Cursul 15

Sfântul Niceta de Remesiana

Viaţa. Se cunosc puţine lucruri despre Sfântul Niceta. S-a născut pe
la anul 338, poate chiar mai înainte. A trăi probabil 80 de ani, până pe la
anul 414. A fost deci contemporan cu Sfinţii Atanasie al Alexandriei şi
Vasile cel Mare, dar şi cu Fericiţii Ieronim şi Augustin. A fost episcop în
Remesiana se pare pentru o jumătate de secol (lângă Niş, în Iugoslavia,
localitate aflată pe drumul militar dintre Apus şi Constantinopol, unde
limbile greacă şi latină îşi disputau întâietatea). Episcopul Germanus îl
aminteşte (la anul 370) între episcopii din Illiricum. Paulin de Nola spune
despre Niceta că se folosea mult de imnele religioase. Îl numea “prea
învăţatul Niceta”, iar cultura lui îi impresiona pe cei de la Roma. Istoricul
Ghenadie îi laudă limba latină simplă şi clară şi spune despre Niceta că era
de neam scit. Deşi a scris numai în latină, Niceta ştia greacă, poate şi
ebraică. Cu siguranţă, Niceta ştia şi limba ţării sale, a compatrioţilor
nelatinizaţi, limba getică şi poate pe cea gotică, ambele fiindu-i necesare în
lucrarea misionară. Este amintit şi de Casiodor. A făcut două călătorii în
Italia, poate şi la Roma. Papa Inocenţiu îl menţionează în două scrisori din
anii 409 şi 414. S-a întâlnit la Nola cu Paulin, în anii 398 şi 402. A făcut
misiune creştină în jurul Dunării, inclusiv la daci (atât cei din mijlocul ţării,
cât şi cei de pe malurile Dunării), scito-geţi şi bessi (despre aceştia din
urmă, Paulin scrie că, deşi erau un popor dur, războinic, ce ocupa ţinuturile
muntoase ale Haemus-ului şi Rodope-ului, s-au adunat sub cârja lui Niceta
ca mieii în staulul păcii), cam în aceeaşi vreme când Sfinţii Ioan Gură de
Aur şi Vasile cel Mare trimiteau misionari în zona noastră. În această vreme
se petrece un proces spiritual şi de etnogeneză în spaţiul dunărean şi până la
Marea Neagră. Poporul român se formează creştin pe ambele maluri ale
Dunării de Jos. În lucrarea sa misionară, Niceta s-a folosit de cateheză, de
predică şi de muzică, fiind un iubitor de muzică sacră. A luptat cu
păgânismul şi cu mulţimea zeilor, la care mulţi dintre păstoriţii săi se
închinau încă. Cultul lui Mithra era foarte răspândit în Dacia. Credinţa în
horoscop era şi ea greu de îndepărtat. A făcut misiune şi împotriva
arianismului. Niceta a fost mai mult catehet şi mai puţin polemist.
Explicarea de către el a simbolului credinţei este una dintre puţinele din
secolul al IV-lea. Nu în ultimul rând, Niceta a fost un trăitor al vieţii
monahale. Despre el spunea Paulin: “Tu, Niceta, pe drept ai fost numit
învingător al trupului” (Imnul XVII).
Opera. Ghenadie de Marsilia, în De viris illustribus (cap. XXII)
scria:
2

“Niceta, episcopul cetăţii Remesiana, a scris într-o limbă simplă şi îngrijită

şase mici cărţi de instruire pentru candidaţii la botez. Prima din aceste cărţi se
ocupă cu ţinuta pe care trebuie să o aibă candidaţii care doresc să ajungă la harul
botezului. A doua tratează Despre erorile păgânismului... A treia carte tratează
Despre credinţa într-o singură Maiestate. A patra este îndreptată împotriva
horoscopului. A cincea vorbeşte Despre simbolul credinţei, iar a şasea Despre
jertfirea Mielului pascal”.
Ghenadie a avut în faţă cele şase cărticele. Ele datează de la anii
374-381.
A întocmit un Catehism pentru candidaţii la botez, numit Libelli
instructionis, Cărţi de învăţătură. Sunt şase cărticele. Prima vorbeşte despre
comportamentul candidaţilor pentru primirea harului botezului. Alte teme:
despre erorile păgânismului; despre credinţa într-o singură maiestate;
împotriva horoscopului; despre simbolul credinţei, despre jertfirea mielului
pascal. Doar cărţile 3 şi 5 s-au păstrat complet.
În prima carte se vorbeşte despre originea şi rostul catehismului,
despre categoriile de catehumeni, despre efectele Tainei Botezului. În cartea
a doua vorbeşte despre sensul exorcismului celui ce vine la botez. Cartea a
treia cuprinde 2 mici tratate: “Despre raţiunea credinţei” şi “Despre puterea
Sfântului Duh”. “Despre raţiunea credinţei” combate diferitele erezii ce
negau dumnezeirea Fiului. “Despre puterea Sfântului Duh” este contra
macedonienilor. Combate pe pnevmatomahi şi susţine învăţătura ortodoxă.
Este bine închegat, ordonat, logic.
În prima dintre Cărţile sale de învăţătură, Niceta vorbeşte despre
pregătirea catehumenilor.
Despre exorcizare.
După treapta catehumenatului, urma o a doua treaptă:
“Este treapta aspiranţilor.
În ce priveşte învăţătura despre Sfântul Duh, Niceta este cât ce poate
de clar în exprimare:
“Credem că Sfântul Duh Mângâietor purcede de la Tatăl, dar nu este Fiu,
nici Fiul Fiului..., ci Duhul adevărului, despre a Cărui purcedere nu este îngăduit să
ştie ce fel ori câtă este”.
Cartea Contra horoscopului s-a pierdut complet. Cartea Despre
simbolul credinţei este una dintre cele mai vechi tâlcuiri ale Simbolului
apostolic. Se tâlcuiesc articolele rând pe rând. Cuprinde toate elementele
pentru înţelegerea conceptelor de bază ale credinţei.
Alte opere: Sfântul Niceta a scris două predici, apropiate ca tematică,
numite Despre privegherea robilor lui Dumnezeu (De vigiliis servorum Dei,
în 9 capitole) şi Despre foloasele cântării de psalmi (De psalmodiae bono).
Au caracter misionar, fiind adresate creştinilor botezaţi.
Recomandă privegherea de vineri noaptea spre sâmbătă.
 3

În ceea ce priveşte lucrarea Despre foloasele cântării de psalmi,

Sfântul Niceta spune că este cântarea potrivită oamenilor simpli. Lucrarea
este bogată în sfaturi şi precepte despre cântarea de obşte. Cântarea atrage
sufletele la evlavie. Trebuie să izvorască din inima curată. Nu are legătură
cu teatrul, ci exprimă duhul creştin al sufletelor, înfrângând păcatele. Toţi
credincioşii trebuie să cânte. Cântarea în comun îi uneşte. Dă sfaturi despre
comportarea credincioşilor în timpul cântării şi rugăciunii. Sfântul Niceta
pune un accent deosebit pe rolul educativ al cântării. Aceasta desfată auzul
şi învaţă despre tainele lui Hristos. Sfântul Părinte face un istoric al cântării.
Primul care a cântat a fost Moise, cu prilejul pedepsirii Egiptului prin cele
10 plăgi. Evanghelia ne spune că Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul,
după lunga sa tăcere, a profeţit cântând. Sfântul Părinte zice:
“Ştiu că există unii, nu numai prin părţile noastre, ci şi în cele răsăritene,
care socotesc de prisos şi nu mai puţin nepotrivită sfintei credinţe cântarea
psalmilor şi a imnelor. Consideră că e de ajuns a se grăi cu inima, că e un lucru
neserios dacă se rosteşte cu gura... Dar eu, după cum nu dezaprob pe cei ce cântă în
inimă, căci este mereu folositor să cugetăm în inimă cele ce sunt ale lui Dumnezeu,
tot astfel îi laud pe aceia care Îl slăvesc chiar şi cu sunetul vocii”.
“Iacov spune în epistola lui: Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se
roage. Este cu inimă bună? Să cânte psalmi (Iacov V, 13)”.
“Ce nu vei găsi în psalmii lui David, care să nu fie spre folosul, zidirea şi
mângâierea oamenilor de orice condiţie, de orice sex, de orice vârstă? Copilul mic
găseşte în ei laptele duhovnicesc, copilul mai mărişor află motiv de laudă,
adolescentul temeiuri să-şi îndrepte drumul, tânărul exemplu de urmat, bătrânul
model de rugăciune. Din psalmi, femeia învaţă curăţia şi ruşinarea. În psalmi,
orfanii îşi găsesc părinţii, văduvele judecătorul, săracii protectorul, străinii pavăza.
În psalmi, regii şi judecătorii aud de ce să se teamă. Psalmul mângâie pe cel trist,
înfrânează pe cel vesel, îmblânzeşte pe mânios”.
Despre regulile precise ale slujbelor bisericeşti, în care rugăciunea în
comun trebuie să se facă potrivit modelului cântării armonioase în comun, el
spune:
“Când se cântă, toţi să cânte. Când se roagă, toţi să se roage. Când se
citeşte, să se facă linişte, ca să se audă la fel de către toţi ceea ce citeşte lectorul, nu
altul rugându-se cu voce tare să facă zgomot... E timp de rugăciune când ne rugăm
cu toţii, dar e şi timp oricând vrei. De câte ori vrei să te rogi în particular, fă
rugăciune”.
Alte lucrări ale Sfântului Părinte:
Despre diferitele numiri ale lui Hristos (De diversis appelationibus).
Scriptura are multe nume ce se potrivesc Mântuitorului: Cuvântul,
Înţelepciunea, Lumină, Virtutea, Înger, Om, Cale, Adevăr, Viaţă, Pace,
Judecător etc. Fiecare numire are un sens. De pildă, se numeşte Lumină
4

pentru că El cel dintâi a luminat întunericul de la început şi a alungat prin

venirea Sa întunericul din mintea oamenilor.
Te Deum Laudamus este unul dintre cele mai frumoase imne creştine
latine, scris în proză ritmică. Autenticitatea este încă discutabilă. Este o
teologhisire cântată. Cuprinde toate ideile teologiei Sfântului Niceta şi este
în concordanţă de formă şi fond cu celelate opere ale sale. Iată textul
imnului:
“Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine, Doamne, Te mărturisim (Te
Deum laudamus, Te Dominum confitemur),/ Pe Tine, veşnicule Părinte, tot
pământul Te cinsteşte (Te aeternum Patrem omnis terra veneratur)./ Ţie toţi îngerii,
creaturile şi toate puterile (Tibi omnes angeli, Tibi caeli et universae potestates),/
Ţie heruvimii şi serafimii cu glas neîncetat Îţi strigă (Tibi cherubin et seraphin
incessabili voce proclamant):/ Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot (Sanctus,
sanctus, sanctus, Dominus Deus sabaoth)… Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua
aceasta fără de păcat să ne păzim noi,/ Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne
pe noi./ Fie, Doamne, mila Ta peste noi precum am nădăjduit întru Tine,/ Întru
Tine am nădăjduit, Doamne, să nu mă ruşinezi în veac!”.
Doctrina. Teologia Sfântului Niceta nu este complicată, nici
savantă. Este ortodoxă, simplă, schematică. Se bazează pe Scriptură şi
Tradiţie. Pune toate problemele timpului său. Susţine consubstanţialitatea
Persoanelor Sfintei Treimi. Combate pe arieni. Învaţă despre Sfântul Duh,
pe linia Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ambrozie al Milanului. În hristologie,
vorbeşte despre comunicarea însuşirilor celor două firi.
Bibliografie: Sfântul Niceta, Opere, trad., introd. şi note de Ovidiu Pop,
Edit. Sofia, Bucureşti 2009 (cuprinde trad. lucrărilor: Despre feluritele numiri
potrivite Domnului nostru Iisus Hristos; Cărţi de învăţătură; Cuvântările: Despre
privegherile robilor lui Dumnezeu şi Despre folosul cântării; Imnul Pe Tine
Dumnezeule Te lăudăm; Opere incerte: Despre jertfa mielului pascal, Către
fecioara căzută şi o Epistolă) (Pr. Prof Şt. Alexe a publicat o parte din aceste
traduceri în rev. M.O., nr. 7-8/1973, 9-10/1973, 11-12/1973, 1-2/1974, 3-4/1974 şi
7-8/1974); I.P.S. Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura
noastră. Sec. IV-XVI, Craiova 1984.

Laurențiu de Novae
A fost episcop de Novae, scaun episcopal din provincia Moesia
Inferioară, la nord de Nicopolis. Se cunoaște și existenţa lui Laurențiu de
Sirmium, căruia papa Inochențiu i-ar fi adresat o scrisoare (între 401-417),
recomandându-i să apere pe păstoriți de ideile eretice ale lui Fotin (un fost
episcop arian al acelei cetăți). Cei doi (Laurențiu de Novae și de Sirmium)
ar putea fi aceeași persoană, care să fi păstorit pe creștinii din cele două
cetăți.
 5

Laurenţiu se pare că a trăit în vremea lui Niceta de Remesiana. A lăsat

două omilii: Despre pocăință și Despre milostenie. Sunt omilii cu caracter
practic, asemănătoare ca idei cu lucrările lui Niceta. Sunt omilii lungi, vii,
într-un stil atrăgător, adevărate tratate în formă de predici. Autorul omiliilor
a fost un misionar. Preocupările autorului nu sunt dogmatice, ci spirituale.
Sunt lucrări de catehizare, în general, în care se abordează două teme, cu
care se confruntă creștinii după botez.
„Laurențiu cel dulce ca mierea a scris o carte „Despre cele două vremi”... A
rostit și omilii dulci ca mierea”.
Omilia despre milostenie (De eleemosyna) se aseamănă cu cele ale
Sfântului Ioan Gură de Aur.
Cele două omilii îl arată pe păstorul, predicatorul talentat, ce folosește
același ton ca și Niceta. Omiliile au caracter misionar, fiind adresate unor
comunități de creștini geți sau daco-romani care, după convertire, recădeau
în vechile păcate, de dinainte de botez.
Limbajul folosit este socotit mai evoluat decât cel al lui Niceta,
apropiindu-se de cel al Sfântului Ioan Casian.
Bibliografie: Omiliile lui Laurenţiu de Novae, Studiu introductiv de Pr. Prof.
Dr. Dumitru Stăniloae și Prof. J. Gribomont și traducere de Prof. David Popescu și
Prof. Marian Ciucă, Omilia I, în rev. M.O., an XXXVIII (1986), nr. 4 (iul.-aug.), p.
23-55; Omilia a II-a (Despre milostenie), în rev. M.O., an XXXVIII (1986), nr. 5
(sept.-oct.), p. 58-69; Despre femeia canaaneancă, în rev. M.O., an XXXVIII
(1986), nr. 6 (nov.-dec.), p. 48-55; I.P.S. Nestor, Sfântul Episcop Laurenţiu de
Novae. Sec. V, Craiova 2000.

Cuviosul Dionisie Exiguul (Smeritul)

S-a născut în Sciția Mică, în Dobrogea, după anul 460. Acolo exista
atunci o bună organizare monahală. A intrat în mănăstire de tânăr și s-a
îmbogățit duhovnicește, având părinte duhovnicesc pe Petru al Tomisului.
După plecarea din mănăstire și până la sosirea la Roma, în anul 496,
Dionisie și-a format o vastă cultură teologică, ajungând vestit. Chemat de
papa Ghelasie I, a fost închinoviat la Mănăstirea Sfânta Anastasia (martiră
daco-romană, din vremea lui Dioclețian), la poalele Palatinului. La Roma, a
organizat arhivele pontificale. A fost traducător și canonist. A activat sub 10
papi. Prin activitatea sa, Dionisie a apropiat Răsăritul de Apus.
Casiodor, primul ministru al regelui Teodoric, prieten și admirator al
lui Dionisie, spune că monahul scit preda dialectica la Mănăstirea Vivarium
din Roma. În lucrarea lui Casiodor citim:
„A fost în zilele noastre dascălul Dionisie, scit de neam, dar după caracter cu
totul roman, foarte învățat în amândouă limbile (greacă și latină), dovedind prin
faptele sale echilibrul sufletesc... În el era multă simplitate împreună cu
înțelepciune, smerenie împreună cu învățătură, moderație împreună cu talentul de a
6

vorbi... Orice cărți grecești lua în mâini, la traducea fără poticnire în latinește... Era
de o castitate rară... Postea fără să reproșeze celor ce mănâncă” (Casidor, De
institutione divinarum, P.L. 70).
Dionisie a murit după anul 545, dar izvoarele istorice lipsesc.
În ce privește controversele privind persoana sa, menționăm
încercarea de a-l identifica pe Dionisie Exiguul cu Pseudo Dionisie
Areopagitul, încercare a Pr. Prof. Gh. Drăgulin, care propune numele de
Cuviosul Dionisie Smeritul (Exiguul) și Areopagitul. I.P.S. Nestor
Vornicescu prezintă distinct cele două personalități, în studiile sale.
Opera lui Dionisie constă din traduceri din greacă în latină, din lucrări
personale legate de sărbătorirea Paștelui și din 10 Prefețe la traducerile sale.
Nu este o operă originală. A tradus lucrări cu caracter dogmatic.
Importante sunt și lucrările canonice ale lui Dionisie. A adunat
legiuirile care au stat la temelia dreptului canonic apusean. Sunt cunoscute
colecțiile sale de Decretale (Constituții) pontificale, în mai multe ediții. A
publicat trei traduceri ale canoanelor (trei redactări) grecești. A deschis
drumul sistematizării dreptului canonic.
Cea mai cunoscută este opera sa de calendarolog, ce cuprinde
lucrările: Cartea despre Paști, Argumente pascale și două Scrisori De ratione
Paschae. Între Răsărit și Apus erau diferențe privind data serbării Paștelui.
Dionisie a alcătuit un tabel pe 95 de ani (de la 531 la 626) cu data serbării
Paștelui, în care numerotarea anilor se făcea de la Hristos, iar nu după vreun
împărat. În Epistola I (Pascalia adevărată, trad. în rev. M.O., nr. 1/1987)
citim:
„N-am voit să leg ciclurile mele de amintirea unui împărat nelegiuit, ci mai
degrabă să însemnez timpul anilor de la Întruparea Domnului”.
Dionisie fixa data Nașterii Domnului la anul 754 de la întemeierea
Romei. Eroarea calculului său era de 5-6 ani. Nu exista anul zero. Era
creștină comună este deci cea dionisiană.

Sfântul Ambrozie al Milanului

Oraşul Milano aduna între zidurile cetăţii deopotrivă creştini, păgâni
şi iudei. Exista, pe lângă comunitatea ortodoxă, o puternică comunitate
ariană.
Nu se cunoaşte exact data naşterii Sfântului Ambrozie. Unii
specialişti socotesc că ar fi anul 339, iar alţii anul 334. Ambrozie era fiul cel
mai mic al familiei, care avea şi o fiică, pe Marcellina şi un fiu, Satyrus, ce
va muri la puţin timp după ce Ambrozie va ajunge episcop al Milanului.
Tatăl lui Ambrozie a murit devreme, fiii săi fiind nevoiţi să plece,
împreună cu mama lor, la Roma. Ambrozie vorbeşte despre fratele şi despre
sora sa, nu însă şi despre părinţi, faţă de care găsim doar unele cuvinte de
 7

recunoştinţă. În anul 378, Satyrus a murit, iar Ambrozie a rostit o

impresionantă cuvântare funebră, cu importante date biografice. La o
săptămână, va rosti şi o a doua cuvântare, în care dezvoltă tema morţii şi a
învierii. Despre sora sa Marcellina, Ambrozie aminteşte în mai multe
rânduri.
Marcellina a dus mai departe tradiţia monahală (strămoaşa lor
Sother, care murise cu moarte martirică în vremea lui Diocleţian).
Ambrozie, împreună cu sora şi cu fratele său, a copilărit şi şi-a
petrecut adolescenţa la Roma. Acolo s-a format intelectual. A urmat şcolile
de gramatică şi retorică. A prind gust pentru poezie şi pentru literatură. A
studiat pe scriitorii latini şi pe cei greci. A urmat şi cursuri de drept, care i-
au facilitat cariera în administraţia imperiului.
Sfântul Ambrozie s-a botezat la alegerea sa ca episcop. Totuşi, el
primise o educaţie creştină din copilărie. Mulţi rămâneau catehumeni până
la bătrâneţe, pentru a nu fi obligaţi să renunţe la funcţiile publice, care
presupuneau unele practici păgâne, imposibil de lucrat de un creştin.
Plecând din Roma, Ambrozie a ocupat funcţii importante în
administraţia imperiului. A plecat la Sirmium ca avocat al prefectului de
acolo.
La Milano, încă de la anul 355, fusese ales de către Constanţiu, ca
episcop, Auxenţiu. El era filoarian şi moderat, impunându-şi credinţa
greşită. Când Auxenţiu a murit, s-au produs tulburări între creştinii din
Milano, care nu ştiau pe cine să-şi aleagă ca ierarh. Ambrozie era guvernator
în Milano şi, din postura sa, a venit să calmeze spiritele, în biserică. Atunci
un glas a strigat: Ambrozie episcop! Toţi au fost de acord că era cea mai
potrivită alegere. A fost botezat şi apoi hirotonit de către un episcop
ortodox, arătându-şi astfel credinţa.
A păstorit în tot intervalul de timp cât au domnit 4 împăraţi romani.
A fost o personalitate recunoscută de toţi conducătorii imperiului. A fost un
model de ierarh. A avut un prestigiu incontestabil. Cu Valentinian II, în anul
384 a avut controversa legată de altarul zeiţei Victoria, iar cu Teodosie, în
anul 390, datorită masacrului petrecut la Tesalonic. A călăuzit biserica şi a
apărat interesele ei faţă de împăraţi. A făcut să biruiască credinţa în faţa
păgânismului şi a ereziilor.
A întreţinut o corespondenţă cu Sfântul Vasile cel Mare, care era
bucuros pentru alegerea lui Ambrozie.
Câştigă bunăvoinţa lui Graţian, care hotărăşte ca toţi episcopii
ortodocşi exilaţi să se reîntoarcă.
Împotriva ereziei apolinariste, Ambrozie scrie De incarnationis
Dominicae Sacramento, fără să amintească numele ereticului. În anul 382,
împăratul renunţă la titlul de pontifex maximus.
8

A urmat împăratul Teodosie, care a ajutat la triumful ortodoxiei.

Teodosie a arătat respect faţă de biserică. Să ne gândim de pildă la Sfântul
Grigorie Teologul. Ambrozie a refuzat să-l primească pe Teodosie în
biserică, după masacrul poruncit de el în Tesalonic. Împăratul a făcut
penitenţă, recunoscând greşeala, în anul 390, la Crăciun.
S-a arătat de la început ca un adversar al celor ce nu primeau
credinţa de la Niceea. Cu toate acestea, a ştiut să-i câştige şi pe ei de partea
sa. A lucrat în sprijinul ajutorării oamenilor (filantropie). A fost un talentat
orator şi predicile sale au avut succes.
A înţeles că numai promovând o bună colaborare între Biserică şi
stat va putea ajuta ortodocşii să câştige în faţa arienilor. Nu a înţeles să
identifice împărăţia lui Dumnezeu cu Imperiul Roman, ci a văzut o
împreună-lucrare a Bisericii cu statul, în care Biserica asigură mântuirea
oamenilor, iar statul asigură protecţia ei. Căci Biserica trebuie să-şi păstreze
libertatea, iar împăratul face parte din Biserică, nefiind un stăpân al ei.
Când mama împăratului Valentin II (381) a încercat să dea arienilor
o bisericuţă din afara zidurilor oraşului, Sfântul Ambrozie s-a opus cu
vehemenţă. Chemat în faţa instanţei pentru nesupunere faţă de puterea de
stat, a refuzat, neadmiţând amestecul statului în treburile Bisericii. Sfântul
Părinte spune că împăratului îi aparţin palatele, dar bisericile sunt ale
episcopului. În problemele bisericeşti, episcopii trebuie să ia decizii, iar
împăratul să se supună. Episcopul nu poate fi judecat pentru apărarea
intereselor Bisericii de o instanţă laică şi cu atât mai mult de una eretică.
Libertatea religioasă a Bisericii faţă de stat nu înseamnă aici separarea
Bisericii de stat. Pentru Sfântul Ambrozie, un stat creştin nu poate fi
indiferent şi tolerant faţă de eretici şi păgâni.
Din cuvântările Sfântului Părinte reiese grija sa faţă de săraci,
bolnavi, orfani, văduve, datornici, ca şi grija faţă de educarea şi instruirea
copiilor. Sfântul Ambrozie şi-a oferit întreaga avere pentru lucrările de
asistenţă socială a Bisericii. A mers până la a interveni în favoarea celor
condamnaţi la moarte, convins fiind că nu se cuvine moartea păcătosului, ci
îndreptarea lui.
Sfântul Ambrozie a murit la 58 de ani, la 4 aprilie 397. Este prăznuit
la 7 decembrie.
Opera. Din punct de vedere literar, nu este un scriitor original.
Citează adesea din poeţii şi filosofii antici, mai ales din Cicero. Pentru
Sfântul Ambrozie, filosofia are rol pregătitor pentru primirea lui Hristos,
dacă este pusă în slujba Bisericii.
Opera sa cuprinde scrieri exegetice, dogmatice, morale, ascetice,
imnografice, epistole şi multe cuvântări.
 9

Urmând exemplul Sfântului Vasile cel Mare, explică Hexaimeronul,

în 6 omilii. Alte lucrări exegetice: Despre paradis, Despre Cain şi Abel,
Despre Noe, Despre Avraam, Despre Isaac sau despre suflet, Despre Iacov
şi viaţa fericită, Despre patriarhi, Despre Ilie şi post, Apologia profetului
David, Tâlcuire la 12 psalmi, sau Comentariu la Evanghelia după Luca, în
10 cărţi. Desigur, Ambrozie nu este atât de original, precum exegeţii
răsăriteni. Dar pentru teologia apuseană este primul mare exeget. Multe
dintre omiliile ambroziene sunt la origine cuvântări ocazionale. Dincolo de
preocupările lor exegetice, aceste cuvântări arată dorinţa de desăvârşire
morală a autorului lor.
Cele mai frumoase omilii ambroziene sunt cele la Hexaimeron, cu
descrieri frumoase.
O atenţie aparte trebuie acordată şi Comentariului lui Ambrozie la
Luca.
Alte omilii explică Psalmii. Însă psalmii sunt văzuţi deopotrivă ca
fiind creaţii poetice, morale şi pedagogice, urmărind ridicarea noastră din
păcătoşenie şi concentrând într-înşii tot ceea ce învaţă Sfânta Scriptură.

Lucrările dogmatice ambroziene poartă titlurile: Despre credinţă

către împăratul Graţian; Despre Sfântul Duh; Despre Taina Întrupării
Domnului; Despre Sfintele Taine (De Mysteriis); Despre Sfintele Taine (De
Sacramentis); Explicarea Simbolului; Despre pocăinţă.
Ambrozie apără învăţătura bisericii despre Sfânta Treime faţă de
rătăcirile ereticilor. Contribuie hotărâtor la dezvoltarea teologiei apusene.
Ambrozie subliniază unitatea dumnezeirii şi Treimea Persoanelor divine.
Prin termenul omoousios, înţelege identitatea deplină a Fiului cu Tatăl. Iisus
Hristos are deopotrivă firea omenească şi firea dumnezeiască. Lucrarea
Despre credinţă către împăratul Graţian este ultima scriere antiariană din
Apus şi una dintre cele mai importante scrieri dogmatice ambroziene.
În lucrarea Despre Sfântul Duh, autorul dă lămuriri pentru creştinii
din apus şi pentru împărat. Foloseşte lucrarea cu acelaşi titlu a lui Didim cel
Orb, Epistolele Sfântului Atanasie cel Mare către Episcopul Serapion,
precum şi lucrarea similară a Sfântului Vasile cel Mare. Arată că “Sfântul
Duh şi purcede din Tatăl şi mărturiseşte despre Fiul”. Rangul Sfântului Duh
este dovedit prin neiertarea de păcatul care a fost comis împotriva Lui.
“Cine a negat pe Sfântul Duh, a negat şi pe Dumnezeu-Tatăl şi pe Fiul,
deoarece Acela care este Duhul lui Hristos, Acelaşi este şi Duhul lui Dumnezeu”.
Lucrarea De Mysteriis adună mai multe cateheze, rostite pentru
neofiţi, explicându-le Tainele de iniţiere. Accentul nu este pus atât pe
descrierea rânduielii săvârşirii Tainei, cât pe explicarea importanţei ei pentru
mântuirea oamenilor. Despre Sfintele Taine (De Mysteriis) este o lucrare, de
10

o autenticitate neîndoielnică, consacrată explicării celor trei Taine de

căpetenie ale iniţierii creştine: Botezul, Mirungerea, Euharistia. Lucrarea,
transmisă sub forma unui tratat în 9 capitole, constituia iniţial o serie de
cuvântări catehetice, adresate neofiţilor, în jurul anului 387. Lucrarea este
importantă şi pentru istoria cultului creştin. Se explică sensurile tainice
(istorico-simbolice) ale riturilor legate de săvârşirea celor 3 Sfinte Taine
amintite. Ca formă sunt apropiate de cele 5 “Cateheze mistagogice” ale
Sfântului Chiril al Ierusalimului.
Cuprinsul pe scurt este următorul: 1)se arată de ce neofiţilor nu li s-a
vorbit mai înainte despre Sfintele Taine; 2)despre intrarea în baptisteriu a
celui ce trebuie botezat; 3)în apa botezului şi în slujitori este prezentă şi
lucrează Dumnezeirea, prin mai multe preînchipuiri, în care Botezul a fost
prevestit de la facerea lumii; 4)apa nu curăţeşte fără Duhul şi cuvintele
Domnului; 5)Hristos este prezent la botez; mărturisirea Treimii, de către cei
botezaţi; 6)despre ungerea pe creştet; despre spălarea picioarelor; 7)care este
semnificaţia veşmintelor albe ale neofiţilor; 8)Cina cea de taină a altarului
Domnului este mai veche decât cultul sinagogii, fiind preînchipuită de jertfa
lui Melchisedec. Ea este trupul Domnului; 9)pâinea se face trupul real al lui
Hristos; despre superioritatea şi efectele Euharistiei.
Pentru că ereticii novatieni aveau îndoieli asupra posibilităţii iertării
păcatelor grele, Ambrozie scrie lucrarea Despre pocăinţă, în care învaţă că
doar Biserica poate ierta păcatele, fie ele şi grele.
O lucrare importantă poartă titlul Despre îndatoririle preoţilor (De
officiis ministrorum), în 3 cărţi. Este o adaptare a tratatului lui Cicero cu
titlul De officiis. Ambrozie a dorit să ofere preoţilor săi o colecţie de reguli
morale şi de viaţă. Dă exemplul personajelor scripturistice. Este primul
tratat despre preoţie în Apus. Dintre toate tratatele despre preoţie, cel al
Sfântului Ambrozie are cele mai multe elemente practice pentru viaţa
preotului, scoţând în evidenţă cu precădere aspectul ei social.
Prin viaţa sa, preotul aduce jertfă lui Dumnezeu în fiecare zi. Preotul
trebuie să fie în toate împrejurările, în tot locul şi în tot timpul, întocmai ca
aurul sau ca argintul, fără sunet fals şi fără amestec de alte metale. Preotul
trebuie să fie şi un model de viaţă creştină. Căci “viaţa clericilor este
evanghelia laicilor”. Cel ce vede pe slujitorul altarului împodobit cu virtuţi,
laudă şi slăveşte pe Domnul”.
Sfântul Ambrozie, prin învăţătura sa despre viaţa morală şi
duhovnicească a preotului, ne este folositor şi celor de azi. Sfântul Părinte a
fost intolerant faţă de păcat şi a mustrat chiar pe împărat, punându-l la
penitenţă.
Eficacitatea tainelor, ca şi a slujbelor, în general, oficiate de preot,
nu depinde de viaţa lui morală şi de vrednicia lui personală. Dar viaţa curată
 11

a preotului este necesară atât pentru mântuirea lui, cât şi pentru a fi un

exemplu credincioşilor. Aceeaşi morală creştină este valabilă atât pentru
laici, cât şi pentru clerici şi monahi.
Preotul să slujească cu smerenie.
Viaţa preotului devine temei puternic pentru credinţa sau necredinţa
multor credincioşi.
A pus un accent deosebit pe asceză. Dintre scrierile moral-ascetice
menţionăm: De virginibus ad Marcellinam sororem, De viduis, De
virginitate, De institutione virginis şi Exhortatio virginitatis.
Îndemnuri pentru îndreptarea unei monahii. Sfântul Părinte pune
problema celor care, prin slăbiciune sufletească şi trupească, au căzut din
voturile monahale.
Cuvântări funebre.
Cuvântarea La moartea lui Satyrus, fratele lui Ambrozie este
alcătuită de fapt din două discursuri. Primul a fost rostit la Milano, la
biserică, iar al doilea este general şi vorbeşte despre moarte şi înviere. De
bono mortis este un mic tratat, de o sensibilitate artistică de excepţie, într-o
limbă latină clară şi cristalină. Vrea să convingă pe creştini despre
necesitatea ca să aibă o atitudine optimistă în faţa morţii. Cuprinde o
învăţătură eshatologică, aplicată general şi individual. Întăreşte speranţa şi
încrederea în realitatea vieţii de dincolo de moarte. Consolează pe cei care
ar regreta unele bucurii lumeşti. Sfântul Părinte pune în comparaţie moartea
cu viaţa. Vrea să demonstreze că moartea nu este, prin natura ei, un rău. Este
una dintre cele mai dificile teme teologice: cea a curajului în faţa clipei
supreme. Soluţia pe care o oferă este fundamentată pe Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, pe trecerea Lui prin viaţă şi prin moarte, către Înviere.
Despărţirea sufletului de trup trebuie să ne ducă la Hristos şi acolo să
aşteptăm până la învierea de obşte, până la răsplata integrală pentru credinţă
şi fapte.
Sfântul Părinte cunoştea teama de moarte, pe care contemporanii săi
o împărtăşeau. Există 3 feluri de moarte: o moarte pentru păcat, o moarte
sfântă (când cine moare păcatului, trăieşte lui Dumnezeu) şi o a treia, care
constă în despărţirea sufletului de trup.
“Prima moarte este rea, dacă murim din cauza păcatelor; cea de a doua este
bună, deoarece prin ea, cine va muri, s-a izbăvit de păcat; cea de a treia moarte este
de mijloc, deoarece drepţilor ea li se pare bună, însă pentru cei mai mulţi este de
temut, căci deşi îi ajunge pe toţi, pe puţini îi încântă“.
Sfântul Ambrozie este convins că trebuie să se vorbească teologic la
o înmormântare, căci astfel poate mângâia pe cei rămaşi în viaţă.
12

Importantă este imnografia ambroziană, având ca scop apropierea

creştinilor de biserică, prin intermediul acestui gen de literatură creştină şi
mângâind sufletele. Un mare merit al Sfântului Ambrozie este Liturghia
milaneză sau ambroziană. Există patru imne păstrate, de autenticitate
ambroziană incontestabilă: Aeterne rerum conditor, Deus creator omnium,
Iam surgit horam tertia şi Intende quis regis Israel. Imnele acestea arată
credinţa autorului lor, care laudă pe Dumnezeu şi nu urmăreşte idei
dogmatice complicate. Este creatorul genului muzical al imnelor în Biserica
Apuseană. Din anul 386 se cântă acolo imne şi psalmi în forma antifonică.
Imnul Să vii de ginţi izbăvitor.
De la Ambrozie s-au păstrat 91 de epistole. Unele au scop didactic,
altele sunt mici tratate teologice. Din epistolele acestea aflăm detalii despre
evenimentele vremii şi strădaniile autorului.
Doctrină. Forma şi fondul. Sfântul Părinte spunea:
Toată opera ambroziană are o solidă temelie scripturistică. Foloseşte
şi scrierile altor autori patristici, precum Clement Romanul, Ipolit, Origen,
sau Sfântul Vasile cel Mare.
În pnevmatologie, Sfântul Ambrozie învaţă ortodox. El vorbeşte
despre deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul.
Traduceri: Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, în colecţia P.S.B., vol. 52,
Bucureşti 2007; Despre Sfintele Taine, Scrisori şi Imne, trad. de Pr. Prof. Ene
Branişte, Prof. David Popescu şi Prof. Dan Negrescu, în colecţia P.S.B., vol. 53;
Despre Sfântul Duh, trad. de V. Răducă, Edit. Anastasia, Buc. 1997.