.4. Mijloace de combatere a tehnicilor incorecte de publicitate electronică
3.4.1. Obstacole în lupta pentru eliminarea tehnicilor incorecte
3.4.2.Soluţii posibile
3.4.3.Implicarea autorităţilor publice
3.4.4. Auto-reglementarea în România
3.5. Încheierea contractului în formă electronică
3.5.1. Oferta de a contracta
3.5.1.2. Ofertantul
3.5.1.3. Oferta adresată publicului sau unei persoane determinate
3.5.1.4. Conţinutul ofertei
3.5.2. Acceptarea ofertei
3.5.2.1. Acceptarea mediată de un sistem informatic
3.5.3. Momentul încheierii contractului în formă electronică
3.5.3.1. Determinarea legală a momentului încheierii contractului
3.5.3.2. Determinarea contractuală a momentului încheierii contractului
3.5.4. Locul încheierii contractului în formă electronică
3.5.4.1. Determinarea locului încheierii contractului în formă electronică

1
 3.5.4.2. Determinarea locului în funcţie de mijlocul tehnic utilizat
3.5.5. Legea aplicabilă contractului în formă electronică
3.5.5.1. Reglementarea comunitară
3.5.5.2. Reglementarea românească
3.5.5.3. Relaţia cu un partener situat într-un stat terţ
3.6. Executarea contractului în formă electronică
3.6.1.Noţiune şi tipologie
3.6.2. Clasificarea obligaţiilor după obiect
3.6.2.1. Plata unei sume de bani
3.6.2.2. Livrarea unui bun
3.6.2.3. Prestarea unui serviciu
Capitolul 4 - Semnătura electronică
4.1. Definitie
4.2. Obiectivele implementarii semnaturii electronice
4.3. Tipul de semnatura electronica Public-Key Cryptography
4.4. Rezolvarea problemelor de drept privat referitoare la tranzacţiile
comerciale international
4.5. Autoritatea de certificare
4.6. Principiul nediscriminării în folosirea tehnologiilor
4.7. Autonomia părţilor
4.8. Aspecte privind securitatea sistemului de tranzactionare prin utilizarea
semnaturii electronice
4.9. Sisteme de plăţi electronice
4.9.1. SET
4.9.1.1. Geneză şi evoluţie
4.9.1.2. Principii
4.9.1.3. SET şi smart-cardul
4.9.2. Sistemul First Virtual
4.9.2.1. Principii şi funcţionare
4.9.2.2. Parteneri şi organizare
4.9.2.3. Evoluţia sistemului
4.10. Operatiunea de plata prin bani electronici: Cybercash
4.10.1. Aderarea la system
4.10.2. Derularea unei tranzacţii
4.11. Sisteme online de plată cu monedă electronică
4.11.1. NetCash
4.11.2. (E-Cash)
4.11.3. Sisteme de micro-plăţi
4.11.3.1. MilliCent
1.11.3.2. CyberCoin
4.11.4. Plăţi prin cecuri electronice
Concluzii
Bibliografie

Capitolul 1 - Procesul de elaborare a Legii Model în domeniul comerţului

electronic
2
 În conformitate cu recomandarea adoptată de Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial
Internaţional referitor la valoarea juridică a înregistărilor computerizate 1, precum şi apelul adresat
Guvernelor şi organizaţiilor internaţionale în decembrie 19852  să adopte măsuri corespunzătoare în
conformitate cu recomandarea Comisiei pentru a garanta folosirea într-un sens cât mai extins în
comerţul internaţional a datelor procesate automat, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a apreciat
adoptarea de către Comisia Legii Model privind comerţul electronic şi a Ghidului pregătit în vederea
aplicării Legii Model.
De asemenea, Adunarea Generală a recomandat statelor membre să considere favorabil Legea
Model atunci când vor acţiona pentru modificarea legilor naţionale în vederea adoptării de reglementări
uniforme privind metodele comunicării şi stocării informaţiilor3.
În acelaşi timp, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a recomandat să se ia măsurile necesare
pentru ca Legea Model şi Ghidul să devină cunoscute pretutindeni în vederea aplicărilor4.

1.1. Elaborarea şi promovarea Legii Model aplicat în domeniul comerţului internaţional

Reglementările introduse prin intermediul Legii Model reprezintă o valorificare atentă a experienţei
acumulate în folosirea sistemului computerizat cat şi a altor mijloace tehnice moderne în ceea ce
priveste relaţiile comerciale internaţionale5.
Conţinutul Legii Model a fost conceput să servească, la nivel internaţional, drept ghid în procesul
evaluării şi modernizării unor anumite aspecte ale reglementărilor şi practicilor naţionale în domeniul
relaţiilor comerciale care implică sistemul computerizat sau alte mijloace ale tehnicii moderne, precum
şi pentru introducerea şi utilizarea unor norme adecvate în acest domeniu în acele ţări în care nu există
reglementări în materie.
Legea model a fost pregatită ca necesitate la schimbările majore survenite  în mijloacele de
comunicare dintre părţile care folosesc sistemul computerizat şi alte mijloace ale tehnicii moderne în
derularea afacerilor6.

1.2. Aspecte juridice referitoare la procesarea automată a datelor

1
Recomandarea privind valoarea juridică a înregistrărilor computerizate, adoptată de Comisia Naţiunilor Unite pentru
Drept Comercial Internaţional, în cadrul celei de-a 18-a sesiune din anul 1985.
2
Paragraful 5(b) al Rezoluţiei Adunării Generale nr. 40/71, din 11 decembrie 1995. A se vedea şi “Înregistrările oficiale
ale Adunării Generale”, a 40-a sesiune, suplimentul nr. 17 A/40/17), Capitolul VI, Secţiunea B.
3
Paragraful nr. 2 (în raportul celei de-a 6-a comisii A/51/628) din Rezoluţia Adunării Generale nr. 51/162 din Legea Model
referitoare la Comerţul Electronic adoptat de către Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial.
4
Paragraful nr. 3 din Rezoluţia Adunării Generale nr. 51/162, adoptată la cea de-a 85-a Adunare Generală, care a avut loc la
data de 16 Decembrie 1996. Negocierile şi consultările pentru elaborarea şi adoptarea Rezoluţiei privind Legea Model şi
Ghidul privind aplicarea ei au fost coordonate de către reprezentantul României, în calitatea sa de vicepreşedinte al
Comisiei Juridice a Adunării Generale a Naţiunilor Unite.
5
Comisia a beneficiat de expertiza celor mai reputaţi specialişti ai Camerei Internaţionale de Comerţ, precum şi ai unor
agenţii comerciale care folosesc deja în activităţile cotidiene sistemul computerizat şi alte mijloace moderne pentru
încheierea şi derularea tranzacţiilor internaţionale (a se vedea, în acest sens, “Proposals by the International Chamber of
Commerce”  – A/CN.9/W.G. IV/WP. 65).
6
“Partenerii de afaceri – s-a constatat în elaborarea efectuată de Comisie – recurg deja la mijloace moderne de
comunicare”, chiar în absenţa unor reglementări uniforme în domeniu.

3
 Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional a dezbătut, la a 17-a sesiune a sa, un
Raport al Secretarului General al Organizaţiei Mondiale cu privire la aspectele juridice ale procesării
automate a datelor7. Astfel erau identificate anumite implicaţii juridice ale înregistrărilor computerizate,
precum ar fi: autenticitatea textului, răspunderea juridică şi plăţile efectuate.
Deasemenea, Comisia a decis să includă implicaţiile juridice ale procesării automate a datelor
în programul său prioritar8. Acesta a constituit de altfel începutul procesului complex al elaborării
regulilor uniforme în acest domeniu sensibil al tranzacţiilor comerciale internaţionale.
Totodată, Comisia9 a avut posibilitatea să examineze un document cu privire la “mesajele
standard”10, prin care se sugera implicarea Comisiei – fiind principalul organism juridic în domeniul
comerţului internaţional –adoptarea măsurilor necesare pentru a coordona dezbaterea problemelor
juridice din acest domeniu.

1.3. Recomandări UNCITRAL

Dezbaterea Raportui pregătit de Secretariat cu privire la valoarea juridică a

înregistrărilor computerizate11, are loc la a 18-a sesiune a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept
Comercial Internaţional. Analiza efectuată în acest document a evidenţiat faptul că – la nivel global –
sunt mai puţine probleme în folosirea datelor stocate în computere ca probe în litigiu decât era de
aşteptat.
S-a ajuns la concluzia că au apărut mai multe obstacole juridice în folosirea computerelor şi a
telecomunicărilor în comerţul internaţional prin utilizarea sistemului computerizat.
Este adoptată astfel Recomandarea UNCITRAL din198512, care conţine principiile fundamentale ale
Legii Model în domeniul comerţului electronic. In prima parte, se recomandă Guvernelor:
1. În primul rând, este necesară revizuirea normelor legale referitoare la folosirea
înregistrărilor computerizate ca probe în litigiu, eliminând obstacolele nejustificate în admiterea
lor;
2. În al doilea rând se impune modificarea cerinţelor legale ca anumite tranzacţii comerciale şi
documentele referitoare la ele să fie în formă scrisă, asigurând astfel condiţia validităţii tranzacţiei
ori a documentului, în scopul permiterii, acolo unde este cazul, ca tranzacţia şi documentul să fie
înregistrate şi transmise prin computer;
3. În al treilea rând să se revadă cerinţele legale privind semnătura de mână ori a altor metode de
autentificare a documentelor referitoare la comerţ, în scopul permiterii, atunci când este cazul,
folosirea mijloacelor electronice de autentificare;
4. O altă măsură a fost să se modifice cerinţele legale, astfel că documentele ce urmează a fi
supuse guvernelor să fie prezentate, în scris sau sub semnătură manuală, într-o formă
computerizată a acelor servicii administrative care sunt dotate cu echipamentele necesare şi au
stabilite procedurile care se impun13, în sensul permiterii prezentării acestor documente, unde este
cazul.
7
“Report of the Secretary-General on Legal aspects of automatic data processing” (A/CN.9/254).
8
“Legal aspects of automatic trade data interchange” (TRADE/WP.4/R.185/Rev.1). Raportul introdus de Working Party a
fost reprodus în documentul A/CN.9/238 (vezi şi Official Records of the General Assembly, Thirty-ninth session,
Supplement nr. 17 (A/39/17), paragraful 136).
9
Este vorba despre Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional.
10
“Report of the Working Party on Facilitation of International Trade Procedures” (WP.4), sponsorizat de Comisia
Economică pentru Europa şi de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare. Working Party este un organism
care se ocupă de dezvoltarea UN/EDIFACT mesaje standard.
11
“Legal value of computer records”, A/CN.9/263, 1985.
12
“Official Records of the General Assembly”, a 40-a sesiune, anexa nr. 17 (A/40/17), paragraful 360.
13
Recomandările UNCITRAL din anul 1985, aprobate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, Rezoluţia nr. 40/71 din
data 11 decembrie 1985.

4
 De asemenea, documentul recomandă organizaţiilor internaţionale să elaboreze texte legale privind
comerţul, care să aibă în vedere adoptarea unor reglementări, acolo unde se impune, în sensul
Recomandării UNCITRAL 198514.
După adoptarea Recomandării UNCITRAL 1985, Comisia a ajuns la concluzia că se impune
promovarea unor măsuri care să permită modernizarea legislaţiei în domeniu15, pe baza analizei
evoluţiilor precendente în domeniu. Astfel, decizia Comisiei privind elaborarea unor reguli uniforme în
domeniul schimburilor electronice de date referitoare la tranzacţiile comerciale, este o consecinţă a
ecourilor pe care le-a avut Recomandarea UNCITRAL din 1985.
În anul 1988 (a 21-a sesiune), Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional a
analizat posibilitatea elaborării unor principii juridice care ar putea să se aplice în încheierea
contractelor comerciale internaţionale prin mijloace electronice. În acest sens, Comisia cere
Secretariatului pregatirea unui studiu preliminar referitor la acest subiect, urmând să fie dezbătut la
următoarele sesiuni ale Comisiei.
În pofida eforturilor făcute pentru promovarea principiilor şi normelor conţinute în Recomandarea
UNCITRAL din anul 1985, s-a constatat faptul ca s-au înregistrat progrese minore în direcţia înlocuirii
cerinţelor legale imperative privind folosirea documentelor semnate manual.
În aceste condiţii, Comitetul Norvegian privind Procedurile Comerciale (NORPRO), prin
intermediul unei scrisori adresată Secretariatului UNCITRAL, a atras atenţia asupra faptului că
Recomandarea din 1985 subliniază că “este necesară aducerea la zi a legislaţiilor naţionale în
domeniu”16, dar “nu dă nici o indicaţie cu privire la modul în care se poate face acest lucru”17.

1.4. Analiza aspectelor juridice referitoare la încheierea contractelor prin mijloace electronice

În baza mandatului primit din partea Comisiei, Secretariatul UNCITRAL a convocat experţi
recunoscuţi în domeniu, care au întocmit un studiu bine fundamentat referitor la folosirea mijloacelor
electronice în încheierea contractelor18.
Acest studiu preliminar a fost supus atenţiei Comisiei la a 23-a sesiune a sa în anul 1990 şi a avut in
vedere tratarea tuturor problemelor majore intampinate până in acel moment.
Principalele probleme identificate se refera la acordul scris dintre părţi, care trebuia să prevadă toate
inconvenientele care ar fi putut sa-si faca aparitia pe parcursul derularii unui parteneriat. S-au discutat
astfel modalităţile încheierii contractelor de comerţ internaţional, prin utilizarea unor “acorduri de
comunicare electronică model”19.
Au fost analizate, de altfel, majoritatea situaţiilor existente, din punct de vedere practic, cât şi
teoretic, atât din SUA cât şi din Europa, fiind fundamentată o sinteză asupra experienţei înregistrate în
acest domeniu, în cadrul CE şi în SUA.
 

14
Aliniatul 2, Recomandările UNCITRAL din anul 1985
15
Reprezentanţii statelor membre ale Comisiei, precum şi reprezentanţii unor organisme internaţionale specializate,
îndeosebi din partea Comisiei Internaţionale de Comerţ au insistat asupra necesităţii găsirii unor soluţii practice care “ să
faciliteze comerţul electronic”. Presiunea marilor concerne comerciale era în creştere. Nevoia de a se elimina unele
obstacole juridice era evidentă. Două piedici erau cel mai frecvent evocate: a. neîncrederea în folosirea corectă a
noilor metode; b. obisnuinţa în practica îndelungată a documentelor semnate manual.
16
Scrisoarea Comitetului Norvegian privind Procedurile Comerciale (NORPRO) adresată Secretariatului UNCITRAL.
17
Ibidem.
18
“Preliminary study of legal issues related to the formation of contracts by electronic means” (A/CN.9/333).
19
Experienţa pozitivă în relaţiile comerciale din Comunităţile Europene şi din SUA a fost evocată în sprijinul elaborării
unor “acorduri de comunicare electronică model”. S-au ridicat, cu acest prilej, mai multe probleme, între care: a.cea privind
trecerea de la un sistem clasic de încheiere a contractelor de comerţ internaţional, bazat pe certitudinea dată de repetabilitate
şi credibilitate, la un sistem care conţine elemente de incertitudine, nefiind suficient verificat în practică; b.cea a absenţei
echipamentelor electronice în mai multe ţări şi a cunoştinţelor necesare în folosirea lor.

5
 1.5. Tranzacţii reciproce de date prin mijloace electronice

La a 24-a sesiune a sa (1991), Comisia a dezbătut un raport privind schimbul reciproc de date prin
mijloace electronice20. Progresul înregistrat în economie impunea ca datele existente să poată fi
transferate şi împărtaşite cu mai multă uşurintă. Avantajele sunt evidenţiate prin decurgerea facilă a
înţelegerilor între părţi, respectiv, prin eliminarea asumării unor riscuri, cercetări individuale de lungă
durată şi uşurinţă mai mare în dezvoltare.
Acest raport a fundamentat o amplă analiză cu privire la diferitele activităţi ale unor organizaţii
implicate în problema juridică privind schimbul reciproc de date prin mijloace electronice, observându-
se existenţa “mai multor acorduri standard privind schimbul reciproc de date”. Era necesară adoptarea
unui raport standard, acceptat de toate ţările membre, pentru a putea fi dezvoltată mai facil reţeaua de
networking.
S-a evidenţiat în mod deosebit varietatea aranjamentelor existente în funcţie de cerinţele diferite pe
care le avea fiecare parte, fără a lua în calcul îngreunarea procedurii cât şi crearea unor situaţii de
blocaj în sistem.
Un alt criteriu de clasificare, se referă la categoriile de operatori, care cuprindeau atât entităţi de sine
stătătoare cât şi state, organizaţii nonguvernamentale, societăţi comerciale şi autorităţi publice.
Un al treilea criteriu este cel al intereselor diferite. Interesele erau diferite în funcţie de situaţia
economică, contextul social politic cât şi de fluctuaţiile valutei pe piaţa internaţională.
În cursul dezbaterilor, s-a ajuns la concluzia că ar fi prematur să se treacă la pregătirea unui acord
standard privind comunicaţiile şi că ar fi de dorit să se urmărească – mai întâi – evoluţiile înregistrate
în domeniul comerţului electronic în cadrul Comunităţilor Europene şi Comisiei Economice pentru
Europa21. Conceperea unor reguli judiciare impuneau existenţa unei cutume, care să asigure cadrul
pragmatic al pieţei respective. Având în vedere majoritatea de care beneficiau ţările europene, s-a luat
în calcul aplicabilitatea normelor în cadrul legislativ existent.
S-a propus să se analizeze posibilitatea armonizării regulilor fundamentale pentru promovarea
comerţului electronic prin “pregătirea unui acord standard privind comunicaţiile”22, care ar urma să fie
folosit în comerţul internaţional. Singura soluţie care ar fi asigurat desfăşurarea cadrului legislativ într-
un timp util ar fi fost uniformizarea şi armonizarea intereselor normative.
În urma acestor deliberări, o sesiune specială a Grupului de lucru UNCITRAL privind finanţarea
internaţională a fost dedicată identificării aspectelor implicate în stabilirea unei norme legale în
domeniu, urmărind ca acest Grup să informeze Comisia cu privire la oportunitatea pregătirii unui acord
standard privind comunicaţiile.23
Cum luarea unei decizii radicale şi imediate nu ar fi oferit oricum soluţia de care era nevoie, s-a luat
în calcul un studiu aprofundat şi personalizat pe fiecare ţară, iar în momentul în care au putut fi
identificate peste 80% din elementele comune, s-a conceput un acord standard. Desigur că ţările mai
puţin dezvoltate au avut în vedere permanent sistemul de dezvoltare a ţărilor din G8 tocmai pentru a se
asigura în linii mari pronosticuri favorabile dezvoltării durabile.

20
“Report on Electronic Data Interchange”, A/CN.9/359, 1991
21
Mai multe delegaţii au subliniat că “rapiditatea cu care se dezvoltă comerţul electronic impune o nouă examinare a
aspectelor implicate de contractele de bază”, îndeosebi privind oferta şi acceptarea, ceea ce presupune o analiză a
implicaţiilor juridice ale rolului pe care îl are modul de centralizare a datelor în dreptul comercial internaţional (a se vedea
capitolul “History and back-ground of the Model Law” (pagina 66), al raportului “UNCITRAL Model Law on Electronic
Commerce with Guide to Enactment”, adoptat de Naţiunile Unite, prezentat în anul 1997.
22
Ibidem. S-a atras atenţia că un asemenea acord ar trebui să implice participarea tuturor  sistemelor juridice, inclusiv ale
ţărilor în curs de dezvoltare, “care se vor confrunta curând cu problemele comerţului electronic” (ibidem).
23
A se vedea “Official Records of the General Assembly of the United Nations”, a 40-a sesiune, anexa nr.17 (A/46/17),
paragrafele 311-317.

6
 La a 24-a sesiune a Grupului de lucru s-a examinat problema elaborării unor norme uniforme în
domeniul comerţului electronic, în special în legătură cu încheierea contractelor comerciale
internaţionale; riscurile şi răspunderea partenerilor comerciali şi serviciile terţilor implicaţi în relaţiile
comerciale electronice24. Contractele comerciale internaţionale sunt cele care asigura dezvoltarea unei
comunităţi. Relaţiile cu externul făceau ca ele să devină o prioritate.
Concluzia principală a membrilor Comisiei şi a experţilor prezenţi la dezbateri a fost că “varietatea
acestor aranjamente contractuale stânjeneşte dezvoltarea satisfăcătoare a cadrului legal pentru
afaceri prin folosirea mijloacelor electronice”25.
Constatând existenţa acestor fenomene, Comisia a apreciat că se impune elaborarea unui set de
principii şi norme uniforme, care să guverneze comerţul electronic 26. Pentru a realiza însă aceste
proiecte trebuia să participe fiecare ţară membră cu o serie de propuneri şi cadre legislative care să
poată asigura buna desfăşurare a principiilor. Caracterul de generalitate însă a fost cel mai greu de
uniformizat.

1.6. Grupul de lucru asupra tranzacţiei reciproce de date prin mijloace electronice

În anul 1992, la a 25-a sesiune a sa, Grupul şi-a schimbat denumirea 27 în Grup de lucru asupra
schimbului reciproc de date prin mijloace electronice28, în condiţiile în care ponderea deliberărilor din
Grupul de lucru dedicat finanţării internaţionale, a revenit comerţului electronic.
În cursul sesiunilor a 25-a şi a 26-a, Grupul de lucru (care a beneficiat şi de participarea unor experţi
renumiţi în domeniul comunicaţiilor electronice) şi-a concentrat atenţia asupra pregătirii normelor
juridice aplicabile “schimbului reciproc de date prin mijloace electronice”, precum şi asupra altor
“mijloace moderne de comunicare”29.
Secretariatul UNCISTRAL a pregătit articolele proiectului Legea Model în domeniul comerţului
electronic şi le-a supus dezbaterii Grupului de lucru30, printr-o consultare complexă şi extinsă a
experţilor în materie.
Reprezentanţii statelor membre au făcut mai multe propuneri de completare, de dezvoltare si, mai
ales, de precizare a unor termeni incluşi în articolele proiectului privind Legea Model. Delegaţia Marii
Britanii, de pildă, a prezentat propuneri scrise privind posibilul conţinut al Legii Model în domeniul
comerţului electronic31.

24
S-au abordat şi unele definiţii cu privire la “textul scris”, caracterul “original” al textului şi modalităţile folosirii lor în
“mediul comerţului electronic” (A/CN.9/360).
25
“Report of the United Nations Commission on International Trade law” la cea de-a 24-a sesiune din anul 1991.
26
“Un asemenea cadru de bază ar putea, până la un anumit nivel, să fie creat prin aranjamentele contractuale dintre părţile
la sistemul de relaţii comerciale electronice” (ibidem).
27
Presiunea societăţilor comerciale în direcţia uniformizării regulilor de folosire a mijloacelor electronice în schimbul
reciproc de date era în creştere. Discuţiile privind finanţarea internaţională – utile şi, evident, necesare, în condiţiile derulării
contractelor internaţionale în domeniul comerţului – “au fost amânate”. Noi am fost nevoiţi să ne concentrăm atenţia asupra
aspectelor juridice ale comerţului electronic.
28
“Official Records of the General Assembly of the United Nations”, a 47-a sesiune, anexa nr. 17 (A/47/17), paragrafele
141-148.
29
A se vedea documentele A/CN.9/373; A/CN.9/387; A/CN.9/WG.60; A/CN.9/WG.62.
30
A se vedea documentele A/CN.9/WG.IV; A/CN.9/WG.57; A/CN.9/WG.60; A/CN.9/WG.62.
31
A se vedea documentul A/CN.0/WG.IV/WP.58.

7
 La început s-a considerat că abordarea cea mai indicată ar putea fi cea privind folosirea mijloacelor
electronice în sistemul contractual32, iar, apoi, a fost lărgită sfera de abordare33, cuprinzându-se întregul
spectru al relaţiilor comerciale internaţionale.
Opţiunea pentru o Lege Model a întrunit cele mai multe sufragii, datorită:
a. caracterului de recomandare în activitatea legislativă a statelor;
b. flexibilităţii, lăsând la latitudinea legiuitorului naţional o marjă suficientă de adaptare;
c. sferei de cuprindere, mai largi ca în cazul emiterii unor norme obligatorii, de la care nu există
nici o posibilitate să te îndepărtezi în vreun fel. Aşa se explică abandonarea propunerii iniţiale
de a se elabora “prevederi statutare model” în domeniul comerţului electronic34.

Chiar dacă unii participanţi la dezbateri au susţinut propunerea de elaborare a unor “prevederi
statutare model”, cei mai mulţi delegaţi au insistat să se adopte o Lege Model în domeniu, punct de
vedere acceptat în cele din urmă, de toţi participanţii. Astfel, toate eforturile s-au concentrat în direcţia
elaborării “unui singur instrument juridic”35, care urma să ofere suficientă flexibilitate în procesul
aplicării:
a. ca un singur instrument, de ansamblu, apropiat de Legea Model,
b. prin includerea în mai multe texte legislative a normelor cuprinse în Legea Model36.

La a 29-a sesiune a sa, Comisia a adoptat Legea Model şi a cerut Secretarului General al Naţiunilor
să o transmită Guvernelor, împreună cu Ghidul privind aplicarea Legii Model, cu recomandarea să ţină
seama de aceste texte în procesul legislativ naţional37.

32
A se vedea documentul A/CN.9/WG.IV/WP.53, paragrafele nr.35-36. Abordarea contractuală a fost considerată cea mai
indicată nu numai datorită avantajelor flexibilităţii ei, dar şi ca urmare a absenţei unor norme statutare sau a unor “cazuri
legale”. Totuşi, această abordare a întâmpinat cel puţin două dificultăţi: a. s-a dovedit a fi limitată, neoferind soluţiile
atotcuprinzătoare aşteptate pentru depăşirea sistemului existent, bazat pe norme obligatorii privind documentele sub
semnătură manuală; b.abordarea contractuală nu acoperă efectiv drepturile şi obligaţiile terţilor (a se vedea documentul
A/CN/.9/350, paragraful 107).
33
Reprezentanţii statelor şi experţii s-au pronunţat pentru o abordare de ansamblu privind regulile uniforme în măsură să
garanteze folosirea mijloacelor electronice în condiţii “de siguranţă” în relaţiile comerciale internaţionale.
34
A se vedea documentul A/CN.9/390, paragraful 16.
35
A se vedea documentul A/CN.9/406, paragraful 75.
36
A se vedea documentul “History and background of the Model Law”, pag.69.
37
În cursul celei de-a 29-a sesiuni a sa, la 12 iunie 1996, Comisia a adoptat – în şedinţa 605 – acest document, considerat de
mulţi participanţi la tranzacţiile internaţionale “esenţial în aplicarea mijloacelor electronice” necesare pentru facilitarea
procesului contractual. Coordonând consultările privind adoptarea Rezoluţiei în acest domeniu – în calitate de
Vicepreşedinte al Comisiei Juridice a Adunării Generale a Naţiunilor Unite – am constatat interesul
delegaţiilor  participante pentru promovarea acestui instrument juridic. Comisia Juridică a Adunării Generale a adoptat prin
consens textul Rezoluţiei prin care a fost aprobată activitatea UNCITRAL în acest domeniu (a se vedea raportul celei de-a
6-a Comisii, A/51/628), iar apoi, Adunarea Generală a Forumului Mondial, în cursul celei de-a 85-a Reuniuni Plenare, la 16
decembrie 1996 a recomandat guvernelor şi organizaţiilor internaţionale să aplice regulile uniforme consacrate în Legea
Model în procesul de: a.completare sau modificare a legislaţiei naţionale sau, acolo unde nu sunt norme în domeniul
comerţului electronic b.să elaboreze texte legislative ţinând seama de prevederile Legii Model.

8
 Capitolul 2 - Regulile uniforme privind tranzacţiile comerciale internaţionale prin
mijloace electronice

Elaborarea şi promovarea unor reguli uniforme privind tranzacţiile comerciale internaţionale prin

mijloace electronice, a avut drept scop punerea la dispoziţia statelor a unui instrument necesar adaptării
şi modernizării legislaţiei în acest domeniu38.
Având în vedere complexitatea măsurilor legislative în domeniul comerţului electronic, se dovedeşte
a fi utilă şi necesară o prezentare succintă a lucrărilor pregătitoare – cu documentaţia laborioasă care le-
a însoţit – pentru a sprijini legiuitorul în îndeplinirea cu succes a sarcinilor sale39.
Cunoaşterea modului în care Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional a
definitivat fiecare normă în parte şi, mai ales, a raţiunilor şi motivelor care au determinat alegerea unei
soluţii dintr-o gamă largă de opţiuni 40, facilitează elaborarea normelor potrivite acestor reguli uniforme
de către forurile implicate, constituind un sprijin necesar în fundamentarea opţiunilor proprii41.

2.1. Obiectivele şi scopul regulilor uniforme

Efectuarea tranzacţiilor comerciale prin mijloace electronice a cunoscut o dezvoltare mult mai
rapidă decât se aşteptau comercianţii. Folosirea computerelor a devenit un mijloc apreciat şi de bază în
lumea afacerilor. Reţeaua INTERNET a reprezentat un moment de referinţă în domeniu, mulţi
comercianţi subliniându-i utilitatea.
În practică însă, folosirea acestor mijloace moderne era stingherită de obstacolele juridice la care ne-
am referit în primul capitol, şi de incertitudinea privind validitatea efectului legal al tranzacţiilor
efectuate prin mijloace electronice42.
Obiectivul principal al Legii Model l-a constituit “elaborarea unui set de reguli acceptabile pe  plan
internaţional”, în măsură să constituie “o alternativă modernă” la sistemul clasic folosit în tranzacţiile
comerciale internaţionale43. De asemenea, Legea Model urmăreşte să fie un instrument la dispoziţia
celor care folosesc mijloacele electronice în tranzacţiile lor comerciale, ajutându-i să-şi proiecteze şi să
elaboreze soluţii contractuale, de natură să depăşească obstacolele juridice existente şi să extindă
folosirea mijloacelor electronice în derularea acestor tranzacţii44.
Legea Model serveşte, totodată, la interpretarea textelor convenţiilor şi a altor instrumente
internaţionale, în măsura în care, ele nu vor constitui un obstacol în folosirea mijloacelor electronice în
tranzacţiile comerciale.

38
Vezi “Guide to Enactment of the UNCITRAL Model Law on Electronic Commerce” (1996), în “UNCITRAL Model Law
on Electronic Commerce with Guide to Enactment 1996”, elaborat de Naţiunile Unite în anul 1997, pag.15.
39
Ibidem.
40
A se vedea “Draft UNCITRAL Model Law on legal aspects of electronic data interchange (EDI)and related means of
communication”, în “Report of the United Nations Commission on International Trade Law on the work of its twenty-ninth
session” (28 mai-14 iunie 1996), sesiunea a 5-a, anexa nr.17 (A/51/17), 1996.
41
Este util să amintim prezentarea detaliată făcută în fiecare Raport anual al Comisiei cu privire la progresele realizate în
elaborarea regulilor uniforme. Valoarea excepţională a acestor documente constă şi în faptul că înfăţişează, totodată,
dificultăţile întâmpinate în formularea unor norme uniforme, însoţite de obiecţiile reprezentanţilor unor stare şi ai unor
organisme internaţionale.
42
A se vedea “Introduction to the Model Law”, pag.16.
43
Ibidem.
44
Regulile uniforme au fost concepute  în scopul de a răspunde unor cerinţe stringente ale practicii comerciale. În
intervenţiile făcute în dezbaterile Comisiei pe parcursul anilor (1992-1996), reprezentanţii lumii afacerilor au înfăţişat
evoluţiile în folosirea mijloacelor electronice, demonstrând, adesea, convingător, că aceste mijloace sunt mai avantajoase
decât “cele clasice” din două considerente: a.uşurează încheierea şi derularea tranzacţiilor, reducând consumul de timp şi
energie; b.simplifică formalităţile existente, stabilind un contract direct între părţi.

9
 De exemplu, dezbaterile au pus în evidenţă că textele din aceste instrumente privind “clauzele
contractuale în formă scrisă” nu vor putea fi interpretate ca un obstacol în folosirea mijloacelor
electronice, în măsura în care statele membre la instrumentul juridic respectiv “vor cuveni o clauză
interpretativă, în acest sens”45.
Regulile uniforme vizează eliminarea diferenţelor şi incertitudinilor privind normele juridice
naţionale care guvernează folosirea mijloacelor moderne 46  în contractarea şi derularea afacerilor,
facilitând “accesul pe pieţele internaţionale”47.
Regulile uniforme prevăd o egalitate de tratament pentru situaţiile în care:
a. se folosesc documente în formă scrisă (clasică)
b. se utilizează informaţia computerizată. Prin implementarea în legislaţia naţională a regulilor
stipulate în Legea Model pentru situaţiile în care se folosesc mijloacele electronice, statul va crea
condiţiile legale necesare celor care doresc să le folosească, fără a împiedica – în vreun fel –
utilizarea în continuare a documentelor scrise în încheierea şi derularea afacerilor48.

Iniţial, regulile uniforme, au fost concepute să reglementeze schimburile reciproce de date prin
mijloace electronice. Pe parcursul elaborării textelor s-a ajuns la concluzia că mijloacele electronice ar
viza şi alte aspecte ale tranzacţiilor comerciale49, ceea ce a determinat Comisia să decidă ca Legea
Model să se refere la “comerţul electronic”, noţiune atotcuprinzătoare, depăşind schimburile reciproce
de date prin mijloace electronice.
Legea Model a fost concepută pentru o cât mai largă aplicare, statele urmând să acţioneze într-o
asemenea viziune în procesul de elaborare şi adaptare a legislaţiei privind comerţul electronic 50.
Deoarece Legea Model este “un set echilibrat şi discret de reguli uniforme”, poate fi adoptată ca un
text unitar sau în formule parţiale, conform opţiunilor forurilor legislative din fiecare ţară, luând în
considerare nevoile lor naţionale, în privinţa extinderii mijloacelor electronice în tranzacţiile
comerciale51.
Chiar dacă Legea Model a fost elaborată în vederea utilizării celor mai moderne mijloace de
comunicare, cum sunt: transmisiile electronice, schimbul reciproc de date prin mijloace electronice
(EDI), ea nu exclude folosirea şi a unor mijloace de comunicare mai puţin avansate cum este
“telecopia”.

45
Clauza interpretativă la convenţiile sau alte instrumente juridice internaţionale existente “poate avea forma unui protocol
la instrumentul internaţional implicat” (ibidem).
46
S-a constatat că puţine ţări au adoptat norme privind “unele aspecte ale comerţului electronic”. Între aceste ţări şi numărul
mare al celor care nu au asemenea reglementări au apărut dificultăţi în sistemele de comunicare şi chiar diferenţe de
percepţie. Regulile uniforme urmăresc eliminarea disparităţilor şi a incertitudinilor.
47
A se vedea “Introduction to the Model Law”, pag. 17.
48
Comisia a apreciat că un asemenea punct de vedere ţine seama de “realităţile comerciale” din diferite ţări. Trecerea de la
vechiul sistem bazat pe documente scrise şi semnate manual, la noul sistem computerizat, “implică o perioadă de tranziţie”,
în care este necesară “recunoaşterea validităţii ambelor sisteme”, având în vedere trecerea treptată la tranzacţiile comerciale
electronice, care se aşteaptă ca, în următorii ani, să se generalizeze.
49
A se vedea documentul A/CN.9/360, paragrafele 28-29. S-a atras atenţia că “între mijloacele de comunicare incluse în
noţiunea «comerţ electronic» ar putea fi transmisiile bazate pe tehnicile electronice ”. S-au enunţat ca exemple transmisiile
mesajelor electronice implicând folosirea standardelor la dispoziţie publică sau a standardelor proprietate; transmisiile unui
text format liber prin mijloace electronice, de pildă, prin INTERNET etc. (ibidem).
50
Ibidem.
51
Reprezentanţii unor state dezvoltate şi observatori-participanţi la dezbateri din partea unor importante societăţi comerciale
şi din partea Camerei Internaţionale de Comerţ au considerat că ar trebui să se recomande statelor adoptarea unui text unitar,
care să consacre sistemul electronic, aşa încât tranzacţiile comerciale să se încheie şi deruleze în acelaşi fel pretutindeni în
lume. Acest punct de vedere n-a fost acceptat, invocându-se diversitatea situaţiilor existente şi, mai ales, nivelul diferit de
dezvoltare în mai multe zone ale lumii.

10
 În cursul dezbaterilor, delegaţiile ţărilor în curs de dezvoltare au atras atenţia asupra “disparităţilor
existente în lumea de azi”. În timp ce unele ţări “operează tranzacţiile comerciale exclusiv sau aproape
exclusiv prin mijloace electronice”, altele, mai ales cele aflate în curs de dezvoltare, recurg “la metode
de transmisie şi comunicare simple”, “chiar rudimentare”.
În faţa acestei argumentaţii, Comisia a acceptat, ca o necesitate, folosirea concomitentă a mijloacelor
ultramoderne, alături de cele mai puţin avansate, stipulând principiul potrivit căruia “nici un mijloc
tehnic de comunicare nu este exclus din scopul Legii Model”52, devreme ce “viitoarele dezvoltări
tehnice este necesar să se adapteze şi să se acomodeze treptat”53.

2.2. Structura Legii Model

Regulile uniforme au fost grupate în Legea Model în două părţi:

a. o parte referitoare la tranzacţiile comerciale internaţionale prin mijloace electronice, într-o
viziune generală;
b. o a doua parte referitoare la domenii specifice.

Partea generală cuprinde ansamblul normelor uniforme în domeniul comerţului electronic,

iar  partea specifică tratează un singur domeniu, cel al comerţului electronic în transportul de bunuri54.
Comisia a apreciat că “alte aspecte ale comerţului electronic vor putea fi tratate în viitor”55 şi că
Legea Model a fost concepută “ca un instrument deschis completărilor printr-o activitate viitoare”56. În
timpul elaborării textelor s-a convenit să se urmărească aplicarea lor în practică, şi în funcţie de
rezultate, să se aibă în vedere:
a. dezvoltarea şi completarea regulilor uniforme elaborate; 
b. modificarea lor dacă “realităţile comerciale” vor impune acest lucru57.

2.3. Legea-cadru completată ulterior cu reglementări tehnice

Legea Model a fost concepută ca “o lege cadru”, care n-ar fi putut include acele tehnici58 asupra
cărora au dreptul şi capacitatea să se pronunţe legiuitorii din fiecare ţară.
Aceste reguli tehnice pot completa “unele detalii procedurale autorizate de Legea Model” sau pot să
ia în considerare unele circumstanţe specifice ale aplicării principiilor şi normelor conţinute în Legea
Model.
Dincolo de problemele procedurale apărute în momentul aplicării “reglementărilor tehnice”,
tehnicile utilizate pentru înregistrarea şi transmiterea informaţiilor tratate în Legea Model, ar putea
ridica şi unele aspecte legale, la care răspunsurile nu se găsesc în mod necesar, în Legea Model, ci în
alte acte normative, cum sunt cele referitoare la contract, la procedura judiciară, etc.

52
A se vedea documentul “Scope, Introduction to the Model Law”, pag. 18.
53
Ibidem.
54
A se vedea “Part II. Rules concerning transport documents, Contracts of carriage of goodsinvolving data messages,
Report of the United Nations Commission on International TradeLaw”, pag.31-32.
55
Vezi “Introduction to the Model Law”, pag. 19.
56
Ibidem.
57
Ibidem.
58
Încă din primele dezbateri privind abordările normative posibile în Legea Model s-a convenit ca aceasta să cuprindă
“procedurile esenţiale” şi principiile care să faciliteze folosirea tehnicilor moderne pentru înregistrarea şi transmiterea
informaţiilor în tipuri şi circumstanţe variate (ibidem). Totuşi, fiind o lege-cadru nu putea conţine reguli de natură tehnică,
care pot fi avute în vedere numai în circumstanţe specifice. Formularea unor asemenea reglementări tehnice este de
competenţa forurilor legislative naţionale. Evident, normele tehnice trebuie integrate în “regulile generale uniforme stipulate
în Legea Model, completându-le, dar nu contrazicându-le”.

11
 La asemenea probleme, regulile uniforme nici n-au intenţionat să se refere, socotind că este de
competenţa forurilor legiuitoare naţionale să reglementeze, respectând cadrul-normativ general privind
reglementarea tranzacţiilor comerciale internaţionale prin mijloace electronice59.
În timpul lucrărilor pregătitoare, s-a subliniat necesitatea ca în procesul aplicării regulilor uniforme,
forurile legislative ale statelor “să acorde o atenţie deosebită nevoii menţinerii flexibilităţii
prevederilor din Legea Model”60.

2.4. Abordarea “funcţional-echivalentă” a legii model

Soluţionând într-o viziune realistă61 problemele promovării “comerţului electronic”,

Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional a ajuns la concluzia că se impune o
abordare “funcţional-echivalentă”62, care să se bazeze “pe analiza scopurilor şi funcţiilor sistemului
tradiţional”, care pot fi îndeplinite “prin tehnicile comerţului electronic”63. Între asemenea funcţii,
Comisia s-a referit la: 
a. menţinerea nealterată a documentului peste timp; 
b. posibilitatea reproducerii documentului, astfel încât fiecare parte să păstreze o copie conţinând
aceleaşi date; 
c. autentificarea datelor să fie posibilă prin semnătură; 
d. documentul să fie într-o formă acceptabilă pentru autorităţile publice şi pentru tribunale64.

În cursul dezbaterilor s-a demonstrat că “înregistrările electronice pot asigura acelaşi nivel de
siguranţă a textelor” şi că, în unele cazuri, chiar şi atunci când se doreşte adoptarea unui nivel mai înalt
de siguranţă, permite posibilitatea identificării surselor şi conţinutului datelor cu o mai mare rapiditate
şi garantează satisfacerea unor cerinţe juridice şi tehnice65.
Regulile uniforme n-au urmărit să definească mesajul electronic printr-o formulă echivalentă cu un
document scris. Ele au avut, însă, în vedere, funcţiile de bază ale documentului scris, în scopul
elaborării unor criterii pe care să le întrunească mesajul electronic pentru a fi la acelaşi nivel de
recunoaştere juridică şi a îndeplini aceleaşi funcţii ca documentul scris.
În articolele 666, 767 şi 868 din Legea Model, “abordarea funcţional-echivalentă” a vizat “scrisul”,
“semnătura” şi “originalul”. În alte privinţe, cum este cazul stocării datelor nu s-a ajuns la abordări
echivalente69.

59
Ibidem.
60
O lege “cadru” care este completată prin regulile uniforme, în “UNCITRAL ModelLaw on Electronic Commerce with
Guide to Enactment”, 1996, pag. 19.
61
O asemenea viziune a însemnat luarea în considerare “a situaţiei de fapt”, adică aceea a existenţei – într-o măsură destul
de însemnată – a mijloacelor tradiţionale în încheierea contractelor şi derularea afacerilor internaţionale. Unele delegaţii au
făcut referiri la: a.sisteme “înrădăcinate”, sau chiar “uzuri comerciale”, la care comercianţii “nu sunt pregătiţi să renunţe”;
b.absenţa instrucţiei profesionale necesare pentru manipularea mijloacelor electronice în tranzacţiile comerciale
internaţionale, pledând în favoarea “promovării tehnicilor moderne” în paralel cu menţinerea în funcţiune a “tehnicilor
tradiţionale”, dar prin adaptarea lor la cerinţele comunităţilor moderne.
62
Abordarea “echivalent funcţională”, în “UNCITRAL Model Law…”, pag. 20
63
Ibidem.
64
Ibidem.
65
Ibidem.
66
A se vedea articolul 6, “Writing, Model Law”, pag. 32-35.
67
A se vedea articolul 7, “Signature, Model Law”, pag. 35-38.
68
Ibidem, a se vedea articolul 8, “Original”, pag. 38-41.
69
A se vedea Retention of data messages, pag.42-43.

12
 Concluziile Comisiei s-au referit şi la semnificaţia “abordării funcţional-echivalente”, în sensul că o
asemenea abordare nu trebuie să ducă la “impunerea unor standarde mai severe celor care utilizează
mijloacele electronice”, ci costuri pe măsură, în comparaţie cu standardele aplicate în sistemul
tradiţional70.

2.5. Implemetarea în comerţul electronic a regulilor uniforme

Elaborarea regulilor uniforme au avut în vedere ca în tranzacţiile comerciale internaţionale, soluţiile

în cazul celor mai multe aspecte juridice, pot fi date cu prilejul încheierii şi derulării contractelor.
Capitolul al doilea71 din Legea Model stipulează cerinţe minime acceptabile în comunicaţiile
electronice. De aceea, ele au un caracter obligatoriu. Aceasta nu este însă o solicitare adresată forurilor
legislative naţionale pentru stabilirea de exigenţe şi mai stricte decât cele stipulate în Legea Model72.
 Legea Model stipulează principiul autonomiei73, caracteristic tuturor relaţiilor
74
contractuale. Normele conţinute în Capitolul III , sunt tipice acordurilor dintre părţi, aşa cum sunt cele
care reglementează relaţiile dintre cel care transmite mesajul electronic şi cel căruia îi este adresat acest
mesaj75.
Regulile stipulate în Capitolul III al Legii Model pot fi folosite de părţi pentru încheierea
contractelor sau acordurilor respective. Aceste reguli pot completa termenii acordului în cazul unor
omisiuni în clauzele contractuale.
Prevederile privind mesajele electronice, conţinute în Capitolul III al Legii Model pot constitui
“reguli standard” în acele cazuri în care schimbul de mesaje electronice a avut loc fără un
acord prealabil, în contextul unor reţele deschise de comunicare.

70
În esenţa sa, mesajul electronic nu este echivalent cu documentul scris. Fiind diferit prin natura sa, mesajul electronic nu
îndeplineşte toate funcţiile implicate de documentul scris. Tocmai de aceea, Legea Model a adoptat “un standard flexibil”,
luând în considerare diferitele nivele ale exigenţelor existente cu privire la documentele scrise. Acestei cerinţe urmează să-i
răspundă “abordarea echivalent funcţională”, având în vedere ierarhia diferitelor cerinţe, credibilitatea, probaţiunea,
menţinerea nealterabilă a textului, etc.
71
A se vedea secţiunile “Application of legal requirements to data messages, Legal recognition of data messages; Writing;
Signature; Original; Original”, pag.31-41.
72
Unul din scopurile principale ale Legii Model îl constituie facilitarea folosirii mijloacelor tehnice moderne de comunicare,
oferind certitudine în folosirea unor asemenea tehnici, acolo unde “obstacolele şi incertitudinea – rezultate din prevederi
statuate – nu pot fi evitate prin clauze contractuale” (secţiunea “Default rules and mandatory law”, pag. 21-22). Capitolul
II: “Application of legal requirements to data messages” conţine mai multe reguli privind forma tranzacţiilor comerciale
internaţionale. Asemenea reguli, au, în mod normal, un caracter obligatoriu, în măsura în care ele reflectă, în general, decizii
ţinând de domeniul public. Aşa se explică insistenţa ca “cerinţele minime” stipulate în text să fie respectate, deoarece
– numai în acest fel – va fi posibilă generalizarea unui cadru – legal uniform, în interiorul căruia să se încheie şi deruleze
tranzacţiile comerciale internaţionale prin mijloace electronice.
73
A se vedea “Variation by agreement”, pag. 30-31.
74
A se vedea “Formation and validity of contracts”, pag. 43-45.
75
A se vedea “Recognition by parties of data messages”, pag. 45-46.

13
 Capitolul 3 - Aspecte teoretice în legătură cu contractele încheiate prin mijloace
electronice

3.1. Definirea contractului în formă electronică

3.1.2. Definiţie

Propunem următoarea definiţie a contractului încheiat cu ajutorul mijloacelor electronice de

prelucrare a informaţiei: contractul în formă electronică este acordul de voinţe dintre două sau mai
multe persoane; de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, acord exprimat în formă
electronică.
Definiţia propusă încearcă să surprindă:
- pe de o parte, genul proxim, reprezentat de contract ca acord de creare, modificare ori
stingere a raportului juridic, iar
- pe de altă parte, diferenţa specifică, diferenţă ce constă în forma (electronică) de exprimare
a voinţelor concordante.

3.1.2. Reglementarea actuală referitoare la contractul în formă electronică

Acesta este reglementat în contextul comerţului electronic, neexistând un act separat care să
stabilească regimul său juridic. Situaţia din planul intern este identică celei din dreptul comunitar
european, lucru explicabil prin faptul că legea românească din domeniul comerţului electronic este
transpunerea directivei europene corespunzătoare.
Sfera comerţului electronic este stabilită de Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, iar
regimul juridic al contractului în formă electronică (încheiat prin mijloace electronice) este reglementat
de art. 7, art. 9 alin. (1) şi (2) şi art. 10 alin. (1) ale acestei legi.
Din corelarea Legii comerţului electronic cu Legea semnăturii electronice rezultă că noţiunea de
contract încheiat prin mijloace electronice se referă la contractul care se încheie şi se probează printr-
un înscris în formă electronică. Deci legislaţia în vigoare utilizează denumirea de gen (contract încheiat
prin mijloace electronice) dar înţelege noţiunea de specie (contract în formă electronică).
Sfera contractelor în formă electronică (încheiate prin mijloace electronice, în formularea Legii
comerţului electronic) se restrânge la acele contracte materializate sub înfăţişarea înscrisurilor în formă
electronică. Sunt excluse, aşadar, toate celelalte situaţii în care voinţa unei părţi contractante este
exprimată prin intermediul unui instrument electronic de prelucrare a informaţiei (de exemplu,
fonograme sau videograme).
Noului Cod civil nu mai reglementează forma contractelor electronice şi, prin art. 1245, se
mulţumeşte doar să facă trimitere la legea specială: „contractele care se încheie prin mijloace
electronice sunt supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială."
Rezultă de aici că nici noua reglementare nu modifică regimul juridic al probei, deci delimitarea
anterioară între contractele în formă electronică şi cele încheiate prin mijloace electronice continuă să
fie aplicabilă.

3.2. Clasificare

Clasificarea poate fi făcută din două perspective: una generală, care are în vedere contractul ca
variantă de act juridic, şi una specială, care ţine cont de elementele de originalitate ale contractelor în
formă electronică.

14
 Prima perspectivă utilizează criteriile generale de clasificare, cum ar fi modul de formare, conţinutul
ori scopul urmărit de părţi'.
Perspectiva specializată se limitează la acele criterii care au importanţă din punctul de vedere al
regimului juridic diferit al contractului în formă electronică. Ne referim aici la criteriile calităţii
părţilor contractante, al distanţei dintre aceste părţi şi al modului de executare a obligaţiei principale a
contractului, criterii pe care le vom folosi în continuare.

3.2.4. Criteriul calităţii părţilor contractante

Precizăm faptul că ne interesează următoarele calităţi ale persoanelor care pot deveni părţi ale
contractului în formă electronică:
- calitatea de comerciant sau, mai larg, de entitate comercială; în limba engleză se foloseşte
termenul de „business"76 şi iniţiala „B", pe care, având în vedere că spaţiul virtual este unul
preponderent anglicizat, o vom folosi şi noi, dar numai în scopul prezentei clasificări; pe
parcursul lucrării vom prefera termenul românesc de comerciant, înţelegând prin acesta atât
societatea comercială cât şi persoana fizică iar, în anumite contexte, chiar şi alte entităţi (de
exemplu, persoana fizică autorizată)77;
- calitatea de consumator78 („consumers" în limba engleză, prescurtat C); şi
- calitatea de autoritate publică79 („government" sau G în limba engleză).

Folosind calităţile şi denumirile precizate, constatăm că există contracte în formă electronică:

1. încheiate între comercianţi;
2. încheiate între comercianţi şi consumatori;
3. încheiate între autorităţi şi comercianţi.
Importanţa clasificării rezidă în regulile speciale (regimul juridic distinct) existent în funcţie de
calitatea părţilor. Din această perspectivă menţionăm că există acte normative speciale ce
reglementează protecţia consumatorului80 şi, respectiv, achiziţiile publice81.

3.2.5. Criteriul distanţei dintre părţile contractante

Prin distanţă înţelegem depărtarea în sens juridic, respectiv durata necesară pentru ca manifestarea
de voinţă a unei părţi (contractante) să ajungă la cunoştinţa celeilalte 82. Privite din această perspectivă,
există contracte în formă electronică:
 încheiate între persoane prezente, prin folosirea mijloacelor de transmitere instantanee a
informaţiei, cum ar fi serviciile de chat;

76
A se vedea Dicţionarul B.B.C. englez-român, Ed. Coresi, Bucureşti, 1997, p. 182-183.
77
Potrivit art. 7 C. com. sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită, şi
societăţile comerciale. Astăzi, spre deosebire de momentul adoptării Codului comercial, societăţile comerciale reprezintă
proporţia cea mai mare de comercianţi. Deşi comerciant sugerează persoana fizică, vom folosi acest termen, brevitatis
causa, ca noţiune generală.
78
Conform definiţiei uniforme introduse de Legea nr. 363/2007 privind (...) armonizarea reglementărilor cu legislaţia
europeană privind protecţia consumatorilor (M. Of. nr. 899 din 28 decembrie 2007), prin consumator se înţelege orice
persoană fizică sau grup de persoane constituite în asociaţii care acţionează în scopuri din afara activităţii sale.
79
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004) defineşte autoritatea publică,
la art. 2 alin. (1) lit. b), ca fiind orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de
putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.
8019
A se vedea infra, Cap. 7, Secţiunea 1.
81
O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a
contractelor de concesiune de servicii (M. Of., nr. 418 din 15 mai 2006), cu numeroasele modificări ulterioare.
82
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 50.

15
  încheiate „între persoane depărtate" (în formularea art. 35 C. corn.), care implică trecerea
unei perioade de timp oarecare din momentul când voinţa juridică a unei părţi se
exteriorizează şi până când ajunge la cunoştinţa partenerului contractual.

Clasificarea interesează din perspectiva diferenţelor, în ce priveşte contractele la distanţă raportate

la cele clasice, întâlnite la oferta de a contracta, la revocarea acesteia, la acceptarea ofertei, la stabilirea
momentului şi locului încheierii contractului.

3.2.6. Criteriul modului de executare a obligaţiei caracteristice a contractului

Modul de executare depinde de natura corporală sau incorporală a bunului care formează obiectul
derivat83 al contractului. Astfel, există bunuri care pot lua formă electronică (sunt informaţii transfor-
mabile în mesaje de date şi, în această formă, pot fi transmise printr-o reţea de comunicaţie). Exemplul
comun este fonograma, care poate fi transpusă în formă digitală şi comunicată (descărcată) de pe
calculatorul vânzătorului pe cel al cumpărătorului. Fonograma poate fi comercializată şi împreună cu
un suport material (un CD cu muzică); în acest caz, bunul este corporal iar executarea contractului
(predarea bunului) nu se poate face prin mijloace tehnice electronice.
Clasificarea se bazează pe una din caracteristicile originale ale spaţiului electronic şi care este
dematerializarea (transformarea bunurilor corporale în incorporale). Dematerializarea este cea care
anulează distanţele, apropiind emitentul şi destinatarul fără ca vreunul dintre aceştia să se deplaseze
efectiv84.

Aplicând acest criteriu de clasificare, există:

1. contracte cu executare on-line, în care obiectul obligaţiei caracteristice poate fi dematerializat
(exprimat în formă electronică) şi astfel transmis printr-o reţea de comunicaţie; şi
2. contracte cu executare off-line, obiectul contractului fiind un bun corporal care poate fi livrat
exclusiv în afara spaţiului virtual.

Subliniem că, deşi obiectul contractului este dublu (cel puţin pentru contractele bilaterale,
reprezentând reunirea obiectului fiecăreia dintre obligaţiile componente), la această clasificare avem în
vedere doar obiectul aceleia considerate ca obligaţie principală (caracteristică) a contractului, deoarece
obligaţia corelativă obişnuită (şi care este plata unei sume de bani) poate fi întotdeauna executată prin
mijloace electronice de prelucrare a informaţiei.

3.3. Etapa anterioară încheierii contractului

3.3.1. Scrisoarea electronică (e-mail) şi spaming

Reglementarea transmiterii mesajelor comerciale prin poşta electronică

Pe plan mondial s-au conturat două sisteme de reglementare a transmiterii mesajelor comerciale
prin poşta electronică.
Pentru reglementare s-a pornit de la imperativul ca şi voinţa destinatarului unui mesaj comercial să
fie luată în considerare atunci când este expediat mesajul. Dar modurile în care se ţine cont de această
voinţă sunt diferite, ceea ce a dus la crearea a două sisteme de reglementare:

83
G. Boroi, op. cit., p. 173-1 74, nr. 1.
84
T. Re vet, op. cit., p. 10.

16
 - sistemul opt-in potrivit căruia acei consumatori care doresc primirea de mesaje publicitare
se înscriu într-un registru, public sau privat (al comerciantului), acceptând astfel să intre în
baza de date ce conţine numele şi adresele celor ce vor acest lucru. Comercianţilor le este
permisă trimiterea de mesaje doar celor înscrişi, regula fiind interzicerea trimiterii de
mesaje, iar excepţia fiind permisiunea de expediere, însă numai pentru destinatarii care au
acceptat în prealabil metoda de publicitate;
- sistemul opt-out, care este simetric invers, regula fiind că expedierea este permisă; dar un
consumator se poate înscrie într-un registru de evitare (registru care poate fi de asemenea
public ori privat), iar comercianţii au datoria să verifice aceste registre şi să nu mai trimită
mesaje publicitare celor înscrişi acolo.

Fiecare sistem are avantajele sale: primul oferă o protecţie mărită destinatarului, cel de al doilea
sprijină ofertantul (comerciantul).
În Uniunea Europeană, Directiva nr. 2000/31/CE a comerţului electronic a lăsat alegerea la
latitudinea fiecărui stat membru, astfel că unele ţări au adoptat sistemul opt-in, în vreme ce restul au
aderat la al doilea sistem. Diferenţele de reglementare au creat însă dezavantaje 85. Este motivul (alături
de nevoia de control al colectării şi folosirii datelor personale) pentru care s-a încercat, la nivelul
Uniunii Europene, obţinerea acordului comercianţilor, consumatorilor şi legiuitorului asupra strângerii
şi administrării acestor informaţii personale. Parlamentul European şi Consiliul au emis, în consecinţă,
Directiva nr. 2002/58/CE privind procesarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în
sectorul comunicaţiilor electronice86 (denumită Directiva privind protecţia vieţii private în sectorul
comunicaţiilor electronice). Reglementarea nouă are următoarele rezultate:
- Uniunea Europeană creează un precedent prin adoptarea unei sistem comun de tip opt-in pentru
scrisorile comerciale electronice nesolicitate, de asemenea pentru mesajele de telefonie mobilă
prin SMS (serviciul de mesaje scurte) şi alte mesaje electronice, primite la orice terminal fix ori
mobil. Astfel, potrivit art. 13 alin. (1), utilizarea (şi a) poştei electronice pentru marketing direct
este permisă doar cu prealabilul şi expresul consimţământ al destinatarului; conform alin. (4),
trimiterea de e-mail cu mascarea identităţii expeditorului (ceea ce am arătat anterior că se
numeşte spam stricto sensu) este interzisă;
- cetăţenii europeni au dreptul să hotărască dacă numărul propriu de telefon (fie acesta mobil ori
fix), adresa de e-mail şi adresa poştală să figureze sau nu în registre publice;
- mijloacele tehnice electronice de urmărire, care nu sunt vizibile pentru utilizatorul serviciilor
(cum ar fi aşa-numitele cookies pe Internet) şi care culeg informaţii despre utilizator, pot fi
folosite numai după o informare prealabilă privind scopul lor.

Reglementarea românească şi corelarea actelor normative aplicabile

Directiva nr. 2002/58/CE a fost preluată în dreptul intern prin Legea nr. 506/2004 privind
prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor
electronice87. Acelaşi aspect, al mesajului comercial electronic, mai este reglementat de Legea
comerţului electronic şi O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă88.

85
Comercianţii din statele cu sistem opt-in trebuiau să suporte, fără a putea replica, şi concurenţa comercianţilor din statele
cu sistem opt-out. Aspectul este determinat de aplicarea legii naţionale a comercianţilor chiar şi în cazul utilizării
Internetului şi este important datorită globalizării comerţului. Pentru detalii a se vedea A. Bleoancă, Comunicările
comerciale efectuate prin poşta electronică, în R.D.C., nr. 2/2003, p. 102-109.
86
Publicata in J.O.C.E., nr. L. 201 din 31 iulie 2002.
87
Publicată în M. Of. nr. 1101 din 25 noiembrie 2004.
88
Republicată în M. Of. nr. 177 din 7 martie 2008.

17
 Legea nr. 506/2004 stabileşte, în art. 12, că este interzisă efectuarea de comunicări comerciale prin
poşta electronică sau prin orice altă metodă care foloseşte serviciile de comunicaţii electronice
destinate publicului, cu excepţia cazului în care abonatul vizat şi-a exprimat în prealabil
consimţământul expres pentru a primi asemenea comunicări. Dacă o persoană fizică sau juridică obţine
în mod direct adresa de poştă electronică a unui client, cu ocazia vânzării către acesta a unui produs sau
a unui serviciu, atunci poate utiliza adresa respectivă, în scopul efectuării de comunicări comerciale
referitoare la produse sau servicii similare pe care acea persoană le comercializează, cu condiţia de a
oferi în mod clar şi expres clienţilor posibilitatea de a se opune, printr-un mijloc simplu şi gratuit, unei
asemenea utilizări, atât la obţinerea adresei de poştă electronică, cât şi cu ocazia fiecărui mesaj, în cazul
în care clientul nu s-a opus iniţial.
În toate cazurile, legea interzice efectuarea, prin poştă electronică, de comunicări comerciale în care
identitatea reală a persoanei în numele şi pe seama căreia sunt făcute este ascunsă sau în care nu se
specifică o adresă valabilă la care destinatarul să poată transmite solicitarea sa referitoare la încetarea
efectuării unor asemenea comunicări ispam).
Nerespectarea acestor dispoziţii este sancţionată contravenţional (art. 13). Deci Legea nr. 506/2004
stabileşte sistemul opt-in.
Legea comerţului electronic este, la rândul său, categorică: „efectuarea de comunicări comerciale
prin poşta electronică este interzisă cu excepţia cazului în care destinatarul şi-a exprimat în prealabil
consimţământul expres pentru a primi asemenea comunicări" [art. 6 alin. {!)]".
În completare, Normele metodologice89 detaliază în art. 7 alin. (2): „consimţământul (...) poate fi
obţinut în orice formă şi poate fi probat cu orice mijloc de probă. Sarcina probei revine furnizorului de
servicii."
Deci şi în acest caz se impune sistemul opt-in.
În sfârşit, O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă prevede la art. 16 că:
„utilizarea altor tehnici de comunicaţie individuală la distanţă, în afara celor prevăzute la art.15 90 nu
este permisă dacă există un refuz manifestat de consumator."
Rezultă că, în privinţa poştei electronice, toate cele trei acte normative - Legea comerţului
electronic, Legea nr. 506/2004 şi O.G. nr. 130/2000 - stabilesc sistemul opt-in, sistem care a dobândit
aplicabilitate europeană generală.

Aplicabilitatea sistemului opt-in

Comercianţilor le este dificil să creeze şi să urmărească un registru de opţiune de intrare, mai ales
că probabilitatea ca o persoană să se înscrie într-un astfel de registru este foarte mică. Din acest motiv,
în practică, se recurge la tehnica de a introduce în corpul mesajului, după prezentarea ofertei
comerciale propriu-zise, a următoarei precizări:

În conformitate cu Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, acest mesaj nu este şi nu poate
fi considerat spam, deoarece:
- conţine datele necesare de identificare;
- acceptarea de primire a ofertei nu vă implică financiar;
- adresa d-voastră de e-mail a fost găsită fie pe un site public, fie într-un ghid de afaceri, fie
în adresele altor firme care ne-au trimis ofertele lor sau am primit-o cu ocazia unor întâlniri
de afaceri;

89
Aprobate prin H.G. nr. 1308/2002 (M. Of. nr. 877 din 5 decembrie 2002).
90
Este vorba despre automat de apel telefonic, fax şi poştă electronică.

18
 - acest mesaj vă este adresat cu scopul de a vă invita să beneficiaţi de serviciile companiei
noastre şi vă este transmis în dorinţa de a vă ţine la curent cu cele mai noi şi mai profitabile
servicii pe care vi le putem oferi.
Pentru că înţelegem şi apreciem dorinţa dumneavoastră de intimitate, ne cerem scuze dacă acest
mesaj a ajuns din greşeală la dvs., iar dacă doriţi să nu mai primiţi astfel de mesaje în viitor vă rugăm
să apăsaţi aici. Vă mulţumim pentru înţelegere!

Deci, expeditorul face trimitere la un presupus registru public de opţiuni, în care destinatarul ar
apărea deja înscris cu acordul de a primi mesaje comerciale. Dincolo de metoda neclară de obţinere a
adresei de e-mail (afirmaţia „am primit-o cu ocazia unor întâlniri de afaceri" naşte întrebările legitime:
cu cine s-a produs întâlnirea şi de unde avea cealaltă persoană, la rândul ei, adresa), este de remarcat
lipsa oricărui detaliu de identificare, astfel că nu se poate stabili despre ce registru este vorba şi cui
aparţine acesta. Este, aşadar, discutabil dacă un astfel de mesaj este de natură să protejeze într-adevăr
ofertantul-expeditor de răspundere juridică. Până în prezent nu am reuşit să identificăm vreun caz în
care să fi fost analizată judiciar legalitatea trimiterii unor astfel de mesaje.
Ofertantul dă posibilitatea destinatarului de a evita pe viitor astfel de mesaje:
dacă doriţi să nu mai primiţi astfel de mesaje în viitor, vă rugăm să apăsaţi aici.
Tentantă prin simplitatea ei (se subînţelege că apăsarea pe cuvântul-hyperlink „aici" este de natură
să declanşeze o procedură de ştergere a adresei e-mail a destinatarului din baza de date a expedito-
rului), această metodă este folosită de obicei în scopul contrar, de confirmare a existenţei şi utilizării
acelei adrese. Astfel, comerciantul care obţine o adresă de e-mail nu poate şti dacă adresa există într-
adevăr şi dacă ea este folosită. Acest lucru i se confirmă însă atunci când primeşte un mesaj de răspuns
de la ea (cel trimis de către destinatar în vederea ştergerii din baza de date a comerciantului). Din acel
moment, adresa de e-mail devine cu adevărat o informaţie valoroasă, care poate fi folosită fie prin
trimiterea altor oferte de către acelaşi comerciant, fie prin înstrăinarea ei contra cost către alţi
comercianţi.

3.3.2. Mousetrapping

Tehnica de mousetrapping constă în deturnarea utilizatorilor de Internet către paginile web ale unor
comercianţi, pagini în care calculatorul acestora este blocat, în timp ce pe ecranul calculatorului se
deschid ferestre publicitare în avalanşă. în acelaşi timp, butoanele „stop" şi „back" ale browser-ului
folosit de utilizatorul de Internet sunt blocate. Rezultatul este următorul: utilizatorul este forţat să
urmărească un „film" publicitar alcătuit din cadre disparate, fără a se putea opune altfel decât
abandonând lucrul la calculator. Tehnica este nu numai agresivă dar şi evident incorectă.

Aparent menit să informeze prezumtivul consumator şi să facă publicitate comerciantului, procedeul

este, în realitate, îndreptat împotriva:
- utilizatorilor de Internet (consumatorilor), care nu au libertatea de alegere (prin blocarea
oricărei contra-acţiuni a lor); şi a
- deţinătorilor de site-uri comerciale, cărora li se face astfel, fără asentimentul lor, reclamă.
Mai mult, în majoritatea cazurilor, cei care folosesc acest procedeu solicită comercianţilor plata
pentru „serviciul" publicitar prestat.
Consecinţele negative sunt evidente:
- pe termen scurt, comercianţii pierd clientela potenţială deoarece consumatorii vor evita site-
urile cărora li s-a făcut astfel reclamă, asociind comerciantul cu tehnica, deşi tehnica nu este
utilizată (de obicei) chiar de către comerciant;

19
 - pe termen lung, utilizatorii vor fi mai puţin dispuşi să aibă încredere şi să utilizeze Internetul
dacă se simt vulnerabili.

Referitor la efectele juridice, Mousetrapping este un procedeu incorect şi vătămător. Legea însă nu ţine
seama de efectele sale negative: el nu este interzis şi nici măcar reglementat.
Persoanelor vătămate le rămâne calea răspunderii civile delictuale, dacă fapta este cauzatoare de
prejudicii. Temeiul îl vor reprezenta art. 998-999 C. civ., ceea ce este foarte puţin, dacă analizăm
pierderile materiale infime şi dificultăţile reale de dovedire a utilizării acestei tehnici şi de identificare a
autorilor.

3.4. Mijloace de combatere a tehnicilor incorecte de publicitate electronică

3.4.1. Obstacole în lupta pentru eliminarea tehnicilor incorecte

Tehnicile analizate anterior - spamming şi mousetrapping - nu sunt singurele care au fost ori sunt
folosite în publicitatea comercială electronică. Dacă există unanimitate în aprecierea acestor tehnici ca
fiind incorecte, diferenţe apar în modul de luptă împotriva lor, diferenţe determinate de următoarele
probleme:
- dificultatea de a cuantifica prejudiciul pe care îl creează procedeele tip spamming şi
mousetrapping; uzual, paguba are un echivalent valoric redus sau chiar nu este evaluabilă
pecuniar, fiind vorba, în principal, de timp irosit;
- dificultatea de a proba fapta, dacă tehnica incorectă este schimbată de la o zi la alta de către
administratorul paginii web sau dacă expeditorul mesajului este un nume fictiv;
- nu în ultimul rând, locaţia autorului faptei poate fi foarte depărtată de cea a victimei (de
exemplu, un utilizator român de Internet care este victima procedeului utilizat pe pagina de web a
unui comerciant australian sau care primeşte mesaje comerciale nesolicitate din Brazilia), iar
regula universală a competenţei instanţei de la sediul pârâtului previne orice tentativă de
responsabilizare judiciară.
Toate aceste elemente transformă acţiunea în răspundere civilă delictuală într-o rezolvare doar
teoretică a problemelor generate de spamming şi mousetrapping.
Nici sancţionarea contravenţională nu constituie o soluţie reală. Aşa cum am arătat, nerespectarea
sistemului opt-in este sancţionată contravenţional de art. 13 al Legii nr. 506/2004. Dacă ne oprim
asupra faptei de a trimite un mesaj publicitar cu ascunderea identităţii reale a expeditorului, observăm
că, neştiind cine este acesta, nu se poate identifica persoana responsabilă şi, deci, nu poate fi aplicată
sancţiunea. Dispoziţia legală rămâne literă moartă.

3.5.5. Soluţii posibile

Procedeele de rezolvare alternativă a disputelor şi regulile autoimpuse de comportament pe Internet

au apărut tocmai ca alternativă practică la acţiunea în răspundere delictuală. Este vorba de reguli create
de utilizatorii oneşti ai Internetului, pentru care încrederea şi buna-credinţă sunt principii directoare.
Există grupuri de utilizatori ai Internetului care au propus astfel de reguli cuprinse în coduri de
conduită.
Vom lua exemplul organizaţiei Internet Content Register (Registrul de conţinut al Internetului), o
asociaţie neguvernamentală şi non-profit înfiinţată în Marea Britanie 91. Organizaţia intenţionează să
facă Internetul mai sigur prin oferirea unui registru conţinând surse de informare oficiale, profiluri reale
ale societăţilor comerciale şi informaţii despre consumatorii on-line.
91
Informaţiile sunt obţinute de pe pagina de web a asociaţiei, la adresa http://www.internet.org.uk/.

20
 Organizaţia a creat un Cod de conduită pe Internet (Internet Code Of Practice - I.C.O.P.) în care
sunt cuprinse şi reguli cu privire la publicitate. Printre aceste reguli menţionăm interzicerea spam-ului
şi promovarea publicităţii legale, decente, oneste şi de bună-credinţă. Codul se adresează tuturor
utilizatorilor Internetului şi este un concept în evoluţie (aceşti utilizatori sunt invitaţi să comenteze şi să
propună modificări, tocmai ca să interiorizeze regulile şi să le respecte de bună-voie).

3.5.6. Implicarea autorităţilor publice

Codurile de conduită autoimpuse sunt cele mai eficiente, dar suferă de un punct slab, un adevărat
călcâi al lui Ahile: presupun aderarea utilizatorilor de Internet, respectiv buna lor credinţă. Deci nu sunt
eficiente tocmai împotriva celor care, cu rea-credinţă, deturnează mijloacele de publicitate. Este
necesară sancţionarea lor, sancţionare ce nu poate veni decât din partea autorităţilor publice.
Implicarea autorităţilor s-a făcut prin măsuri legislative şi organizatorice în domeniu. La nivelul
Uniunii Europene există mai multe programe de îmbunătăţire a Internetului, printre care, de exemplu,
Safer Internet Plus92. Acesta a fost un program de 4 ani (2005-2008) cu un buget de 45 milioane de
euro destinat în principal combaterii conţinutului ilegal şi dăunător, disponibil pe Internet. Programul a
avut patru componente:
 combaterea conţinutului ilegal;
 combaterea conţinutului nesolicitat şi dăunător (inclusiv spam):
 promovarea unui mediu mai sigur; şi
 îmbunătăţirea conştientizării populaţiei privind acest domeniu.

Organizaţiile cărora li s-a adresat acest program sunt din următoarele domenii de activitate:
 ministere responsabile cu serviciile media, cultură şi poliţie;
 organisme de reglementare responsabile cu serviciile media;
 unităţi de poliţie responsabile cu combaterea cyber-crime (infracţiuni în spaţiul virtual);
 asociaţii din industria Internetului, furnizorii de servicii de comunicaţii (Internet şi
telefonie mobilă);
 organizaţii neguvernamentale responsabile cu protecţia copiilor;
 reprezentanţi universitari responsabili cu cercetarea impactului pe care îl are utilizarea
mijloacelor media asupra copiilor.

3.5.7. Auto-reglementarea în România

Legea comerţului electronic promovează conceptul de autoreglementare. Art. 18 are denumirea mar-
ginală „coduri de conduită" şi încurajează asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale cu caracter
profesional ori comercial sau cele constituite în scopul protecţiei consumatorilor, a minorilor ori a
persoanelor cu handicap, să îşi elaboreze propriile coduri de conduită. De asemenea, li se propune
acestora crearea de coduri comune cu Autoritatea (de reglementare în comunicaţii, potrivit art. 17) şi
Ministerul Justiţiei, în vederea aplicării corespunzătoare a prevederilor legii.
Autoritatea şi Ministerul Justiţiei vor urmări includerea în codurile de conduită a unor prevederi
referitoare la, printre altele, protecţia destinatarilor cu privire la efectuarea comunicărilor comerciale,
ceea ce include evitarea spam-ului.
Iniţiative lăudabile, codurile de conduită nu au puterea juridică a unui act normativ. Prin
autoimpunere, ele pot însă depăşi legea ca efecte, căci conştientizarea şi respectarea de bună-voie a
unei reguli este mai eficientă decât impunerea şi sancţionarea ei în mod oficial.

Informaţii despre programul Safer Internet Plus, gestionat de Directoratul General pentru Societate Informaţională şi
92

Media din cadrul Comisiei Europene, sunt disponibile la adresa de web http://europa.eu.int/information_society.

21
 3.5. Încheierea contractului în formă electronică

Aceasta se desfăşoară prin realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale93.
Iniţiativa încheierii contractului ia forma unei propuneri de a contracta, făcută de unul dintre viitorii
parteneri. Aceasta este oferta sau policitaţiunea. Dacă partenerul acceptă această ofertă, acordul de
voinţă ia naştere şi contractul se încheie. Reţinem de aici că un contract este reunirea celor două
jumătăţi - oferta şi acceptarea.

3.5.1. Oferta de a contracta

Oferta sau policitaţiunea este un act juridic unilateral ce exprimă disponibilitatea unei persoane de a
încheia un contract. Ca parte a acelui contract, oferta trebuie să aibă aceeaşi formă pe care o are
contractul în final, respectiv forma electronică. Exprimarea ofertei, ca şi a acceptarea acesteia vor fi
etape intermediare ale definitivării contractului, care,în final, va trebui, totuşi, să ia forma înscrisului
electronic.
Potrivit Noului Cod Civil, oferta este o propunere de a contracta care conţine suficiente elemente
pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de
către destinatar [art. 1188 alin. (1)].
Art. 1187 din N. C. civ. leagă forma acceptării de încheierea valabilă a contractului. Datorită
faptului că majoritatea contractelor sunt supuse principiului consensualismului, oferta nu trebuie să
îmbrace o formă anume, pentru că nici contractul însuşi nu trebuie să o facă, el fiind valabil indiferent
de modul cum a fost încheiat. Nu excludem, însă, situaţia în care schimbul de informaţii specific
negocierilor are loc prin canale telematice care nu folosesc înscrisuri electronice; totuşi, în final, forma
contractului trebuie să fie cea a înscrisului electronic.
Legea în vigoare nu prevede expres, dar lasă a se deduce condiţiile generale pe care trebuie să le
îndeplinească oferta pentru a fi angajantă din punct de vedere juridic. Doctrina a sintetizat astfel
caracteristicile obligatorii: oferta să fie reală, serioasă, conştientă, neviciată, făcută cu intenţia de
angajare din punct de vedere juridic, fermă, neechivocă şi completă94.
Contractul în formă electronică nu reprezintă o specie separată de contract, şi, prin urmare oferta
trebuie să îndeplinească toate condiţiile analizate în doctrină.

Condiţiile reglementate expres de noul C. civ. sunt:

 oferta să fie făcută cu intenţia de angajare din punct de vedere juridic [art. 1188 alin. (1)];
 oferta să fie completă {idem);
 oferta să fie precisă [art. 1189 alin. (1), per a contrario]

Intenţia de angajare juridică exprimată în oferta de a contracta

Se admite că expunerea unor produse în vitrina unui magazin, având indicat preţul de vânzare,
reprezintă o ofertă de a contracta. Apreciem că aceeaşi calificare se impune şi în cazul paginilor de
Internet pe care sunt prezentate produsele (însoţite eventual de fotografie) cu preţul lor. Fac excepţie
situaţiile în care rezultă că produsele sau serviciile sunt prezentate în scop de reclamă, fără intenţia de a
încheia un contract. În acest sens, comerciantul poate alătura prezentării produselor şi serviciilor sale pe

93
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 39-40.
94
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 42-43.

22
pagina de Internet o notificare, în care să arate că alăturarea preţului la descrierea produsului ori servi-
ciului nu reprezintă ofertă de vânzare.
Problema a fost analizată în doctrina juridică franceză95 şi s-a ajuns la concluzia că trebuie făcută o
distincţie între relaţia dintre comercianţi, pe de o parte, şi cea dintre comerciant şi consumator, pe de
altă parte.
Astfel încât, în ceea ce priveşte relaţia comerciant-consumator, se apreciază că o astfel de
menţiune nu poate avea valoare juridică. Argumentele aduse în sprijinul acestei poziţii sunt
următoarele:
 respectarea principiului coerenţei, potrivit căruia dacă un comerciant s-a folosit de descrierea
produsului pe pagina sa de Internet, inclusiv prin menţionarea preţului, pentru a atrage
consumatorul şi pentru a-l convinge să cumpere acel produs, atunci comerciantul trebuie să păstreze
aceeaşi poziţie şi în ce priveşte contractul, pentru că acesta din urmă este scopul şi aprecierea
eforturilor de atragere a consumatorului;
 modul de construire a paginilor de Internet şi improbabilitatea ca un consumator să parcurgă în
amănunt toate aceste pagini duc la concluzia că, în marea majoritate a cazurilor, consumatorul care
vizitează paginile comerciantului nu ia cunoştinţă de această precizare şi deci nu este conştient de
inexistenţa relaţiei contractuale.

În ce priveşte relaţia dintre comercianţi, o astfel de menţiune are, dimpotrivă, deplină valoare
juridică, întrucât se apreciază că, între aceştia, o propunere de a contracta nu constituie o ofertă decât
dacă ea indică voinţa autorului său de a fi obligat în caz de acceptare.
Formula, preluată din Convenţia de la Viena din anul 1980, privind contractele de vânzare
internaţională de mărfuri, a fost utilizată de Curtea de Casaţie a Franţei într-o speţă în care oferta de a
contracta era însoţită tocmai de o astfel de menţiune96; instanţa a hotărât că voinţa de a nu fi angajat din
punct de vedere juridic, fiind manifestă şi explicită, antrenează o descalificare din ofertă în simplă
invitaţie la negociere.
Distincţia şi argumentele prezentate credem că sunt pe deplin aplicabile şi în dreptul românesc. De
altfel, putem constata că astăzi ofertanţii au depăşit problemele menţionate, prin nuanţarea descrierii;
astfel, în loc de a menţiona un preţ fix, arată că preţul „începe de la ...".
În acest fel, pe de o parte, descrierea produsului nu constituie ofertă juridică (preţul este una dintre
condiţiile contractului, în lipsa căruia oferta nu este completă), dar, pe de altă parte, se păstrează efectul
psihologic asupra destinatarului (care este atras de preţul redus).
Pentru ca oferta să dobândească valoare juridică ea trebuie să fie amănunţită în privinţa bunului sau
serviciului care va constitui obiectul derivat al contractului. Trimiterea unui mesaj prin care clientul îşi
manifestă intenţia de a cumpăra acel produs nu are valoarea unei acceptări ci, eventual, a unei oferte de
a contracta. Comerciantului îi revine sarcina de a descrie pe larg produsul şi condiţiile contractuale;
abia acesta va reprezenta ofertă, pe care cumpărătorul o va putea accepta.

Oferta on-line – caracteristică a ofertei în formă electronică

Oferta on-line prezintă anumite caracteristici speciale97, care provin din modul său special de
exprimare.
Astfel, oferta provine de la un sistem informatic (al comerciantului care o emite), deci este
parametrizată (ca să poată fi emisă automat) şi, drept urmare, depersonalizată (interacţiunea
destinatarului are loc cu sistemul informatic, instrumentul ofertantului, iar nu cu ofertantul însuşi). Mai

95
F. Mas, op cit., p. 81-83.
96
Cass. Com 6 martie 1990, nr. 88-12.477, apud F. Mas, op. cit., p. 83, nota 63.
97
F. Mas, op. cit., p. 69-72.

23
mult, fiind afişată pe un site Internet, oferta dobândeşte o formă difuză (iar aceasta determină un
anumite echivoc juridic), şi, fiind comunicată prin reţeaua internaţională, oferta are o vocaţie mondială.
Subliniem că cele trei caracteristici (parametrizarea, caracterul difuz şi vocaţia globală) decurg din
forma sa specială (electronică) şi privesc exclusiv această formă. Deci, din punctul de vedere al
conţinutului, oferta nu diferă de cea clasic. Totuşi, apar unele influenţe, de exemplu oferta, fiind difuză,
tinde să devină echivocă.
Oferta parametrizată

Prezenţa ofertei într-o reţea informatică implică existenţa unui ansamblu de date parametrizate.
Utilizarea mijloacelor informatice implică şi convertirea oricărui element informaţional (chiar şi atunci
când vorbim despre exprimarea voinţei juridice) în date numerice care pot fi prelucrate automat.
Utilizatorul unui sistem informatic conectat la Internet poate schimba date cu alt sistem informatic,
de asemenea conectat; această interactivitate poate crea utilizatorului sentimentul că dialoghează cu un
interlocutor (fiinţă umană), prin intermediul unui sistem informatic interpus. Dar percepţia nu
corespunde realităţii. De fapt, utilizatorul este faţă în faţă cu un ecran care, în funcţie de manifestările
sale de voinţă, afişează o informaţie predeterminată şi fixă (cel puţin până la următoarea actualizare), şi
utilizatorul va accesa exclusiv această informaţie.
Este adevărat că doi utilizatori de Internet, pornind la vizitarea unui site dintr-un acelaşi punct, pot
ajunge la rezultate diferite; astfel, unul va încheia un contract, în vreme ce al doilea nu; sau primul va
avea incluse anumite clauze ce îi sunt favorabile, pe când al doilea nu va beneficia de ele. Dar aceasta
nu înseamnă că informaţia s-a schimbat în funcţie de utilizator. Ceea ce face diferenţa este modul de
parcurgere diferit, de către fiecare utilizator, a informaţiei de pe acel site, informaţie deseori consi-
derabilă cantitativ, dar întotdeauna predefinită. Şi chiar dacă oferta pare să ţină cont de cerinţele
individuale ale fiecărui utilizator de Internet (utilizator care este prin excelenţă necunoscut), ea se
bazează întotdeauna pe algoritmi cunoscuţi ai aplicaţiei informatice (programului) care gestionează în
mod dinamic catalogul de oferte disponibile on-line şi, mai larg, magazinul virtual.
Aceste precizări se referă la situaţia unei oferte destinate utilizatorilor necunoscuţi (de regulă
consumatori), dar sunt aplicabile şi în ce priveşte operaţiunile comerciale care presupun un schimb de
documente informatizate (de exemplul în cazul reţelelor private de comunicaţii electronice). Aici nu
doar oferta este parametrizată, ci chiar şi cererea. Intervenţia umană s-a făcut simţită la momentul
exprimării informatizate a raportului comercial de lungă durată; punerea efectiv în practică este lăsată
în întregime pe seama sistemelor informatice (acestea sunt cele care vor emite oferta - cel al
producătorului - şi, respectiv, cererea - cel al distribuitorului).

Oferta difuză

Asemănător situaţiei din lumea reală, rareori o ofertă poate fi identificată ca atare în spaţiul virtual
(pe Internet). Doar în mod excepţional un comerciant va face o descriere detaliată a contractului pe care
îl propune, pe mai multe pagini Internet succesive, cu obiect şi mod de executare.
Uzual, utilizatorul de Internet va vizita paginile site-ului aparţinând comerciantului, strângând în
final o suită de informaţii sub formă de text, imagini şi sunete, informaţii care îl pot determina să
dorească a intra în relaţie cu acel comerciant.
Aceste informaţii privesc cel puţin identitatea comerciantului, referinţele din partea eventualelor
autorităţi de reglementare sau corpuri profesionale cărora le aparţine şi tarifele aferente serviciilor
oferite, dar nu se opresc la ceea ce legea (în speţă Legea comerţului electronic) impune.
În acest sens, pot fi publicate reguli auto-impuse de ofertant, cum ar fi „Politica Yahoo! privind
respectarea vieţii private şi a datelor cu caracter personal" {Yahoo! Privacy Policy)98.

98
Disponibilă la adresa http://info.yahoo.com/privacy/us/yahoo/details.html.

24
 Uzual, însă, va figura un simplu bon de comandă cuprinzând preţul bunului şi condiţiile de livrare
(atunci când este vorba despre bunuri corporale).
Mai mult, poţi avea chiar surpriza ca bunul oferit on-line să nu fie în stocul comerciantului şi să nu
poată fi efectiv livrat (ceea ce transformă oferta într-un act inutil iar vizitarea site-ului comerciantului
în timp irosit).
Rezultă că, spre deosebire de oferta clasică, cea făcută on-line este revelată complet doar în urma
demersului activ al utilizatorului de Internet care, din clic în clic (de mouse), afişează pe ecranul său
ansamblul condiţiilor care o alcătuiesc. Dacă acest demers corespunde principiului interactivităţii care
este aplicabil relaţiilor dintre utilizatorii de Internet, lipsa de seriozitate a comercianţilor nu este
niciodată acceptabilă, şi tinde să distrugă încrederea în beneficiile spaţiului virtual.
Caracterul difuz face dificilă nu doar calificarea mesajului ca ofertă ci, uneori, chiar identificarea
mesajului ca atare.
Sursa acestei confuzii este lipsa oricărei ierarhii în interiorul unui site Internet. Paginile nu sunt
legate între ele aşa cum ar fi foile unui contract sau ale unui catalog de prezentare şi nici numerotate
crescător de la prima până la ultima. Datorită acestui caracter non-ierarhic, în care toate paginile sunt
pe poziţie de egalitate, utilizatorul de Internet, potrivit imaginaţiei proprii, poate „sări" din pagina de
prezentare direct în cea cu detalii privind modul de plată a produsului. Mai mult, utilizatorul poate, prin
scrierea directă a adresei unei anumite pagini, să evite chiar accesarea paginii iniţiale a site-ului,
ajungând la informaţia-destinaţie fără a mai avea nevoie să o coreleze cu alte date prezente pe acel site.
Acest mod de lucru poate crea dubii cu privire la conştientizarea de către utilizatorul de Internet (mai
ales de către unul mai puţin experimentat) a tuturor clauzelor contractului pe care ajunge să îl încheie
prin acceptarea ofertei99.
Totuşi, în măsura în care există o descriere amănunţită a bunului, descriere căreia i se alătură preţul,
din punct de vedere juridic avem de a face cu o ofertă.

Oferta cu vocaţie mondială

Disponibilitatea ofertei în reţeaua Internet îi imprimă automat un caracter mondial. Nu contează

cine este persoana şi unde este fizic situată, dacă are acces la mijloacele tehnice de conectare la
Internet, atunci ea poate accesa oferta. Bineînţeles că se poate concepe o ofertă limitată la o arie
geografică, dar în lipsa oricărei precizări, oferta este implicit deschisă oricărui utilizator de Internet.
Subliniem însă că nici această caracteristică nu influenţează conţinutul ofertei, conţinut ce rămâne
circumscris condiţiilor precizate de dreptul privat în forma clasică.

3.5.1.2. Ofertantul

Dreptul privat clasic nu impune condiţii specifice pentru o persoană în vederea asumării calităţii de
ofertant. Aceasta trebuie să îndeplinească doar condiţiile generale pentru a deveni parte a unui contract,
respectiv să aibă capacitatea legală şi să nu-i fie interzisă încheierea acelui tip de contract. Regulile sunt
aplicabile şi în ce priveşte contractul în formă electronică.
Nici Noul Cod civil nu modifică situaţia, el specificând doar faptul că oferta poate proveni de la
persoana care are iniţiativa încheierii contractului, care îi determină conţinutul său, după împrejurări,
care propune ultimul element esenţial al contractului [art. 1188 alin. (2)].
În cazul Legii comerţului electronic, oricare dintre părţi (furnizorul de servicii sau destinatarul)
poate fi ofertant. Astfel, pentru situaţia unui comerciant care administrează o pagină de Internet pe care
sunt prezentate produsele şi serviciile sale, calitatea de ofertant poate fi preluată nu doar de comerciant

99
Pentru situaţia în care utilizatorul de Internet are calitatea de consumator.

25
ci şi de clientul - consumator. Dacă pe pagina web de prezentare sunt afişate produsele şi serviciile cu
preţurile aferente, aceasta poate constitui ofertă.
Comandarea de către un client a unui bun sau serviciu de pe acea pagină reprezintă acceptarea
ofertei şi contractul este încheiat. Aici comerciantul este ofertant iar clientul acceptant.
Dacă, în schimb, sunt menţionate preţurile cu precizarea că sunt doar orientative, abia iniţiativa
clientului-consumator de a solicita un bun sau serviciu constituie ofertă de a contracta. Răspunsul
comerciantului, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile din lege, poate constitui acceptare şi
contractul se încheie valabil. În acest caz ofertant este clientul (distincţia trebuie făcută în sensul că
oferta clientului nu priveşte bunuri sau servicii, ci încheierea contractului).
Dreptul comun nu conţine nicio prevedere în această materie; până de curând, profesionistul nici
nu era obligat să se identifice atunci când emitea o ofertă prin mijloacele electronice de comunicare.
Dar sancţiunea la care se expune un comerciant ce nu se auto-identifică este mai dură decât orice
sancţiune legală: îşi înconjoară oferta cu un sentiment de suspiciune din partea destinatarilor, sentiment
care nu întârzia să îşi arate efectele economice, respectiv dezinteresul clientelei faţă de persoana
comerciantului şi faţă de oferta sa comercială.
Această situaţie este bine cunoscută de comercianţii din întreaga lume, astfel încât fiecare dintre ei
se identifică, în ofertele pe care le fac, cu mai mare ori mai mică precizie, respectiv adresă, sediu social,
număr de ordine în Registrul comerţului şi numărul de identificare fiscală, chiar şi capitalul social.

Doctrina juridică100 remarca faptul că nevoia comercianţilor de a identifica şi a se identifica era atât
de puternică, încât unii nu ezitau să impună, în contractele cu partenerii lor de comerţ electronic, ca şi
aceştia să îşi publice datele de contact. Bineînţeles, acest tip de clauză presupunea un anumit raport de
ascendenţă asupra partenerilor comerciali. Era vorba despre acei operatori pe Internet care puteau
găzdui pagini ale unor comercianţi mai mici în cadrul unor aşa-numite „galerii {mall-uri) virtuale".
Din acest motiv legiuitorul s-a simţit obligat să intervină şi să impună legislativ obligaţia de
informare. La nivelul Uniunii Europene, obligaţia de informare este cuprinsă în Directiva nr.
2000/31/CE a comerţului electronic. Asfel încât, directiva impune două categorii de informaţii care
trebuie oferite de comerciant (profesionist), aceleaşi ca în cazul Legii comerţului electronic ce
transpune Directiva în dreptul intern:
- informaţii generale, la care utilizatorul reţelei de comunicaţii trebuie să aibă acces permanent (art.
5, atât din directivă cât şi din lege); şi
- informaţii oferite în vederea încheierii unui contract (art. 10 din directivă şi, respectiv, art. 8 din
lege).
Datoria comerciantului de a se auto-identifica este inclusă în prima categorie, a obligaţiilor generale
de oferit (nume, adresă, coordonate geografice etc.).
Cum informaţiile generale nu sunt circumscrise încheierii unui contract, se poate considera că, din
punctul de vedere al comerciantului profesionist, ele nu aduc niciun profit. Legiuitorul apreciază în
sensul că aceste informaţii, dacă sunt disponibile permanent, sunt de natură a spori încrederea
utilizatorului neprofesionist al reţelei de comunicaţie (în special consumatorului de Internet) în
utilizarea mijloacelor electronice de comunicare şi, drept urmare, sporesc şansa ca un contract să se
încheie între comerciant şi utilizator prin intermediul acestor mijloace. Este o încercare de a influenţa
atitudinea consumatorului faţă de noile tehnologii. Aşa se explică includerea obligaţiei de identificare
în cadrul obligaţiei de informare generală.
Identificarea ofertantului permite determinarea momentului încheierii contractului, a locului
încheierii sale şi, decurgând din acestea, a legii aplicabile.

100
F. Mas, op. cit., p. 100, referindu-se la contracte tip corespunzătoare anului 1999.

26
 Identificarea consumatorului

Comerciantul este primul interesat în identificarea consumatorului, pentru că doreşte să încheie un

contract cu acesta. în consecinţă, a devenit o clauză de stil în contractele de adeziune ca unui
consumator să i se impună oferirea unor informaţii extrem de detaliate despre el însuşi în vederea
încheierii contractului; uneori i se solicită să precizeze chiar şi locul de muncă.
Apreciem că instituţia protejării datelor cu caracter personal a fost creată ca o contrapondere tocmai
la vulnerabilitatea consumatorului în faţa comerciantului profesionist, vulnerabilitate ivită din
abundenţa detaliilor care i se cer primului.

3.5.1.3. Oferta adresată publicului sau unei persoane determinate

Doctrina distinge între, pe de o parte, oferta adresată publicului (unei persoane nedeterminate sau
oricărei persoane interesate) şi, pe de altă parte, oferta adresată unei sau mai multor persoane cunoscute
de ofertant (determinate)101.
Oferta acceptată, fie că a fost acceptată de una dintre persoanele nedeterminate, fie de una dintre
cele cunoscute ofertantului, produce aceleaşi efecte, respectiv duce la încheierea contractului.
Jurisprudenţa franceză a sintetizat elegant această echivalenţă în următoarea formă: „oferta făcută
publicului îl obligă pe ofertant faţă de cel dintâi acceptant în aceleaşi condiţii ca şi oferta făcută unei
persoane determinate102
În primul rând, utilitatea o regăsim în privinţa vânzărilor internaţionale de mărfuri care sunt un
aspect fundamental al comerţului electronic (tipul de comerţ care foloseşte cel mai mult contractul în
formă electronică).
Sfera vânzărilor internaţionale de mărfuri este reglementată de Convenţia de la Viena din 1980, act
juridic internaţional la care România a aderat începând cu 19 martie 1991 103. Acest act alege o soluţie
diferită faţă de principiul echivalenţei precizat anterior; astfel, potrivit art. 14 pct. 2: „o propunere
adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai ca o invitaţie de a oferta, în afară de
cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariul."
Acest text are vocaţia de a reglementa numeroasele oferte de contract emise prin mijloace
electronice în cadrul comerţului internaţional dintre profesionişti. Subliniem faptul că actul nu se aplică
vânzărilor de mărfuri cumpărate pentru folosinţa personală [potrivit art. 2 lit. a)], deci relaţiilor
comerciant - consumator.
Problema este de a stabili, în cazul vânzărilor internaţionale de mărfuri, dacă o propunere este
făcută unei persoane determinate sau nedeterminate, respectiv dacă suntem în prezenţa unei oferte de a
contracta sau a unei simple invitaţii la negociere. Aceasta, evident, în condiţiile în care Convenţia de la
Viena este aplicabilă şi emitentul nu a precizat expres dacă actul constituie ofertă ori nu.
În al doilea rând, soluţia Convenţiei de la Viena a fost preluată în noua noastră legislaţie civilă.
Astfel, potrivit art. 1189 N. C. civ.: „(1) Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă
este precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenţie de negociere. (2)
Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanţe ori, în
mod neîndoielnic, d i n împrejurări {...)."
Rezultă că, punerea în aplicare a Noului Cod civil, va anula diferenţa între raporturile juridice
interne, reglementate de acesta, şi cele internaţionale, reglementate de Convenţia de la Viena.
101
F. Mas, op. cit., pag. 87, nota 84; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag.49, nr. 34
102
Curtea de Casaţie a Franţei, cauza nr. 67-10.935, hotărârea din 28 noiembrie 1968, apuci F. Mas, op. cit., p. 88, nota 90.
103
România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 24/1991, ambele acte (naţional şi internaţional) fiind publicate în M. Of. nr.
54 din 19 martie 1991.

27
3.5.1.4. Conţinutul ofertei

Dreptul clasic nu stabileşte nicio condiţie explicită în privinţa conţinutului ofertei, dar, pentru ca
aceasta, prin reunirea cu acceptarea, să dea naştere unui contract valabil, va trebui să cuprindă
elementele viitorului contract (identificarea părţilor, descrierea obiectului, etc.).
Legiuitorul contemporan a intervenit şi în această chestiune. După cum am arătat anterior, prin
Directiva nr. 2000/31/CE şi, în România, prin Legea comerţului electronic, s-au stabilit două seturi de
informaţii care trebuie oferite de furnizorul de servicii ale societăţii informaţionale (profesionist)
destinatarului acestor servicii:
 informaţii generale, la care utilizatorul reţelei de comunicaţie trebuie să aibă acces permanent;
 informaţii oferite în vederea încheierii unui contract.

Cea de a doua categorie de informaţii dă formă conţinutului impus al unei oferte de a contracta
formulate prin mijloace electronice de comunicare.
Informaţiile care trebuie oferite de profesionist în vederea încheierii contractului sunt cel puţin
următoarele (art. 10 din directivă şi, respectiv, art. 8 din lege):
 diferitele etape tehnice de urmat pentru încheierea contractului;
 dacă este sau nu arhivat contractul încheiat de către furnizorul de servicii şi dacă este accesibil
sau nu;
 mijloacele tehnice de identificare şi corectare a erorilor comise la introducerea datelor, înainte de
lansarea comenzii;
 limbile propuse pentru încheierea contractului;
 eventualele coduri de conduită pertinente cărora i se supune furnizorul de servicii ale societăţii
informaţionale, precum şi informaţii despre modul în care aceste coduri pot fi consultate electronic.

Clauzele contractuale şi condiţiile generale furnizate destinatarului serviciului societăţii

informaţionale trebuie puse la dispoziţie într-un mod care să îi permită acestuia să le păstreze şi să le
reproducă. Din modul de reglementare - obligativitatea de informare şi exprimarea informaţiilor mii o
formă durabilă - reiese că obligaţia de informare este un mijloc de protecţie a consumatorului.
Normele ce privesc obligaţiile de informare în vederea încheierii unui contract [art. 8 alin. (1) şi (2)
din Legea comerţului electronic, respectiv art. 10 din Directiva nr. 2000/31/CE], au caracter imperativ
sau dispozitiv, în funcţie de calitatea părţilor contractante. Potrivit art. 8 alin. (3) din lege [şi a art. 10
alin. (1) din directivă], derogarea de la regula informării este permisă numai dacă există în acest sens o
convenţie între părţi, iar nici una dintre ele nu are calitatea de consumator (deci nu este vorba despre un
raport comerciant - consumator). Legea şi directiva comerţului electronic au înţeles, astfel, să protejeze
consumatorul, neîngăduind abaterea de la obligaţia furnizării informaţiilor şi a procedeelor tehnice
necesare nici chiar cu acordul acestuia.
Înţelegerea de a deroga poate fi expresă sau tacită, în funcţie de conţinutul concret al serviciilor
contractate, de durata relaţiilor de afaceri şi de alte aspecte particulare ale raporturilor juridice. Părţile
pot, spre exemplu, să convină asupra derogării pentru fiecare contract pe care îl încheie sau să
stabilească derogarea la începutul unei relaţii de afaceri derulate pe o perioadă de timp mai lungă.
Legiuitorul, în considerarea unor calităţi speciale ale persoanelor contractante (de exemplu,
calitatea de consumator) sau a unor situaţii speciale de încheiere a contractelor (contracte la distanţă), a
stabilit şi alte informaţii care trebuie cuprinse în oferta de a contracta.

28
 Conţinut interzis

Ofertele, mai ales cele on-line, au conţinut extrem de divers, creând pentru utilizatorului de Internet
(„internaut") sentimentul că se plimbă prin cea mai mare piaţă mondială, ceea ce poate crea confuzie.
Varietatea ofertelor, coroborată cu amplitudinea mondială a acestora, poate duce la contradicţia lor cu
imperativele juridice naţionale.
Chiar dacă ofertantul profesionist respectă cu meticulozitate legislaţia ţării sale de origine, oferta
poate intra în conflict cu legislaţia uneia dintre celelalte ţări de unde poate fi accesată. Uneori, oferta
poate fi special construită în acest mod, comerciantul urmărind anumite beneficii. Există şi situaţia
inversă, în care comerciantul emite o ofertă ce contravine legislaţiei locului său de origine, dar care
corespunde uneia sau mai multora din ţările destinaţie.
Pentru a păstra conformitatea cu legislaţia aplicabilă, s-au imaginat mai multe metode de acţiune:
- delimitarea ariei geografice în care oferta produce efecte juridice;
- avertizarea destinatarului ofertei asupra răspunderii sale juridice.

Prima metoda de acţiune constă în introducerea în ofertă a unei clauze care delimitează aria
geografică acoperită de ofertă.
Clauza aceasta este suficient de explicită, dar, uneori, în lipsa unor informaţii detaliate referitoare la
legislaţia ţărilor destinaţie, comercianţii includ o clauză generală mult mai vagă: operaţiunile (în speţă,
pariurile on-line) nu au niciun efect juridic în ţările unde ele sunt interzise prin lege.
Metoda oferă profesionistului o anume securitate juridică, permiţându-i să ofere bunuri sau servicii
fără a fi ţinut de o eventuală acceptare provenind dintr-un context geografic sau juridic pe care nu îl
stăpâneşte104. Delimitarea teritorială se poate face fie prin determinarea ariei geografice, unde oferta
produce efecte juridice (definire pozitivă), fie prin stabilirea aceleia unde ea nu produce astfel de efecte
(definire negativă).
A doua metodă constă în introducerea unui avertisment adresat destinatarului potenţial, prin care i
se atrage atenţia că poate fi tras la răspundere juridică (civilă ori penală) în ţara sa de origine dacă
achiziţionează bunuri sau solicită servicii ilicite.
Ambele metode analizate urmăresc să transfere răspunderea juridică din sarcina emitentului ofertei
în cea a destinatarului acesteia. Sub umbrela accesului global, ofertantul poate formula cele mai
extravagante şi vădit ilegale oferte, apărându-se întotdeauna prin argumentul că oferta sa nu se
adresează acelor arii geografice (în special ţări) în care ea ar putea contraveni legislaţiei locale.
Ofertantul nu trebuie nici măcar să stabilească explicit zonele în care oferta produce efecte, rezultând
de aici că destinatarii sunt tocmai cei care ar trebui să se ferească singuri (accesarea de către aceştia a
ofertei ilegale este un fapt personal al lor, pentru care doar ei pot fi ţinuţi să răspundă).

3.5.2. Acceptarea ofertei

Noţiune şi caracteristici

Acceptarea este manifestarea unilaterală de voinţă a destinatarului ofertei, prin care acesta arată că este
de acord cu propunerea ofertantului, că vrea să devină parte a contractului şi că acceptă să fie legat din
punct de vedere juridic. Din întâlnirea ofertei cu acceptarea - aceste două manifestări de voinţă
exprimând consimţământul - ia naştere contractul ca act juridic.
Potrivit art. 1196 N. C. civ., constituie acceptare orice act sau fapt al destinatarului, dacă indică în
mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă şi ajunge în termen la autorul ofertei.

104
F. Mas., op. cit., p. 127 şi doctrina franceză acolo citată.

29
 Chiar şi tăcerea poate valora ofertă, dacă acest lucru rezultă din lege, din acordul părţilor sau
practicile stabilite între acestea, din uzanţe ori din alte împrejurări.
Acceptarea poate fi privită ca un act simetric ofertei de a contracta. Din această simetrie rezultă şi
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească: să concorde cu oferta, să fie neîndoielnică, să fie
acceptată doar de destinatarul căruia îi este adresată şi să intervină înainte ca oferta să devină caducă
ori să fie revocată105.
Pentru acceptarea exprimată în formă electronică subliniem următoarele două caracteristici ce îi
dau elementul de originalitate:
- acceptarea operează prin intermediul unui sistem informatic;
- acceptarea se realizează, de obicei, la distanţă.

Intervenţia sistemului informatic îi conferă acceptării un caracter imaterial şi automatizat, mai mult
sau mai puţin accentuat, în funcţie de gradul de intervenţie al maşinii în operaţiunile caracteristice.
La rândul său, existenţa distanţei în cadrul mecanismului ofertă - acceptare, fără a fi un fapt absolut
inedit, este un element care trebuie luat în considerare la analiza acceptării.

3.5.2.1. Acceptarea mediată de un sistem informatic

Diferitele grade de intervenţie a sistemului informatic în procedura de acceptare în formă

electronică permit stabilirea unei tipologii a modalităţilor practice de acceptare a ofertelor. Doctrina
franceză1 propune următoarea prezentare, în ordinea creşterii gradului de dematerializare şi
automatizare a procesului de acceptare:
- acceptarea prin poştă electronică;
- acceptare prin apăsarea butonului de mouse (în limba engleză click deal iar în limba franceză
cliquage);
- acceptarea prin acţiunea interfeţei automatizate pentru realizarea acordului de voinţe (schimb
de date informatizate sau utilizarea „agenţilor inteligenţi").

Orice utilizator de Internet, fie el consumator sau comerciant, poate accepta o ofertă de a contracta
prin emiterea unui mesaj e-mail către autorul ofertei. În acest caz, reţeaua informatică şi sistemul
informatic (calculatorul) servesc exclusiv ca mijloace de transport a elementelor voinţei unei persoane
fizice, persoană care acţionează în nume propriu sau pe seama unei alte persoane fizice ori juridice.
Voinţa de a contracta este exteriorizată manual prin intermediul unei tastaturi şi a unui program
informatic de prelucrare de text, pentru a lua forma unui înscris electronic ce poate fi semnat de autorul
său. Înscrisul rezultat este apoi expediat prin mijloacele electronice de comunicare. Deci schimbul de
informaţii are loc între două persoane, calculatorul şi reţeaua fiind doar suportul manifestării de voinţă.
Principalul interes al utilizării acestei tehnici nu este reprezentat de posibilităţile pe care le oferă
părţilor contractante de a-şi exprima şi transmite voinţa, deoarece lucrul putea fi făcut şi prin mijloace
clasice. Avantajul constă în faptul că tehnica este practică şi suplă datorită rapidităţii cu care se face
transmiterea. Această viteză permite părţilor să facă şi contra-oferte şi modificări de clauze într-un timp
scurt, ajungând repede la forma de contract care exprimă cel mai bine raportul de interese dintre părţi.
Metoda de acceptare prin apăsarea butonului de mouse (click deal/cli- quage) este des utilizată de site-
urile comerciale adresate publicului larg. Ea dă acceptării o formă extrem de succintă, urmând o
schemă simplă.

105
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 49.

30
 Astfel, se cere utilizatorului de Internet, care este de acord cu o ofertă menţionată pe site-ul
comerciantului, pentru a dobândi un anumit bun sau pentru a recurge la un anumit serviciu, să apese, cu
ajutorul mouse-ului, pe o serie de căsuţe ce figurează pe paginile-ecran ale site-ului. Utilizatorul-
cumpărător va ajunge, pas cu pas, şi într-o ordine aproape întotdeauna identică106:
- să se identifice,
- să se înscrie ca şi client în baza de date a comerciantului,
- să selecteze bunul ori serviciul de comandat,
- să precizeze coordonatele locului unde acesta trebuie livrat ori prestat,
- să aleagă metoda de plată (dintr-o suită de metode propuse),
- să confirme comanda printr-una sau două apăsări finale pe căsuţa ori căsuţele prevăzute cu
acest efect; această ultimă etapă poate fi uneori condiţionată de existenţa semnăturii electronice
a clientului.

Tehnica de acceptare a ofertei prin apăsarea butonului de mouse este caracterizată de interactivitate,
respectiv de posibilitatea utilizatorului de a schimba date cu un sistem informatic (acel sistem care
administrează comenzile magazinului virtual). Însă, este evident că nu poate fi vorba despre o
negociere a contractului107; în realitate, este o metodă de răspândire în masă a contractelor de adeziune,
contracte înalt standardizate. Operaţiunea a impus în terminologia juridică recentă noţiunea de click-
wrap agreement108.

Sistemul automatizat pentru realizarea acordului de voinţe

Această tehnică este complet automatizată mulţumită interactivităţii care nu mai are loc între două
persoane ori între o persoană şi un calculator ci exclusiv între două sisteme informatice.
Procedeul a început a fi utilizat în cadrul comerţului între profesionişti, în asociere cu tehnica
denumită „schimb de date informatizate" (E.D.I.). În acest caz, transmiterea de informaţii (oferta şi,
respectiv, acceptarea) are loc de la calculator la calculator. Emiterea şi acceptarea mesajelor este
automatizată, aşa cum este şi analizarea conţinutului mesajelor. Sistemul informatic este folosit pentru
a determina, de o manieră independentă, cadrul contractual cel mai potrivit, în baza algoritmilor
conţinuţi de programul informatic. Contractul se va forma, deci, prin activitatea autonomă a sistemelor
informatice capabile să emită oferte, să le confirme şi să accepte condiţiile acelui partener informatic.
Particularitatea în ce priveşte absenţa intervenţiei umane constă în automatizarea chiar a procesului
de luare a deciziei. Astfel, sistemul informatic, fără a aştepta o manifestare umană, ia decizia de a emite
un mesaj (prin ipoteză de comandă) şi, deci, de a crea o obligaţie juridică. în mod simetric, după
primirea unei oferte, calculatorul poate, fără intervenţie umană, să accepte oferta, să o respingă ori să
facă o contra-ofertă. Autonomia acestor sisteme programate justifică utilizarea noţiunii de „agenţi
inteligenţi"109. De altfel, în legislaţia altor ţări (Statele Unite ale Americii) şi în cea internaţională
(Legile model UNCITRAL) se face referire în acest caz la „agentul electronic", prin echivalarea
funcţională cu un mandatar în spaţiul virtual.
Interfaţa automatizată reprezintă stadiul cel mai înalt de de materializare şi automatizare a
acceptării ofertei de a contracta, şi, în general, a procedurii de încheiere a unui contract. Numeroase
entităţi economice recurg la ea, în domenii diverse cum ar fi operaţiunile de bursă, distribuţie,
transporturi, etc.
106
F. Mas, op. cit., p. 139.
107
F. Mas, op. cit., p. 141.
108
Contractul se încheie prin executarea unei operaţiuni de către acceptantul ofertei de a contracta – bifarea unei căsuţe pe o
pagina web (click în limba engleză)
109
M. Jaccard, La conclusion des contrats par ordinateur. Aspects juridiques de l'echange de donnees informatisees (E.D.I.),
Ed. Staempfli & C-ie, Berna, 1996, p. 1 21-122 şi 1 25-126, citată după F. Mas, op. cit., p. 142.

31
3.5.3. Momentul încheierii contractului în formă electronică

Prin manifestarea sa, care să întâlneşte cu oferta, acceptantul creează al doilea element al
consimţământului, necesar pentru formarea contractului. Consecinţă inevitabilă a acceptării, formarea
contractului reprezintă efectul esenţial şi dorit de părţi.
În actuala legislatie civilă se admite că, din momentul în care oferta şi acceptarea există, avem un
contract valabil încheiat. Este indiferent că părţile nu sunt fizic una în prezenţa celeilalte (din cauza
distanţei geografice existente în momentul acceptării), aşa cum este situaţia obişnuită în contractele
încheiate în formă electronică.
Evocarea distanţei fizice dintre părţi readuce în discuţie problema clasică a contractelor dintre
absenţi (contractelor încheiate la distanţă). Cele două chestiuni în cauză sunt stabilirea momentului şi a
locului formării contractului şi au fost în amănunt analizate în doctrina juridică.
Determinarea momentului încheierii contractului se face atât de normele juridice cât şi de regulile
stabilite contractual de părţi. Vom analiza pe rând cele două situaţii.

3.5.3.1. Determinarea legală a momentului încheierii contractului

Reglementare generală

Dintre legile cu caracter general, doar Codul comercial are dispoziţii speciale referitoare la
momentul încheierii contractului, astfel art. 35 alin. (1) stabileşte: „contractul sinalagmatic între
persoane depărtate nu este perfect dacă acceptarea n-a ajuns la cunoştinţa propuitorului (..,)"
Codul comercial110 a dobândit aplicabilitate generală în dreptul privat pe cale normativă prin Noul
Cod Civil, care, la art. 1186 alin. (1), arată: „contractul se consideră încheiat în momentul (...) în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt
imputabile."
Subliniem că soluţia din Codul comercial s-a extins, pe cale pretoriană, la toate contractele la
distanţă, indiferent dacă sunt civile sau comerciale. Astfel, deşi reglementarea legală se găseşte într-o
lege specială în raport cu Codul civil (şi anume în Codul comercial), practica şi doctrina sunt unanime
în a aprecia că regula privind momentul încheierii contractului este de aplicare generală.
Noul Cod civil menţine acelaşi sistem al cunoaşterii prezumate (teoria recepţiunii), deoarece
stabileşte că se va încheia contractul când ajunge acceptarea la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
cunoştinţă de ea, şi acest lucru indiferent dacă întârzierea rezultă din motive care nu îi sunt imputabile.
Cu alte cuvinte, putem deduce că reglementarea privind momentul încheierii contractului în formă
electronică este aplicabilă chiar dacă acel contract excede sferei comerţului electronic (aşa cum este
ea definită de lege, respectiv ca furnizare de servicii ale societăţii informaţionale).

Reglementări speciale

Aşa cum am arătat, este posibilă interpretarea în sensul că Legea comerţului electronic conţine
două tipuri de reguli - unele general aplicabile şi altele circumscrise doar sferei serviciilor societăţii
informaţionale. Anterior am analizat regulile pe care le apreciem ca fiind de maximă cuprindere. Acum
vom prezenta situaţia contractelor în formă electronică din sfera comerţului electronic.
Legea comerţului electronic utilizează noţiunile de:
 serviciu al societăţii informaţionale, reprezentând orice serviciu care se efectuează utilizându-se
mijloace electronice şi prezintă următoarele caracteristici:

110
Publicat în M. Of. Din 10 mai 1887

32
  este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod
obişnuit de către destinatar;
 nu este necesar ca ofertantul şi destinatarul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc;
 este efectuat prin transmiterea informaţiei la cererea individuală a destinatarului;
 furnizor de servicii, care este orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţie unui număr
determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale; şi
 destinatar, însemnând orice persoană fizică sau juridică ce utilizează, în scopuri comerciale,
profesionale sau de altă natură, un serviciu al societăţii informaţionale, în special în scopul
căutării de informaţii sau al furnizării accesului la acestea.

Pentru situaţia stabilirii relaţiei contractuale între un furnizor de servicii ale societăţii
informaţionale şi destinatarul acestora alin. (3) al art. 9 din Legea comerţului electronic stabileşte
modalităţile tehnice prin care furnizorul trebuie să răspundă destinatarului, în vederea perfectării, pe
cale electronică, a contractului. Legea reglementează, implicit, două situaţii distincte:
 fie destinatarul are calitatea de ofertant, transmiţând oferta de a contracta prin mijloace
electronice, iar furnizorul de servicii este destinatarul acestei ofertei;
 fie destinatarul de servicii este beneficiarul ofertei de a contracta, lansată de către furnizorul de
servicii.

În primul caz, furnizorul de servicii trebuie să răspundă unei comenzi pe care destinatarul
serviciilor a formulat-o pe baza informaţiilor primite, de la furnizor, în condiţiile art. 5 şi 8 din Lege.
Modalităţile tehnice de răspuns sunt alternative şi, potrivit art. 9 alin. (3) lit. a) şi b), constau în:
 trimiterea unei dovezi de primire prin poştă electronică sau printr-un alt mijloc de comunicare
individuală echivalent, la adresa indicată de către destinatar, fără întârziere [lit. a)]; sau
 confirmarea primirii ofertei printr-un mijloc echivalent celui utilizat pentru trimiterea acesteia,
de îndată ce oferta a fost primită de furnizorul de servicii, cu condiţia ca această confirmare să
poată fi stocată şi reprodusă de destinatarul serviciilor [lit. b)].

În cel de al doilea caz, furnizorul de servicii transmite destinatarului serviciilor oferta de a

contracta, inclusiv prin recursul la o comunicare comercială, în condiţiile art. 6 din Lege. Dacă
destinatarul serviciilor (şi, totodată, al ofertei de a contracta) înţelege să accepte oferta ce i-a fost
adresată, transmiţând-o furnizorului de servicii, acesta din urmă trebuie să confirme primirea acceptării
într-una din modalităţile stabilite de art. 9 alin. (3) lit. a) şi b).
Deşi nu condiţionează încheierea contractului, deci nu fac excepţie de la regula generală anterior
analizată, trimiterea confirmărilor ele către furnizorul de servicii constituie o obligaţie legală menită a
echilibra balanţa informaţională în care se află furnizorul şi destinatarul serviciilor societăţii
informaţionale.

3.5.3.2. Determinarea contractuală a momentului încheierii contractului

Normele care reglementează momentul încheierii contractului nefiind imperative, părţile pot stabili
de comun acord acest moment, care să fie diferit de cel rezultat din aplicarea soluţiei stabilite de lege.
Bineînţeles că stabilirea unui alt moment al încheierii contractului implică o negociere, care, la rândul
său, presupune un echilibru de forţe între părţile contractante. Tocmai de aceea, stabilirea
convenţională a momentului încheierii contractului are loc în cazul schimbului de documente
informatizate.

33
 În ţara noastră, istoria utilizării mijloacelor de comunicare electronice în cadrul comercial este
foarte scurtă, astfel că nu a existat timpul necesar sintetizării unor documente model. Din acest motiv
vom apela la unele exemple prezentate de doctrina juridică franceză.
Există mai multe documente juridice care oferă un model de reglementare contractuală a
momentului încheierii contractului. Potrivit art. 3.3 din „Acordul tip european pentru schimbul de
documente informatizate" realizat în cadrul programului TEDIS111: „momentul şi locul formării
contractului încheiat prin schimb de date informatizate sunt acelea în care mesajul de date
informatizate cuprinzând acceptarea ofertei este primit de sistemul informatic al ofertantului."
Aceeaşi este soluţia oferită de Baroul American (American Bar Association din Statele Unite ale
Americii) în al său „Contract model pentru schimbul de date informatizate" din anul 1990 112: „2.1.
Receptare. Documentele nu sunt considerate ca primite şi nici un document nu va naşte vreo obligaţie
decât din momentul în care au devenit accesibile destinatarului după receptare pe calculatorul desemnat
în acest sens {...)."
După cum observăm, atât modelul european cât şi cel american reţin sistemul recepţiunii pentru
determinarea momentului (şi locului) formării contractului.
Dacă pentru schimbul de documente informatizate există astfel de preocupări pentru determinarea
convenţională a momentului încheierii contractului, nu acelaşi lucru se poate susţine în legătură cu
contractele (preponderent de adeziune) realizate prin intermediul Internetului. O explicaţie posibilă 113
constă în faptul că oferirea de produse ori servicii pe Internet constituie o extensie a comerţului clasic
desfăşurat prin puncte de lucru (magazine), cu adaptarea sumară a contractelor tip la mediul electronic;
şi cum clauza de stabilire a momentului încheierii contractului nu este una obişnuită în aceste contracte,
ea nu se regăseşte nici în versiunea electronică.
Legea comerţului electronic nu reglementează chestiunea cunoaşterii efective a conţinutului
acceptării. În raporturile comerciale clasice, acceptantul ofertei se putea confrunta cu dificultatea de a
proba faptul că ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de documentul constatator al acceptării ofertei.
Aceeaşi problemă va exista şi în domeniul comerţului electronic, deoarece art. 9 alin. (1) din Legea
comerţului electronic vorbeşte de acceptare care a ajuns la cunoştinţa ofertantului, iar alin. (4) instituie
o prezumţie de primire când informaţia în format electronic poate fi accesată. Soluţia clasică se
păstrează aşadar: informaţia primită se prezumă luată la cunoştinţă, dar prezumţia este numai relativă.
Noul Cod civil aderă explicit la sistemul receptării ofertei, astfel că problema cunoaşterii efective a
conţinutului acesteia dispare. De altfel, ofertantul nu se va putea apăra nici măcar invocând motive de
necunoaştere ce nu îi sunt imputabile [art. 1186 alin. (1)].
O situaţie specială întâlnim în cazul contractelor încheiate prin intermediul unei pagini web, unde
sunt oferite spre vânzare produse ori servicii. În cazul ofertei permanente de bunuri aflate pe pagina de
Internet, contractul se va încheia prin parcurgerea de către cumpărător a paşilor procedurii de comandă;
este vorba tocmai de utilizarea interfeţei automatizate pentru realizarea acordului de voinţe.
Manifestarea de voinţă a vizitatorului paginii web ajunge aproape instantaneu pe serverul
ofertantului de produse şi servicii. Faptul că această acceptare a ajuns pe calculatorul ofertantului (şi
este accesibilă acestuia) echivalează cu luarea la cunoştinţă de către acesta a existenţei şi conţinutului
ei. Altfel spus, avem de a face cu un contract între persoane prezente sau un contract între absenţi.

111
TEDIS este acronimul de la Trade Electronic Data Interchange Systems (sisteme comerciale pentru schimbul de date
informatizate) şi reprezintă un program de lucru sponsorizat de Comisia Europeană şi menit să îmbunătăţească schimbul de
date informatizate. Programul se axează pe 3 direcţii principale: telecomunicaţii, securitatea transmisiilor şi regimul juridic
al acestora. A se vedea deciziile Consiliului European nr. 87/499/EEC (referitoare la introducerea unui program comunitar
privind o reţea de comunicaţii între sisteme comerciale de schimb de date informatizate - TEDIS) şi nr. 91/385/EEC
(privind a doua fază a programului TEDIS).
112
Pentru amănunte a se vedea site-ul organizaţiei la adresa www.abanet.org.
113
F. Mas, op. cit., p. 204.

34
 Sistemul tehnic este conceput tocmai în scopul de a degreva ofertantul de urmărirea continuă a
răspunsurilor şi comunicarea directă cu eventualii acceptanţi, sarcină cu atât mai dificilă cu cât oferta
este adresată publicului (unor destinatari nedeterminaţi), deci eventualele acceptări apar la momente ce
nu pot fi anticipate.
Bineînţeles că prezumţia simplă şi relativă de luare la cunoştinţă este aplicabilă din momentul în
care acceptarea a fost stocată pe calculatorul ofertantului 114. Din acest punct de vedere, este de remarcat
faptul că art. 1186 alin. (1) N. C. civ. o transformă într-o prezumţie legală absolută, din moment ce
ofertantul nu poate evita încheierea contractului susţinând faptul că nu a luat cunoştinţă de acceptare
nici măcar invocând motive care nu îi sunt imputabile.

3.5.4. Locul încheierii contractului în formă electronică

3.5.4.1. Determinarea locului încheierii contractului în formă electronică

Asemenea contractului clasic, locul este cel unde se produce acordul de voinţă, adică este locul unde
atât oferta cât şi acceptarea se reunesc.
Deşi clară, soluţia teoretică suportă unele discuţii în cazul aplicării practice. Sintetizând, există două
persoane - ofertantul şi acceptantul - şi două manifestări de voinţă corespunzătoare - oferta şi,
respectiv, acceptarea. Etapele realizării acordului de voinţă sunt următoarele:
1. ofertantul emite propunerea sa, moment în care doar o persoană (emitentul) cunoaşte conţinutul
propunerii;
2. destinatarul primeşte oferta, deci două persoane (emitent şi destinatar) ajung să cunoască
propunerea;
3. destinatarul emite acceptarea, moment în care două persoane cunosc propunerea, dar o singură
persoană (destinatarul) cunoaşte acceptarea; totuşi, oferta şi acceptarea s-au reunit (în persoana
acceptantului), deci există acord de voinţe;
4. în cele din urmă ofertantul primeşte acceptarea, şi astfel ambele persoane cunosc atât propunerea
cât şi acceptarea; oferta şi acceptarea s-au reunit (şi) în persoana ofertantului; existenţa
acordului de voinţe este cunoscută de ambele persoane (devenite părţi la contract).

După cum observăm, există două momente în care s-ar putea reţine prezenţa unui acord de voinţe,
corespunzătoare punctelor 3 şi, respectiv, 4 de mai sus. Diferenţa între acestea constă în faptul că, în
situaţia de la pct. 3, acordul de voinţe este cunoscut doar uneia dintre părţi (acceptant), în vreme ce
situaţia descrisă la pct. 4 presupune că ambele persoane iau cunoştinţă de existenţa acordului.
Abia când toate părţile implicate (ofertant şi acceptant) cunosc toate manifestările de voinţă (ofertă
şi acceptare), legea consideră că există un contract încheiat. Deci momentul încheierii contractului este
cel în care se reunesc cel mai târziu cele două manifestări de voinţă (momentul în care ultimul
cocontractant află de existenţa acordului de voinţe).
Momentul încheierii contractului este legat de persoana ofertantului; iar acesta, având o existenţă
fizică, este legat de locul încheierii contractului. Rezultă că locul încheierii contractului este cel în care
se află ofertantul, altfel spus, locul încheierii contractului este locul în care se reunesc cel mai târziu
cele două manifestări de voinţă (locul în care se află ultimul cocontractant ce află de existenţa acordului
de voinţe).
Prin excepţie, locul încheierii contractului este cel unde se află acceptantul (destinatarul ofertei)
pentru acel contract care prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune o executare imediată a
prestaţiei caracteristice. În acest caz, contractul este considerat de lege ca încheiat în momentul în care
destinatarul ofertei a început executarea.

114
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 50-52.

35
 Cum momentul încheierii contractului este legat de persoana acceptantului, înseamnă că şi locul
încheierii are aceeaşi dependenţă, fiind aşadar locul în care se află destinatarul ofertei.
Noul Cod civil afirmă expres că locul încheierii contractului este acela în care acceptarea ajunge la
ofertant, deci locul unde se află ofertantul [art. 1186 alin. (1)], aceasta reprezentând regula. În mod
excepţional, contractul se încheie fără înştiinţarea ofertantului de către acceptant, prin săvârşirea de
către destinatarul ofertei a unui act sau a unui fapt concludent, dacă acceptarea se poate face astfel
potrivit conţinutului ofertei, potrivit practicilor stabilite între părţi, potrivit uzanţelor sau naturii afacerii
[alin.(2)].

3.5.4.2.Determinarea locului în funcţie de mijlocul tehnic utilizat

Din acest punct de vedere, deosebim următoarele situaţii:

 în cazul utilizării poştei electronice, a interfeţelor automate de realizare a acordului de voinţe
sau a altor mijloace echivalente, fiind vorba despre un contract la distanţă şi având în vedere
aplicarea sistemului receptării, locul este acela unde se află ofertantul; doar în cazurile rare când
contractul se consideră încheiat fără a fi nevoie de comunicarea acceptării, locul va fi cel al
situării destinatarului;
 în schimb, în cazul tehnicilor de comunicare instantanee, de tipul telefonie prin Internet,
încheierea contractului este privită ca şi cum ar avea loc între persoane prezente; doar că
asimilarea nu poate fi completă; prezenţa părţilor în acelaşi loc înlătură problema identificării
locului încheierii contractului (acesta va fi locul unde, evident, ambele părţi se află);
interpunerea unui mijloc de comunicare la distanţă abrogă bariera temporală, dar nu şi pe cea
fizică; părţile pot comunica instantaneu dar geografic sunt la distanţă.

Apreciem că, şi în acest al doilea caz, locul încheierii contractului este acela unde se află ofertantul.
Soluţia se sprijină pe două argumente; primul este un argument logic bazat pe identitatea de situaţie,
potrivit principiului ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet 115. Astfel, constanta este
reprezentată de distanţa fizică dintre părţi, distanţă care nu este anulată de utilizarea mijloacelor
instantanee de comunicare; iar distanţa este elementul fundamental în funcţie de care se determină locul
încheierii contractului; întrucât în cazul în care barierei fizice (distanţa - criteriu fundamental) i se
adaugă şi bariera temporală (durata necesară pentru ca manifestarea de voinţă a unei părţi să ajungă la
cunoştinţa celeilalte - care este însă un element secundar şi indiferent) soluţia este determinarea locului
în funcţie de aşezarea ofertantului, atunci în toate situaţiile în care bariera fizică se menţine (şi chiar
dacă cea temporală este înlăturată), soluţia ar trebui să fie aceeaşi.
Al doilea este un argument tehnic, reprezentat de evidenţa faptului că orice comunicare presupune
un timp pentru ca receptorul să ia cunoştinţă de mesajul emitentului. Din momentul în care acceptantul
îşi manifestă voinţa şi până în momentul în care ofertantul ia act de această manifestare, chiar dacă se
utilizează mijloace instantanee de comunicare, va trece un anumit interval (variind între câteva miimi
de secundă şi câteva secunde, în funcţie de mijlocul de comunicare efectiv utilizat); deci, pentru o
foarte scurtă perioadă de timp, acceptantul va reuni în persoana sa oferta şi acceptarea fără ca acest
lucru să se întâmple şi în privinţa ofertantului; este, din punct de vedere obiectiv, aceeaşi situaţie ca în
cazul comunicărilor clasice la distanţă (bineînţeles, păstrând proporţiile); de aici rezultă cu necesitate că
soluţia trebuie să fie aceeaşi.
În concluzie, locul încheierii contractului este cel în care se reunesc cel mai târziu cele două
manifestări de voinţă (locul în care se află ultimul cocontractant ce află de existenţa acordului de
voinţe), respectiv, întotdeauna, locul în care se află ofertantul.

115
N. Popa, op. Cit., p. 281-289

36
3.5.5. Legea aplicabilă contractului în formă electronică

Caracteristică provenind din caracterul transfrontalier al comerţului electronic, dimensiunea

potenţial internaţională a contractului în formă electronică aduce în discuţie problemele privind dreptul
material aplicabil şi legea destinată a reglementa raportul juridic contractual, probleme care aparţin
sferei dreptului internaţional privat.
Tradiţional, dreptul internaţional privat utiliza diviziunea drept naţional - drept străin. Crearea
Uniunii Europene şi integrarea României în această formă de asociere statală aduc o dimensiune nouă
acestei problematici, astfel încât, vom distinge, sintetizând:
- raportul juridic dintre o parte aflată în România şi cealaltă parte aflată într-un stat membru al
Uniunii Europene;
- raportul juridic dintre o parte aflată în România şi cealaltă parte aflată într-un stat terţ (care nu
este membru al U.E.).

Această clasificare ne este impusă de Legea comerţului electronic. Totuşi, aşa cum am subliniat în
mai multe rânduri, contractul în formă electronică nu este prizonierul sferei comerţului electronic (aşa
cum este acesta înţeles de legea specială), deci pot exista contracte nesupuse acestei reglementări.
Pentru acele contracte, legea aplicabilă în cazul existenţei elementului de extraneitate este diferită, aşa
cum vom vedea în continuare.

3.5.5.1. Reglementarea comunitară

Pentru a înţelege dispoziţiile Legii nr. 365/2002 referitoare la raportul juridic cu element de
extraneitate, trebuie să aducem în discuţie dispoziţiile actului normativ model al legii şi care este
Directiva nr. 2000/31/CE.
Potrivit pct. 22-23 din preambulul directivei, serviciile societăţii informaţionale trebuie să se
supună legislaţiei din statul membru în care este stabilit furnizorul de servicii, pentru a se asigura o
protecţie eficientă a obiectivelor de interes general. În acest sens, protecţia trebuie acordată atât
cetăţenilor proprii cât şi celor proveniţi din celelalte state membre, iar obligaţia statului trebuie statuată
expres în actul normativ de transpunere a directivei. Totuşi, directiva nu îşi propune să stabilească
norme suplimentare de drept internaţional privat şi nici nu se aplică serviciilor furnizate de prestatori
stabiliţi în alte ţări ne-membre (preambul pct. 58).
Întrupând aceste principii, Directiva nr. 2000/31/CE dispune că:
 nu stabileşte norme suplimentare de drept internaţional privat şi nici nu abordează competenţa
instanţelor [art. 1 alin. (4)];
 fiecare stat membru garantează că serviciile societăţii informaţionale prestate de un furnizor
de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispoziţiile de drept intern aplicabile în statul
membru în cauză.
Rezultă că eventualul conflict de legi ce se poate ivi în cazul furnizării unui serviciu al societăţii
informaţionale este reglementat exclusiv de legislaţia statului membru.

3.5.5.4.Reglementarea românească

În cazul raportului juridic dintre o parte aflată în România şi cealaltă parte aflată într-un stat
membru al Uniunii Europene, norma conflictuală este reprezentată de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea
comerţului electronic, potrivit căreia: „(1) Prezenta lege se aplică furnizorilor de servicii stabiliţi în
România şi serviciilor oferite de aceştia. (2) De la data intrării in vigoare a prezentei legi serviciile
societăţii informaţionale sunt supuse: a) exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor române care fac
parte din legislaţia coordonată, în cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliţi în România;
37
b) exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor statului în cauză care fac parte din legislaţia coordonată
în cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliţi într-un stat membru al Uniunii Europene.
Lex causae116 este, aşadar, legea românească (pentru furnizorii de servicii stabiliţi în România şi
pentru serviciile oferite de aceştia) şi, respectiv, legea altui stat membru al Uniunii Europene (pentru
serviciile oferite de furnizorii stabiliţi în acel alt stat membru).
Punctul de legătură ce materializează legătura ca element al normei conflictuale este reprezentat de
sediul (domiciliul) furnizorului de servicii ale societăţii informaţionale. Potrivit art. 1 pct. 4 din Lege,
furnizorul de servicii stabilit într-un stat este un subiect de drept care îşi are un sediu (domiciliu) pe
teritoriul unui stat (membru) şi care desfăşoară efectiv o activitate economică utilizând acel sediu
(domiciliu), pentru o perioadă nedeterminată, indiferent dacă locul în care sunt amplasate mijloacele
tehnice şi tehnologice necesare furnizării serviciului este situat în altă ţară. Aşadar, în definirea sediului
(domiciliului), legea acordă importanţă elementului dinamic sau funcţional (locul de unde activitatea
este condusă) iar nu celui static sau geografic (locul unde se află mijloacele tehnice).
În lumina acestui principiu, art. 3 alin.(1) din Lege dispune că furnizorii de servicii stabiliţi în
România şi serviciile oferite de aceştia se găsesc sub incidenţa legii române. Cu alte cuvinte, nu are
importanţă pe teritoriul cărui stat este localizat serverul acelui furnizor de servicii sau unde este
înregistrat numele de domeniu, ci sediul pe care îl are furnizorul de servicii.

3.5.5.5.Relaţia cu un partener situat într-un stat terţ

Pentru situaţia raportului juridic dintre o parte aflată în România şi cealaltă parte aflată într-un stat
terţ (care nu este membru al Uniunii Europene), Legea comerţului electronic nu mai are prevederi
speciale, deci se va reveni la norma conflictuală de drept comun (dispoziţiile art. 73-103 din Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat 117), iar legea aplicabilă
{lex causae) va fi cea determinată în acest fel.
Trebuie menţionat că, în relaţia cu anumite state, pot exista convenţii internaţionale bilaterale sau
multilaterale care să determine legea aplicabilă raportului şi care să aibă prioritate în raport cu legea
specială română.

3.6. Executarea contractului în formă electronică

3.6.3. Noţiune şi tipologie

Executarea contractului semnifică transformarea în fapt material a intenţiei exprimate la crearea

raportului juridic. Contractul fiind doar o reunire de obligaţii, este mai exact să vorbim despre
executarea obligaţiilor prevăzute prin contract, respectiv însuşirea, de către debitor, a conduitei
prestabilite118 (care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva).
Executarea obligaţiei în natura ei specifică, prin îndeplinirea scopului avut în vedere de părţi la
crearea raportului juridic, reprezintă executare directă (sau în natură). Executarea directă poate fi
voluntară, atunci când debitorul are din iniţiativa proprie conduita prescrisă, ori silită, atunci când
debitorul refuză cooperarea şi trebuie obligat la aceasta.
Este de remarcat că, şi în preliminariile procedurii de executare silită (care grupează mijloacele
juridice puse la dispoziţia creditorului pentru a obţine executarea obligaţiei de către debitorul
116
Lex causae reprezintă sistemul de drept care se aplică unui raport juridic cu element de extraneitate şi este indicat de
norma conflictuală, aceasta din urmă fiind, de regulă, legea (naţională) a instanţei care soluţionează litigiul. Pentru
amănunte, a se vedea DA. Sitaru, Drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 15-19.
117

118
C. Boroi, op. cit., pag. 66.

38
recalcitrant), legiuitorul ia în calcul, chiar şi în ultimul moment, executarea de bună voie a obligaţiei;
astfel, potrivit art. 3711 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.: „obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe
sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. (în caz contrar, n.a.) instanţa încuviinţează
executarea silită prin încheiere (...)."
Executarea obligaţiilor este supusă principiului general al executării în natură a acestora şi doar prin
excepţie executarea poate avea loc prin echivalent.
În contrast cu executarea în natură, dacă aceasta, din diferite motive, nu poate avea loc sau nu în
condiţiile stabilite iniţial, creditorul obligaţiei (titularul dreptului corelativ al obligaţiei) poate obţine de
la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, a executării cu
întârziere sau a executării necorespunzătoare a obligaţiei; aceasta este executarea indirectă ori prin
echivalent a obligaţiei asumate119.
Executarea indirectă este o despăgubire, aşadar o înlocuire a obligaţiei iniţiale. În dreptul roman,
orice obligaţie neexecutată de bună-voie se transforma în despăgubiri băneşti (deci nu numai pentru
cazurile obligaţiilor de a face sau de a nu face ceva). Supleţea dreptului privat contemporan permite
existenţa executării silite şi în situaţia anumitor obligaţii de a face sau de a nu face120.

3.6.4. Clasificarea obligaţiilor după obiect

Dintre cele trei clasificări posibile a obligaţiilor, în funcţie de obiect121, cea care ne interesează este
clasificarea ce face distincţie între:
 obligaţia de a da (îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real),
 obligaţia de a face (îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda
un bun)
 obligaţia de a nu face (îndatorirea de a se abţine de la o acţiune).

Contractul în formă electronică este, în marea majoritate a cazurilor, un contract prin care se
convine transmiterea unui bun mobil sau prestarea unui serviciu în schimbul unei sume de bani.
Totodată, contractul în formă electronică este un contract comercial subiectiv, în care debitorul
prestaţiei caracteristice - transmiterea unui bun ori prestarea unui serviciu - este un comerciant lato
sensu.
Faţă de aceste considerente, vom analiza influenţa utilizării mijloacelor electronice de comunicare
asupra executării următoarelor tipuri principale de obligaţii:
 obligaţia de plată a unei sume de bani (obligaţie de a da);
 obligaţia de predare a unui bun;
 obligaţia de prestare a unui serviciu (ultimele două fiind obligaţii de a face).

3.6.2.1. Plata unei sume de bani

Transferul de bani între conturi bancare este un transfer care are loc fără ca expeditorul să
manipuleze vreo sumă fizică de bani şi fără ca destinatarul să primească banii în formă fizică.
În doctrina economică se utilizează noţiunea de masă monetară pentru a desemna ceea ce în mod
obişnuit numim bani. În general, prin masa monetară se înţelege orice activ cu caracter financiar care
are capacitatea de a fi schimbat contra unor bunuri şi servicii sau de a libera de datorii pe posesorul său.
Drept criteriu de clasificare este utilizat în mod curent lichiditatea, adică acea proprietate a
activului de a fi schimbat pe bunuri ori servicii, în orice moment şi fără costuri suplimentare. Putem
distinge, din acest punct de vedere:
119
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., pag. 298 şi 312.
120
A se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 5802-5805 C. proc. civ.
121
C. Boroi, op. cit., pag. 67-70.

39
  moneda efectivă (bancnote şi monede);
 disponibilităţi din cadrul depozitelor la vedere (masa monetară scripturală);
 depozitele la termen, şi
 alte active financiare.

Primele două categorii constituie componenta cea mai lichidă a masei monetare (masa monetară în
sens restrâns), iar moneda efectivă (formată din bilete de bancă şi din monedă metalică), înregistrează
maximul acestei caracteristici. Ea poate fi preschimbată de către utilizatori, imediat, în bunuri sau
servicii.
Dematerializarea banilor reprezintă transformarea sumelor de bani în informaţie, în sensul teoriei
informaţiilor, iar pasul următor logic este exprimarea electronică (digitală) a acesteia. De altfel, moneda
însăşi este doar informaţie pură. A trecut perioada când moneda avea valoarea materialului din care era
realizată (aur sau argint); în prezent, moneda are doar caracter fictiv. De exemplu, o bancnotă
românească este o adeverinţă emisă de Banca Naţională a României care atestă că posesorul ei deţine
numărul de unităţi monetare înscris pe aceasta.
Concluzia acestei divagaţii este că moneda (suma de bani) poate fi uşor exprimată în formă
electronică, iar informaţia digitală poate fi transferată de la o persoană la alta (în termeni juridici, de la
debitor la creditor) prin mijloacele de co municare electronice,aceasta înseamnă că executarea, prin
mijloace electronice, a obligaţiei specifice de plată a unei sume de bani, este perfect posibilă.

3.6.2.2. Livrarea unui bun

În situaţia în care obiectul derivat al contractului este reprezentat de un bun corporal, acesta nu
poate fi livrat decât în natură (off-line - în afara unei reţele de comunicaţie electronice), chiar dacă
drepturile ce poartă asupra lucrului se nasc, se modifică şi se sting prin contracte în formă electronică.
Pe de altă parte, un bun incorporal este, în principiu, doar o colecţie de informaţii, iar acestea pot fi
exprimate în formă electronică şi, în continuare, transmise prin reţele electronice de comunicaţie.

Diferenţe existente în modul de executare a livrării bunurilor

Importanţa distincţiei între modul de livrare clasic (corporal) şi cel electronic constă în deosebirea
de regim juridic stabilită de Legea comerţului electronic. Astfel, dacă livrarea de bunuri incorporate
reprezintă un serviciu al societăţii informaţionale, ea va fi supusă, potrivit art. 3 alin. (2) următoarelor
dispoziţii legale:
 exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor române care fac parte din legislaţia coordonată
(prevederile legilor naţionale, aplicabile activităţilor ce fac obiectul serviciilor societăţii
informaţionale sau furnizorilor de servicii în privinţa condiţiilor pe care trebuie să le
îndeplinească furnizorii de servicii în vederea începerii şi desfăşurării acestor activităţi), în
cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliţi în România,
 exclusiv prevederilor în vigoare ale legilor statului în cauză care fac parte din legislaţia
coordonată, în cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliţi într-un stat membru al
Uniunii Europene.

Principiul statului de origine este următorul: comerciantul (furnizor de servicii ale societăţii
informaţionale) este ţinut numai de obligaţiile impuse lui prin legislaţia naţională (legislaţie
uniformizată la nivelul Uniunii şi care are avantajul că este cunoscută de către destinatarul ei).
Chiar dacă livrarea bunurilor corporale este în prezent supusă aceluiaşi principiu [în urma
abrogării art. 3 alin. (4) lit. h) din Legea comerţului electronic], aceasta nu înlătură beneficiile
legislaţiei naţionale aplicabile consumatorilor. Astfel, conform art. 3 alin. (4) lit. f), principiul statului
40
de origine nu se aplică obligaţiilor rezultate din contractele încheiate cu consumatorii. Ei vor putea
invoca drepturile mai favorabile din legislaţia internă, de exemplu dreptul de denunţare unilaterală a
contractului (stabilit de O.G. nr. 130/2000).

3.6.2.3. Prestarea unui serviciu

Consideraţiile anterioare referitoare la diferenţa în modul de executare a obligaţiei de livrare a unui

bun, în funcţie de modul de percepere a acestuia, îşi păstrează aplicabilitatea şi pentru situaţia prestării
unui serviciu.
Există servicii care nu pot fi prestate decât în formă fizică, de exemplu închirierea unei camere de
hotel. Chiar dacă rezervarea şi plata camerei s-au făcut on-line, serviciul presupune existenţa unei
camere fizice la care utilizatorul să aibă acces.
Trebuie subliniat că nici serviciile de acces la reţelele electronice de comunicaţie (accesul la
Internet, în special) nu pot fi prestate în formă electronică. Ele presupun existenţa unei legături fizice (a
unei reţele, alcătuită din cabluri, receptori, transmiţători, amplificatoare de semnal, etc.) între
calculatorul beneficiarului şi cele ale furnizorului de servicii. Mai mult decât atât, însuşi accesul la
reţea presupune conectarea electrică, toate acestea având o formă fizică evidentă.
Doar accesul la informaţie poate fi un serviciu care se prestează în formă electronică. O colecţie de
informaţii poate fi exprimată electronic (prin impulsuri electrice) şi astfel comunicată de la furnizor la
beneficiar.
Legea comerţului electronic reglementează următoarele tipuri de servicii ce privesc oferirea de
informaţii în formă electronică:
 furnizarea de acces la reţea prin simpla retransmitere de informaţii (între calculatorul
beneficiarului serviciului şi calculatorul pe care sunt stocate informaţiile accesate - art. 12); aici
se încadrează, de exemplu, lecturarea versiunii electronice a unui ziar (sau numai a unui articol
din acesta) şi accesul la baze de date (lista abonaţilor unei societăţi de telefonie, lista societăţilor
dintr-un domeniu de activitate);
 furnizarea de acces prin stocarea temporară a informaţiei ( stocarea - caching – art. 13)
 furnizarea de acces prin stocarea permanentă a informaţiei ( stocarea - hosting- art. 14)
 facilitarea accesului la informaţia furnizată de alţi furnizori de servicii sau destinatari de
serviciilor, prin punerea la dispoziţie a unor instrumente de căutare a informaţiilor sau a unor
legături cu alte pagini de web (art.15)

Capitolul 4 - Semnătura electronică

41
 După adoptarea “Legii Model asupra comerţului electronic”, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept
Comercial Internaţional a considerat necesară elaborarea unor reguli uniforme privind:
a. semnăturile digitale122
b. autorităţile în măsură să certifice aceste semnături.

În urma dezbaterilor privind obiectul şi finalităţile unor asemenea reguli uniforme, Comisia a
hotărât, în 1996, la a 29-1 sesiune a sa, să includă pe agenda de lucru a UNCITRAL semnăturile
digitale şi autorităţile de certificare a lor123.
Sarcina pregătirii acestor reguli uniforme a revenit Grupului de lucru pentru comerţul electronic,
având în vedere că problemele juridice implicate de semnăturile electronice şi autorităţile de certificare
sunt, în mod necesar, componente ale comerţului electronic.

4.1. Definiţie

În cursul dezbaterilor, semnăturile electronice au fost definite ca fiind o formă electronică folosită
pentru a identifica semnatarul mesajului şi prin care este indicată persoana care a aprobat conţinutul
informaţiei şi datelor transmise124.
“Semnătura digitală” a fost definită ca fiind transformarea criptografică – prin folosirea tehnicilor
criptografice asimetrice – a reprezentării numerice a mesajului, astfel încât orice persoană care a intrat
în posesia mesajului şi care deţine cheia publică potrivită să determine:
a. că tranformarea s-a făcut prin folosirea cheii-private corespunzătoare cheii-publice;
b. că mesajul nu a fost alterat în timpul transformărilor criptografice125.

Precizăm că aceste definiţii se află în discuţia reprezentanţilor statelor şi

organizaţiilor internaţionale, fiind considerate doar “o bază de lucru”126. Mai mult, unele delegaţii au
propus alte definiţii conţinând elemente de detaliu tehnic greu de descris aici.127

4.2. Obiectivele implementării semnăturii electronice

Comisia a apreciat că regulile uniforme privind semnăturile digitale şi autorităţile de certificare ar

trebui să urmărească câteva obiective principale, astfel:
a. să realizeze baza juridică a proceselor de certificare, inclusiv autentificarea imediată şi
certificarea tehnologică;
b. să stabilească modalităţile de aplicare a certificării128;
c. să identifice riscul şi răspunderile celor care folosesc mijloacele electronice, a celor care le pun
la dispoziţie şi ale terţilor, în condiţiile folosirii certificării tehnice;
122
Sensul fiind semnarea prin mijloace electronice, care “nu poate fi de mână ca în cazul documentelor tradiţionale”, ci
numai digitală.
123
A se vedea “Future work with respect to electronic commerce, Report of the United NationsCommission on International
Trade Law on the work of its twenty – nunth session”, 28 mai – 14 iunie, 1996, Naţiunile Unite, pag. 51.
124
A se vedea “Electronic Signatures”, în “Draft uniform Rules on Electronic Signatures”, pag.7.
125
Ibidem, pag.8.
126
Într-o altă variantă, “semnătura digitală” era definită ca fiind o semnătură electronică creată  prin transformarea
mesajului electronic într-un mesaj sintetic ca urmare a cifrării printr-o cheie privată, aşa încât orice persoană care deţine
cheia-publică corespondentă semnatarului să-l poată descifra.
127
Unele definiţii aveau caracter  prea descriptiv, iar altele excelau prin elemente tehnice, greu de înţeles la prima vedere.
128
S-a exprimat preocuparea că activitatea desfăşurată pentru elaborarea regulilor certificării ar  putea depăşi cadrul
specializat al comerţului internaţional, intrând în zone care se află în sfera dreptului administrativ şi, mai ales, a dreptului
civil. Răspunsul la asemenea preocupări a vizat nevoia de a recunoaşte corelaţiile dintre dreptul comerţului internaţional şi
alte ramuri de drept, în special dreptul civil şi internaţional privat. În susţinerea acestui punct de vedere s-a evocat modul în
care Comisia a soluţionat problemele generale ale Comerţului electronic în cursul elaborării Legii Model.

42
 d. să soluţioneze problemele speciale ale certificării prin folosirea registrelor şi cele ale
încorporării prin referinţă129.

În 1997, la a 30-a sesiune a sa, Comisia a analizat Raportul Grupului de lucru privind activitatea
desfăşurată în cursul celei de-a 31-a sesiuni, luându-se act că în mai multe probleme importante
reprezentanţii statelor membre au ajuns la consens, dar, subliniidu-se, în acelaşi timp, că nu s-a luat,
încă, o decizie cu privire la forma şi conţinutul regulilor uniforme privind semnăturile digitale şi
autorităţile de certificare130.
Cu prilejul dezbaterilor, Comisia a extins obiectivele şi scopurile regulilor uniforme, în sensul
includerii:
a. alternativelor tehnice ale criptografierii cheii – publice;
b. funcţiilor celor care oferă serviciile tehnice;
c. contractării electronice131.

4.3. Tipul de semnătură electronică Public-Key Cryptography

Dacă asupra semnăturii digitale s-au convenit, relativ mai uşor, unele reguli uniforme, dificultăţi
serioase s-au întâmpinat în elaborarea normelor privind criptografierea cheii – publice132.
Comisia – în efortul făcut spre a facilita găsirea unei soluţii –a propus ca regulile uniforme să adopte
o poziţie neutră, în scopul de a urmări acomodarea diferitelor nivele de securitate, recunoscând efectele
juridice variate, cărora le corespunde răspunderea manifestată în serviciile oferite în contextul
semnăturilor digitale133. Tocmai de aceea, Comisia a ajuns la concluzia că Regulile Uniforme nu vor
trebui să descurajeze folosirea şi a altor forme de autentificare tehnică”134.
Referitor la autorităţile de certificare, s-a recomandat elaborarea ”unor standarde minime”- ţinând
seama de standardele generale existente în domeniu – care să fie respectate de autorităţile de
certificare135.

4.4. Rezolvarea problemelor de drept privat referitoare la tranzacţiile comerciale internaţionale

129
A se vedea “Official Records of the General Assembly of the United Nations, Fifty-first Session”, anexa nr. 17 (A/51/17),
paragrafele 223-224.
130
A se vedea “Report of the Working Group on Draft Rules on Electronic Signatures”, Doc. A/CN.9/437,1997.
131
Mai multe delegaţii au insistat asupra garanţiilor de securitate, subliniind: riscurile la care se expun oamenii de afaceri în
absenţa unor măsuri de securitate adecvate, uşurinţa cu care unele persoane interesate au decodificat cheia folosită. De
aceea, regulile uniforme trebuie a. să dea încrederea – de care are nevoie comerciantul – că afacerea sa “nu se află sub
semnul întrebării”; b.să elimine frauda, prin folosirea mijloacelor electronice în interesul unor grupări infractoare.
Exemplele enunţate în discuţii au întărit şi argumentat opţiunea spre criptografierea “inteligentă” a cheii – publice, aşa încât
riscurile să fie cât mai mici sau să fe eliminate definitiv.
132
Ibidem.
133
A se vedea “Draft Uniform Rules on Electronic Signatures”, Doc. A/CN.9/WG.IV/WP.79 din 23 noiembrie 1998, pag. 3.
134
Ibidem.
135
Ibidem.

43
 Concentrându-şi atenţia asupra aspectelor de drept privat ale tranzacţiilor comerciale, Comisia nu şi-
a propus să identifice soluţiile tuturor problemelor ce pot apărea în contextul extinderii rapide a
semnăturilor electronice în cadrul acestor tranzacţii136.
Regulile Uniforme privind semnăturile electronice şi autorităţile de certificare se bazează pe Legea
Model privind comerţul electronic, urmând principiile stipulate în această lege şi, în special:
a. principiului neutralităţii;
b.abordarea funcţional-echivalentă a conceptelor şi practicilor tradiţionale a documentelor scrise
să nu aibă caracter discriminatoriu;
c. extinderea încrederii în autonomia fiecărei părţi137.
Aceste reguli vizează să ofere standarde minime tuturor participanţilor la tranzacţiile comerciale, şi,
în primul rând, celor din sectorul privat. Regulile Uniforme nu reglementează  probleme care ţin de
domeniul dreptului public, cum ar fi cele de drept administrativ, penal, etc. S-a apreciat, însă, că aceste
probleme vor putea fi soluţionate de forurile legislative naţionale, când vor elabora reglementările
cadru privind semnăturile electronice.

4.5. Autoritatea de certificare

Autoritatea de certificare a fost definită ca fiind persoana sau entitatea care – în cursul afacerii sale –
se angajează în eliberarea unui certificat în legătură cu cheile cifrate folosite în scopul semnăturilor
digitale138.
Această definiţie este supusă dreptului aplicabil, care cere autorităţii de certificare autorizare,
acreditare sau o manieră specifică de operare139.
Certificatul de identitate reprezintă un mesaj sau o altă înregistrare care este eliberat de autoritatea
de certificare şi care are scopul să confirme identitatea persoanei sau entităţii care păstrează perechea
cheii respective140.
Declaraţia cu privire la practica certificării este punctul de vedere publicat de autoritatea de
certificare prin care sunt specificate practicile angajate de autoritatea de certificare în eliberarea
certificatelor şi în folosirea lor141.
“Semnatar” este persoana care semnează sau în numele căreia se semnează, folosindu-se semnătura
electronică142.
În baza rapoartelor prezentate de experţi în materie a rezultat că un rol deosebit în garantarea
tranzacţiilor încheiate şi derulate prin mijloace electronice revine “autorităţilor de certificare”143.
Aceste autorităţi – în procesul eliberării certificatului – ar trebui: 
a. să se conformeze cerinţelor legale în domeniu; 
b. toate informaţiile pe care le furnizează să fie corecte; 
136
Dezbaterile au subliniat creşterea volumului tranzacţiilor comerciale private. Ponderea acestor tranzacţii depăşeşte, în
anumite sectoare, 50%, iar în altele depăşeşte cu mult 80%. Din datele prezentate, sectorul privat va fi tot mai puternic,
dominând piaţa. Având în vedere asemenea evoluţii, Comisia a stăruit ca Regulile Uniforme să răspundă, în primul rând,
nevoilor resimţite de sectorul privat.
137
Dar dacă aceste principii alcătuiesc cadrul general, Regulile Uniforme privind semnăturile electronice trebuie: a.să
identifice aspectele juridice concrete şi să le soluţioneze; b.să ofere celor care recurg la comerţul electronic un
instrument  juridic care să le faciliteze tranzacţiile, dându-le, totodată, siguranţa diminuării riscurilor şi creşterii garanţiilor.
138
A se vedea “Draft Uniform Rules on Electronic Signatures”, pag. 8.
139
Ibidem.
140
Ibidem.
141
Ibidem.
142
Ibidem.
143
A se vedea “Certification authorities and related issues”, în “Draft Uniform Rules on ElectronicSignatures”, pag. 22-23.
Două probleme au fost aduse insistent în atenţia negociatorilor. Prima priveşte nivelul tehnic, capacitatea autorităţii de a
rezolva competent problemele. A doua se referă la răspunderile ce revin autorităţilor de certificare pentru garantarea
corectitudinii operaţiilor tehnice.

44
 c.să nu fi cunoscut vreun fapt care să pună sub semnul întrebării credibilitatea
informaţiilor conţinute în certificat;
d.certificatul eliberat să fie în deplină conformitate cu practicile de certificare pe care autoritatea
de certificare le-a făcut publice144.

Mai mult, autoritatea de certificare – eliberând certificatul - trebuie să mai cuprindă măsuri de natură
a stabili:
a. dacă cheia-publică şi cheia-privată a semnatarului, identificate în certificat, constituie o
pereche funcţională; 
b. dacă în momentul eliberării certificatului, cheia privată corespunde semnatarului identificat
în certificat şi cheii-publice înscrisă în certificate145.

Propunerile de texte – atât cele privind semnătura electronică, cât şi cele referitoare la autoritatea de
certificare – impun o preocupare deosebită a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial
Internaţional de a promova reguli uniforme în măsură să ofere comercianţilor –  persoane fizice şi
juridice – garanţiile necesare în folosirea mijloacelor electronice la încheierea şi derularea cu succes a
tranzacţiilor lor internaţionale.
În cursul sesiunilor Grupului de lucru din iunie-iulie 1998 de la New York, şi februarie 1999 de la
Viena, s-au făcut propuneri de îmbunătăţire a proiectelor iniţiale, în efortul susţinut al delegaţiilor
participante de a se elimina orice posibilitate de fraudă în comerţul internaţional electronic, iar
mijloacele electronice moderne să poată fi utilizate într-o deplină siguranţă146.

4.6. Principiul nediscriminării în folosirea tehnologiilor

Evocând experienţa acumulată în comerţul electronic din ţările lor, reprezentanţii unor ţări
dezvoltate au propus ca Regulile Uniforme să conţină reglementări privind tehnologiile moderne
folosite în infrastructura Cheii-Publice, aşa-numitul set de reguli P.K.I. (Public-Key Infrastructure).
Cu acest prilej, s-au analizat tehnologiile care s-au dezvoltat în tranzacţiile comerciale 147, inclusiv
tehnicile avansate în infrastructura cheii-publice148.
Apreciind importanţa acestor evoluţii pozitive în domeniul tehnologiilor folosite, cele mai multe
delegaţii au apreciat că în elaborarea Regulilor Uniforme trebuie respectat principiul nediscriminării.
Normele elaborate urmează “să stabilească exigenţele funcţionării sistemului”149 şi “nu să pretindă
folosirea unei anumite tehnologii”, ceea ce ar avea un caracter discriminatoriu150.
În aceste condiţii, s-a convenit ca asupra tehnologiilor folosite să se facă un Comentariu,
neacceptându-se ideea elaborării unui text juridic, care să fie impus comercianţilor, persoane fizice sau
societăţi comerciale151.

144
Ibidem.
145
Ibidem.
146
A se vedea “Statament by the Representative of the International Chamber of Commerce”, Viena, 11 februarie 1999.
Analiza efectuată – în prima zi a lucrărilor Grupului de lucru la sesiunea de la Viena – a demonstrat că “numai în ultimii
doi ani de zile” progresele notabile înregistrate în acest domeniu vădesc “virtuţile mijloacelor moderne în orice gen de
tranzacţii comerciale” şi, în primul rând, în cele internaţionale. Rapiditatea cu care aceste mijloace îngăduie să se încheie
afacerile şi uşurinţa cu care se pot stabili contactele şi schimburile reciproce de date comerciale între părţi aflate nu numai în
ţări, ci şi în continente diferite, recomandă comerţul electronic ca opţiune firească şi necesară la acest sfârşit de secol şi
mileniu.
147
“Report of the Working Group on the Electronic Commerce on the work of its Thirty-fourth session”, Viena, 8-19
februarie 1999, A/CN.9/WG.IV/XXXIV/CPR.1/Add.4/paragraful 10.
148
Ibidem.
149
Ibidem, paragraful 11.
150
Ibidem.

45
 4.7. Autonomia părţilor

Pornindu-se de la principiul general al autonomiei contractuale, s-au făcut sugestii privind

consacrarea sa în Comerţul electronic152.
Dând curs acestor sugestii, delegaţiile participante au convenit elaborarea unor reguli-cadru sub
titlul: “Libertatea contractului”153, care să stipuleze în mod expres că “părţile comerciale vor avea
libertatea să contracteze, asumându-şi riscurile”154 implicate de tranzacţia respectivă.
În acelaşi timp, opinia generală a negociatorilor a fost că trebuie “acceptate anumite limite în
manifestarea autonomiei părţilor”155. Aceste limite privesc:
a. protecţia consumatorului156
b. ordinea publică157, în sensul că prin tranzacţiile convenite liber de părţi, utilizând mijloace
electronice – să nu se încalce normele generale referitoare la protecţia consumatorilor şi
respectarea ordinii publice.

4.8. Aspecte privind securitatea sistemului de tranzacţionare prin utilizarea semnăturii

electronice

La a 34-a sesiune a Grupului de lucru privind comerţul electronic s-a urmărit ca normele elaborate
să răspundă unor asemenea cerinţe fundamentale cum sunt:
a. funcţionalitatea,
b. credibilitatea.

Informaţiile primite arată că mijloacele electronice pot facilita afacerile comerciale internaţionale
oferind comercianţilor un sistem modern şi funcţional.
Dacă funcţionalitatea sistemului este pe punctul de a fi confirmată în tranzacţiile comerciale, rămâne
în continuare deschisă problema credibilităţii folosirii mijloacelor electronice. Preocuparea experţilor
vizează definitivarea proiectelor de norme propuse, în sensul ca noul sistem să ofere aceleaşi garanţii,
dacă nu chiar superioare sistemului tradiţional, al documentelor scrise, semnate de mână.
În vara anului 1999, la Viena, Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional a
dezbatut una din problemele principale, şi anume dezvoltarea şi definirea Regulilor Uniforme privind
tranzacţiile comerciale internaţionale prin mijloace electronice.

4.9. Sisteme de plăţi electronice

Un sistem electronic de plăţi se referă la totalitatea obiectelor care conlucrează pentru

asigurarea plăţii tranzacţiilor în curs de derulare. Sunt implicate, în general, trei entităţi care

151
Ibidem, paragraful 12. Unele delegaţii au apreciat că problema “efectelor juridice” ale PKI ar  putea fi examinate, în
continuare, la următoarea sesiune, a 35-a, a Grupului de lucru privind Comerţul Electronic. Argumentul în sprijinul acestei
propuneri l-au constituit “dezvoltările tehnologice posibile” din lunile următoare, pe care negociatorii vor trebui să le
evalueze pentru a lua o decizie în cunoştinţă de cauză.
152
Document A/CN.9/WG.IV/XXXIV/CPR.1/Add.5,  paragraful 2.
153
Ibidem, paragraful 3.
154
Ibidem.
155
Ibidem.
156
Ibidem.
157
Ibidem. În susţinerea acestui punct de vedere au fost prezentate exemple de acte normative care stipulează obligaţiile
contractante să protejeze consumatorul şi să respecte ordinea publică. Mai mult, s-a subliniat că asemenea obligaţii sunt
fireşti şi nu reprezintă o îngrădire a autonomiei contractuale.

46
interacţionează: o bancă, un cumpărător şi un vânzător. Sistemul electronic de plăţi conţine şi o
mulţime de protocoale care permit cumpărătorului să facă plăţi către vânzător.
Tranzacţiile reprezintă schimburile de mesaje, sub forma unor protocoale, care se desfăşoară între
entităţile care joacă diverse roluri într-un Sistem Electronic de Plăţi. Exemple de tranzacţii:
tranzacţia de identificare a utilizatorilor, tranzacţia de obţinere a unui certificat, tranzacţia de control
al accesului, tranzacţia de încărcare, tranzacţia de depunere, tranzacţia de retragere, tranzacţia de
plată, tranzacţia de anulare.

4.9.1. SET (Secure Electronic Transactions)

Secure Electronic Transactions (SET) reprezintă un ansamblu de specificaţii tehnice concepute

pentru a face posibille tranzacţiile internaţionale electronice decontate prin carduri bancare. Acest
protocol este deschis publicului larg, vocaţia sa fiind de a deveni un etalon de sistem de plată via
Internet.

4.9.1.4. Geneză şi evoluţie

SET reprezintă rezultatul cercetărilor comune dintre VISA şi Mastercard, pe de o parte, şi partenerii
lor Microsoft, IBM, Netscape, GTA, Terisa, Verisign, pe de altă parte. Scopul său îl constituie
securizarea comerţului electronic şi implicit crearea premiselor de dezvoltare a acestuia prin
deschiderea unor protocoale de plăţi compatibile între diferiţii operatori din acest domeniu. American
Express a optat pentru acest sistem ulterior creării sale.
Odată realizat din punct de vedere tehnic acest sistem pentru bănci, clienţi şi comercianţi, SET
permite oricărui posesor al unui card bancar şi oricărui furnizor de servicii de comerţ efectuarea de plăţi
prin card în reţea, introducerea cardului într-un cititor cu un nivel de securitate sporit. SET a fost
introdus pe piaţă experimental în 1996 şi definitiv în 1998.

4.9.1.5. Principii

SET utilizează tehnici de criptografie cu chei asimetrice furnizate de RSA Data Security pentru a
garanta:
 confidenţialitatea schimburilor: schimbul nu poate fi ”ascultat” online, comerciantul
neputând citi clar numărul cardului clientului iar organismul de plăţi nu cunoaşte conţinutul
schimbului dintre comerciant şi client;
 integritatea datelor schimbate între client, comerciant şi banca cumpărătorului;
 autentificarea titularului semnăturii electronice;
 autentificarea capacităţii de acceptare a cumpărătorului şi instituţiei financiare;
 folosirea celor mai bune metode de securitate pentru a proteja părţile antrenate în
comerţ;
 autonomia faţă de mecanismele de securitate ale transportului;
 facilitarea şi încurajarea interoperabilităţii dintre furnizorii de soft şi cei de reţea.

Aceste principii sunt fundamentate de următoarele caracteristici ale acestui protocol:

Confidenţialitatea informaţiei - Pentru a facilita şi încuraja comerţul electronic folosind
cărţile de credit, este necesară asigurarea deţinătorilor de cartele că informaţiile de plată
sunt în siguranţă.
Astfel încât, contul cumpărătorului şi informaţiile de plată trebuie să fie securizate atunci
când traversează reţeaua, împiedicând interceptarea numerelor de cont şi datele de expirare
de către persoane neautorizate.
47
 Criptarea mesajelor SET asigură această confidenţialitate a informaţiei.
Integritatea datelor - Această caracteristică garantează respectarea conţinutului
mesajelor în timpul transmisiei acestora prin reţea. Informaţiile de plată trimise de
cumpărător către vânzător conţin informaţii de cerere, date personale şi instrucţiuni de
plată. Dacă una din aceste informaţii este modificată, tranzacţia nu se va face corect.
Protocolul SET foloseşte semnătura digitală pentru integritatea datelor.
Autentificarea cumpărătorului - Vânzătorul are nevoie de un mijloc de verificare a
clientului său, a faptului că acesta este utilizatorul legitim al unui număr de cont
valid. Un mecanism care face legătura dintre posesorul cărţii de credit şi un număr
de cont specific va reduce incidenţa fraudei şi, prin urmare, costul total al procesului de
plată. SET utilizează semnătura digitală şi certificatele cumpărătorului pentru autentificarea
acestuia.
Autentificarea vânzătorului - Această trăsătură furnizează un mijloc de asigurare a clientului
ca furnizorul are o relaţie cu o instituţie financiară, permiţându-i acestuia să accepte cărţile
de credit. SET utilizează semnătura digitală şi certificatele vânzătorului pentru
autentificarea acestuia.
Interoperabilitate - Protocolul SET trebuie să fie aplicabil pe o varietate de platforme
hardware şi software. Orice cumpărător trebuie să poată să comunice, cu softul sau, cu orice
vânzător. Pentru interoperabilitate, SET foloseşte formate de mesaje şi protocoale specifice.
Autentificările anterioare pentru părţile implicate în tranzacţie sunt posibile datorită
certificatelor numerice cu care acestea sunt codate. Aceste certificate sunt eliberate de o
“ierarhie de autorităţi de certificare”. Organismele care emit şi gestionează cardurile (Visa,
Mastercard, Amex) sunt autorităţi de nivel superior care deleagă puterea lor băncilor.

SET securizează deci tranzacţia şi-i permite urmărirea circuitelor existente de autorizare, colectare
de informaţii şi plată.
Pentru a funcţiona, protocolul SET trebuie instalat la nivelul clientului, băncii şi a comerciantului.
Specificaţiile acestor instalări sunt disponibile la Visa sau Mastercard şi pot fi accesate direct de pe
Internet, punerea lor în funcţiune neantrenând nici o plată a vreunei licenţe.

4.9.1.6. SET şi smart-cardul

Protocolul de plăţi SET este conceput pentru a autoriza tranzacţii în care cardul nu este introdus fizic
într-un cititor de carduri. Clientul transmite, deci, în reţea, numărul său de card, data expirării cardului,
certificatul numeric alocat care face oficiile unei semnături electronice. Cardul nu este utilizat de
manieră fizică.

4.9.2. Sistemul First Virtual

Firs Virtual reprezintă o variantă interesantă, simplă şi bine adaptată culturii Internetului, ceea ce îi
conferă statutul de sistem de plăţi foarte utilizat, fiind un candidat potenţial la titlul de “Internet
kiosque”, împreună cu NetBill.

4.9.2.4. Principii şi funcţionare

48
 First Virtual este un sistem de plăţi de servicii şi informaţii furnizate on line, simplu de utilizat şi
sigur pentru client, fără a depinde de un sistem de cifrare şi total independent de nivelul de dezvoltare
al echipamentului utilizat, poşta electronică fiind suficientă pentru aplicarea şi rularea acestui sistem.
 Înscrierea clientului
Clientul se înscrie în sistem accesând pagina Web a lui First Virtual şi completând un
formular de înscriere care conţine datele de identificare ale sale precum şi adresa de e-mail.
Ulterior First Virtual remite un mesaj de răspuns clientului care conţine un număr de înscriere,
un număr de telefon precum şi instrucţiuni referitoare la deschiderea contului de FV. Această
activare se face telefonic, clientul transmiţând numărul său de card bancar. Ca urmare a
acestei activări clientul primeşte un număr de identificare “Virtual Pin” care va precede toate
tranzacţiile. În acest sistem clientul nu trebuie să îşi instaleze un program specific pe PC-ul
său. Înscrirea în acest sistem costă 2 dolari americani.

 Înscrierea comerciantului
Acesta completează un formular de aderare la First Virtual care include datele sale de
identificare, contul bancar. FV îi pune la dispoziţie gratuit programele care permit dialogul
continuu între el şi firma aderentă.
Un comerciant care nu a obţinut agrearea de plată de la First Virtual poate face plăţi şi
încasări, însă prin First USA, firma parteneră a lui First Virtual, fondurile primite fiind
păstrate 91 de zile înainte de a se credita contul comerciantului. Acesta este termenul în care
clientul poate să anuleze plata.158
Înscrierea în acest sistem de plăţi costa 10 dolari americani.
Schema 2. Funcţionarea sistemului First Virtual159
1
Client Comerciant

3 5
2
4

First
Banca
Virtual
comerci-
antului
6
INTERNET
Banca FV
Reţea
EDS
7
8
Compensaţie
Reţea
Northern
Visa-MC First USA
Explicarea schemei: Trust
1. Acord de preţ+FV PIN

158
Legislaţia americană prevede că o marfă cumpărată pe carte de credit poate fi repudiată în maximum 91 de zile.
159
Dragon, C, Kaplan, D: Les moyens de payement, Banque Editeur, Paris, 1998, p.274.

49
 2. Transmiterea FV PIN + factură
3. Validarea FV PIN
4. E-mail cerere de confirmare
5. Confirmare
6. Trimiterea tranzacţiei prin Internet
7. Debitarea cărţii clientului
8. Ordinul de transfer

Mecanismul acestei plăţi este următorul: furnizorul transmite prin e-mail factura direct către First
Virtual, care o transmite apoi, pentru accept, clientului. Clientul poate accepta sau refuza factura sosită
electronic de la First Virtual, furnizorul asumându-şi întregul risc al tranzacţiei. Totuşi, dacă un client
refuză sistematic facturile el poate fi scos din sistem, fiind declarat rău platnic. Fiecare tranzacţie este
facturată de FV la 29 de cenţi+2% din totalul sumei tranzacţionale. Această deducere este percepută
asupra vărsământului efectuat pentru comerciant de către FV.

4.9.2.5. Parteneri şi organizare

FV a pus organizat o structură clasică pentru circuitul plăţilor prin carduri bancare. Această reţea
este gestionată de EDS, motiv pentru care cei 29 de cenţi merg la această societate, iar cei 2% la First
USA, unul din principalele centre de tratare a plăţilor din sistem.
Actualmente First Virtual dispune de 140000 de clienţi înregistraţi din care o pătrime sunt din afara
Statelor Unite. Clienţii sunt, însă, puţin activi, media tranzacţiilor fiind de 1,2 iar valoarea medie a
tranzacţiei 15-20 de dolari, pe lună.

Principalele puncte forte ale sistemului sunt:

 simplitate, siguranţă, fără a necesita recurgerea la criptarea informaţiei, la certificarea ei;
 pemite accesul tuturor comercianţilor, chiar dacă într-o primă fază nu sunt agreaţi toţi şi mai
sunt dirijaţi către First USA;
 nu este necesar un soft special pentru client.
Principalele puncte slabe ale sistemului sunt:
 incompatibilitatea cu SET;
 procedura de plată este fragmentată în două etape, fiind puţin greoaie şi mai puţin sigură
pentru furnizorii de servicii on line.

4.9.2.6.Evoluţia sistemului

Sistemul de plăţi First Virtual a cunoascut evoluţii importante de la crearea sa până astăzi, după cum
urmează:
 punerea în practică a unor sisteme care facilitează cumpărări imediate de bunuri fizice (iniţial
fusese conceput pentru plata informaţiilor şi a bunurilor din sfera serviciilor);
 trimiterea automată a unui formular de comandă via e-mail;
 remiterea facturilor on-line;
 acorduri de parteneriat cu comercianţii şi cu băncile pentru a spori numărul clienţilor (25 de
milioane în 2000);
 introducerea posibilităţii plăţii prin alte metode decât cardul bancar (prelevări automate direct
dintr-un cont bancar, e-cash);
 studierea posibilităţii de integrare cu SWIFT şi reţelele de transmitere a cecurilor electronice.

50
 Scopul acestui sistem îl reprezintă crearea unei baze de date cu clienţii cunoscuţi şi calificaţi pentru
a o integra în ansamblul schimburilor comerciale şi pentru a le îmbunătăţi.

4.10. Operaţiunea de plată prin bani electronici: Cybercash

Fondat în 1994 de către Bill Melton, fondatorul societăţii Verifone şi Dan Lynch, creatorul
saloanelor Interop, Cybercash reprezintă un comutator de tranzacţii care uneşte printr-un sistem
securizat Internetul cu sistemul bancar.
Cybercash propune utilizarea unui Cyberwallet (portofel electronic) care este alimentat prin carte de
debit sau de credit, microplăţi prin intermediul unui cont deschis de parteneri la bancă, cecuri şi cash
electronic.
Folosirea CyberCash asigură posibilitatea de trasare şi control imediat al tranzacţiilor. Aceste
lucruri face ca CyberCash să fie mai puţin confortabil şi mai costisitor, în special pentru tranzacţiile
de plată cu sume mici. Însă cifrarea cu chei publice asigură un nivel înalt de securitate.
CyberCash implementează un sistem care realizează protecţia cardurilor de credit folosite în
Internet. Compania - care furnizează soft atât pentru vânzători, cât şi pentru cumpărători - operează un
portal între Internet şi reţelele de autorizare ale principalelor firme ofertante de carduri. Cumpărătorul
începe prin a descărca softul specific de portofel, cel care acceptă criptarea şi prelucrarea
tranzacţiilor. La fel ca un portofel fizic care poate conţine mai multe carduri bancare diferite,
portofelul soft al cumpărătorului poate fi folosit de către client pentru a înregistra mai multe
carduri, cu care va face ulterior plăţile. Un soft similar furnizează servicii la vânzător.
Atunci când se face o cumpărătură, produsul dorit este selectat printr-un browser Web. Serverul
vânzătorului trimite portofelului cumpărătorului un mesaj cerere de plată în clar, semnat criptografic,
cerere care descrie cumpărarea şi tipurile de carduri care sunt acceptate pentru plată. Softul portofel
afişează o fereastră care permite cumpărătorului să aprobe achiziţia şi suma şi să selecteze cardul cu
care se va face plata.
Se trimite înapoi vânzătorului un mesaj de plată ce include o descriere a tranzacţiei criptată şi
semnată digital de cumpărător, precum şi numărul cardului folosit. Vânzătorul trimite mai departe
mesajul de plată la portalul CyberCash, împreună cu propria sa descriere a tranzacţiei, criptată şi
semnată digital.

4.10.1. Aderarea la sistem

Aderentul la un astfel de sistem de plăţi electronice accesează site-ul cybercash şi se înregistrează în

sistem fiind de acord cu licenţa de utilizare propusă de sistem. Cybercash furnizează gratuit acest
serviciu de aderare. Clientul îşi instruieşte apoi banca sa ca să accepte plăţi şi din reţeaua Cybercash,
iar dacă banca nu acceptă, Cybercash poate furniza o listă a băncilor deja aderante.
Odată intrat în sistem, comerciantul primeşte un număr de identificare, simbol pe care îl va folosi la
derularea tranzacţiilor.

51
4.10.2. Derularea unei tranzacţii Cybercahs160

Schema următoare prezintă etapele derulării unei astfel de tranzacţii.

Schema 3: Derularea unei tranzacţii Cybercash

1
1 Firma
Client comerciant
2
3
6b
INTERNET
CYBERCASH

Bancă
Reţea de cerduri
First USA comercială
bancare Visa, MC
5

Etapele derulării:
1. Produs, preţ, număr al tranzacţiei
2. Lansarea programului Wallet împreună cu alegera modalităţii de plată
3. Transmiterea termenilor plăţii
4. Transmiterea tranzacţiei şi a cererii de autorizare
5. Cererea de autorizare
6. Transmiterea autorizării
6.bis Transmiterea autorizării

Pentru ca tranzacţiile prin card Cybercash joacă rolul unui procesor, unei interfeţe între clienţi,
comercianţi şi bănci, motiv pentru care este plătit printr-o sumă fixă.
Recent, firma CyberCash a extins sistemul iniţial de plată bazat pe transmisia sigură a cardurilor cu
alte facilităţi pentru plăţi cu bani electronici: Secure Cash/Check şi Secure Check, precum şi
CyberCoin, folosit pentru valori mici. De asemenea, în strânsă legătură cu CyberCash, la
Universitatea California de Sud au fost dezvoltate alte două sisteme asemănătoare: NetCash, pentru
plăţi cu sume mici, bazate pe bani electronici şi NetCheque, un sistem bazat pe cecuri electronice.

4.11. Sisteme online de plată cu monedă electronică

160
Dragon, C, Kaplan, D: Les moyens de payement, Banque Editeur, Paris, 1998, p.274.

52
4.11.1. NetCash

NetCash reprezintă un alt exemplu de sistem electronic de plăţi de tip online. A fost elaborat
la Information Science Institute de la University of Southern California. Cu toate că sistemul nu
asigură anonimitatea totală a plăţilor ca eCash (banii pot fi identificaţi), NetCash oferă alte
mijloace prin care să se asigure plăţilor un anumit grad de anonimitate. Sistemul se bazează pe mai
multe servere de monede distribuite, la care se poate face schimbul unor cecuri electronice (inclusiv
NetCheque) în monedă electronică.
Sistemul NetCash constă în următoarele entităţi:
- cumpărători,
- vânzători,
- servere de monedă (SM).

O organizaţie care doreşte să administreze un server de monedă va trebui să obţină o aprobare de

la o autoritate centrală de certificare. Serverul de monedă va genera o pereche de chei, publică şi
privată. Cheia publică este apoi certificată prin semnătura autorităţii centrale de certificare. Acest
certificat conţine un identificator, numele serverului de monedă, cheia publică a serverului de monedă,
datele de eliberare şi expirare, toate semnate de autoritatea centrală.
Tranzacţia de cumpărare folosind NetCash se face în 4 paşi161:
1. Cumpărătorul trimite monedele electronice în cadrul mesajului de plată
2. Vânzătorul trebuie să verifice validitate monedelor electronice primite. Pentru aceasta, le va
trimite SM pentru a le schimba cu alte monede electronice sau cu un cec.
3. Serverul SM verifică faptul că banii sunt valizi, consultând baza sa de date.
4. Primind noii bani (sau cecul), vânzătorul se convinge că a fost corect plătit de cumpărător.
Acum el va returna acestuia o confirmare.

Unul din cele mai importante avantaje ale folosirii NetCash este sistemul de securitate.
Securitatea este asigurată de protocoalele sale criptografice. Însă spre deosebire de eCash, sistemul
NetCash nu este complet anonim.

4.11.2. (E-Cash)

ECash reprezintă un sistem de plăţi complet anonim, ce foloseşte conturi numerice în bănci.
Tranzacţiile se desfăşoară între cumpărător şi vânzător, care trebuie să aibă conturi la aceeaşi bancă.
Cumpărătorii trebuie să înştiinţeze banca cu privire la faptul că doresc să transfere bani din conturile
lor obişnuite în aşa numitul cont eCash Mint. În orice moment, cumpărătorul poate interacţiona de la
distanţă, prin calculatorul său, cu contul Mint şi, folosind un client soft, poate retrage de aici fonduri
pe discul calculatorului său. Ca urmare, discul cumpărătorului devine un veritabil "portofel
electronic". Apoi, se pot executa plăţi între persoane individuale sau către firme, prin intermediul
acestor eCash.
ECash reprezintă un exemplu de sistem electronic de plăţi, care foloseşte poşta electronică
sau Web-ul pentru implementarea unui concept de portofel virtual. A fost dezvoltat de către
firma DigiCash Co. din Olanda, firma fondată de către celebrul cercetător al sistemelor
criptografice, David Chaum.
Prima demonstraţie a sistemului a fost făcută în 1994 la prima Conferinţa WWW, printr-o
legătură Web între Geneva şi Amsterdam. Ulterior a fost implementată de bănci
161
Robin Mansell şi Uta Wehn “Knowledge societies.Information technology for sustainable development”, Oxford
University Press, New York, 1998.

53
din SUA (Mark Twain Bank of Missouri), Finlanda şi alte ţări. Este prima soluţie totalmente soft
pentru plăţile electronice.
Principiul funcţionării ECash - ECash are un caracter privat: deşi banca ţine o evidenţă
a fiecărei retrageri eCash şi a fiecărui depozit Mint, este imposibil ca banca să stabilească utilizarea
ulterioară a lui eCash. Pe lângă anonimitatea plăţilor, eCash asigură şi ne-repudierea, adică acea
proprietate care permite rezolvarea oricăror dispute între cumpărător şi vânzător privind
recunoaşterea plăţilor. De asemenea, prin verificare în bază de date a băncii, este împiedicată
orice dublă cheltuire a eCash-ului.
La fel ca şi banii reali (bancnote, monede), banii electronici eCash pot fi retraşi din conturi
sau depozitaţi, pentru a fi tranzacţionaţi. De asemenea, la fel ca în cazul banilor fizici, o
persoană poate transfera posesia unui cont eCash unei alte persoane. Însă, spre deosebire de banii
convenţionali, atunci când un client plăteşte unui alt client, banca electronică joacă un rol aparent
modest, dar esenţial.
ECash reprezintă o soluţie de plăţi soft online, care constă în interacţiunile dintre 3 entităţi:
 banca, care emite monede, validează monedele existente şi schimbă monede reale pentru
eCash;
 cumpărătorii, care au cont în bancă, din care pot încărca monede eCash sau în care pot
depune monede eCash;
 vânzătorii, care acceptă monede ECash în schimbul unor bunuri sau servicii.

Când banca recepţionează mesajul, ea verifică semnătura. Apoi suma retrasă poate fi debitată din
contul clientului care a semnat cererea.

4.11.3. Sisteme de micro-plăţi

Există deja, aşa cum s-a văzut până acum, un număr de protocoale de plată în comerţul
electronic destinate unor tranzacţii de 5 USD, 10 USD şi mai mult. Costul per tranzacţie este, de
obicei, de câtiva cenţi plus un procent din suma vehiculată. Atunci când aceste costuri sunt aplicate
la tranzacţii cu valori mici (50 de cenţi sau mai puţin), costul devine semnificativ în preţul total al
tranzacţiei. Ca urmare, pentru a obţine efectiv un preţ minim pentru anumite bunuri şi servicii
"ieftine" ce urmează a fi cumpărate, vor trebui utilizate noi protocoale.
Există o serie de servicii online, care promovează ziare, magazine, referinţe de muncă şi
altele, toate având articole individuale care sunt ieftine dacă sunt vândute separat. Avantajul de a
cumpăra articole individuale ieftine poate face aceste servicii mai atractive utilizatorilor
ocazionali ai Internet-ului. Un utilizator care nu agreează ideea de a deschide un cont de zece
dolari cu un editor de publicaţii necunoscut, poate fi dispus să cheltuiască câţiva cenţi pentru a
cumpăra un articol interesant la prima vedere. O aplicaţie "ieftină" frecventă o reprezintă plata
vizitării siturilor în Internet.
Sub formă de concept şi proiecte experimentale, micro-plăţile se adresează nevoii existenţei
unei scheme simple, ieftine, care să poată suporta economic plăţi foarte mici, câţiva dolari, cenţi
şi chiar fracţiuni de cenţi.

4.11.3.1. MilliCent

MilliCent este un protocol simplu şi sigur pentru comerţul electronic în Internet. A fost
creat pentru a accepta tranzacţii comerciale în care sunt implicate costuri mai mici de un cent.
Este un protocol bazat pe o validare descentralizată a banilor electronici pe serverele
vânzătorilor, fără comunicaţii adiţionale, criptări scumpe sau procesări separate. Moneda folosită

54
de această modalitate de plată se mai numeşte şi "scrip". MilliCent reduce costurile pe mai multe
cai:
1. Costul comunicaţiei este redus prin verificarea locală a "scrip-ului", pe situl
vânzătorului; se elimină astfel costurile comunicaţiilor (care sunt absente), costurile pentru
aparatura informatică ce ar da o putere de calcul suficientă pentru o derulare normală a unui
număr mare de tranzacţii; de asemenea, nu este nevoie de servere centralizatoare, de
protocoale scumpe etc.
2. Costurile criptografice sunt reduse deoarece nu este necesară o schemă criptografică
puternică şi scumpă la valorile foarte mici care sunt tranzacţionate.

3. Costurile conturilor sunt reduse prin utilizarea broker-ilor care mânuiesc conturile şi facturile.
Clienţii stabilesc conturi cu un broker; broker-ul stabileşte propriul sau cont cu vânzătorul.
Această separare reduce numărul total de conturi prin eliminarea tuturor combinaţiilor client-
vânzător.

Modelul de încredere MilliCent se bazează pe o relaţie asimetrică de încredere compusă din

trei entităţi - clientul, broker-ul şi vânzătorul. Broker-ii sunt presupuşi ca fiind mult mai de încredere
decât vânzătorii, şi în final, clienţii. Se tinde ca broker-ii să fie instituţii financiare redutabile,
mari şi bine cunoscute, (cum ar fi Visa, MasterCard, sau băncile) sau un mare furnizor de
servicii Internet sau servicii online (cum ar fi CompuServe, NETCOM, sau AOL). Se aşteaptă să
fie mulţi vânzători, acoperind un spectru larg de activităţi şi, de asemenea, un număr mare de
clienţi, iar relaţiile de încredere să fie la fel ca şi în lumea reală.
Trei factori fac frauda broker-ilor în micro-plăţi să fie nerentabilă162:
 programele client şi vânzător pot să analizeze în mod independent menţinerea balanţei
contului, deci orice fraudă a broker-ului poate fi detectată;
 clienţii nu deţin, la un moment de timp, multe scripuri - deci broker-ul va trebui să
comită mai multe tranzacţii frauduloase pentru a obţine vreun câştig, iar acest lucru îl face
mai uşor de depistat;
 reputaţia broker-ilor este importantă pentru atragerea clienţilor, iar un broker poate să piardă
rapid această reputaţie dacă există probleme în tranzacţiile clienţilor săi. Faptul de a
avea mulţi clienţi activi este mult mai valoros pentru un broker decât furtul de scrip din
conturi.
Frauda vânzătorului constă în nelivrarea bunului sau serviciului pentru o tranzacţie validă. Dacă
acest lucru se întâmplă, clientul se va plânge broker-ului sau, iar broker-ul va renunţa la un
vânzător care a cauzat mai multe plângeri. Acest act înseamnă un mecanism coercitiv, deoarece
vânzătorii au nevoie de broker-i pentru a li se facilita desfăşurarea afacerilor cu MilliCent. Ca urmare,
protocolul MilliCent este întărit pentru a preveni frauda clienţilor (falsificarea şi dubla
cheltuire) şi promovează detecţia indirectă a fraudelor broker-ilor şi vânzătorilor.
Securitatea tranzacţiilor MilliCent cuprinde următoarele aspecte:
1. Toate tranzacţiile sunt protejate: fiecare tranzacţie cere ca clientul să ştie parola asociată
scrip-ului. Protocolul nu va trimite niciodată o parolă în clar, deci este eliminat riscul ca
cineva, să poată să obţină prin fraudă ceva util. Nici o unitate de scrip nu poate fi
reutilizată. Fiecare cerere este semnată cu o parola, deci nu există nici o cale pentru a intercepta şi
a reutiliza un scrip.
2. Tranzacţiile cu valoare mică limitează valoarea fraudelor: tranzacţiile mici cer o securitate
ieftină; nu este rentabilă folosirea unor resurse scumpe pentru a fura aceste scrip-uri ieftine.
162
University of Lapland, , Creating a Safer Information Society by Improving the Security of Information Infrastructures
and Combating Computer-related Crime- the context of Information Security, Institute for Law and Informatics, 2001, pag.
64, 71

55
 În plus, folosirea ilegală a scrip-ului în mai multe acţiuni ilegale, pentru a strânge mai mulţi bani,
face mult mai probabilă depistarea hoţului.

Frauda este detectabilă şi eventual localizabilă: detectarea se face atunci când clientul nu obţine
bunul dorit sau atunci când balanţa returnată către client nu este corectă.
Dacă un client trişează, atunci vânzătorul pierde doar costul scrip-ul fals detectabil. Dacă
vânzătorul trişează, clientul va raporta problema broker-ului. Atunci când broker-ul primeşte
plângeri de la mai mulţi clienţi împotriva unui vânzător, poate localiza cine provoacă frauda
şi va anula toate înţelegerile cu respectivul vânzător. Dacă broker-ul trişează, vânzătorul va primi
scrip fals de la mai mulţi clienţi, toţi având legătură cu un singur broker, fiindui astfel uşor să
identifice broker-ul şi să raporteze frauda.

2.11.3.2. CyberCoin

Sistemul de micro-plăţi CyberCoin poate realiza în Internet plăţi de la sume mici de câţiva
cenţi, până la 10 $, acoperind astfel o zonă în care sistemul ce utilizează cărţile de credit nu este
economic. Vânzătorii de pe Web ce vând servicii şi produse la preţuri foarte mici şi doresc să
livreze imediat respectiva marfă, au nevoie de o metodă de plată diferită de cartelele cu
microprocesor, dar asemănătore cu plata cash ce se efectuează şi în magazine. Serviciul CyberCoin
de la CyberCash a fost lansat în septembrie 1996, ca un prim sistem de micro-plăţi în Internet.
Consumatorii pot folosi conturile existente deja în bănci pentru a transfera valori în softul
portofel electronic propriu. Altă posibilitate este de a încărca fonduri direct de pe o carte de
credit, printr-o tranzacţie obişnuită cu astfel de mijloace. În ambele cazuri, banii reali rămân în
custodia băncilor.
Odată portofelul "umplut" cu fonduri, consumatorul poate începe să efectueze micro-plăţi pe
siteuri Web ce sunt înregistrate de CyberCash şi deţin un program numit CashRegister. Acest
soft suportă, de asemenea, şi plăţi cu cărţi de credit (VISA, MasterCard, American Express şi
Discover) şi cecuri electronice PayNow.
Din perspectiva utilizatorului, protocolul CyberCoin lucrează asemănător cu un browser de
Internet. Comerciantul prezintă în pagina sa HTML o adresă de plată (payment URL),
împreună cu preţul afişat. Utilizatorului nu-i rămâne decât să selecteze adresa URL respectivă
pentru a achiziţiona bunul sau serviciul ales163.
Serviciul CyberCoin este implementat utilizând un concept cunoscut sub numele de sesiune
CyberCoin. O sesiune îndeplineşte o singură funcţie primară: iniţierea unui sub-cont tranzitoriu, sub
contul portofelului, pentru fiecare sumă care este cheltuită sau colectată. O sesiune poate semăna
cu un carnet de cecuri ce conţine mai multe cecuri. Fiecare "cec" poate fi utilizat doar o singură
dată. Sesiunea se termină atunci când s-au consumat toate cecurile sau acestea au expirat. Un
cec poate fi folosit doar pentru o singură plată sau depozitare.
Pe timpul rulării unei sesiuni, protocolul CyberCoin realizează o viteză de procesare optimă şi un
cost redus.

4.11.4. Plăţi prin cecuri electronice

Cecurile electronice au fost dezvoltate printr-un proiect al lui FSTC -Financial Services
Technology Consortium. FSTC cuprinde aproape 100 de membri, incluzând majoritatea
marilor bănci, furnizorii tehnologiei pentru industria financiară, universităţi şi laboratoare de

163
M.Chester, R.Kaura, Electronic commerce and business communications, Ed. Springer, 2001.pag. 121,130

56
cercetare.
Partea tehnică a realizării proiectului cecului electronic a fost realizată într-un număr de faze:
generarea conceptelor originale, realizarea cercetărilor preliminare, construirea şi demonstrarea unui
prototip, formularea specificaţiilor pentru un sistem pilot şi implementarea acestui sistem. În
prezent, cecurile electronice încep să fie utilizate într-un program pilot cu Departamentul Trezoreriei
Statelor Unite care plăteşte furnizorii Departamentului de Apărare164.
Cecurile electronice sunt create pentru a realiza plăţi şi alte funcţii financiare ale cecurilor pe hârtie,
prin utilizarea semnăturilor digitale şi a mesajelor criptate, pe suportul reţelei Internet. Sistemul
cecurilor electronice este proiectat pentru a asigura integritatea mesajelor, autenticitatea şi
nerepudierea proprietăţii, toate condiţii suficiente pentru a preveni frauda din partea băncilor sau a
clienţilor lor.
Un cec este un document pe hârtie, semnat, care autorizează banca să plătească o sumă de bani din
contul celui ce a semnat cecul, după o dată specificată. Cecurile pe hârtie sunt cele mai utilizate
instrumente de plată (după folosirea banilor cash) în majoritatea statelor occidentale.
Acestea au avantajul că plătitorul şi cel care încasează suma pot fi persoane individuale, mici
afacerişti, bănci, corporaţii, guverne sau orice alt tip de organizaţii. Aceste cecuri pot fi transmise
direct de la plătitor la încasator.
Cecurile electronice (e-cecurile) sunt bazate pe ideea că documentele electronice pot substitui
hârtia, iar semnăturile digitale cu chei publice pot substitui semnăturile olografe. Prin urmare, e-
cecurile pot înlocui cecurile pe hârtie, fără a fi nevoie să se creeze un nou instrument, înlăturându-
se astfel problemele de legalitate, reglementare şi practică comercială ce pot fi provocate de
schimbarea şi impunerea unui instrument de plată nou.
Pentru protejarea împotriva furtului şi folosirii abuzive a cecului electronic, este utilizat un
smart-card. Utilizarea hardului criptografic al cardului oferă semnăturii mai multă confidenţialitate.
Astfel, cheia privată pentru semnarea cecurilor nu este niciodată transferată către computerul
semnatarului, deci nu este niciodată expusă furtului din respectivul computer conectat în reţea.
Procesorul smart-cardului numerotează automat fiecare cec electronic, atunci când îl semnează, în
ordine, pentru a se asigura unicitatea cecurilor electronice şi păstrează o istorie a cecurilor pentru a
fi consultată în cazul unei dispute. Smart-cardul este protejat prin introducerea unui cod PIN,
cunoscut numai de posesorul cardului.
Semnarea criptografică este suficientă în sistemul cu cecuri electronice ca măsură de securitate
împotriva fraudelor prin falsificări de mesaje165. În afară de acestea, sistemul cu cecuri electronice
şi nivelul aplicaţiei criptografice pot fi exportate şi utilizate internaţional. Atunci când este nevoie de
confidenţialitate între oricare două părţi, criptarea poate fi folosită la nivelul datelor transmise.

164
http://www.itl.nist.gov/lab/bulletns.htm
165
Schoeniger, E., Security and the Internet Factor, UCSF , noiembrie - decembrie 2000

57