Universitatea Ecologică București

Management Financiar
Finanțe și Bănci

Referat
Contabilitate de Gestiune

Profesor Coordonator :
Lector univ.dr.Dana-Gabriela Sisea

Student :
Lungu(Vîlcu) Mihaela
Anul II

Focșani
2020

1
 Fundamentari teoretice privind calculatia costurilor de productie

Orice firmă îşi desfăşoară activitatea în directă legătură cu mediul extern, mediu ce
poate fi privit din punct de vedere economic, social, administrativ, etc. Acest mediu este
extrem de dinamic şi în continuă transformare, iar firma este în conexiune cu acesta prin
intermediul fluxurile fizice, financiare, monetare.
Abordarea sistematică a firmelor determină existenţa elementelor de intrare şi ieşire;
fluxurile care sunt considerate elemente de intrare traversează mediul intern al firmei şi
se transformă în elemente de ieşire ce antrenează în timpul circuitului economic sau al
ciclului de exploatare celelalte fluxuri, respectiv cele monetar-financiare.
Elementele de intrare, precum şi cele de ieşire, pot fi încadrate atât în categoria
fluxurilor fizice, cât şi în cea a fluxurilor monetare sau financiare; spre exemplu,
cumpărarea de factori de producţie care sunt folosiţi pentru producerea bunurilor
economice (fluxuri fizice) şi veniturile din vânzarea bunurilor economice (fluxuri
financiare) sunt elemente de intrare, iar bunurile economice realizate de firmă şi destinate
vânzării (fluxuri fizice) şi cheltuielile efectuate pentru serviciile factorilor de producţie
(fluxuri financiare) sunt elemente de ieşiri. Existenţa cheltuielilor în circuitul economic
este inevitabilă şi indispensabilă, aşadar bunurile produse de către o firmă nu se pot
obţine fără cheltuieli, iar costul reprezintă expresia tuturor acestor consumuri de resurse
(cheltuieli) ocazionate de realizarea unui bun sau a unui serviciu.
Costul de producţie este considerat un indicator calitativ economic a cărui poziţie centrală
în cadrul sistemului de indicatori ai firmei nu poate fi contestată.
De asemenea, costul de producţie este integrat în sistemul indicatorilor economici
de măsurare şi apreciere a eficienţei economice.
Poziţia sa de indicator central poate fi relevată şi prin modul în care costul de producţie
influenţează procesul de elaborare a deciziilor la nivel de firmă prin intermediul
diverselor legături pe care le are cu ceilalţi indicatori economici:
- cost – preţ, cost – producţie (volum) – profit, cost – productivitate.
Abordarea legăturii cost-preţ, în opinia noastră se poate realiza din unghiuri
diferite: producător/consumator, economie centralizată/economie de piaţă, tipuri de piaţă.
Dacă pentru producător poziţia costului de producţie este clară, pentru consumator
aceasta nu prezintă deosebită importanţă, el urmărind preţul.
Consumatorii sunt adesea nemulţumiţi de mărimea preţului, mai ales de nivelul
acestuia şi calitatea produselor, costul de producţie neinteresându-i, poate puţini dintre ei
făcând referinţă la acesta. Astfel, producătorul este cel care trebuie să se preocupe de
mărimea costului de producţie, încercând, în funcţie de presiunile pieţei, să-i determine o
mărime care să-i poată asigura un anumit profit şi să aducă pe piaţă un bun cu un preţ
competitiv.
Abordarea costului de producţie este diferită şi chiar opusă în economia de piaţă
faţă de economia centralizată. În aceasta din urmă, costul este cel care determină preţul.
Creşterea argumentată, mai mult sau mai puţin temeinică, a costurilor generează o
creştere a preţului. În economia concurenţială, preţul este punctul de pornire în stabilirea
costului.

2
 Obiectivul fiecărei firme este acela de a obţine profit şi, de aceea, nimeni nu
produce un bun dacă acesta nu se vinde şi dacă nu aduce un anumit câştig din vânzarea
sa.
Pentru aceasta, producătorul trebuie să pornească de la preţul produsului care se
formează liber pe piaţă prin confruntarea cererii cu oferta şi care este, în mod cert,
rezultatul concurenţei. Orice producător care doreşte să iniţieze o afacere va avea succes
numai dacă, în condiţiile unui preţ dat (format în mod liber pe piaţă), el va obţine un
produs la un cost inferior preţului de pe piaţă.
Cu cât diferenţa dintre costul său şi preţul de pe piaţă este mai mare, cu atât
profitul său va fi mai mare. De aceea, producătorul va căuta toate mijloacele pentru a-şi
minimiza costul. În situaţia în care costul de producţie depăşeşte preţul de piaţă al
produsului, atunci el va părăsi piaţa, pentru că va înregistra pierderi.
În concluzie, posibilităţile producătorului de a acţiona asupra preţului sunt
reduse, piaţa impunându-i odată cu preţul şi un cost maxim, obligându-l să acţioneze
pentru reducerea acestuia. Mecanismul formării preţului este supus permanent presiunilor
“actorilor” pieţei, în sensul creşterii sau diminuării acestuia, unii pentru a-l mări la
vânzare, alţii pentru a-l micşora la cumpărare, iar alţii invers. Nu este mai puţin adevărat
că în acest joc, mai ales în situaţia unor presiuni inflaţioniste, un rol important în
mişcarea preţurilor revine comportamentului anticipativ al vânzărilor.
Cert este că, în condiţiile unei pieţe concurenţiale, preţul va fi expresia
paralelogramului forţei unităţilor economice, a capacităţii lor de a-şi realiza activitatea în
condiţii normale. În funcţie de tipul de piaţă se formează şi preţul. Spre exemplu, în
cadrul pieţei cu concurenţă perfectă, care este un tip de piaţă teoretic, preţul este un factor
exogen agenţilor economici, piaţa fiind pe deplin necesară.
Fiecare agent economic nu poate acţiona asupra preţurilor, adaptarea acestora la cerinţele
pieţei se poate face numai prin cantităţi sau numai prin preţuri. În situaţia pieţei de
monopol, stabilirea preţurilor este dependentă de acţiunea firmelor ce îşi desfăşoară
activitatea pe o astfel de piaţă.
Există situaţii când firma de monopol fixează preţul mărfurilor, iar producţia este
cea pe care o cere piaţa în funcţie de preţul fixat sau situaţii când firma fixează autoritar
volumul producţiei şi lasă pieţii libertatea de a impune preţul în funcţie de raportul
cerereofertă, dar şi de această dată, firma va dirija oferta într-o astfel de manieră încât pe
piaţă să se formeze un raport cerere-ofertă care să fie favorabil.
Pe piaţa monopsonică, un agent economic, fiind cumpărătorul unic în
confruntarea cu un număr mare de cumpărători, concentrează întreaga cerere şi va
influenţa direct nivelul preţului produsului, astfel încât cu cât cantitatea solicitată pe piaţă
va fi mai mare cu atât preţul de cumpărare va fi mai mare. Astfel, pe acest tip de piaţă,
preţul produsului îmbracă forma unei funcţii crescătoare de cantitatea cerută, devenind
endogen pentru consumator şi exogen pentru producători.
Pe piaţa monopolistică caracterizată prin atomicitatea cererii şi a ofertei şi printr-o mare
diferenţiere a produselor, cumpărătorii au o anumită libertate în a alege cuplul cantitate-
preţ. Pe acest tip de piaţă concurenţa prin preţuri este înlocuită de concurenţa prin
produse.
Piaţa oligopolistică este caracterizată prin interdependenţa acţiunilor diferiţilor
ofertanţi de pe piaţă şi prin incertitudine. Un ofertant poate fixa cantitatea pe care o vinde
pe piaţă, însă preţul şi deci profitul depind de acţiunea celorlalţi agenţi economici. Pe

3
acest tip de piaţă se manifestă mai multe tendinţe în comportamentul ofertanţilor şi
anume tendinţa „maximizării profitului unitar” sau cea a „războiului preţurilor” sau
„concurenţa prin produse”.
Dar, indiferent de tipul de piaţă, în condiţiile unor reglementări adecvate, preţul ar
trebui să rămână o mărime determinată de situaţia acesteia. Adoptarea unor decizii
raţionale care să permită realizarea unor rezultate optime trebuie să ţină cont de faptul că
nivelul cheltuielilor se găseşte permanent într-o anumită corelaţie cu volumul activităţii,
respectiv cu gradul de utilizare a capacităţilor de producţie şi cu profilul activităţii.
Corelaţia cost – producţie (volum) - profit are aplicaţii foarte vaste.
Aceasta serveşte la stabilirea preţurilor produselor, la selectarea mixului de produse
fabricate şi destinate vânzării, alegerea strategiei firmei, precum şi în analiza efectelor
creşterii sau scăderii costurilor asupra profitabilităţii firmei. În acest sens, la nivelul unei
firme, trebuie să urmărim acel nivel al volumului de activitate pentru care veniturile care
se obţin din vânzarea produselor sunt egale cu cheltuielile, adică sunt în echilibru şi
profitul este zero.
Din acest punct, orice creştere a volumului producţiei fabricate şi vândute aduce
întreprinderii profit şi orice micşorare a volumului producţiei aduce întreprinderii pierderi
şi, din acest moment, activitatea devine nerentabilă. Pe lângă alţi factori care duc la
creşterea profitului, reducerea costului joacă un rol important.
Nivelul costului trebuie să fie un permanent front de acţiune pentru ca, prin reducerea
acestuia, rata profitului pe produs să poată creşte. Influenţa conjugată a tuturor factorilor
de producţie la realizarea activităţii firmei face interesantă abordarea corelaţiei dintre
costuri şi productivitate.
Relaţia cost – productivitate poate fi privită atât pe termen scurt, cât şi pe termen
lung. Pe termen scurt, “creşterea producţiei poate avea loc prin combinarea unor factori
de producţie variabili cu factori de producţie ficşi, costul marginal reprezentând
principalul criteriu pentru fundamentarea deciziei de a produce. În intervalul scurt de
timp, combinarea factorilor de producţie ficşi cu cei variabili se află sub influenţa acţiunii
legii productivităţii randamentelor marginale descrescânde”.
Astfel, ţinând cont de modul de determinare a costului marginal ca raport dintre
modificarea absolută a costului factorului variabil şi modificarea absolută a producţiei,
între evoluţia costului marginal şi evoluţia productivităţii marginale există un raport de
inversă proporţionalitate, care ne spune că atunci când productivitatea marginală creşte,
costul marginal scade şi invers.
Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt consideraţi variabili, fapt ce îl poate
determina pe producător să crească producţia prin modificarea volumului tuturor
factorilor de producţie, creştere care are ca rezultat reducerea costului total mediu şi,
implicit, obţinerea unui venit care excede costul de producţie. Acest tip de venit este
denumit venit de creştere şi reprezintă, de fapt, economii rezultate din obţinerea
producţiei mai mari cu costuri mai mici. Ţinând seama de toate aceste legături, studiul
costului, problemele formării şi urmările sale devin deosebit de importante, relevându-se
faptul că, în cele din urmă, direct sau indirect, ne afectează pe toţi.
Etimologia cuvântului „cost” îşi are rădăcinile în verbul latin “constare”care
înseamnă a fixa ceva, a stabili. Din acest verb s-a desprins noţiunea “costa” care
reprezintă ceea ce s-a consumat sau ceea ce s-a plătit pentru un anumit produs.

4
 Mai târziu, s-a ajuns la denumirea de cost care presupune un consum de valori
ocazionat de producerea unui bun şi care, pentru a putea fi determinat, trebuie să fie
exprimat valoric. În legătură cu definirea costului, în prezent, există, circulă şi se
confruntă mai toate punctele de vedere formulate în diferite perioade istorice şi se pare că
de o mai largă audienţă se bucură conceptul ce urmează consumurile de resurse sunt
evaluate în unităţi monetare. În expresie bănească, costul reprezintă numărul de unităţi
monetare necesare înlocuirii resurselor consumate şi care sunt încorporate în valoarea
bunurilor şi serviciilor realizate de firmă.
Din punct de vedere contabil, costul reprezintă ansamblul cheltuielilor ce sunt
reprezentate de totalitatea operaţiilor economice ce afectează patrimoniul întreprinderii
prin diminuarea activului, cum ar fi, de exemplu, consumul de materiale sau prin mărirea
pasivului ca, de exemplu, înregistrarea obligaţiei de plată pentru utilităţi prestate de terţi.

Criterii principale utilizate în clasificarea costurilor

Noţiunea de cost de producţie care cuprinde evaluarea eforturilor implicate de un

act economic determinat mai ales de activitatea de producţie nu a fost întotdeauna
înţeleasă în aceeaşi manieră pe parcursul dezvoltării gândirii economice, însă putem
distinge trei mari interpretări, şi anume:
- costul fizic: (real sau în natură) reprezintă suma cantităţilor de bunuri şi a cantităţilor
de muncă (consumuri de factori de producţie necesare pentru realizarea unui bun);
- costul monetar : exprimă suma evaluărilor în monedă a costului real. Numitorul
comun al tuturor consumurilor este moneda cu ajutorul căreia se pot aduna unităţile
monetare corespunzătoare preţului bunurilor de producţie, salariile, dobânzile
datorate, etc. deci toate cheltuielile generate de producerea bunului şi de aducerea lui
pe piaţă;
- costul psihologic sau costul de oportunitate: este, de fapt, un cost al renunţării şi
cuprinde cantitatea ce s-ar fi produs dacă nu s-ar fi optat pentru producerea altui bun.
El rezultă din necesitatea de a alege dintre cele mai multe întrebuinţări posibile ale
resurselor rare.

5
Bibliografie
Niţă Dobrotă, Economia politică, Editura Economică, Bucureşti