Tema 3 - Subiectele dreptului internaţional public şi răspunderea internaţională a statelor

Obiectivul temei: înţelegerea de către studenţi a rolului statului în societatea internaţională contemporană, precum şi a situaţiilor
politico-juridice ce pot caracteriza, în prezent, statutul unui subiect de drept internaţional

Cuvinte cheie: subiect; uniune; suveranitate; neutralitate; răspundere; recunoaştere; succesiune; organizaţie; mişcare de eliberare

Subiecte ale dreptului internaţional sunt acele entităţi capabile să participe la raporturi guvernate de dreptul internaţional şi, în
cadrul acestor raporturi, să fie titulare de drepturi şi obligaţii. Doctrina şi practica dreptului internaţional contemporan recunosc drept
subiecte ale dreptului internaţional următoarele: statele, organizaţiile internaţionale interguvernamentale şi mişcările de eliberare naţională.
1. Statele
a) Statele ca subiect de drept internaţional
Statele constituie principalele subiecte ale dreptului internaţional, în baza suveranităţii lor. Statele sunt subiecte tipice,
fundamentale, ale dreptului internaţional, constituind entităţile politico-juridice care au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea
normelor de drept internaţional. Ele sunt în acelaşi timp subiecte de drept internaţional universale, singurele care au capacitatea de
a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Pentru a fi subiecte de drept internaţional, personalitatea
juridică a acestora este definită prin următoarele elemente: o populaţie permanentă, un teritoriu determinat, o autoritate
guvernamentală şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Suveranitatea unui stat reprezintă temeiul politic şi juridic al
personalităţii juridice a statelor. Este cea mai importantă trăsătură a puterii de stat. Din punct de vedere al organizării lor statele
pot unitare sau compuse. Există mai multe tipuri de state compuse: uniunea personală, uniunea reală, confederaţia, federaţia şi
asociaţiile de state. Dreptul internaţional a cunoscut şi unele forme de state dependente, tipice fiind vasalitatea şi protectoratul.
b) Neutralitatea statelor
Dreptul internaţional recunoaşte dreptul statelor ca în anumite situaţii să-şi declare neutralitatea. Neutralitatea statelor este de
două feluri: neutralitatea clasică şi neutralitatea permanentă. Neutralitatea clasică este situaţia juridică specială în care se află un
stat care în timpul unui conflict armat internaţional nu ia parte la ostilităţi, continuând să întreţină relaţii normale cu celelalte state,
inclusiv cu cele beligerante. Statul neutru are obligaţia de a nu sprijini vreun stat aflat în conflict, atitudinea sa trebuind să se
caracterizeze prin obţinere şi imparţialitate, iar celelalte state trebuie să-i recunoască statutul de neutralitate. Neutralitatea
permanentă este situaţia în care un stat se angajează să rămână neutru faţă de orice conflicte armate care ar interveni şi să ducă o
politică generală în acest sens. Instituirea neutralităţii permanente se face prin acte interne ale statului care îşi asumă acest
statut, urmate de acte de recunoaştere şi garantare din partea altor state, în special a marilor puteri şi implică obligaţii atât din partea
statului permanent neutru, cât şi din partea celorlalte state. Un exemplul clasic de stat permanent neutru, pentru o lungă perioadă de
timp, îl constituie Elveţia (Confederaţia Elveţiană).
c)Recunoaşterea statelor
Recunoaşterea statelor este un act unilateral prin care statele admit că ele consideră o nouă entitate politico-juridică drept stat,
recunoscându-i personalitatea juridică în planul relaţiilor internaţionale. Recunoaşterea este un act politic generator de efecte
juridice. În principiu recunoaşterea are un caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi statul existând şi în lipsa recunoaşterii,
dar neputând avea relaţii cu statele care nu îl recunosc. Recunoaşterea statelor cunoaşte următoarele forme: recunoaştere de drept
(de jure) sau recunoaştere de fapt (de facto). Recunoaşterea de jure este recunoaşterea deplină şi definitivă a unui stat. Este
irevocabilă, efectele ei stingându-se numai o dată cu încetarea calităţii de subiect de drept internaţional a statului recunoscut.
Recunoaşterea de facto exprimă o atitudine de rezervă faţă de noul stat şi se manifestă într-un câmp mai puţin larg de relaţii, de
obicei relaţii comerciale şi diplomatice de nivel redus. Recunoaşterea de facto are un caracter limitat şi provizoriu, putând fi
revocată oricând. Recunoaşterea poate fi, din punct de vedere al modalităţii de exercitare, expresă sau tacită.
Recunoaşterea unui guvern nu pune în cauză recunoaşterea statului, dar nerecunoaşterea guvernului împiedică menţinerea ori
stabilirea de relaţii normale între state. Recunoaşterea guvernelor poate fi, ca şi în cazul statelor, de jure sau de facto, expresă sau
tacită. Teorii formulate: Doctrina Tobar, ce afirma un legitimism constituţional, în sensul că un guvern constituit prin mijloace
contrare constituţiei nu trebuie să fie recunoscut până când ţara nu va fi organizată în forme constituţionale, pe bază de alegeri
libere; Doctrina Estrada, 1930, formulată pentru a se evita interpretarea că nerecunoaşterea unui guvern ar echivala cu
dezaprobarea acestuia. Potrivit acestei doctrine, nici un guvern nu are dreptul să se pronunţe asupra legitimităţii altui guvern.
Inspirându-se din doctrina Estrada, majoritatea statelor se abţin astăzi să mai recunoască guvernele, recunoscând numai statele.
d)Succesiunea statelor
Modificarea teritoriului de stat prin reunirea mai multor state într-unul singur pe calea fuziunii sau a absorbţiei, prin dezmembrare
şi constituirea mai multor state din unul singur, prin separarea sau secesiunea unui stat sau prin transferul unor teritorii de la un stat
la altul, pune problema succesiunii noilor state sau a statelor care şi-au mărit teritoriile la unele drepturi şi obligaţii ale statelor
anterioare. În principiu, statul succesor nu este continuatorul statului predecesor în plan juridic şi nu este obligat să preia automat şi
integral drepturile şi obligaţiile statului predecesor, dar dreptul internaţional a stabilit anumite reguli şi modalităţi juridice care
trebuie să fie respectate în cadrul procesului de succesiune. Probleme de succesiune se ridică în special în legătură cu tratatele
încheiate, cu bunurile şi creanţele statului anterior, cu arhivele acestuia, iar uneori şi cu cetăţenia persoanelor.
2. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale
Organizaţiile internaţionale au calitatea de subiect derivat al dreptului internaţional, apariţia lor fiind întotdeauna rezultatul
acordului de voinţă al unor state, care hotărăsc asupra înfiinţării, precum şi asupra scopurilor, funcţiilor, mecanismelor instituţionale şi a
principiilor lor de funcţionare. Prin actul lor de înfiinţare, organizaţiile internaţionale dobândesc personalitate juridică de drept internaţional,
care le permite să-şi asume anumite drepturi şi obligaţii cu caracter limitat, potrivit principiului specialităţii, adică în limitele scopurilor şi
funcţiilor ce le-au fost conferite.
3. Mişcările de eliberare naţională
Mişcările de eliberare naţională au personalitate juridică şi calitatea de subiect al dreptului internaţional numai în măsura în
care sunt recunoscute de către state, pentru aceasta fiind necesar ca ele să îndeplinească anumite condiţii: să aibă un organ reprezentativ, să
acţioneze în numele unei naţiuni şi să manifeste pe un teritoriu propriu, eliberat. Drepturile lor sunt mai limitate, în acord cu scopul propus şi
au un caracter tranzitoriu, până la dobândirea independenţei popoarelor în cauză.
4. Răspunderea internaţională a statelor
 4.1. Răspunderea internaţională este instituţia juridică în virtutea căreia un stat sau un alt subiect de drept internaţional care a
comis un act ilicit după dreptul internaţional datorează reparaţii celui lezat prin acel act. Răspunderea internaţională clasică se baza pe
încălcarea raporturilor bilaterale. În prezent, se admite că încălcarea anumitor obligaţii internaţionale de o gravitate deosebită pentru
comunitatea internaţională, cum sunt cele privind pacea şi securitatea, nu generează numai raporturi bilaterale, ci raporturi cu toate celelalte
state, cu efecte erga omnes. Răspunderea clasică era tratată ca o răspundere de drept civil, o răspunderea pentru pagube materiale cauzate
altor state sau cetăţenilor acestora, care trebuie să fie reparate prin plata unei despăgubiri. Răspunderea internaţională contemporană nu mai
este angajată numai pentru faptele producătoare de prejudiciu imediat, ci în primul rând pentru încălcarea normelor şi principiilor colaborării
dintre state, pentru lezarea intereselor generale ale comunităţii internaţionale.
4.2. Elementele răspunderii internaţionale sunt: violarea unei reguli juridice; producerea unui prejudiciu; existenţa unui raport de
cauzalitate între violarea regulii juridice şi prejudiciul produs. Spre deosebire de doctrina clasică, în care răspunderea internaţională se baza
pe culpă, în dreptul internaţional contemporan răspunderea este angajată pe baze diferite, simpla încălcare a unei obligaţii, a unei reguli
cutumiare ori convenţionale sau a unui principiu general de drept constituind un act ilicit şi, deci, un temei suficient pentru angajarea
răspunderii. Statul răspunde pentru faptele ilicite săvârşite în cadru oficial de către toate organele sale, precum şi de către persoane sau
grupuri de persoane, dacă ele au acţionat în numele statului sau cu autorizarea ori acceptarea acestuia, ori în locul autorităţilor constituite ale
statului. Prejudiciul produs reprezintă o atingere adusă drepturilor statului însuşi sau care sunt ocrotite de acesta, precum valorile sale politice
şi morale fundamentale, teritoriul sau de bunurile acestuia, drepturile economice (patrimoniale) sau extraeconomice (nepatrimoniale,
morale). Răspunderea în dreptul internaţional, ca şi în dreptul intern, este condiţionată şi de existenţa unei legături de cauzalitate între
violarea regulii de drept şi prejudiciul efectiv suferit.
4.3. Principiul epuizării recursului intern. Potrivit acestui principiu, persoana lezată este obligată ca mai întâi să se adreseze
autorităţilor şi instanţelor juridice interne ale statului şi să apeleze la mijloacele de declanşare a răspunderii internaţionale a statului respectiv
în faţa unor instanţe internaţionale numai după utilizarea integrală a acestor căi.
4.4. Cauze de înlăturare a răspunderii internaţionale. Caracterul ilicit al faptului prin care a fost violată o obligaţie internaţională
poate fi înlăturat în cazul în care intervin anumite împrejurări, precum: a) consimţământul statului ca celălalt stat să facă un anumit act
neconform cu obligaţiile anterior asumate; b) luarea unor măsuri de constrângere autorizate de dreptul internaţional; c) forţa majoră; d)
starea de necesitate, respectiv situaţia în care se găseşte un stat care nu avea absolut nici un alt mijloc de a-şi salva un interes al său ameninţat
de un pericol grav şi iminent decât de a adopta o comportare neconformă cu ceea ce îi cere o obligaţie internaţională faţă de un alt stat; e)
legitima apărare, măsură întreprinsă de un stat împotriva actului ilicit al altui stat, pentru înlăturarea stării de pericol rezultat dintr-un
asemenea act.
4.5 Formele răspunderii internaţionale sunt: politică, morală, materială şi penală. Răspunderea politică intervine în cazul în care un
stat, prin conduita sa contrară normelor dreptului internaţional, a adus prejudicii de natură politică altui stat sau comunităţii internaţionale în
ansamblu. Sancţiunile politice pot fi destul de variate: ruperea relaţiilor diplomatice, excluderea dintr-o organizaţie internaţională, boicotarea
relaţiilor cu alte state, întreruperea relaţiilor economice ş.a. Faptele care angajează răspunderea morală pot fi: ofensarea drapelului sau a
imnului de stat ori a reprezentantului diplomatic al altui stat, denigrarea politicii duse de un stat ori a istoriei acestuia, tratamentul
necorespunzător acordat unui şef de stat aflat în vizită în altă ţară, punerea în pericol a vieţii sau integrităţii fizice a acestuia etc. Răspunderea
se concretizează, de regulă, în obligarea statului care a adus ofensă altui stat de a prezenta acestuia scuze, fie pe cale diplomatică, fie în orice
altă formă considerată ca adecvată. Răspunderea materială poate interveni atunci când un stat re-clamă pagube ce i s-au cauzat de către un alt
stat, fie direct, printr-o încălcare a dreptului internaţional ori a unui angajament convenţional asumat, fie când este vorba de o pagubă creată
unui cetăţean al său printr-un act de guvernământ. Constă în obligaţia de a repara prejudiciul produs, reparaţie ce se poate face atât pe calea
restituirii cât şi prin plata unei despăgubiri. Răspunderea penală este o consecinţă directă a încălcării normelor dreptului internaţional de către
persoanele fizice care reprezintă statul, îndeosebi când se comit crime contra păcii, crime de război şi crime împotriva umanităţii, sau de
către persoanele care acţionează cu titlu personal, când este vorba de alte crime ce se sancţionează potrivit reglementărilor internaţionale cu
caracter penal. Răspunderea penală are caracter personal, sub incidenţa legii penale căzând numai infractorii, persoane fizice.