Angela Grama-Tomiță, Livia State,

Liliana Nicolaescu-Onofrei, Dorin Onofrei

Limba și literatura
ROMÂNĂ
Clasa a VI-a

Antologie de texte literare

1
 Elaborat conform Curriculumului disciplinar în vigoare și manualului de Limba și literatura română pentru clasa a VI-a,
ediția 2011, Editura Cartier, aprobat prin Ordinul ministrului Educației nr. 695 din 22 iulie 2011.

Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.

Tel./fax: 24 05 87, tel.: 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md
www.cartier.md

LIBRĂRIILE CARTIER
Casa Cărții, bd. Mircea cel Bătrîn, nr. 9, Chișinău. Tel./fax: 34 64 61. E-mail: casacartii@cartier.md
Librăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău. Tel./fax: 21 42 03. E-mail: librariadincentru@cartier.md
Librăria din Hol, str. București, nr. 68, Chișinău. Tel.: 24 10 00. E-mail: librariadinhol@cartier.md
Librăria 9, str. Pușkin, nr. 9, Chișinău. Tel.: 22 37 83. E-mail: libraria9@cartier.md
Colecția Cartier educațional este coordonată de Liliana Nicolaescu-Onofrei
Editor: Gheorghe Erizanu
Lector: Inga Druță
Coperta: Vitalie Coroban
Design/tehnoredactare: Ana Cioclo
Prepress: Editura Cartier
Tipărită la Combinatul Poligrafic (nr. 11245)
Angela Grama-Tomiță, Livia State, Liliana Nicolaescu-Onofrei, Dorin Onofrei
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ. ANTOLOGIE DE TEXTE LITERARE: CL. a VI-a
Ediția I, septembrie 2011
© 2011, Editura Cartier, pentru prezenta ediție.
Toate drepturile rezervate. Cărțile Cartier sînt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

Limba și literatura română: Antologie de texte literare: Cl. a 6-a / Angela Grama-Tomiță,
Livia State, Liliana Nicolaescu-Onofrei [et al.]; Min. Educației al Rep. Moldova. – Ch.: Cartier, 2011
(Combinatul Poligr.). – 112 p. – (Col. „Cartier educațional”/coord. de Liliana Nicolaescu-Onofrei)
ISBN 978-9975-79-692-7
811.135.1+821.135.1(075.3)
L 62

2
 I. Parabole

Parabola fiului risipitor

(Sf î nt a Ev a ng hel ie după Luc a , 15, 11-32)

Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tînăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce
mi se cuvine din avere. Și el le-a împărţit averea.
Și nu după multe zile, adunînd toate, fiul cel mai tînăr s-a dus într-o ţară depărtată și
acolo și-a risipit averea trăind în desfrînări. Și după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete
mare în ţara aceea, și el a început să ducă lipsă. Și ducîndu-se, s-a alipit el de unul din
locuitorii acelei ţări, și acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Și dorea să-și
sature pîntecele din roșcovele pe care le mîncau porcii, însă nimeni nu-i dădea.
Dar, venindu-și în sine, a zis: Cîţi argaţi ai tatălui meu sînt îndestulaţi de pîine, iar eu pier
aici de foame! Sculîndu-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și
înaintea ta; nu mai sînt vrednic sa mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.
Și, sculîndu-se, a venit la tatăl său. Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut
milă și, alergînd, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. Și i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer
și înaintea ta și nu mai sînt vrednic să mă numesc fiul tău. Și a zis tatăl către slugile sale:
Aduceţi degrabă haina lui cea dintîi și-l îmbrăcaţi și daţi inel în mîna lui și încălţăminte în
picioarele lui. Și aduceţi viţelul cel îngrășat și-l înjunghiaţi și, mîncînd, să ne veselim, căci
acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească.
Iar fiul cel mare era la ţarină. Și cînd a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cîntece
și jocuri. Și, chemînd la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea
i-a spus: Fratele tău a venit, și tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrășat, pentru că l-a
primit sănătos.
Și el s-a mîniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzînd, a zis
tatălui său: Iată, de atîţia ani îţi slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie nicio-
dată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar cînd a venit acest fiu al
tău, care ţi-a mîncat averea cu desfrînatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrășat.
Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sînt. Tre-
buia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat,
pierdut era și s-a aflat.

Practicum
• Ce s-a întîmplat cu fiul cel mai tînăr?
• De ce a hotărît acesta să se întoarcă acasă?
• De ce a procedat astfel tatăl lui?
• Cum apreciezi atitudinea fratelui mai mare faţă de cel mai mic? Crezi că aceasta se
va schimba?
• Se va schimba oare comportamentul fratelui mai mic, așa cum speră tatăl? De ce?

3
 Casa celor 1000 de oglinzi
(d i n folc lor u l jap one z)
Cu mult timp în urmă, într-un sătuc era un loc cunoscut drept „Casa celor 1000
de oglinzi”. Un căţeluș mititel, vesel din fire, aflînd de acest loc, a hotărît să-l viziteze.
Cînd a ajuns acolo, a urcat, sărind fericit, pe scări și a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu
urechiușele ciulite și dînd din coadă. Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi
1000 de căţeluși fericiţi, care dădeau din coadă ca și el. A zîmbit și a primit înapoi 1000
de zîmbete, la fel de calde și prietenoase. Cînd a plecat, s-a gîndit: „Este un loc minu-
nat. Mă voi întoarce să-l vizitez!”
În același sat, un alt cîine, mai puţin fericit ca primul, s-a hotărît și el să viziteze casa.
A urcat cu greu scările, cu coada între picioare și capul lăsat în jos. Cînd a văzut 1000
de cîini neprietenoși uitîndu-se la el, s-a speriat și s-a zbîrlit pe spate, mîrîind. Cînd cei-
lalţi 1000 de cîini au început și ei să mîrîie, a fugit speriat. Odată ieșit afară, s-a gîndit:
„E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată”.
Tîlcul: poartă-te cu ceilalţi așa cum vrei ca ei să se poarte cu tine!

Practicum
• Ce l-a făcut pe primul căţel să considere casa celor 1000 de oglinzi un loc minunat?
• De ce al doilea a perceput-o ca pe un loc îngrozitor?
• Ce fel de persoane pot fi asociate cu cei doi cîini?
• Ce sfaturi ai putea oferi unei persoane care este tristă, nemulţumită de viaţă?
• Continuă îndemnul conţinut în tîlcul parabolei, utilizînd proverbe cu mesaj ase-
mănător.

Ţăranul înţelept
(d i n folc lor u l ch i ne z)
Într-un sat, calul unui ţăran a fugit de acasă. Imediat, rudele și vecinii s-au apucat
să-l compătimească. El însă a rămas calm și nu a spus decît: „Așa o fi”. A doua zi, calul
s-a întors însoţit de încă șase cai sălbatici. Gloata de rude și vecini era plină de bucurie.
Omul nostru o ţinea pe-a lui: „Așa o fi”. În ziua următoare, fiul lui s-a urcat pe unul
dintre caii cei nou-veniţi, a căzut și și-a frînt un picior. Mulţimea, care iarăși n-avea ce
face, s-a pus pe bocit, dar ţăranul n-a avut de zis nimic în plus faţă de zilele precedente.
De parcă ar fi știut că, peste încă o zi, oamenii împăratului vor veni să-i ia pe băieţi la
oaste, iar fiul lui va scăpa tocmai pentru că avea piciorul frînt…

Practicum
• Povestește parabola cu cuvintele tale.
• Cum crezi, ce trăsături de caracter ale ţăranului au determinat această atitudine calmă?
• Ai auzit de situaţii din viaţa reală care ar putea fi comparate cu cea descrisă în pa-
rabolă? Relatează una dintre ele.
• Care ar putea fi tîlcul acestei parabole?
• Ce proverbe românești pot fi asociate cu această învăţătură?
4
 II. Legende culte

Ion Nec u lce

O samă de cuvinte
IV

Ștefan-Vodă cel Bun, bătîndu-l turcii la Războieni, au mărsu să intre în Cetatea

Neam­ţului. Și fiind mumă-sa în cetate, nu l-au lăsat să intre și i-au dzis că pasirea în
cuibul său nu piere. Ce să să ducă în sus, să strîngă oaste, că izbînda va fi a lui. Și așè,
pe cuvîntul mîne-sa, s-au dus în sus și au strînsu oaste.
Iară împăratul turcescu au vinit cu toată puterea lui la Cetatea Neamţului. Și au suit
pușcile deasupra unui munte pre despre Moldova. Și au început a bate Cetatea Neam-
ţului foarte tare. Iar pre acee vreme era un neamţu închis în cetate. Și vădzind că bat
cetatea, au dzis păzitorilor să spuie mumei lui Ștefan-Vodă să-l sloboadă de la închi-
soare, din temniţă, pre dînsul, că el va mîntui cetatea de acel greu. Deci, slobodzindu-l
pre acel neamţu de la închisoare, s-au și apucat acel neamţu de au îndreptat pușcile din
cetate asupra turcilor, unde sta acolo în munte, de avè nevoie cetatea. Și au și lovit în
gura unii pușci turcești, de au sfărmat-o. Și au început a bate în corturile turcilor, cît și
boldul de la cortul împăratului l-au sfărmat. Deci n-au mai putut sta turcii întru acel
vîrvu de munte, de unde avè cetatea nevoie, ce numai le-au căutat a să da în laturi de
la acel loc.
Iară Ștefan-Vodă, mergînd de la Cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe
la Voroneţ, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Și bătînd Ștefan-Vodă în
ușa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aștepte Ștefan-Vodă afară pănă
ș-a istovi ruga. Și după ce ș-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ștefan-
Vodă. Și s-au ispovedit Ștefan-Vodă la dînsul. Și-au întrebat Ștefan-Vodă pre sihastru
ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va ţara la turci, au ba? Iar
sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbîndi, să
facă o mănăstire acolo, în numele Sfîntului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au
și purces Ștefan-Vodă în sus pe la Cernăuţi și pre la Hotin și au strînsu oaste, feliuri de
feliuri de oameni. Și au purces în gios. Iar turcii, înţălegînd că va să vie Ștefan-Vodă cu
oaste în gios, au lăsat și ei Cetatea Neamţului de a o mai bate și au început a fugi spre
Dunăre. Iar Ștefan-Vodă au început a-i goni în urmă și a-i bate, pănă i-au trecut de
Dunăre. Și întorcîndu-s-înapoi Ștefan-Vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voro-
neţul. Și au pus hramul bisericii Sfîntul Gheorghie.

5
Practicum
• Ce evenimente istorice reale sînt menţionate în legendă?
• Găsește și marchează pe o hartă punctele geografice menţionate în text. Care
este localizarea lor modernă? În ce ţări se află?
• Cum înţelegi expresia „pasărea în cuibul său nu piere”?
• Cum ar putea fi apreciat îndemnul mamei lui Ștefan cel Mare?
• Care era atitudinea lui Ștefan cel Mare faţă de sihastrul Daniil? Cum crezi, de ce?

O samă de cuvinte
V

Ștefan-Vodă cel Bun, cînd s-au bătut cu Hroit ungurul, precum dzic unii la Cașen,
iar letopisăţul scrie că s-au bătut la Șcheie pe Siretiu, au fost cădzut calul cu Ștefan-
Vodă în războiu. Iară un Purice aprodul i-au dat calul lui. Și nu putè în grabă încă-
leca Ștefan-Vodă, fiind om mic. Și au dzis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face
o moviliţă, și vino de te sui pe mine și încalecă“. Și s-au suit pe dînsul Ștefan-Vodă și
au încălecat pre cal. Și atunce au dzis Ștefan-Vodă: „Sărace Purece, de-oi scăpa eu și
tu, atunci ţi-i schimba numeli din Purice Movilă“. Și au dat Dumnedzeu și au scăpat
amîndoi. Și l-au și făcut boier, armaș mare, pre Purece. Și dintru acel Pureci aprodul
s-au tras neamul Movileștilor, de au agiunsu de au fost și domni dintru acel neam. Dar
și aprodzii atunce nu era din oameni proști, cum sînt acum, ce era tot ficiori de boieri.
Și portul lor: era îmbrăcaţi cu șarvanele, cu cabaniţe. Așè trebuie și acum să să afle
slugi, să slujească stăpînului, și stăpînul să miluiască pre slugă așè.

Practicum
• Află semnificaţia cuvintelor aprod și armaș. Care era diferenţa de statut social din-
tre aceștia?
• Cum poate fi calificat gestul aprodului de a-și ceda calul domnitorului?
• Ce s-ar fi întîmplat dacă Ștefan-Vodă nu ar fi fost ajutat?
• Documentează-te și află mai multe despre neamul Movileștilor, menţionat în le-
gendă. Cine dintre ei a fost domnitor?

6
 Di m it r ie Bol i nt i nea nu

Muma lui Ștefan cel Mare

I

Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel, Tînăra domniţă la fereastră sare.

Unde curge-n vale un rîu mititel,
Plînge și suspină tînăra domniţă,
Dulce și suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea și n-a mai venit.
Ochii săi albaștri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sîn,
Rozele și crinii pe faţă-i se-ngîn.
Însă doamna soacră lîngă ea veghează
Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
– „Eu sînt, bună maică, fiul tău iubit;
Eu, și de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oștire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-ncongior…
Vîntul suflă rece… Ranele mă dor!”
– „Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieșit
Și-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
– „Ce spui tu, străine? Ștefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De ești tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrînd să-ngreuneze
Anii vieţii mele și să mă-ntristeze,
Nobilul său suflet, astfel l-a schimbat;
Dacă tu ești Ștefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oștire! Pentru ţară mori!
Și-ţi va fi mormîntul coronat cu flori!”
III
Ștefan se întoarce și din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… Dușmanii zdrobiţi
Cad ca niște spice, de securi loviţi.

Practicum
• Ce personaje noi apar în textul legendei, în comparaţie cu textul lui Ion Neculce?
• Cu ce scop a introdus autorul personajul tinerei domniţe?
• Recitește discursul mamei către Ștefan. Care sînt motivele pentru care ea s-a pre-
făcut că nu-și recunoaște fiul?
• Cum crezi că ar fi evoluat lucrurile dacă Ștefan-Vodă ar fi fost primit în cetate?
• În ce fel de situaţii oamenii au nevoie de încurajare?
• Prezintă cîteva argumente în sprijinul afirmaţiei: Un cuvînt de încurajare spus la
timp înseamnă jumătate din victorie.

7
 Va si le A lec sa nd r i

Legenda lăcrimioarei
I II

În rai nicio minune plăcută nu lipsea. Și iată că sosește un oaspe de pe lume,

Văzduhul lin, răcoare, a crini mirosea, Un suflet alb și tînăr pe-un nor de dulci parfume;

Căci albele potire în veci tot înflorite Iar sufletele toate îi ies lui înainte,
Scoteau din a lor sînuri arome nesfîrșite. Primindu-l cu zîmbire, cu gingașe cuvinte,

Lumina era moale și-ndemnătoare șopţii. Și-i zic: În raiul nostru bine-ai sosit, copile!
Nici noaptea urma zilei, nici ziua urma nopţii. Curînd plecași din viaţă! Nu plîngi a tale zile?

Prin arbori cîntau păsări, prin aer zburau îngeri, Nu, căci am dat o clipă de viaţă trecătoare
Și nu găseau răsunet în el a lumii plîngeri; Pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare.

Căci scris era pe ceruri, pe frunze și pe unde: Și nu ţi-e dor acuma de lumea pămîntească?
Nici umbra de durere aice nu pătrunde. Nu, căci mai mult îmi place întinderea cerească.

Pe maluri verzi, frumoase, de rîuri limpezite,
Stau sufletele blînde, iubinde, fericite,
Gustînd în liniștire cerească veselie
Ce-n fiecare clipă cuprinde-o vecinicie.
Dulce-adăpost de pace, grădină-ncîntătoare…
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.
Cum? Nu lași nicio jale pe urma ta duioasă?
Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă
Și vecinic după dînsa voi plînge cu durere!
Zicînd, copilul plînge, lipsit de mîngîiere,
Și lacrimile-i calde se schimbă-n lăcrimioare.
De-atunci nu mai e lipsă în rai de nicio floare!

Practicum
• Ce caracteristici comune au generat compararea/asocierea lacrimilor cu lăcri-
mioarele?
• De ce tocmai lacrimile unui copil sînt considerate cele mai curate?
• Ce legende despre flori mai cunoști?
• Ce elemente sau personaje ar putea apărea: a) într-o legendă a florii-soarelui;
b) într-o legendă a curcubeului; c) într-o legendă a ciocîrliei?

8
 Legenda ciocîrliei
Lie, Lie,
Ciocîrlie,
Zbori în soare
Cîntătoare
De cînd erau ca iarba anticii codri deși
Și mici ca mușuroaie Carpaţii urieși,
Și văile profunde, și latele vîlcele
Ca pe o apă lină ușoare vălurele;
De cînd în lume lupii erau păstori de oi
Și urșii cu cimpoaie mînau cirezi de boi;
De cînd purta-n cosiţe Ileana Cosînzeană
O floare cîntătoare, o floare năzdrăvană,
N-a fost copilă-n viaţă mai dulce, mai aleasă
Decît frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!
Născută-n faptul zilei cu faţa-n răsărit,
Luceferii, văzînd-o, mai viu au strălucit,
Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,
Cu ultima lor rază așa minune vie.
Și astfel, de lumina cerească dezmierdată,
Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;
Ș-acum e fala lumii, a minţii încîntare,
Al inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, răpit, uimit simţește
Că parcă se renaște, că inima lui crește,
Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,
Că mii de păsări cîntă în sînu-i și pe-afară.
Ea are-o faţă albă de flori de lăcrimioare
Și ochi cerești, albaștri ca floarea de cicoare,
Ș-un păr ce strălucește pe fruntea sa bălaie
Căzînd, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie,
Încît pe cîmpul verde cînd trece zîmbitoare
Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.
Ea poartă haine scumpe, ușoare, descîntate,
Din fire de păianjen ţesute și lucrate,
Și revină
Din lumină
Pe pămînt
Cu dulce cînt!
(Poporal)
Prin care tainic saltă luciri de forme albe,
Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,
Precum acele slabe văpăi tremurătoare
Prin frunze răspîndite de luna gînditoare.
Aprinșii ochi ai nopţii în juru-i scînteiază,
Formînd cununi de raze pe fruntea-i ce visează,
Și lunecă pe sînu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca să pătrundă prin iţele subţiri.
Seninul dulce-al zilei, rîvnind acea minune,
Din soarele-răsare și pîn’ la soare-apune
Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,
Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.
Și-i zice: Însuși cerul spre tine se înclină…
Frumseţa-i o coroană pe frunte de regină!
II
Și mers-a vestea-n lume, trecînd din gură-n gură,
Că Lia fură ochii, și minţile le fură;
Și dus-o-au pe aripi în locuri depărtate
Cocoarele-n triunghiuri prin aer înșirate,
Și spus-a vîntul ager, în veci neodihnit,
Că nu-i copilă alta mai dulce de iubit.
În grabă alergat-au din toate-a lumii zări,
De peste munţi, din funduri, de peste nouă mări
Cei mai viteji și mîndri feciori de împăraţi,
Vrăjiţi de-a fi pe viaţă de Lia fermecaţi.
Venit-au Roșul, craiul înaltelor lungi plaiuri,
Și Albul ce domnește pe douăzeci de raiuri,
Și Peneș-împăratul, arcaș cu ochiul ţinteș,
Ce are-n tolbă fulgeri și-n grajd pe calul Vinteș;
9
Și alţii, mulţi ca frunza, mînaţi de-a lor iubire
Cu Lia drăgălașă să cate împeţire.
Dar nici își pleacă ochii la ei frumoasa fată,
Cum nu se uită crinul la iarba cea uscată,
Ci vecinic ea privește cu drag la mîndrul soare!
Și, tot privind lumina din faţa-i arzătoare,
Cu lacrimi i se umplu albaștrii ochi frumoși.
Ei plîng!… de ce plîng însă luceferii duioși?
De mult privit în soare, sau de o jale-ascunsă,
De-o gingașă dorinţă, de-o taină nepătrunsă?
Ah! taina ei n-o știe nici zîna ce-o iubește,
N-o știe căpătîiul pe care odihnește,
Nici apa ce oglindă obrazu-i la trezie,
Nici cerul, nici pămîntul!… dar umbra să o știe!
Ades copila, pradă gîndirii ce-o răpește,
Se scaldă în lumină, cu soarele grăiește
Și zice: Tu, al lumii monarc strălucitor!
O! splendidă comoară de viaţă și amor!
Tu, ochi deschis în ceruri să vadă-a mea iubire!
Tu, singura-mi dorinţă, tu, dulcele meu mire!
Pleca-voi, ah! pleca-voi, luînd urmele tale,
Să te-ntîlnesc ferice, să te culeg în cale,
Să fii al meu și numai al meu, o! mîndre soare,
Să nu mai plîng de moarte cînd tu săruţi o floare, Ce zice că pămîntul nu e destul de larg,
Căci te urăsc atunce… cu dragoste și dor,
Și văd că de-acea ură duioasă am să mor!
Ea zice și se simte de raze inundată.
Iar umbra ei suspină în urmă-i tupilată:
Ah! draga mea stăpînă! Ferească Domnul sfîntul
De-a-ţi asculta îndemnul, de-a-ţi împlini cuvîntul, Se duce calul Graur spre codrii de stejari
Căci vai de-acel ce-apucă pe-a soarelui cărare!
El intră-n cale lungă ce capăt nu mai are
Și unde începutul se leagă cu sfîrșitul,
Și unde-și pierde mintea și pașii rătăcitul.
Ah! Lia, te gîndește că soarele-i cu dar
De viaţă și de moarte, că-i dulce și amar!
El dă junie lumii, iubire, fericire,
La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire,
Dar raza-i ce învie e rază și de foc
Ce arde crinul fraged și tristul siminoc,
Și rîurile soarbe, și păsări săgetează,
10
Și umbra o înghite cînd soarele-i amiază.
Ah! fie oricum fie! răspunde-n grabă Lia.
Durerea fie-mi partea sau fie-mi bucuria
De-oi ști că-n a mea cale voi face totdeauna
Din șapte nopţi o noapte, din șapte zile una,
M-oi duce mult departe c-un repede avînt,
Departe, unde cerul se lasă pe pămînt,
Pe unde munţii falnici apar ca nourele,
Pe unde stau de vorbă la umbră flori cu stele.
M-oi duce pîn’ mi-oi găsi ursitul
Ș-oi sta gură la gură cu soarele iubitul,
Căci vreau să-i privesc faţa ca să-mi alin durerea,
Să văd curgînd din buze-i cuvintele ca mierea!
Amar de tine, Lie! o! Lie,-amar de mine!
Dar fie! unde-i merge, și eu mă duc cu tine.
III
În revărsatul zilei, cînd nasc a vieţii șoapte
Și lin se dezvelește seninul cer din noapte,
Pe cînd lumina-i sură, plăpîndă, răcoroasă
Și somnul își destinde aripa somnoroasă,
Frumoasa Lia pleacă pe Graur, calu-i șarg,
Și zboară fără saţiu, luîndu-și iute zborul,
Ca vîntul și ca gîndul, ca spaima și ca dorul.
El fuge pe sub soare, el fuge pe sub lună
Și piere într-un fulger cum piere vestea bună;
Și trece pe sub nour, și trece pe sub stea
Clipiș, cum se strecoară prin oameni vestea rea!
În care greu se luptă balaurii cei mari
Cu pajuri năzdrăvane născute-n ceea lume;
Prin locuri unde șerpii brilianturi fac din spume
Și zmeii fac palaturi de-argint cu turnuri dese,
Ca-n ele să ascundă frumoase-mpărătese.
El trece prin poiene cu tufe aurite
În care se alungă șopîrle smălţuite
Și blînde păsărele ce cîntă-n cuibul cald,
Avînd rubine-n pliscuri și ochii de smarald.
Acolo vîntul serii prin frunze-alene zboară,
Lovind încet de umbră aripa lui ușoară,
Și iarba, chemînd vîntul din zori ca s-o dezmierde, Cu ierburi și mărgeanuri avînd coama-mpletită,
Se mișcă-n vălurele precum o apă verde. Și solzi de-argint pe spate, și palmă sub copită.
El trece peste rîuri ce curg necontenit Zărindu-l, Lia vesel de cale se gătește,
Ca zilele senine a celui fericit. Dar cînd e ca să plece și cînd se despărţește
Și apa-ndeamnă fata pe maluri să se culce, De Graur, ea-l sărută, pe coadă-l mai dezmiardă
În ea să se oglinde, s-o facă apă dulce. Și-l cheamă drag pe nume și plînge c-o să-l piardă.
Zadarnic! ea-nainte, nainte mereu pasă, Apoi se-ntoarce iute la mal, și iute sare
Ca omul cu grăbire mînat de dor de casă, Pe noul cal ce-o poartă ușor pe-a lui spinare.
Și de trei ori trei zile și nopţi de trei ori trei Și umbra ei rămîne pe mal înstrăinată,
Ea lasă somnul dulce să piară-n urma ei. Și Graur se afundă în zarea nourată.
Și astfel tot pe cale, cu ochii ţintă-n soare,
Cu coamele-i lucioase în vînt fîlfîitoare, IV
Ea pare și dispare, răpită de cal Graur,
Prin valuri spumegoase ce-n juru-i se alină
Precum un vis ferice într-un vîrtej de aur.
Cîntînd o melodie simfonică, marină,
Dar după multă trudă și mult amar de cale,
Ajunge Lia grabnic la insula dorită,
Odată cu amurgul ajunge într-o vale,
A cărei iarbă vie cu raze-i altoită.
O vale înverzită ce se unește-n zare
Copila-n haine mîndre de fiu împărătesc
Cu-albastra, zgomotoasa, clocotitoarea mare.
S-afundă în lumină, dar chipu-i îngeresc,
Acolo calul Graur își încetează zborul,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,
Nemaiavînd pămînturi să bată cu piciorul,
O spun mai mult că-i fată decît că e fecior.
Iar Lia se coboară cu grabă de pe cal
Ea intră în palatul acel de feerie
Și merge de se pune pe-al mării verde mal,
Cu inima-n bătaie de dulce bucurie,
Privind cu dor la raiul din fundul depărtat
Dorind ca să-ntîlnească, temînd de-a întîlni
Pe care se ridică al soarelui palat.
Pe-acel care-a vrăjit-o aicea de-a veni,
Și iată că zărește a lui bătrînă mamă,
Pe unde-ţi merge gîndul, stăpîna mea iubită?
Cu genele căzute pe ochi ca o năframă!
O-ntreabă glasul umbrei de cale obosită.
Ah! dragă surioară! duioasa Lia zice,
De cînd nu era încă pămîntul care este,
Zărești în depărtare cea insulă ferice
De cînd tot ce e-n lume era numai poveste
Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime?
Și raza de lumină și razele căldurii
Vezi tu colo, în zare, colo, pe-o înălţime,
Erau comori ascunse în haosul naturii,
Acel palat de aur, cel cuib de străluciri,
A splendidului soare ferice născătoare
Cu poarta de rubinuri și stîlpii de safiri?
Trăiește-n luminoasă și magică splendoare,
Acolo-mpărăţește frumos ursitul meu,
Dar tristă și orbită de vecinica-i lucire,
Acolo-mi zboară gîndul, acolo eu mă vreu!
Și-i este scris de soartă atunci numai să vadă
Dar cum să fac, vai mie!… ah! calul meu nu poate
Cînd fiul ei în cursă ar fi expus să cadă.
Să calce și pămîntul, și mările să-noate!
Stăpînă! zice Graur, ce nu pot eu pe lume
Sărmana-ncet aude sunînd pasuri străine,
O poate al meu frate, născut pe-a mării spume.
Tresare și întreabă: Ce om, ce fiară, cine
Cum zice, cum nechează…
A îndrăznit să vie aice, ș-a pătrunde
Din marea cea profundă
În locuri necălcate de pas de om; pe unde
O volvură se-nalţă și iese-un cal în undă,
Nici pasărea măiastră a trece nu-ndrăznește,

11
Nici doru-n rătăcire pierdut nu se oprește?
Copila tremurîndă s-apropie și zice:
Sînt om cu gînduri blînde venit din lume-aice.
De ești fecior, replică bătrîna îngrijită,
Să-ţi fie calea floare și urma înflorită,
Și-n viaţă să ai parte de soacră iubitoare
Și de nevastă dulce, frumoasă, zîmbitoare;
Iar dacă ești tu fată, precum te-arată glasul,
Pe urma ta ușoară întoarce-ţi iute pasul
Și piei din aste locuri neatinse și curate,
Domnite de-al meu soare, copil fără păcate!
...............
Copila spăimîntată cu dorul ei se ceartă.
Ar vrea, ar vrea să fugă, dar inima n-o iartă;
Cînd iată că s-aude în lunga depărtare
De cai venind spre casă voioasă nechezare,
Și iată că palatul se umple deodată
Cu zilnica lumină din lume adunată;
Căci soarele apune, lăsînd de-a lung pe ceruri
Clipirile de stele ș-a umbrelor misteruri.
El vine și apare atît de luminos,
Că-ntunecă vederea cu chipul său frumos.
Bine-ai venit, copile, de mult înstrăinat!
Îi zice blînda mamă c-un dulce sărutat.
Te bucură de oaspe venit de pe pămînt,
Un oaspe blînd la suflet și gingaș la cuvînt!
În juru-i mîndrul soare se uită cu mirare…
El vede și nu crede, îi pare că îi pare
Și simte-un neastîmpăr, în inima-i vergină
Sub galeșa ochire a fetei ce suspină.
Apoi, luînd de mînă pe Lia tremurîndă:
Oricine-ai fi, el zice, fiinţă, tu, plăpîndă!
Durerea omenească în veci să nu te-ajungă,
Și fie-ţi scurt necazul și fericirea lungă!
Pe flori de primăvară obrazu-ţi să se culce,
Și fie-ţi dulce viaţa și moartea fie-ţi dulce!
Copila îl ascultă pierdută în extaz,
Cu zîmbetul pe buze, cu lacrimi pe obraz,
Și zice: Mîndre soare! lăsat-am scumpa ţară
Și casa părintească în timp de primăvară,
Cu dor să vin la tine, de-aproape să te-admir;
12
Și-n calea mea grăit-am cu flori de trandafir,
Cu rîuri și cu nouri, cu fluturi și cu stele;
Grăit-am și cu vulturi, cu șoimi, cu rîndunele,
Cu tot ce putea-n lume de tine să-mi grăiască,
Ș-acum îţi zic eu ţie în limba omenească:
Minune mult iubită! Lumină de lumine!
Ah, inima mă poartă să stau în veci cu tine!
Și soarele și Lia, pereche de iubire,
În ochi aprinși de doruri îneacă-a lor privire,
Zîmbind unul la altul cu-nduioșire multă.
Iar mama ce nu-i vede, dar care îi ascultă,
Grăind cu mintea, zice: Să fiu oare-nșelată?
Acest străin să fie oare fecior, sau fată?
El are glasul dulce, prea dulce, prea duios
De cînd a dat cu ochii de fiul meu frumos!
Apoi, mai stînd pe gînduri, adaugă-n tristeţe:
Ah! unde mi-e vederea din dalba tinereţe!…
Amar de cine are pe ochi un negru nor
Cînd inima presimte!… E fată, sau fecior…
La noapte voi așterne în patu-i albe flori;
De-a fi bărbat, sub dînsul pieri-vor pînă-n zori,
Iar de-a fi fată, ele, de sînul ei lipite,
În faptul dimineţii vor fi mai înflorite.
Bătrîna-n neastîmpăr se duce șovăind,
Condusă de-a ei cîrjă prin umbră pipăind.
Atunci voiosul soare, simţind o nouă viaţă,
O ia pe Lia-n braţe și o sărută-n faţă
Și-i zice cu-nfocare: Iubita mea mireasă,
În lumea pămînteană ai fost împărăteasă;
De-acum tot împreună gustînd cerescul bine,
Eu lumina-voi cerul, și tu, dragă, pe mine.
Copila varsă lacrimi; uimită ea simţește
Că inima-i ferice în sînu-i se topește
Ca ziua cea de vară cînd razele se scurg
Topindu-se în umbra adîncă din amurg.
Și astfel drăgălașii de-a lor iubiri au parte…
Iar cînd le spune noaptea că-i timp a se desparte,
Niciunul n-are gîndul să facă începutul,
Să rupă lanţul dulce ce-i leagă cu sărutul!
 V

A doua zi, pe timpul minunilor visate,
Cînd faptul dimineţii la ușa nopţii bate,
Bătrîna mamă, trează de grija ce-o domină,
Simţește că e-n lume o stranie lumină.
Ea merge cu grăbire la patul unde crede
C-a trebuit să doarmă străinul… și ea vede
(Căci dragostea de mamă o face-acum să vadă),
Ea vede-n așternutu-i flori vii ca de zapadă.
Ah! zice cu durere; niciuna nu-i uscată!
Niciuna veștezită! Străinul oaspe-i fată!
Apoi, în tulburarea-i de crudă presimţire,
Înalţă ochii-n ceruri și vede cu-oţerire…
Ce vede?
Pe zenitul adînc, înflăcărat,
Măreţul soare plană! și caru-i înhămat
Cu nouă cai de raze, ce-n spaţiu l-au răpit,
Cutrieră cerescul întins nemărginit.
Zbor caii lăsînd rîuri de foc în urma lor
Și frîiele scăpate de-a lung în aer zbor;
Iar soarele ferice, dînd lumilor uitare,
Cu Lia legănată pe sînul lui apare,
Și lumile-nundate sub flăcări arzătoare
Privesc cu îngrozire alt soare lîngă soare…
Blestem! strigă bătrîna, blestem pe capul tău,
Tu, care-mi răpești viaţa, răpind pe fiul meu!
Și mama cade moartă!
Ea cade! dar urgia,
Dar cruntul blestem zboară, se suie pîn la Lia,
Ș-a soarelui mireasă lovită, fulgerată,
Din ceruri cade-n mare lucind ca o săgeată.
.................
Ah! mare i-a fost visul și scurtă fericirea!
Iubirea i-a dat moartea și moartea nemurirea!
Iar sufletu-i ferice luat-a forma vie
De-o mică, drăgălașă, duioasă ciocîrlie
Ce vecinic către soare se-nalţă-n adorare,
Chemîndu-l, primăvara, cu dulcea ei cîntare!

Practicum
• Care dintre personajele legendei te-a impresionat cel mai mult și de ce?
• Ce fapt a determinat prezenţa soarelui într-o legendă despre ciocîrlie?
• Cărui fapt i se datorează metamorfoza fetei de împărat?
• Interpretează sensul contextual al secvenţei: Ah! mare i-a fost visul și scurtă ferici-
rea!
• Documentează-te și povestește despre modul de viaţă al ciocîrliei.

13
 III. Basme culte

Pet re Ispi resc u

Broasca-ţestoasă cea fermecată

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un împărat, și el avea trei feciori. Cînd le-a venit și lor vremea de în-
surătoare, le-a zis împăratul:
– Dragii mei copii, v-aţi făcut mari; mergeţi de vă căutaţi ursitele, ca să intraţi și voi
în rîndul oamenilor.
– Vorbele tale, tată, sînt pentru noi ca o icoană la care ne închinăm, răspunseră co-
piii și, după ce îi sărutară mîna, se gătiră, care mai de care, să plece mai curînd.
Fiul cel mare se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune, luă oaste cu dînsul și
bănet de ajuns. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat care avea o fată,
singură la părinţi. O peţi de la tatăl ei, împăratul, și învoiala se și făcu.
Asemenea și cel mijlociu, după ce se dichisi și el cum știu mai bine, plecă și el înspre
apus. Ajunse și el la curtea unui alt împărat, carele asemenea avea o fată. Făcură vorba
și iute, iute, se logodi și el cu dînsa.
Pe fiul cel mai mic însă nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-și face capu-
lui, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui și el. Luă și dînsul niște haine,
numai să nu zică nescine că nu s-a gătit, și de cheltuială ce pe apă nu curge, și plecă și
el, știi, cam în dorul lelii.
Dară unde să se ducă? Nici el, iacă, nu știa. Mișca și el picioarele a lene, unul după
altul înaintea lui, numai să zică că umblă, apucă pe o cărare ce întîlni în cale, și merse
pe ea, fără să-și dea seama unde se duce. Cînd, ce să vezi d-ta? Poteca pe care apucase îl
scoase drept la un eleșteu mare. În cale văzu o nuia lungă de alun pe care o luă, așa de
florile mărului, fără să știe ce are să facă cu dînsa.
Ajungînd pe marginea eleșteului, se așeză și el acolo jos și, privind cu nedomirire,
ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă și făcea haz cum
sare stropii de apă, cînd o lovea. Apoi începu a cugeta. El vedea că fiecare strop de apă,
cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean (cerc) împregiurul lui, și de ce merge
se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără mai pe urmă să se
cunoască nici locul unde a picat stropul, nici întinderea armeanului din giurul lui, ci
totul rămînea ca mai-nainte, adică faţa apei lucie ca o oglindă.

14
 El era dus cu gîndurile. Se uita și nu mai vedea, tot da cu nuiaua în apă, și nu știa ce
făcea. Nu mai simţea dacă este, ori nu mai este. Cînd, iată că o broască-ţestoasă ieșise
pe luciul apei și se uita galeș la dînsul. Unde lovea el cu nuiaua, și unde se deschidea
talazurile care înconjura vîrful nuielei, acolo, ţîșt! și dînsa, și ochii de la dînsul nu și-i
mai lua.
Se uita la dînsul parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era
de dus cu minţile.
În cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască-ţestoasă se ţine după vîrful
nuielei lui. Se uită și el la dînsa, și parcă îi zicea inima ceva, dară nu pricepu nimic.
Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfinţit. Se sculă binișor,
fără să-i pese de ceva, și se duse acasă.
A doua zi iarăși așa făcu, fără să-i plesnească prin cap ceva, și fără să-și mai aducă
aminte că plecase în peţit.
A treia zi, cum se sculă, plecă iarăși la marginea eleșteului. Pasămite îl trăgea aţa la
ursita lui.
Și cum sta el acolo și se juca cu nuiaua în apă, iară broasca-ţestoasă îi tot sărea pe
dinainte și se uita la dînsul cu dor, își aduse aminte, la urma urmelor, că el era plecat în
peţit, și că fraţii lui erau a se întoarce a doua zi cu logodnicele lor.
Tocmai cînd voi să se scoale și să plece spre a merge să-și încerce și el norocul, iată
că broasca mai ţîșni o dată, iar el își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. Se
uită drept în ochii broaștei și simţi un nu știu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase
ceva. Șezu iarăși jos. Ar fi voit să plece, dară parcă îl pironise cineva locului. Mai voi el
să facă ceva cumva, așa ca să se depărteze, dară în deșert. Picioarele nu se mai mișcară,
ca și cînd ar fi fost butucite.
Se miră de astă lîncezeală. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei,
pare că strălucea de un foc ce simţea că îl atinge. Atunci își luă inima în dinţi și strigă:
– Asta să fie logodnica mea.
– Îţi foarte mulţumesc, dragul meu iubit, îi răspunse atunci broasca. Cuvîntul tău a
sfărîmat toate farmecele ce mă ţineau înlănţuită. Tu ești ursitul inimii mele. Pe tine te
voi urma pînă voi avea viaţă în mine.
Se sperie oarecum fiul de împărat cînd auzi pe broască vorbind. Ar fi rupt-o d-a
fuga, dară graiul ei era dulce și viersul cu lipici ce avea îl făcu să-i rămîie tălpile lipite
de locul unde sta.
Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașe, și plăpîndă, și frumoa-
să; cum nu se mai afla sub soare. Îi venea flăcăului, de drag, să o soarbă într-o lingură
de apă. Dară se opri, și nu făcu nicio mișcare, ca să nu supere ori să îndărătnicească pe
zîna a veni după el, căci simţi că, de aci înainte, fără dînsa nu va putea trăi.
Se puseră la vorbă, și nici ei nu știau ce vorbesc. Aci începeau una, aci lăsau alta,
pînă ce se pomeniră că amurgise. Și fiindcă a doua zi era să vie fraţii cu logodnicele lor,
spuse zînei că se duce să înștiinţeze și el pe tătîne-său că a să-și aducă și el logodnica.
Broasca intră iarăși în eleșteu, iară dînsul plecă la curtea împărătească. Mergea el,
dară parcă-l tot oprea cineva în cale. I se părea că-l trage cineva de la spate de haine. El

15
se tot întorcea de se uita înapoi. Nu vedea nimic, însă el își tot întorcea capul și se uita.
Noroc că i se scurtase calea și ajunse acasă, căci, de ţinea drumul mai lung, te miră de
nu rămînea cu gîtul strîmb, de atîta uitat înapoi.
Dacă ajunse și găsi pe toţi ai lor adunaţi la tatăl său, începu să le povestească șiretenia
celor ce i se întîmplase. Cînd ajunse să le spuie că a zis broaștei: „Tu să fii logodnica
mea”, toţi se umflară de rîs deodată și începu a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi
peri și cu glume nesărate. Vru el să le spuie cine a fost broasca, dară nu-i deteră răgaz,
căci îi luau vorba din gură, și-l cam dedeau în tărbăceală cu graiuri care mai de care
păcălitoare.
Dacă văzu, tăcu din gură și înghiţi rușinea ce-i făcură fraţii înaintea tatălui său. Se
gîndi el: „Acum o mie de vorbe un ban nu face. Lasă, își zise el, să vedem că cine rîde
mai la urmă, rîde mai cu folos”.
A doua zi fiecare flăcău zbură la logodnica sa. Iară împăratul puse de împodobi
palatul și cetatea cît se putu mai frumos, ca să-și priimească nurorile. Oamenii umblau
cete, cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare, ostașii se gătiră ca de alai, pînă și copiii se
veseleau de veselia împăratului.
Veniră unul după altul feciorii cei mai mari ai împăratului cu logodnicele lor. Ce e
drept, și ele erau frumoase, hainele pare că le erau turnate pe dînsele. Fiecare își adu-
sese zestre însemnată: robi, cai, căruţe ferecate; și le priimise împăratul cum se cuvine
împăraţilor și fiilor de împăraţi.
Ei, dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăși despre broasca fratelui lor celui
mai mic, și începură împreună cu logodnicele lor a grăi despre dînsul cam în dodii.
Îi ţinură de rău tatăl lor, căci de, orice s-ar zice, fiu îi era și ăl mic, și îl durea la inimă
cînd îl luau în rîs, dară toate fură în deșert, căci, deși nu mai vorbea de rău aievea în
faţa împăratului, pe din dos însă își băteau mendrele cum voiau, își dedeau coate de
rîdeau, și chiar se vorbiră, amîndoi fraţii cu logodnicele lor, să facă pe fratele lor mai
mic de rîs și ocară, cînd va veni cu broasca-ţestoasă înaintea împăratului.
Fiul cel mic al împăratului dacă se duse și el să-și aducă logodnica, broasca cea ţes-
toasă ieși din eleșteu la dînsul, se dete de trei ori peste cap și se făcu om ca toţi oamenii.
Vorbiră ce vorbiră, apoi fiul împăratului îi zise să se gătească să meargă. Atunci ea îi
răspunse:
– Dragul meu logodnic, trebuie să știi că și eu sînt fată de împărat, și încă fată de
împărat mare, și avut, și puternic. Dară blestematele de farmece ne-a acoperit palatu-
rile cu apa aceasta murdară, împărăţia ne-a fost răpit-o dușmanii, și pe mine m-a făcut
precum m-ai văzut.
Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă, nu altceva, zăpă-
cise oarecum pe bietul fecior de împărat, dară, ţiindu-și firea și nepierzîndu-și cumpă-
tul, el îi mai zise:
– Lasă astea acum. Odată dacă te-am ales, tu ești a mea, floncănească lumea ce va
vrea. Gătește-te, îţi zic, și aidem, că ne așteaptă tatăl, cu fraţii și cu cumnatele mele.
– La noi este obiceiul, adăogă zîna, ca înainte de a merge la cununie, să ne îm-
băiem.

16
 – Ne vom îmbăia la palaturile tatălui meu, răspunse el.
– De ce să mai facem p-acolo tevatură? Să ne îmbăiem aci.
Și făcînd un semn cu mîna, apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta, și în locul
lui se văzură niște palaturi, strălucitoare de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară
la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiţi stîlpii și ciubucele de pe lîngă streașină licărea
de-ţi lua ochii.
Zîna luă de mînă pe fiul împăratului și intră în palat. Vezi că el rămăsese cu ochii
bleojdiţi, ca unul ce nici dînsul, deși era fecior de împărat, nu mai văzuse asemenea
scumpeturi.
Și fiind gata băile și apa încropită numai ca laptele cînd îl mulge de la oaie, intrară
fiecare în cîte o baie și se îmbăiară.
Fiul împăratului nu cuteza să calce pardoseala băii și pe velinţele cele de mare preţ
ce erau așternute prin palat, de milă să nu le strice frumuseţea.
Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită și adusă din meșteșug așa, încît
închipuia fel de fel de flori, de păsări și cîte nagode toate. Apa ciuruia din ţeve aurite
și o lua cu năstrape și cu căușe de aur. Ștergarele erau de mătase și în ţesătură cu fir de
cel mai bun și cu mărgăritare.
După ce ieșiră din baie și se îmbrăcară, trecură prin grădină, unde mirosul florilor
îi îmbăta. Zîna porunci și trase la scară o căruţă ferecată în aur, cu patru telegari de
mîncau foc. Căruţa era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în faţa soarelui ca
cine știe ce lucru mare. Ei se urcară. Cum se puse el lîngă dînsa, un luceafăr se așeză pe
fruntea ei, și așa strălucea de orbea pe cei ce se uitau asupra dînșilor.
Amîndoi erau îmbrăcaţi cu niște haine scumpe și foarte frumoase. Caii porniră.
Dară zburau de parcă n-atingeau pămîntul, iară nu că mergeau. Într-o clipă ajunseră la
împăratul, tatăl băiatului, carele îl aștepta și se ciudea de atîta întîrziere.
Cînd îi văzură, toţi înţeleseră că aceasta era femeie de pe alte tărîmuri, și lăuda pe
fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. Fraţii cei mai mari o mîl-
ciră, văzînd atîta frumuseţe și atîta bogăţie. Mai mare strălucire și gingășie ca aceasta
nu se mai văzuse sub soare și pe la dînșii pînă atunci. Începură a-și da coate, a-și veni
în cunoștinţă și a se căi de rîsul ce făcuseră de fratele lor.
Împăratul nu mai putu de bucurie, cînd văzu că fiul său cel mai mic îi aduce în casă
minunea minunilor. Zîna se purtă cu mare bună-cuviinţă, și vorbi astfel încît robi toa-
te inimile. Oaspeţii nu-și mai luau ochii de la dînsa și urechile lor nu mai ascultau alte
vorbe, decît vorbele ei, că mult erau cu lipici.
Fiii cei mari ai împăratului povăţuiră pe logodnicele lor ca să facă și ele tot ce va
vedea pe zînă că face, și la cununie și la masă.
Împăratul își împlini pofta inimei lui. El dorise, vezi, să-și cunune toţi copiii într-o
zi, și așa și făcu. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare.
După ce se cununară fiii împăratului cu logodnicele ce-și aleseseră fiecare, se prin-
seră în horă și jucară, ca la nunta unui împărat. Ceilalţi jucau, nu jucau, dară zîna cînd
juca, părea că n-atinge pămîntul. Lumea privea și i se umplea inima de mîndrie, căci
fiul cel mic al împăratului lor adusese o așa zînă să o domnească. Oamenii se luau la

17
prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumuseţe ca ceea ce aveau ei dinaintea
ochilor lor.
Între acestea veni seara și se puse o masă d-alea împărăteștile. Împrejurul mesei
împărătești, o mulţime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime și
pentru prostime. Se puseră la masă.
Nurorile cele mari ale împăratului ţineau ochii ţintă la zîna să vază ce face ea ca să
facă și ele, după povaţa soţilor lor.
Zîna, din fiecare fel de bucate ce se aducea la masă, lua cîte niţele și băga în sîn. Ase-
menea făcură și cumnatele ei. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. Cînd se sculară
de la masă, zîna se duse la împăratul socru, îi sărută mîna, îi mulţumi și, scoţînd din
sîn, de unde băgase bucatele, un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn
de iubire fiască.
Odată se umplu locul de un miros așa de frumos și strein, cum nu mai mirosise
oamenii locului aceluia. Atunci toţi într-o glăsuire strigară: „Să ne trăiască doamna și
împărăteasa noastră”, iară ea, fără a se mîndri, se trase din naintea împăratului cu totul
smerită și se așeză lîngă soţiorul ei.
În calea ei, începu a curge de printre încreţiturile hainei sale mărgăritare, de umplu
locul; iară mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară.
Ducîndu-se și nurorile cele mai mari ale împăratului să-i mulţumească, îi sărutară
și ele mîna. Cînd voiră însă a scoate și ele din sîn ce puseseră în timpul mesei, băgară
de seamă că hainele lor sînt murdare și terfelite de bucate, încît nu mai semăna a haine
puse pe om, ci a alte dihanii, și se făcu un rîs de mila lor în toată nunta, încît plecară
umilite în cămările lor ca să se schimbe, fiindcă nu mai era chip a mai sta așa îngălate
la nuntă.
Atunci mulţimea, cu mic, cu mare, și împăratul împreună cu dînsa, strigară într-un
grai că acești soţi să-i domnească de aci înainte. Împăratul se coborî din scaun și se
urcă fiul cel mic cu soţia sa.
Această împărăteasă cu rostul ei cel blajin, cu purtarea cea cumpătată, se făcu de o
iubiră pînă și cumnatele ei. Iară fiul împăratului, cu agerimea minţii lui, cu înţelep-
ciunea cea firească și cu poveţele împărătesei, soţia lui, domni în pace, în liniște și în
veselie toată viaţa lui.
Eram și eu p-acolo. Și fiindcă am dobîndit și eu un os de ros, mi-am pus în gînd să
vă povestesc, boieri d-voastră, lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună; și în-
călecai p-o șea etc.

Practicum
• Cu ce povești cunoscute se aseamănă Broasca-ţestoasă cea fermecată?
• Cum și-a găsit fiul de împărat ursita?
• Ce calităţi avea aleasa inimii feciorului de împărat?
• Enumeră obiceiurile nupţiale menţionate în poveste. Care dintre ele s-au păstrat?
• Cum apreciezi relaţia dintre cele trei nurori?

18
 Cotoșman năzdrăvanu

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii. Într-o zi, fiind cu voie bună, zise
bărbatul către femeie:
– Soro, de la mila lui Dumnezeu noi n-avem copii. Să mergem pe cîmp și ce vom
găsi, aceea să ne fie copil.
– Bine zici dumneata, frate. Așa să facem, daca astfel ai găsit dumneata cu cale.
Vezi că ei trăiau bine și nevasta nu ieșea din cuvîntul bărbatului nici cît negru subt
unghie.
Făcură o azimă, luară și niţică legumă, le puseră la traistă și plecară.
Aide-aide, mergînd povesteau și rîdeau și cu ochii în toate părţile căutau.
Cînd, iată că dete peste un pisoi, jigărit și urduros; îl luară și îl aduseră acasă. Îl în-
grijiră și îl crescură ca pe copilul lor. De ce trecea, d-aia se făcea mai frumos, pînă ce se
făcu un cotoșman numai de drag să privești la el.
Nu mai putea de bucurie oamenii, căci aveau și ei și pe ce pune ochii în casa lor, cînd
se sculau dimineaţa. Mai-nainte casa li se părea pustie.
Cotoșmanul era un pisic cuminte. Șoareci nu se mai stăveau prin casa aceea. Cînd
ședeau casnicii la lucru, iarna, în nopţi d-alea lungile și spuneau la snoave și la ghici-
tori, cotoiul sta lîngă dînșii și torcea. Cînd stăpîna casei făcea la ciorap, pisoiul se juca
cu ghemul. Dară nu-l încurca, ferească Dumnezeu. Cum făcea el, cum dregea, se juca
așa de frumușel, încît ghemul nici nu se desfășura, nici nu se încurca. Cîteodată îl lua
în lăbuţele lui de dinainte, ţiindu-l ca un om, și se trîntea cu el pe spate, altă dată îl
făcea să se dea d-a rostogolul, lovindu-l cu cîte o labă și se repezea după dînsul ca după
șoareci.
Cînd stăpînul casei se juca cu dînsul, ferit-a sîntul să-l zgîrie, pare că-și pilise ghea-
rele. Cînd îl mîngîia, cunoștea el că îl iubește, și se întorcea și el cu lăbuţele și mîngîia
pe stăpînu-său, dară tot cu ghearele ascunse, o mîngîiere lină ca mătasea.
Pe lîngă acestea, era așa de cuminte, încît casnicii îl lăsa să îngrijească de pui și să le
dea de mîncare; iară cotoșmanul nici nu se gîndea să se dea la ei. El nu era de cei ce își
bagă botul prin toate vasele. Cît despre oala cu smîntînă, nici pomeneală nu era să-l fi
prins vrodată la ea, ori să dea cu praștia prin bucăţelele de friptură de pe grătar. Era un
mîţoi cum nu este altul în ziua de azi.
Nu mult după aceasta, femeia se simţi îngreunată. Atunci să fi văzut bucurie pe cas-
nici, încît nu-i ţinea pămîntul. Iară cînd fu la facere, născu un copilaș gras și frumos
și sănătos.
Crescu copilul și se făcu mare. Nu se despărţea de pisoi nici cît ai da în cremene.
Amîndoi se jucau, amîndoi mîncau la masă, amîndoi se culcau.
Părinţilor copilului nici nu le trecea prin minte să oropsească pe cotoșman. Ba încă
îl îngrijea ca și pe copilul lor, fiindcă – ziceau ei – a intrat cu noroc în casa lor, este
ugurliu, adică dobîndise un copilaș.

19