BIOETICA

RELAŢIA ÎNTRE MORALĂ, BIOETICĂ ŞI DEONTOLOGIE

Ideea de bază: Totalitatea conceptelor referitoare la dualitatea BINE - RĂU constituie MORALA.
DEFINIŢII:
Morala este rezultanta evoluţiei umanităţii de-a lungul istoriei. Astfel, s-au conturat norme unanim
acceptate care au dus la conturarea principiilor moralei.
MORALA este ansamblul convingerilor, atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor - reflectate şi
fixate în principii, norme şi reguli, determinate istoric şi social, care reglementează comportamentul
şi raporturile indivizilor între ei precum şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup social, clasă,
naţiune, patrie, popor sau societate în general), în funcţie de categoriile specifice ale moralei (bine
- rău, dreptate - nedreptate) şi a căror respectare se întemeiază pe conştiinţa proprie, dar şi pe
forţa opiniei publice.
ETICA este disciplina filozofică al cărei obiectiv este studiul aspectelor teoretice şi practice ale
moralei. (COD MORAL) – o doctrină despre esenţa moralei
Bioetica conţine norme morale şi etice aplicate în relaţia omului cu biologia.
BIOETICA este:
1. O parte a filozofiei morale, care se ocupă cu aspectele intervenţiei omului în câmpul biologic şi
medical.
2. Preocuparea pluridisciplinară de opinii şi activităţi cu scopul de a clarifica şi rezolva probleme
etice suscitate de ştiinţă şi de biotehnologiile biomedicale actuale (Enciclopedia Franceză de
Bioetică, 2002).
Bioetica este rezultanta progresului spectaculos al ştiinţei. Rezultă:
• DISPUTE - argumentele CONTRA prevalează (ex. experimentul pe om)
• DEZBATERI - argumente PRO şi CONTRA relativ echilibrate (ex. clonarea, eutanasia,
transplantul de organe şi ţesuturi, fertilizarea in vitro).
Rezultatul concret al acestor dipute sunt propunerile de lege ferenda (propuneri
legislative).
DEONTOLOGIA cuprinde aspectele teoretice ce vizează datoriile şi obligaţiile morale derivate din
exercitarea unei anumite profesii.

RELAŢIA BIOETICII CU DREPTURILE OMULUI

• “Să nu ucizi” implică dreptul la viaţă;
• “Să nu furi” implică dreptul la proprietate.
Adevărata consacrare a Drepturilor Omului s-a fundamentat în anul 1948 prin Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului (redactată la Paris). Au urmat pacte internaţionale la care au aderat
majoritatea ţărilor rezultând PACTUL INTERNAŢIONAL AL DREPTURILOR CIVILE ŞI POLITICE ALE
OMULUI.
Decurgând din DREPTURILE OMULUI, rezultă 4 PRINCIPII:
1. Principiul A NU FACE RĂU (non-maleficience) - evitarea sau prevenirea consecinţelor nefaste
(periculoase) ale unor boli sau tratamente.
2. Principiul A FACE BINE (beneficience) - maximizarea acţiunilor care să ducă la creşterea
beneficiilor, creşterea bunăstării persoanei.
3. Principiul ECHITĂŢII, respectiv al EGALITĂŢII între persoane şi o distribuţie a baneficiilor şi a
inconvenientelor cât mai echitabil (dreptate – justice).
4. Principiul AUTONOMIEI PERSOANEI (autonomy), al dreptului la autodeterminare -
persoanele trebuie să consimtă la orice manoperă şi să fie un consimţământ informat (în
cunoştinţă de cauză).

1
 BIOETICA SPECIALĂ

I. BIOETICA ÎNCEPUTULUI DE VIAŢĂ

I.1. PROIECTUL GENOMULUI UMAN

În anul 1953 s-a descoperit structura ADN (Watson şi Crick). Ideea descifrării genomului uman a
prins contur în anul 1984 (workshop SUA), în 1990 iniţiindu-se Human Genomic Project (HGP) pe
15 ani, cu un buget de 3 miliarde dolari. Primele rezultate au fost comunicate în anul 2001 (3,2
gigabaze - 32.000 gene din care 26.000 au fost identificate până în anul 2001). În prezent întreaga
structură ADN umană este descifrată.
Aplicaţii practice:
• s-a confirmat existenţa unor structuri genetice care predispun la anumite boli (gena incriminată
în determinarea unei boli creează susceptibilitatea);
• s-au identificat mutaţii genice paraloge, care duc la constituirea unor proteine patologice;
• se poate interveni în tratarea anumitor boli (identificarea de gene-ţintă pentru anumite
mediciamente – ex. ptr tratamentul astmului bronşic).
Implicaţii etice, legale şi sociale
- Echitate în folosirea informaţiei genetice:
• acces egal la informaţii;
• să nu se utilizeze informaţiile despre un individ pentru discriminare.
- Terapia genetică ar putea fi folosită pentru tratamentul anumitor boli cu transmitere
genetică.
Probleme etice:
a. Intervenind prin tratamente genetice nu se va influenţa evoluţia speciei umane?
b. Terapia genetică poate altera fondul genetic uman?
- Nepărtinirea în folosirea tratamentului genetic (nu oricine poate avea acces la aceste tehnologii
scumpe).
- Presupune educaţie medicală continuă pentru informarea profesioniştilor de
sănătate, precum şi informarea populaţiei.
- Comercializarea rezultatelor studierii HGP (dreptul de autor, accesibilitate).
- Recunoaşterea genomului uman ca parte a moştenirii comune a umanităţii.

I.2. PROCREAŢIA (REPRODUCEREA) MEDICALĂ ASISTATĂ

Definiţie:
Reproducerea medicală asistată (RMA) reprezintă totalitatea gesturilor clinice şi biologice
care permit fecundarea “in vitro”, transferul embrionului şi însămânţarea artificială sau alte tehnici
cu efect similar, permiţând procreerea în afara unui proces natural. (Legea nr. 94654/1994 din
Franţa)
Clasificare
Din punctul de vedere al tehnicilor utilizate:
a. Tehnici de favorizare a fecundării “in vivo” (însămânţarea artificială) – facilitează
apropierea spermatozoidului de ovul
b. Tehnici de fecundare (fertilizare) “in vitro” (FIV)

Din punct de vedere al implicaţiilor de dreptul familiei:

◼ Reproduceri asistate medical intraconjugale (gameţii provin de la partenerii unui cuplu)
◼ Reproduceri asistate medical extraconjugale (cu donor de gameţi sau cu transfer de
embrioni) – cel puţin unul din gameţi provine de la o terţă persoană, din afara cuplului

- Probleme etice ale inseminaţiei artificiale:

a. Consimţământul informat - consimţământul soţului sau soţiei. Se pot da numai date
generale despre donor.

2
b. Metodologia de selecţie a donorilor - (studenţi, soţi ai pacientelor, ş.a.) trebuie să ţină cont
de câteva condiţii:
• donorii să fie sănătoşi,
• sperma să fie de bună calitate (testare prealabilă pentru anomalii genetice),
• donarea să fie anonimă,
• donarea să fie gratuită.

- Tehnica de favorizare a reproducerii “in vivo” INTRACONJUGALĂ

Probleme etice
 nu ridică probleme deosebite din punct de vedere etic
 apar probleme etice şi legale în cazul în care donorul/alt membru al familiei solicită să fie
recoltată şi criogenată sperma şi însămânţarea să se facă în timpul vieţii (deşi donorul-partener
este în stare de moarte anunţată) sau după decesul donorului.

- Tehnica de favorizare a reproducerii “in vivo” (însămânţarea artificială) CU DONOR

(EXTRACONJUGALĂ)
Probleme etice
 Anonimatul donorului
 Psihologic: culpabilizarea femeii. “Adulter, da sau nu?”
 Riscul eugenic al selecţiei spermatozoizilor de la anumiţi donori superiori (cu anumite
caracteristici).

- Tehnica de fecundare “in vitro” (FIV)

Ideea de fertilizare “in vitro” aparţine lui Paracelsus (1540), dar abia în 1960 Petrucci reuşeşte
creşterea şi dezvoltarea unui embrion până la vârsta de 29 de zile (după fecundarea in vitro a
gameţilor). În 1978 se reuşeşte prima fertilizare “in vitro” finalizată şi se naşte primul copil prin
această metodă - o fetiţă: Patricia Brown.
Etape
• inducerea unei ovulaţii polifoliculare,
• recoltarea şi tratarea spermatozoizilor,
• puncţionarea foliculilor maturi şi obţinerea ovulelor mature,
• fecundarea “in vitro” propriu-zisă (la 370C, mediu obscur, medii nutriţionale speciale etc.),
• transferul intracervical al oului după 12-24 ore, după 48-72 ore sau după 4-5 zile (în faza
de blastocit) - fie la mamă, fie la mamă-surogat.
Probleme etice
 Metodă contestată de unele mişcări feministe (dezumanizează femeile);
 Riscuri medicale, risc de abuzuri, dezinformări (mergând până la a echivala metoda FIV cu
experimentul pe om);
 Problema supraovulaţiei ca efect secundar:
• Ce se întâmplă cu ovulele fertilizate şi neutilizate? Se aruncă la coş, se folosesc în alte
experimente, se folosesc în scopuri caritabile, pe ce criterii vor fi aleşi care vor fi
implantaţi?
• Pot rezulta chiar 8 copii după o astfel de procedură (problema sarcinilor supranumerare –
cu riscuri ptr. mamă, dar şi ptr. fiecare din aceşti copii).
 Rata eficienţei este destul de mică.

Maternitatea de substituţie reprezintă acceptul unei femei de a purta o sarcină (implantarea

unui embrion) la cererea unui cuplu steril (gratuit sau contra cost) şi în angajamentul acelei femei
de a ceda necondiţionat, imediat după naştere, nou-născutul acelui cuplu cu care a semnat
contractul.
Probleme etice
• Al cui este copilul (maternitate sau graviditate)?
• Este un fel de adopţie prenatală.
• Încălcarea principiului necomercializării corpului uman.

3
Cu toate dilemele etice, tehnicile reproductive nu trebuie total blamate; după cum relevă
Declaraţia Asociaţiei Mondiale a Medicilor (Madrid, 1987): “Această metodă poate aduce beneficii
individului/cuplului şi societăţii în general (tratamentul sterilităţii, creşterea natalităţii, evitarea
defectelor genetice)”

I.3. TESTAREA GENETICĂ

Def.: reprezintă analiza ADN, ARN, a cromozomilor, a proteinelor şi aunor metaboliţi umani, pentru
detectarea unor bolil cu transmitere ereditară şi/sau a unor mutaţii şi de a identifica purtătorii de
boli recesive sau dominante cu scopul de a stabili un diagnostic şi/sau prognostic prenatal şi clinic,
de a realiza un sreening prenatal şi al nou-născuţilor.
Pe baza principiilor etice, Comitetul de Apreciere a Riscului Genetic din SUA a stabilit următoarele
recomandări:
 Sreeningul nou-născuţilor nu poate fi avizat fără demonstraţia necesităţii lui.
 Confidenţialitatea datelor obţinute este esenţială.
 Falsa paternitate poate fi relevată exclusiv mamei (nu şi partenerului).
 Statutul de purtător al unei gene nu poate fi relevat partenerului fără consimţământul
purtătorului.
 Propuneri de lege ferendă: riscurile genetice nu trebuie luate în considerare la asigurarea
medicală şi costurile acestei asigurări.
 Propuneri de măsuri legislative: baza de date conţinând informaţiile genetice ale angajaţilor sau
viitorilor angajaţi să nu poată fi accesată de către angajatori (pentru a nu se face discriminare).
Recunoscând aceste riscuri de discriminare pe considerente genetice, O.N.U. a elaborat un ghid de
conduită genetică (Geneva, 1997):
 Testarea şi screeningul genetic nu se pot face fără a fi solicitate şi persoanele în cauză trebuie
să fie informate asupra scopului acestora. (CONSIMŢĂMÂNT INFORMAT)
 Rezultatele testării genetice şi ale sreeningului nu vor fi dezvăluite fără obţinerea autorizării în
acest sens din partea persoanei testate. (AUTODETERMINARE)
 Rezultatele testării genetice vor fi urmate de consilierea genetică şi, dacă există un tratament,
acest tratament va fi început deîndată. (ECHITATE, NEPĂRTINIRE)
 Screeningul nou-născuţilor este gratuit dacă, prin depistarea şi tratamentul bolilor, ar fi
avantajat nou-născutul.

II. BIOETICA PE PARCURSUL VIEŢII

II.1. METODE CONTRACEPTIVE

a. Avortul ca “metodă contraceptivă”
b. Metode contraceptive uzuale
c. Sterilizarea

II.1.a. AVORTUL
Dreptul la viaţă şi dreptul de a procrea
Nu există obligaţia de a procrea, ceea ce dă posibilitatea femeii de a întrerupe cursul unei sarcini.
Văzut antinomic (în opoziţie) cu dreptul la viaţă a embrionului, se crează o dilemă care determină
dezbateri cu argumente PRO şi CONTRA. Se face distincţie între avortul voluntar (delictual sau
medical) şi avortul necesar (din motive obiective medicale).

Avortul provocat
Art. 185 Cod Penal – Provocarea ilegală a avortului (liberalizarea avorturilor, dar nu în orice
condiţii):
 “Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani provocarea
avortului:
• în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop,
• avortul făcut de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate O.G.,

4
 • vârsta sarcinii a depăşit 14 săptămâni”
 “Constituie agravantă şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 7 ani şi interzicerea unor
drepturi civile provocarea ilegală a avortului:
• fără consimţământul femeii,
• dacă în urma manoperelor abortive apar complicaţii (vătămare corporală gravă) sau
moartea femeii (creşte pedeapsa).

Avortul necesar
Nu se pedepseşte întreruperea de sarcină efectuată de către medicul specialist O.G. dacă:
• se salvează viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a femeii,
• după 14 săptămâni de sarcină, dacă se impune din motive terapeutice (ex. stenoza
mitrală a mamei),
• dacă femeia este în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa (ex. comă) şi dacă situaţia o
impune pentru a-i salva viaţa.

II.1.b. METODE CONTRACEPTIVE UZUALE

Dezbateri PRO şi CONTRA:
PRO
Răspund unor motive:
• de natură socială (femeia şi cuplul stabilesc momentul sarcinii, numărul de sarcini etc.)
• de natură medicală (situaţii care contraindică sarcina),
• de natură psihologică (rezolvarea dilemei dintre plăcerea actului sexual şi refuzul
procreerii).
CONTRA
 Biserica consideră că se intervine în cursul firesc al vieţii
 Medical:
• se ia în consideraţie raportul riscuri – beneficii ptr. unele mijloace contraceptive
 Etic: consimţământ informat (accept, cunoaşterea efectelor secundare)

II.1.c. STERILIZAREA
Este o metodă contrceptivă ireversibilă. Se practică uneori pentru stoparea reproducerii bolnavilor
retardaţi mental (Ex. SUA din 1927 câte 100.000 de subiecţi/an).
În anul 1994, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a recomandat limitarea acestor
tendinţe. Franţa a stabilit condiţiile care trebiuesc îndeplinite pentru sterilizarea persoanelor cu
retard mental sever:
• dovezi că starea nu se poate ameliora,
• să aibă relaţii sexuale efective,
• să aibă minim 20 de ani.
• să-i fie cerută părerea (în măsura în care este posibil să înţeleagă),
• numai dacă nu sunt posibile alte metode cotraceptive,
• să fie făcută cerere de către familie sau tutore legal,
• această cerere să fie analizată de o comisie multidisciplinară – cere să avizeze
oportunitatea procedurii.

II.2. CLONAREA
Definiţie
Clonarea reprezintă totalitatea procedeelor care permit obţinerea unui număr de “copii genetice”
ale unor organisme cu însuşiri cunoscute.
Tehnici de bază
a. Secţionarea (clonarea) embrionară - o celulă se împarte în două părţi şi se crează artificial
doi gemeni.
b. Transferul nuclear - clonarea de celule adulte cu nuclei ai altor celule.
Istoric:
 1928 - primul transfer nuclear;

5
 1952 - clonarea la broaşte;
 1963 – introducerea termenului de “clonă” (Haldane);
 1984 - clonarea unei oi din celule embrionare;
 1996, 5 iulie - se naşte oaia Dolly (Institutul Roslin, Scoţia)
 1997, 4 martie - Bill Clinton (SUA), interzice utilizarea de fonduri federale pentru studii în
domeniul clonării.
 1997, decembrie - Revista “Science” declară clonarea ca fiind una din cele mai mari realizări din
domeniul ştiinţific;
 2000, octombrie - tentative de clonare la speciile pe cale de dispariţie;
 2002 - clonarea unei pisici – numită CC (Carbon Copy = copie la indigo);
 2002, noiembrie – dr. Severino Antinori (Italia) anunţă că se aşteaptă prima naştere a unui copil
clonat;
 2002, 27 decembrie – Clonaid (o companie asociată cu secta raeliţilor) anunţă naşterea primei
fetiţe prin clonare, Eva, prin operaţie cezariană, cu Gn = 3100g;
 2003, 3 ianuarie - cercetători din Olanda anunţă naşterea unui copil clonă într-un cuplu de
lesbiene;
 2003 - cercetători din Japonia anunţă naşterea unui băiat clonat.
(Întrucât firma Clonaid nu a pus la dispoziţie datele ştiinţifice, nu au fost certificate
evenimentele anunţate).
 2003, 14 februarie - oaia Dolly a trebuit să fie eutanasiată, datorită unui cancer pulmonar de
origine virală;
 2003, 14 august - cercetători chinezi au utilizat pentru prima dată tehnica clonării pentru a
obţine embrioni hibrizi (amestec de AND de la iepure şi om), numiţi HIMERE, relansând
dezbaterile etice.

- Păreri PRO:
• O cale nouă de a furniza unui cuplu steril un copil biologic pe cale oarecum naturală.
• Deschide porţi pentru eugenie (tehnică de ameliorare a unor specii din regnul vegetal sau
animal, pentru îmbunătăţirea materialului genetic şi creşterea productivităţii).
• Problema etică: în ce măsură consumul acestor produse rezultate afectează omul.
• Problemă etică: mari îngrijorări în legătură cu extrapolarea metodei la om.
• Clonarea unor specii pe cale de dispariţie. (A fost clonată o specie de antilope).
• Scenariu ipotetic: cazul unui copil bolnav în stadiu terminal care necesită un transplant de
măduvă.
• Problemă etică: poate fi clonat acest copil pentru a putea avea la dispoziţie măduvă
compatibilă în scop de transplant?
• Se preconizează constituirea unor bănci de organe obţinute prin clonare şi folosirea
acestora la transplanturi (inclusiv xenotransplanturi = transplant de organe modificate
genetic de la animale la om)
• Problemă etică: ce statut vor avea clonele din aceste bănci de organe?

- Păreri CONTRA:
• Religia: “Cercetătorii se joacă de-a Dumnezeu”.
• Costul ridicat. (Cine va avea acces ? – doar cei bogaţi ?)
• Fiabilitatea (randamentul scăzut), rata de succes fiind de 2%-3%.
• Temeri legate de abuzuri de clonare (Ex. crearea soldatului perfect).
• Afectarea diversităţii genetice. (Va rezulta o populaţie relativ uniformă. Extrapolând, în caz
de afectare a unui individ cu un anumit tip de virus, această uniformitate poate determina
îmbolnăvirea întregii populaţii).
• Posibilitatea ca prin această metodă să se ajungă la anumite malformaţii genetice la
urmaşii clonelor. S-a demonstrat că aceste clone sunt predispuse la la îmbolnăviri şi
îmbătrânirea prematură. (Nucleul se prelevează de la o celulă adultă, o celulă având un
număr limitat de diviziuni celulare).

6
 • Posibilitatea creării unor supraoameni şi a unor infraoameni (utilizaţi ţintit: supraoamenii
constituie elita = clasa alfa, clasa de mijloc = clasa beta, iar infraoamenii, cei care trebuie
să muncească, constituie clasa inferioară = clasa gama)
• Ar putea înlătura comportamentul sexual normal al oamenilor (situaţii extreme - ca de ex.
n-ar mai fi nevoie de bărbaţi).
• Care va fi statutul juridic al clonei ? (Ex. ar exista situaţia ca donatorul să fie în acelaşi
timp frate geamăn şi părinte).
• Care va fi statutul juridic al băncilor de organe?
• Se creează portiţa discriminărilor sociale. (Poate apărea o categorie nouă de sclavi).
Majoritatea ţărilor au prevederi legislative care interzic categoric clonarea fiinţei umane. (Inclusiv
România). În august 2000, Anglia legiferează clonarea pentru obţinerea de ţesuturi şi organe
pentru tratament (clonarea terapeutică este permisă, dar nu şi cea reproductivă).

II.3. TRANSPLANTUL DE ŢESUTURI ŞI ORGANE

Corpul uman este SACRU şi nu trebuie să facă obiectul unor interese materiale (comerţului). Sunt
vizate: demnitatea umană, libertatea umană şi integritatea fizică.
Progresele medicinii au stabilit că există nevoia de transplant de organe. Această tehnică se
practică pe plan mondial, inclusiv în România. Cererea este foarte mare, dar oferta de organe este
redusă. Pentru aceasta este necesară o reglementare foarte strictă a procedurii.
Ca principii:
 Respectarea demnităţii umane
 Respectarea integrităţii umane
 Anonimatul donatorului
 Gratuitate
Trebuie făcută distincţia între:
a. Organe neregenerabile şi organe regenerabile (ex. sângele)
b. Prelevarea de organe de la persoane decedate şi de la persoane în viaţă.
• Problema etică: stabilirea momentului morţii.

Legislaţie în domeniu:
ÎnRomânia:
 Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei (perimată);
 Legea nr. 2/08.01.1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe.
 Legea nr. 104/2003 şi Normele Metodologice - conţin prevederi ţintite pentru prelevarea de
ţesuturi şi organe de la cadavru.
 Anexa I la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 104/2003 cuprinde şi Protocolul de
declarare a decesului.

Câteva din aceste prevederi legislative:

• Prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe se fac doar în scop terapeutic.
• Donator poate fi o persoană în viaţă sau o persoană în stare de moarte cerebrală, cu
compatibilitate genetică între donator şi primitor (Primul pas - se face testarea genetică)
 Prelevare de la DONATORUL VIU:
• să fie major,
• să fie în deplinătatea facultăţilor mintale,
• consimţământ liber, în scris,
• garanţia că nu există niciun pericol pentru viaţa donatorului,
• explicarea riscurilor şi consecinţelor posibile ale donării (consimţământ informat),
• consimţământul poate fi oricând retras înainte de prelevare.
• Prelevarea şi donarea de ţesuturi şi organe nu poate face obiectul unei tranzacţii materiale
ci se face în mod gratuit.
• Este un act profund umanitar, recunoscut inclusiv de către biserică.
• Anonimitatea donatorului şi primitorului.

7
 • Nu se va face transplant prin prelevare de la minori şi nici de la persoane fără
discernământ. Excepţie: donarea şi transplantul de măduvă osoasă între fraţi. (Trebuie
acordul ambilor părinţi şi, dacă copilul are minim 10 ani, i se cere părerea).
 Prelevare de la CADAVRU:
• Prelevarea se face numai dacă decesul a fost confirmat medical, pe bază de criterii de
natură clinică pentru declararea decesului:
• comă profundă, areactivă,
• absenţa reflexelor de trunchi cerebral (fotomotor şi corneean)
• absenţa ventilaţiei spontane (testul de apnee),
• minim 2 trasee EEG care să ateste lipsa activităţii corticale (efectuate la interval de 6
ore pentru adulţi şi 12 ore pentru copii).

Cele mai frecvente transplanturi:

• transplantul de cord (cardiomiopatii dilatative),
• transplantul renal (IRC st. IV),
• transplantul de măduvă osoasă (aplazie medulară severă, leucemii)
• transplantul de ficat (ciroze, hepatită virală cu complicaţii majore, adenom hepatic,
tromboză de venă portă),
• transplantul de ţesut osos (nu ridică probleme mari de compatibilitate).

Recomandări etice şi de natură juridică (OMS):

a. de la o persoană decedată se poate face prelevare de ţesuturi şi organe dacă a fost obţinut
consimţământul acesteia înainte de deces sau nu există motive a se crede că s-a opus în timpul
vieţii.
b. Medicii implicaţi în tratarea donatorului nu pot fi implicaţi în declararea morţii acestuia şi nici în
tratamentul primitorului. (Practic sunt 3 comisii: una care tratează donatorul, alta care declară
decesul donatorului şi altă comisie care tratează primitorul).
c. Recoltarea de la un donator decedat este preferabilă recoltării de la un donator în viaţă.
d. Adulţii în viaţă pot dona, de preferinţă, la rude. (Trebuie să fie un donator perfect informat).
e. Nu se va face recoltarea de ţesuturi şi organe de la minori sau de la persoane fără
discernământ, cu excepţia ţesuturilor regenerabile.
f. Corpul uman sau orice parte a sa nu poate face obiectul unei tranzacţii comerciale.
g. Trebuie oprită orice încercare de publicitate pe bază de premise comerciale.
h. Se interzice oricărui individ sau instituţii implicate, să solicite sau să primească foloase materiale
care depăşesc cheltuielile strict necesare pentru realizarea acestei manopere.
i. Să fie o distribuţie etică a persoanelor care vor beneficia de această procedură pe bază de liste
de aşteptare întocmite pe baze strict medicale, fără discriminare. (Principiul echităţii)

IMPORTANT!!! DE CUNOSCUT ŞI PREVEDERILE ACTUALE REFERITOARE LA TRANSPLANT

(TITLUL VI din LEGEA NR. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii)

III. BIOETICA SFÂRŞITULUI VIEŢII

EUTANASIA
Se traduce prin moarte bună, liniştită, fericită (EU = bun, armonios, THANATOS = zeul morţii)
DEFINIŢII:
- “Gentle and easy death” (Dicţionarul Oxford)
- Moarte fără dureri (DEX)
- Metodă de provocare de către medici a unei morţi precoce, nedureroase, unui bolnav incurabil -
pentru a-i curma suferinţa grea sau prelungită. (DEX)
- Un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni medicale având suport etico-juridic şi fiind în interesul
bolnavului, în sensul că duce la scurtarea suferinţelor unui bolnav care, în stadiul actual al ştiinţelor
medicale, nu beneficiază de un tratament etiologic, iar prognosticul suferinţelor sale este un sfârşit
apropiat şi inevitabil.

8
CRITERII DE CLASIFICARE:
III.1. Criteriul voinţei bolnavului, după care poate fi: eutanasie voluntară, involuntară sau
nonvoluntară.
III.2 Criteriul acţiunii medicului, după care poate fi: eutanasie activă sau pasivă

III.1.a. EUTANASIA VOLUNTARĂ

Pacientul, în deplinătatea facultăţilor sale mintale, având dreptul şi libertatea de a alege, consimte,
chiar cere să fie eutanasiat.
• Problema etică: majoritatea suferinzilor în fază terminală au posibile tulburări psihice şi
mentale; se pune problema validităţii acestei solicitări.
Exemplul clasic: bolnavul în stadiul terminal, lucid, care solicită scurtarea suferinţelor din cauza
durerilor netratabile şi/sau a pierderii demnităţii şi, în acelaşi timp, fiind conştient că nu mai are
nicio şansă să se vindece.

III.1.b. EUTANASIA INVOLUNTARĂ

Pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu a fost consultat asupra gestului tanatogen sau a
declarat anterior că nu doreşte să fie eutanasiat.
• Problema etică: acordul ar fi putut fi obţinut, dar nu a fost obţinut. Cea mai gravă abatere
etică dintre toate!!!

III.1.c. EUTANASIA NONVOLUNTARĂ

Se pune capăt vieţii unui bolnav care nu poate alege el însuşi între a trăi şi a muri, datorită
suferinţelor fizice sau psihice.
• Problema etică: alţii iau decizii (decizie prin substituţie).
Exemple: un nou-născut plurimalformat, un bolnav în comă profundă, un bolnav în stare
vegetativă susţinut doar de aparate, un bolnav cu afecţiuni psihice severe.
• Problema etică: atenţie la tendinţa de abuzuri şi eugenie.
• Problema etică: familia trebuie să-şi dea acordul pentru scoaterea din priză a aparatelor
de menţinere a vieţii.

III.2.a. EUTANASIA ACTIVĂ (pozitivă, directă, “omorârea din milă”)

Moartea este provocată în mod activ şi deliberat. se efectuează anumite gesturi care determină
moartea (care altfel nu ar surveni în acel moment). Presupune intervenţia activă a unei persoane
(nu neapărat a medicului), prin utilizarea unui mijloc tanatogen.
• Exemplu 1: un rănit grav pe front care-i cere unui camarad să-i tragă un glonţ în cap.
• Exemplu 2: aplicarea unei injecţii cu clorură de potasiu, supradoză cu insulină, supradoză
de alte medicamente (morfină).

III.2.b. EUTANASIA PASIVĂ (negativă, indirectă, “a lăsa să moară”)

Presupune o inacţiune: abţinerea de la utilizarea anumitor mijloace terapeutice sau întreruperea
unor măsuri obişnuite de nutriţie sau tratament.
• Exemple: îndepărtarea mijloacelor de susţinere a vieţii, îndepărtarea mijloacelor de
terapie, îndepărtarea mijloacelor de hrănire/hidratare, acordarea de îngrijiri minimale.

Majoritatea medicilor blamează eutanasia activă, deşi unii admit eutanasia pasivă.
Declaraţia de la Madrid (1987): “Eutanasia, adică oprirea vieţii unui pacient printr-un act deliberat,
chiar la cererea acetuia sau a aprţinătorilor, este contrară eticii” …(în completare) “… aceasta nu
impiedică medicul să respecte voinţa pacientului de a lăsa procesul natural al morţii să-şi urmeze
cursul”.
• Cea mai MARE problemă MORALĂ: Este vreo deosebire între omor şi eutanasie? răspuns:
Cel care omoară aduce moartea, ceilalţi lasă natura să-şi urmeze cursul”.
• Exemplu: În caz de COD ALBASTRU (stop cardio-respirator) există eventualitatea ca
echipa de resuscitare să nu se grăbească.

9
Argumente PRO
1. Compasiune (milă) - suferinţa este foarte mare, boală inumană, mizerie umană.
2. Dreptul de a muri - opusul dreptului la viaţă – ca aspect al dreptului la autodeterminare.
Nuanţat: “libertatea de a muri, dar nu neapărat dreptul de a muri”.
3. Progresul social - conform căruia societatea ar avea obligaţia (de natură eugenică) de a-i
elimina pe cei care nu fac faţă din punct de vedere fizic sau psihic. (teorie utilitaristă, în vogă în
anii ’20, dar perimată după abuzurile naziste)
4. Necesitatea economică - argument pragmatic, conform căruia, datorită marilor costuri
necesare pentru menţinerea în viaţă a unor cazuri fără speranţă, este de preferat eutanasia.
Resursele se pot distribui mai eficient pentru alte cazuri (în scop terapeutic sau în scop
profilactic).

Argumente CONTRA
1. Este prea radicală (Distruge problema în loc să o rezolve).
2. Nu are justificare etică (Principiul totalităţii: înlăturarea unui segment pentru salvarea
întregului, dar nu invers).
3. Inadmisibilă legal (Codul Penal o asimiliază omorului).
4. Greu de pus în practică (Nu se găseşte uşor persoana/medicul dispus să o facă).
5. Devine tot mai puţin necesară (Medicina paleativă se preocupă de asigurarea calităţii vieţii
până la sfârşit).
6. Teama de a nu se ajunge la abuz (Eutanasia nonvoluntară să ajungă la generalizare).
7. Biserica se opune categoric. (“Să nu ucizi”, “Falsă milă”, “Numai Dumnezeu poate hotărî să
ia viaţa”, Rolul religios al suferinţei ca portiţă spre pocăinţă”)

ASPECTE ETICE ALE CERCETĂRII MEDICALE

Obiectivele cercetării biomedicale sunt:
1. Ameliorarea metodelor de diagnostic, tratament şi profilaxie
2. Înţelegerea etiologiei şi patologiei anumitor boli.

În anul 1964, la Helsinki, Asociaţia Mondială a Medicilor elaborează DECLARAŢIA A.M.M., care
conţine următoarele principii de bază în domeniul cercetării biomedicale pe subiecţi
umani:
1. Cercetarea biomedicală pe om trebuie să se conformeze principiilor medicale general acceptate;
trebuie să se bazeze pe o experimentare iniţială în laborator, în faza a doua pe animale şi abia
în faza a treia pe om.
2. Proiectul şi fiecare fază a experimentului trebuie să fie clar definite şi cuprinse într-un protocol
experimental. Acest proiect experimental va fi examinat şi avizat de către o COMISIE ETICĂ.
3. Cercetarea se va face de către persoane calificate d.p.d.v. ştiinţific.
4. Răspunderea este a persoanei calificate medical şi nu a pacientului.
5. Trebuie să existe o corelaţie între riscul asumat de către subiect şi beneficiul pentru subiect şi
pentru întreaga societate. Regula de bază: Interesele pacientului trebuie să primeze
asupra intereselor societăţii.
6. Dreptul pacientului de a-şi păstra integritatea (fizică şi psihică) şi viaţa sa. Pacientul are dreptul
de a se retrage oricând din experiment.
7. Medicul trebuie să prevadă riscurile potenţiale ale experimentului, să evalueze potenţialele
riscuri pe tot parcursul experimentului şi să oprească experimentul dacă este cazul.
8. Subiectul trebuie să fie informat asupra obiectivelor studiului, a metodelor utilizate, a
beneficiilor scontate şi asupra riscurilor potenţiale. Pacientul poate să refuze participarea la
experiment sau, dacă a acceptat iniţial, poate să se retragă oricând, pe parcursul cercetării.
Este obligatoriu să existe consimţământul pacientului, preferabil în scris.

10
 • Între medic şi pacient se creează, de obicei, o anumită relaţie datorită căreia, pacientul
poate fi determinat să accepte participarea la experiment. Exemple de constrângere:
penitenciare, mediul cazon, azile, cămine, instituţii de boli psihice, ş.a.
9. Minorii şi persoanele fără discernământ nu pot participa la astfel de studii decât cu
consimţământul reprezentantului legal. Un copil poate să-şi dea consimţământul dacă este
considerat legal capabil.
10. Protocolul studiului de cercetare trebuie să conţină o declaraţie cu aspectele etice şi să fie
consemnat că principiile acelei declaraţii etice au fost respectate.

Astfel de prevederi au fost incluse şi în Codul de deontologie medicală al C.M.R.:

(Vezi pg. 10-12 – Capitolul VI Situaţii speciale – Secţiunea A-“Reguli privind cercetarea medicală pe
subiecţi umani”).

11
 MORAR SILVIU

DEONTOLOGIA
MEDICALĂ

EDITURA UNIVERSITĂŢII „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

2014

12
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MORAR, SILVIU
Deontologia medicală / Morar Silviu. - Sibiu :
Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2014
Bibliogr.
ISBN 978-606-12-0774-9

17:61
614.253

CUPRINS

INTRODUCERE
RELAŢIA MORALĂ - ETICĂ - DEONTOLOGIE 7
13
CAPITOLUL I
DREPTURILE (ŞI OBLIGAŢIILE) PACIENŢILOR 11

CAPITOLUL II
ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE
REFERITOARE LA PROFESIA DE MEDIC
31

CAPITOLUL III
ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE
REFERITOARE LA PROFESIA DE MEDIC DENTIST
52
CAPITOLUL IV
ANALIZA PREVEDERILOR DEONTOLOGICE
REFERITOARE LA PROFESIA DE ASISTENT MEDICAL

69
CAPITOLUL V
RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ
5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI
5.2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI 83
DENTIST
5.3. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A ASISTENTULUI 83
MEDICAL
96
CAPITOLUL VI 104
RĂSPUNDEREA CIVILĂ A PERSONALULUI MEDICAL

CAPITOLUL VII
RESPONSABILITATEA SOCIALĂ A MEDICULUI 108

ÎN LOC DE CONCLUZII
114
REFERINŢE LEGISLATIVE
14
1. LEGEA DREPTURILOR PACIENTULUI 123
2. CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ
3. CODUL DEONTOLOGIC AL MEDICULUI DENTIST
4. CODUL DE ETICĂ ŞI DEONTOLOGIE AL ASISTENTULUI 124
MEDICAL 124
5. PREVEDERI REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA 133
DISCIPLINARĂ
6. PREVEDERI REFERITOARE LA RĂSPUNDEREA CIVILĂ 153

162
BIBLIOGRAFIE
181

206

212

15
„Conduita morală nu înseamnă pur şi simplu
exigenţa de a renunţa anume la plăcerile
vieţii,
ci mai degrabă interesul plin de solicitudine
pe care-l depune cineva ca să făurească
o soartă mai bună pentru toţi oamenii.”

Albert Einstein

16
17
 INTRODUCERE
RELAŢIA
MORALĂ - ETICĂ - DEONTOLOGIE
Umanitatea a fost pusă dintotdeauna în faţa opţiunii între
„bine” şi „rău”, fiind binecunoscut dualismul alb - negru, personaj
pozitiv - personaj negativ, yin - yang, drept - nedrept, echitabil -
inechitabil etc., ca o coordonată constantă a firii noastre umane.
Totalitatea conceptelor referitoare la această dualitate este
sintetizată de morală. Avându-şi izvorul în negura timpurilor, cu
punct de plecare în obiceiuri ancestrale (cutume), morala vine să
facă o sinteză a părerilor individuale (conştiinţă individuală) şi
colective (opinia publică) referitoare la aceste aspecte.

Vom putea defini morala ca fiind „ansamblul convingerilor,

atitudinilor, deprinderilor, sentimentelor, reflectate şi fixate în
principii, norme, reguli determinate istoric şi social, care
reglementează comportarea şi raporturile indivizilor între ei, precum
şi dintre aceştia şi colectivitate (familie, grup, clasă, naţiune, patrie,
popor, societate), în funcţie de categoriile specifice ale moralei
(bun/rău, datorie, dreptate/nedreptate) şi a căror respectare se
întemeiază pe conştiinţă şi pe forţa opiniei publice.” (11). Spre
deosebire de regulile stipulate legislativ (prin Codul Penal, prevederi
penale speciale, normative din alte ramuri de drept etc.), care sunt
impuse prin forţa de constrângere a statului, pentru nerespectarea
regulilor morale nu există constrângere juridică; sancţionarea
atitudinilor nepotrivite din punct de vedere moral este făcută prin
prisma propriei conştiinţe şi, mai ales, prin oprobriul public la care se
expun cei ce încalcă normele morale.

Etica reprezintă disciplina filozofică al cărei obiect de studiu

este morala (cu toate aspectele ei practice şi teoretice), o
doctrină/teorie filozofică despre esenţa moralei. Cu alte cuvinte, etica
18
se constituie într-un sistem de norme, valori, categorii şi principii
morale - un veritabil cod moral.
Deşi cele două noţiuni sunt adesea folosite ca sinonime,
fiind practic interşanjabile în limbajul curent, morala se referă la
convingeri bazate pe practici sau la învăţături cu privire la modul în
care oamenii se comportă în mod concret în relaţiile personale şi în
societate, în timp ce etica se referă la un set sau un sistem de
principii, sau la filozofia sau teoria care le obiectivează. Atunci când
se compară morala cu etica, „etică” este cuvântul cel mai adesea
folosit pentru a desemna o analiză filozofică a unui anumit gen de
moralitate.

Deontologia (denumită şi etică profesională) constituie un

domeniu restrâns al moralei/eticii, cu aplicabilitate strictă la
exercitarea unei anumite profesii. În această accepţiune, putem
spune că deontologia cuprinde aspectele teoretice şi practice
referitoare la datoriile şi obligaţiile morale derivate din exercitarea
unei profesii. Etimologia termenului este greacă: „deon, deontos” -
care s-ar putea traduce prin „ceea ce trebuie făcut”, „ceea ce se
cuvine”, „datorie”, „obligaţie”, respectiv „logos” - care are înţelesul
de „discurs”, „ştiinţă”.
Prima utilizare a termenului „deontologie” aparţine juristului
şi moralistului englez Jeremy Bentham (1748-1832) - părintele
utilitarismului modern. În lucrarea sa „Deontologia sau ştiinţa
moralităţii” (1832), el afirma: „Baza deontologiei este principiul după
care o acţiune este bună sau rea, demnă sau nedemnă, merituoasă
sau blamabilă, în raport cu tendinţa ei de a spori sau diminua suma
fericirii publice.” Această concepţie implică, aşadar, o evaluare
primară, preliminară, ante factum, a consecinţelor unei acţiuni,
stabilind dacă aceasta merită sau nu să fie îndeplinită din punct de
vedere moral, în funcţie de cantitatea de plăcere sau durere care
decurge din această acţiune.
Într-un înţeles mai apropiat de perspectiva actuală,
deontologia constituie ansamblul de reguli ce formează codul
moralei profesionale, ansamblul principiilor şi normelor morale
specifice pe care le implică exercitarea unei anumite profesiuni. În
acest înţeles, noţiunea „deontologie” se confundă cvasitotal cu
sintagma „etică profesională”.
Vom putea, deci, defini deontologia ca fiind ansamblul de
reguli care precizează îndatoririle unei anumite profesiuni;

19
aceste reguli au în vedere conduita celor care exercită o
anumită profesie, atât în raporturile dintre ei, cât şi în raporturile
cu clienţii lor şi/sau cu publicul (societatea).
Toate profesiile impun anumite îndatoriri celor care le
exercită. Însă în cazul unor profesii liberale, cu înalt grad de
independenţă profesională (avocatură, jurnalism, medicină, medicină
dentară, asistenţă medicală etc.), a fost necesară o codificare
internă, de tip „autoreglementare”, a acestor reguli morale,
îmbrăcând forma codurilor deontologice. Acestea nu se
mulţumesc să puncteze îndatoririle membrilor acestor corpuri
profesionale, ci stabilesc şi modalităţi de sancţionare disciplinară în
cazul abaterilor de la principiile morale ale profesiei - un veritabil
„drept disciplinar”. Astfel, deşi Codul muncii (21) are prevederi
generale referitoare la ceea ce înseamnă şi în ce constă o abatere
disciplinară: „este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o
acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin
care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul
individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil,
ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici” (art. 247
alin. 2), tot în cuprinsul acestui act normativ (21) se admite că
regimul sancţionator poate fi şi trebuie să fie particularizat în anumite
situaţii: „În cazul în care, prin statute profesionale aprobate prin
lege specială, se stabileşte un alt regim sancţionator, va fi aplicat
acesta.” (art. 248 alin. 2). Codurile deontologice sunt exemple tipice
de aplicare practică a acestor prevederi legislative derogatorii.

20
 CAPITOLUL I

DREPTURILE
(ŞI OBLIGAŢIILE) PACIENŢILOR
Relaţia medic-pacient a cunoscut o continuă transfor-mare
în timpurile recente, de la o relaţie de „subordonare”, de
dependenţă a pacientului de medic (relaţie de tip paternalist), la
una de egalitate, de colaborare, de parteneriat. În lumina acestei
relaţii de tip nou, s-a impus necesitatea afirmării (şi statuării prin
acte legislative adecvate) a drepturilor pacienţilor.
Un prim pas în acest sens l-a constituit elaborarea (în 1994,
la Amsterdam - Olanda) a „Declaraţiei pentru promovarea drepturilor
pacienţilor în Europa”, sub egida Biroului Regional pentru Europa al
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. La principiile acestei declaraţii au
aderat 36 de state europene, între care şi România. Temele
principale la care se referea această declaraţie au fost:
- drepturile omului şi valorile în îngrijirea sănătăţii;
- dreptul la informare;
- consimţământul informat (ca o condiţie preliminară
obligatorie pentru orice intervenţie medicală);
- dreptul la confidenţialitate;
- dreptul la îngrijire şi tratament de calitate, fără niciun fel de
discriminare.
Ulterior (la Bali, în septembrie 1995), Asociaţia Medicală
Mondială a adoptat o „Declaraţie asupra drepturilor pacientului”, cu
caracter complet, universal.

Politica de promovare a drepturilor pacienţilor s-a

materializat în România prin elaborarea Legii drepturilor
pacientului (Legea nr. 46/21 ianuarie 2003) (19). Ulterior,
prevederile acestei legi au fost completate prin norme specifice de
aplicare, printr-un Ordin al Ministrului Sănătăţii şi Familiei (nr.
21
386/2004), care statuează obligaţiile concrete ale instituţiilor de
sănătate vizavi de necesitatea respectării unor drepturi ale
pacienţilor prevăzute de lege.
Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 stipulează dreptul
acestora la informare medicală, cuprinde prevederi referitoare la
consimţământul pacientului privind inter-venţia medicală, are în
vedere dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţă privată a
pacientului, drepturile pacientului în domeniul reproducerii,
precum şi drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale.

Importanţa recunoaşterii acestor drepturi reiese cu claritate

dacă trecem în revistă următorul caz, care relevă necesitatea
absolută a informării pacientului despre toate manoperele medicale
la care este supus, cu respectarea principiului bioetic fundamental al
autodeterminării persoanei:

Un bărbat în vârstă de 72 de ani, de profesie agricultor, tată

a trei copii, suferea de cancer de colon. El descria boala sa ca o
„masă intestinală”, dar nu cunoştea ce tip de modalitate terapeutică
urma să fie folosită.
În ziua de după intervenţia chirurgicală, chirurgul-mâna a
doua, aflat de gardă, a vizitat pacientul pentru inspecţia de rutină şi
tratarea inciziei chirurgicale. Pacientul, aşteptându-se să vadă o rană
închisă, s-a speriat când a văzut orificiul de colostomie. A întrebat
chirurgul despre „gaura din abdomenul său”. Chirurgul, într-o
manieră foarte serioasă, i-a răspuns: „Capătul intestinului operat a
fost suturat la abdomen. De acum vei defeca prin această gaură în
punga pe care o voi plasa la capătul intestinului.”
Surprins şi furios de răspuns, pacientul a întrebat: „Pe cine
aţi întrebat înainte de a deschide gaura aceasta?”. Chirurgul a spus
pacientului că i-au informat fiul despre procedură. Pacientul a strigat
furios: „Cine urma să fie operat şi să aibă o gaură în abdomen? Eu
sau fiul meu? Cum aţi îndrăznit să faceţi asta fără să mă întrebaţi?
Vă voi da în judecată pe toţi!” Chirurgul, nepregătit pentru o astfel de
reacţie, a început să explice pe îndelete raţiunea pentru care a fost
efectuată colostomia şi a calificat boala pacientului ca fiind una „rea”.
După explicaţie, pacientul a spus: „Dacă mi-aţi fi spus asta mai
devreme, nu aş fi strigat la dumneavoastră. Nu sunt atât de ignorant,
să ştiţi! Aş fi înţeles.”

22
 (Conf. dr. Nermin Ersoy, Turcia - în „Informed Consent”,
editor prof. Amnon Carmi, UNESCO Chair in Bioethics, The
International Center for Health, Law and Ethics, University of Haifa,
Israel, 2003)

Trebuie remarcat că aceste drepturi au şi obligaţii

corelative.
Pe de o parte, pentru concretizarea acestor drepturi este
necesară o atitudine deontologică bine precizată din partea
personalului medical; aceste norme de etică profesională se
regăsesc în codurile deontologice ale medicilor, medicilor dentişti
şi asistenţilor medicali.
Pe de altă parte, însă, existenţa acestor drepturi ale
pacienţilor se corelează (sau ar trebui să se coreleze) cu anumite
responsabilităţi ce cad în sarcina pacienţilor, ca de exemplu
obligaţia de autoîngrijire (de menţinere a igienei orale şi
corporale), obligaţia de complianţă terapeutică, respectarea
recomandărilor medicului, prezentarea la controalele periodice,
obligaţia de a avea o atitudine decentă faţă de personalul
medical etc.

Pacienţii au drepturi şi în calitate de asigurat în sistemul

naţional de asigurări sociale de sănătate (Legea nr. 95/2006, titlul
VIII) (20):

Art. 217
Asiguraţii au dreptul la un pachet de servicii de bază în
condiţiile stabilite pe baza contractului-cadru care se elaborează
anual.

Art. 218
(1) Asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de bază
în caz de boală sau de accident, din prima zi de îmbolnăvire sau
de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite
de prezenta lege.
(2) Asiguraţii au următoarele drepturi:
a) să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi
casa de asigurări de sănătate la care se asigură, în condiţiile
prezentei legi şi ale contractului-cadru;

23
 b) să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl
solicită, dacă îndeplinesc toate condiţiile prezentei legi, suportând
cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru un medic din altă
localitate;
c) să îşi schimbe medicul de familie ales numai după
expirarea a cel puţin 6 luni de la data înscrierii pe listele acestuia;
d) să beneficieze de servicii medicale, medicamente,
materiale sanitare şi dispozitive medicale în mod
nediscriminatoriu, în condiţiile legii;
e) să efectueze controale profilactice, în condiţiile stabilite
prin contractul-cadru;
f) să beneficieze de servicii de asistenţă medicală preventivă
şi de promovare a sănătăţii, inclusiv pentru depistarea precoce a
bolilor;
g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi în
spitale aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de
sănătate;
h) să beneficieze de servicii medicale de urgenţă;
i) să beneficieze de unele servicii de asistenţă
stomatologică;
j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de
recuperare;
k) să beneficieze de dispozitive medicale;
l) să beneficieze de servicii de îngrijiri medicale la
domiciliu;
m) să li se garanteze confidenţialitatea privind datele, în
special în ceea ce priveşte diagnosticul şi tratamentul;
n) să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor
medicale;
o) să beneficieze de concedii şi indemnizaţii de asigurări
sociale de sănătate în condiţiile legii.

Art. 220
Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat
beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgenţelor medico-
chirurgicale şi al bolilor cu potenţial endemo-epidemic şi cele
prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea
evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de planificare familială (...),
în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale, stabilit prin
contractul-cadru.

24
 Dar pacienţii au şi obligaţii corelative în aceeaşi calitate de
asigurat:

Art. 219
Obligaţiile asiguraţilor pentru a putea beneficia de drepturile
prevăzute la art. 218 sunt următoarele:
a) să se înscrie pe lista unui medic de familie;
b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar
modificări în starea lor de sănătate;
c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice
stabilite prin contractul-cadru;
d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa
de asigurări asupra modificărilor datelor de identitate sau a
modificărilor referitoare la încadrarea lor într-o anumită categorie de
asiguraţi;
e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile
medicului;
f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-
sanitar;
g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma
reprezentând coplata, în condiţiile stabilite prin contractul-cadru;
h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele
justificative care atestă calitatea de asigurat.

Insist pe conduita de respect reciproc pe care şi-o

datorează pe de o parte furnizorii de servicii de sănătate (stipulate în
prevederile deontologice specifice) şi pe de altă parte pacientul. O
conduită civilizată a pacienţilor permite o colaborare optimă cu
cadrele medicale, în vederea atingerii obiectivului comun: starea de
sănătate a pacientului. Dimpotrivă, în situaţiile în care pacienţii nu
respectă această condiţie elementară şi de bun simţ, cadrului
medical i se oferă posibilitatea legală de a întrerupe relaţia cu
pacientul:

Art. 653 (Legea nr. 95/2006, titlul XV)(20)

(1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;

25
 c) de către medic, în următoarele situaţii:
(i) atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând
toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu
competenţe sporite;
(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau
ireverenţioasă faţă de medic.

De altfel, nerespectarea obligaţiilor din partea pacienţilor

poate atrage şi alte consecinţe legale. Cel mai semnificativ exemplu
mi se pare cel al sancţionării nerespectării obligaţiei de
complianţă terapeutică prin prevederile Legii nr. 95/2006, titlul XII
(20):

Art. 376
(1) Cu excepţia cazurilor de forţă majoră, de urgenţă ori
când pacientul sau reprezentanţii legali ori numiţi ai acestuia sunt în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau consimţământul, medicul
acţionează respectând voinţa pacientului şi dreptul acestuia de a
refuza ori de a opri o intervenţie medicală.
(2) Responsabilitatea medicală încetează în situaţia în
care pacientul nu respectă prescripţia sau recomandarea
medicală.

Deşi multe dintre aceste obligaţii nu se regăsesc explicit în

acte normative, respectarea şi de către pacienţi (alături, evident,
de cadrele medicale) a unui pachet minimal de reguli morale şi
de conduită reprezintă o coordonată esenţială a unei relaţii
sănătoase, bazată pe încredere reciprocă, dintre pacienţi şi
personalul medical.

ANALIZA DREPTURILOR PACIENŢILOR PRIN

PRISMA LEGISLAŢIEI SPECIFICE
Înainte de a analiza prevederile Legii nr. 46/2003 (19),
detaliind care sunt drepturile pacienţilor, trebuie să facem precizarea
noţiunii de „pacient”. În conformitate cu textul de lege (art. 1 lit. a):
„prin pacient se înţelege persoana sănătoasă sau bolnavă care
utilizează serviciile de sănătate”.
Aşadar, nu numai persoana bolnavă este pacient, ci şi
persoana sănătoasă, care beneficiază de programe de promovare
26
a sănătăţii, de profilaxie a unor îmbolnăviri (de exemplu controalele
medicale profilactice, depistarea preococe a proceselor neoplazice,
fluorizarea apei pentru prevenţia apariţiei cariilor, controlul periodic
stomatologic de depistare precoce a unor afecţiuni specifice -
parodontopatii, procese carioase etc.).

Art. 1 lit. d prevede ce se înţelege prin termenul general de

„intervenţie medicală”: „orice examinare, tratament sau alt act
medical în scop de diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare”.
Este, deci, important de avut în vedere că sub incidenţa Legii
drepturilor pacientului intră nu doar actele medicale curative uzuale,
ci şi ansamblul investigaţiilor care conduc la precizarea
diagnosticului, precum şi manoperele de postvenţie/reabilitare
(urmărirea evoluţiei bolilor cronice, protezarea, implantele dentare
etc.)

Atunci când vorbim de drepturile pacienţilor trebuie făcută,

de asemenea, distincţia între drepturile sociale şi drepturile
individuale.
Drepturile sociale sunt corelative obligaţiilor asumate de
societate pentru asigurarea sănătăţii populaţiei (asigurarea unui nivel
optim de servicii medicale, la un anumit standard, pentru întreaga
populaţie), având un caracter general. Acestea sunt, evident, direct
dependente de nivelul de dezvoltare a societăţii respective (ţările
dezvoltate putând asigura aceste drepturi la un nivel superior,
comparativ cu cele subdezvoltate). Sunt legate şi de noţiunea de
„accesibilitate” la serviciile de sănătate, pentru că implementarea
(punerea în practică) a acestor drepturi depinde de asigurarea unei
infrastructuri medicale corespunzătoare, echitabil poziţionată
geografic, fără dezechilibre între urban şi rural, dar şi de asigurarea
resursei umane (a cadrelor medicale) necesare pentru deservirea
facilităţilor medicale.
Drepturile individuale au caracter personal (după cum le
spune şi numele), concretizat la o anumită persoană. Atunci când
vorbim de „dreptul la sănătate” al unui individ, aceasta este
accepţiunea pe care o dăm termenului. Datorită caracterului lor
subiectiv, sunt intim legate de noţiunea de „adresabilitate” - ca
termen de sănătate publică ce are în vedere voinţa/dorinţa
pacientului de a apela cu încredere la serviciile de sănătate. Acestea

27
sunt drepturile pacientului despre care vom vorbi în detaliu în cele ce
urmează.

Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/2003 este structurată

după cum urmează:
Cap. I - Dispoziţii generale
Cap. II - Dreptul la informaţia medicală
Cap. III - Consimţământul pacientului privind interven-ţia
medicală
Cap. IV - Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţă
privată a pacientului
Cap. V - Drepturile pacientului în domeniul reprodu-cerii
Cap. VI - Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri
medicale
Cap. VII - Sancţiuni
Cap. VIII - Dispoziţii tranzitorii şi finale

Cap. I - Dispoziţii generale

Acest capitol introductiv defineşte pentru început noţiunile de

„pacient”, „discriminare”, „îngrijiri de sănătate”, „intervenţie medicală”,
„îngrijri terminale”.

Articolul 3 are în vedere două principii importante de esenţă

bioetică, cel al recunoaşterii individualităţii şi unicităţii fiecărui individ
şi cel al nediscriminării, statuând dreptul pacientului „de a fi
respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.”

Definiţia legală a discriminării este cuprinsă în art. 1 lit b:

„distincţia care se face între persoane aflate în situaţii similare, pe
baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau
sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale”.
Lipsa oricărei discriminări în domeniul asistenţei medicale
este o reflectare a principiului conform căruia orice persoană are
dreptul la opinie, la păreri proprii, dreptul de a adera la anumite valori
morale şi culturale proprii, dreptul de a-i fi respectate convingerile
filozofice sau religioase; în ultimă instanţă este o reflectare a
egalităţii între fiinţele umane ca indivizi unici.

28
 În cuprinsul articolului 2 este prevăzut „dreptul la îngrijiri
medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune,
în conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale”.
Este o reflectare a principiului general al dreptului fiecăruia la viaţă,
la integritate fizică şi psihică a persoanei, precum şi a dreptului la o
protecţie corespunzătoare a sănătăţii, asigurată prin mijloace
preventive şi curative adecvate, care urmăresc atingerea nivelului
optim de sănătate personală.

Cap. II - Dreptul pacientului la informaţia medicală

Articolul 4 prevede dreptul de a fi informat cu privire la

serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le
utiliza. Acest drept este pus în practică prin publicitatea serviciilor
medicale, care oferă acces egal pentru toţi cei interesaţi (instituţiile
medicale sunt servicii publice, nu „organizaţii clandestine”).

Dreptul de fi informat asupra identităţii (nume, prenume)

şi statutului profesional al furnizorilor de servicii de sănătate
(gradul profesional şi didactic, funcţia în cadrul sistemului de
sănătate) este prevăzut de art. 5 alin. 1. Purtarea de ecusoane cu
aceste date, dar şi prezentarea personală a cadrelor medicale sunt
corelative acestui drept al pacienţilor.

Pentru pacientul internat este prevăzut dreptul de a fi

informat asupra regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le
respecte pe durata spitalizării (art. 5 alin. 2) (regimul vizitelor,
accesul aparţinătorilor, regulamentul de ordine interioară etc.).

Articolul 6 sumarizează cele mai importante aspecte care

trebuie aduse la cunoştinţa pacientului în legătură cu statusul său
medico-biologic, astfel încât acesta să poată lua decizii în cunoştinţă
de cauză referitor la intervenţiile medicale la care va fi supus. În
absenţa acestor date exhaustive, consimţământul exprimat de
pacient va fi viciat, pentru că nu este satisfăcută cerinţa ca acest
consimţământ să fie „informat” pentru a fi valid.
În acest sens, legea prevede dreptul pacientului de a fi
informat:
- asupra stării sale de sănătate;
- a intervenţiilor medicale propuse;

29
 - a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri;
- a alternativelor existente la procedurile propuse;
- despre riscurile determinate de neefectuarea trata-
mentului şi de nerespectarea recomandărilor medicale;
- asupra datelor despre diagnostic şi prognostic.

Pacientul are dreptul de a refuza să-i fie aduse la

cunoştinţă anumite informaţii care îi cauzează suferinţă (ca de
exemplu o suferinţă incurabilă în stadiu terminal), în conformitate cu
articolul 8. Pacientul poate cere în mod expres să nu fie informat,
putând alege o persoană care să fie informată în locul său (art.
9). Aceste prevederi legale oferă o alternativă acceptabilă la situaţia
delicată în care este pus medicul care trebuie să comunice un
prognostic infaust, cu efecte psihologice potenţial severe pentru
pacient.

Rudele şi prietenii pot fi informaţi despre evoluţia

cazului (investigaţii, diagnostic, tratament), dar numai cu acordul
pacientului (art. 10). Deşi în practica uzuală această prevedere este
adeseori încălcată, trebuie manifestată deosebită prudenţă pentru
respectarea obligaţiei deontologice de păstrare a secretului
profesional. Încălcarea dreptului la confiden-ţialitate al pacientului îl
poate expune pe medic/medicul dentist/asistentul medical unor
acuze de abatere disciplinară. De altfel, lectura atentă, ad literam, a
acestui articol de lege ne duce la concluzia că nu există nicio
obligaţie de a informa aparţinătorii despre starea medicală a
pacientului; doar dacă acesta doreşte în mod expres, legea ne oferă
aceast drept facultativ.

Ca expresie a principiului autodeterminării, dar şi a dreptului

de a cunoaşte toate aspectele referitoare la starea sa de sănătate,
din mai multe puncte medicale de vedere, articolul 11 stipulează
dreptul pacientului de a cere şi de a obţine o altă opinie
medicală. O informare completă asupra datelor medicale care îl
privesc, venită de la mai multe surse, este de natură a facilita
pacientului luarea unei decizii în deplină cunoştinţă de cauză asupra
intervenţiilor medicale la care va fi supus.

Modul în care sunt comunicate informaţiile medicale

este de o importanţă crucială. Conform articolului 8, „informaţiile se

30
aduc la cunoştinţa pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu
minimalizarea terminologiei de specialitate”. Scopul final este ca
datele medicale să fie înţelese pe deplin de către pacient; de
aceea se recomandă utilizarea limbajului curent, nu a celui de
specialitate (ex. „plombă” - nu „obturaţie”; „operaţie” - nu intervenţie
chirurgicală, „proteză” - nu „dispozitiv protetic” etc.), adaptat nivelului
intelectual şi cultural al pacientului. Încercarea medicului de a epata
prin folosirea de termeni supraspecializaţi poate avea drept
consecinţă, mai ales în contextul unei relaţii paternaliste cu
pacientul, neînţelegerea realităţii medicale şi, implicit, luarea unei
decizii pe baza unui consimţământ formal, insuficient informat.
Tot cu acest scop în minte, dacă pacientul nu cunoaşte
limba română, comunicarea se va putea face „în limba maternă
ori în limba pe care pacientul o cunoaşte” sau se va căuta orice
altă formă de comunicare ce garantează înţelegerea
informaţiilor (art. 8).

Comunicarea se va face şi în formă scrisă (conform

prevederilor articolului 12) pentru pacientul externat, care poate
cere şi are dreptul să primească la externare un rezumat al
investigaţiilor, diagnosticului, tratamentului, îngrijirilor din
timpul spitalizării.

Cap. III - Consimţământul pacientului

privind intervenţia medicală

Înainte de orice manoperă medicală trebuie obţinut acceptul

pacientului.
Pentru manopere uzuale, cu risc medical minim, se poate
lua în considerare un consimţământ implicit, constând, de
exemplu, în suflecarea mânecii pentru a fi luată tensiunea sau pentru
recoltare de sânge de la plica cotului sau, în cazul consultaţiei
medico-dentare, în plasarea voluntară a pacientului pe scaunul de
consultaţii şi deschiderea gurii.
De regulă, însă, este necesar un consimţământ în formă
explicită: verbal sau (preferabil) în scris; acesta din urmă devine în
mod absolut obligatoriu atunci când riscurile intervenţiei medicale
sunt crescute, dacă este vorba de intervenţii medicale mutilante sau
dacă pacientul este subiect al unei cercetări ştiinţifice.

31
 Acest consimţământ, pentru a fi valid, trebuie să
îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:
- să fie liber exprimat (fără constrângere morală, fizică sau
de altă natură; fără ca acesta să rezulte în urma unei atitudini
paternaliste din partea medicului);
- să fie valabil exprimat (adică să fie dat de un pacient
capabil, cu capacitate de exerciţiu păstrată; sunt excluşi în acest
sens minorii şi bolnavii psihic incapabili să înţeleagă consecinţele
medicale ale deciziilor lor, precum şi, evident, cei a căror stare de
conştienţă este abolită sau marcat alterată);
- să fie informat (ceea ce presupune cunoaşterea
amănunţită a realităţii medicale şi în special a beneficiilor şi a
riscurilor procedurii medicale, pentru a le putea pune în balanţă în
luarea deciziei finale).
Necesitatea obţinerii consimţământului informat al
pacientului pentru procedurile medicale la care este supus constituie
o expresie a principiului autodeterminării. Tendinţa modernă în
relaţia medic-pacient este spre construirea unei relaţii de colaborare
(de parteneriat), iar obţinerea consimţământului este o coordonată
moral-etică esenţială în acest sens, care contribuie semnificativ la
creşterea încrederii pacientului în medicul curant.
Totuşi, deşi pacientul participă la adoptarea deciziilor
medicale, el nu se poate substitui în totalitate poziţiei medicului.
Acesta din urmă va trebui să ia decizia terapeutică finală (în funcţie
de conştiinţa sa, bazat pe pregătirea şi cunoştinţele sale profesionale
şi, fireşte, în interesul pacientului).

Cu toate acestea, o manoperă medicală nu va putea fi

impusă cu forţa, pentru că, aşa cum statuează articolul 13, pacientul
„are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală”,
dacă îşi asumă, în scris, răspunderea pentru decizia sa.
Consecinţele neintervenţiei medicale trebuie să-i fie explicate
pacientului; vorbim, aşadar, de un „refuz informat”.

În situaţii de excepţie, când pacientul nu-şi poate exprima

voinţa (ex. comă), iar o intervenţie medicală este necesară de
urgenţă, acordul pacientului poate fi dedus dintr-o exprimare
anterioară a voinţei acestuia (art. 14); cu alte cuvinte, se poate
prezuma acceptul pacientului, dacă anterior nu s-a pronunţat pentru
refuzul tratamentului.

32
 Pentru persoanele incapabile (minori, bolnavi psihic) care
necesită intervenţie medicală de urgenţă, consimţă-mântul
reprezentantului legal (părinţi, tutore) nu mai este necesar (art.
15). Aceată situaţie este asimilabilă, din punct de vedere juridic, cu
starea de necesitate, intervenţia medicală, consimţită sau nu, fiind
absolut necesară pentru a salva viaţa persoanei în pericol.

Pentru persoanele incapabile (conform art. 16), pe lângă

consimţământul reprezentanţilor legali, este important ca pacientul
incapabil să fie implicat (atât cât permite capacitatea lui de a
înţelege) în procesul de luare a deciziei medicale. Atât în cazul
minorilor care au împlinit o anumită vârstă (convenţional stabilită la
10 ani), cât şi în cazul persoanelor cu deficienţe psihice, există un
grad de înţelegere a realităţii medicale în care se află (chiar dacă
aceasta nu poate fi percepută plenar). De aceea este necesar să
informăm aceşti pacienţi despre manoperele medicale la care vor fi
supuşi, pentru a obţine încrederea şi cooperarea lor. Obţinerea
acordului informat al ocrotitorilor legali ramâne însă obligatorie, chiar
şi în aceste condiţii. Practic, consimţământul părinţilor sau tutorilor
este absolut necesar, dar se recomandă să fie dublat de cel al
pacienţilor incapabili.

Articolul 17 analizează o potenţială situaţie de conflict:

între medici (care consideră necesară o intervenţie medicală în
interesul pacientului incapabil) şi reprezentanţii legali (care refuză,
din variate motive, să-şi dea acordul pentru intervenţia medicală
propusă). Rezolvarea propusă de leguitor este în sensul luării
deciziei de intervenţie/non-intervenţie de către o comisie de arbitraj
de specialitate (alcătuită din trei medici pentru pacienţii internaţi,
respectiv din doi medici pentru pacienţii din ambulator).

Consimţământul pacientului este obligatoriu şi pentru

recoltarea, păstrarea sau folosirea tuturor produselor biologice
prelevate din corpul său în vederea stabilirii diagnosticului sau a
tratamentului cu care pacientul este de acord (art. 18).

Consimţământul este necesar şi pentru participarea sa la

învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică (art. 19).
Nu vor fi incluse în cercetarea ştiinţifică persoanele incapabile

33
sau care nu pot să-şi exprime voinţa, cu excepţia cazurilor în care
s-a obţinut consimţământul de la reprezentantul legal, iar cercetarea
este făcută şi în interesul pacientului incapabil.

De asemenea, consimţământul trebuie obţinut şi pentru

fotografierea sau filmarea pacientului într-o unitate medicală,
excepţie făcând cazurile în care imaginile sunt necesare pentru
diagnostic, pentru tratament sau pentru evitarea suspectării unei
culpe medicale (art. 20).

Cap. IV – Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţă

privată a pacientului

Aspectele legate de sănătatea persoanei sunt considerate în

ziua de azi o componentă a vieţii intime a acesteia. Dezvăluirea unor
informaţii cu caracter medical poate prejudicia viaţa socială a
individului, cu potenţial impact asupra locului de muncă, vieţii de
familie, statusului social etc. Obligaţia corelativă a medicului este cea
de păstrare a secretului profesional.

Conform articolului 21: „Toate informaţiile privind starea

pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul,
prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confiden-ţiale,
chiar şi după decesul acestuia.”
Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute de articolul
22. Informaţiile confidenţiale pot fi relevate:
- doar dacă pacientul îşi dă consimţământul explicit sau
- dacă legea o cere în mod expres (ca de exemplu pentru
prevenirea unei epidemii, prevenirea răspândirii bolilor venerice,
existenţa unei fapte penale - obligatoriu de relevat organelor abilitate
etc.).
De asemenea, datele necesare altor furnizori de servicii
medicale, implicaţi în tratamentul pacientului, pot fi furnizate acestora
fără consimţământul expres al acestuia (art. 23).

Ca expresie şi a dreptului la informare, „pacientul are acces

la datele medicale personale.” (art. 24).

34
 „Amestecul în viaţa privată, familială a pacientului este
interzis.” (art. 25). Sunt considerate excepţii de la această regulă
generală:
- când această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul,
tratamentul, ori îngrijirile acordate (dar numai dacă există acordul
pacientului pentru această imixtiune);
- când pacientul prezintă pericol pentru sine sau pentru
sănătatea publică.

Cap. VI - Drepturile pacientului la tratament

şi îngrijiri medicale

Sunt egale pentru toţi pacienţii, fără discriminare, după

cum am văzut deja (conform art. 2 şi 3 din Dispoziţiile generale ale
legii).
Când totuşi este necesară o selectare a pacienţilor pentru
anumite tipuri de tratament (disponibile în număr limitat), selectarea
se va face numai pe baza criteriilor medicale, nu pe alte
considerente - susceptibile a crea discriminări (art. 29, alin. 1).

„Intervenţiile medicale se pot efectua numai dacă există

condiţiile de dotare necesare şi personal acreditat” (art. 30), cu
excepţia cazurilor de urgenţă apărute în situaţii extreme.

Pacienţii terminali, incurabili, au dreptul la îngrijiri

medicale care să le permită a muri cu demnitate, nu în suferinţă
(art. 31).

Este prevăzut, de asemenea, dreptul la sprijinul familiei,

al prietenilor, dreptul la suport spiritual, material şi de sfaturi; în
măsura posibilităţilor, mediul de îngrijire şi de tratament va fi
creat (la solicitarea pacientului) cât mai apropiat de cel familial
(art. 32).

Personalul medical sau nemedical din unitatea sanitară nu

are dreptul să preseze pacientul în vreun fel, pentru a determina
„să îl recompenseze altfel decât prevăd reglementările de plată
legale din cadrul unităţii respective.”

35
 Totuşi, „pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde
a fost îngrijit, plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii”
(art 34).

Art. 35 prevede dreptul la îngrijiri medicale continue -

până la ameliorarea stării de sănătate sau până la vindecare. Tot în
acest sens sunt prevederile art. 36, referitoare la dreptul pacientului
de a beneficia de asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă
medico-dentară de urgenţă, de servicii farmaceutice în program
continuu.

Cap. VII - Sancţiuni

În cazul nerespectării prevederilor Legii nr. 46/2003 şi a

drepturilor prevăzute în contul pacienţilor, personalul medico-
sanitar aflat în culpă în acest sens răspunde disciplinar,
contravenţional sau chiar penal, conform prevederilor legale (art.
37).
Voi analiza aceste coordonate sancţionatorii în capitolele
subsecvente ale lucrării.
Înainte de aceasta, însă, este necesară trecea în revistă a
regulilor deontologice aplicabile medicului, medicului dentist şi
asistentului medical (16, 17, 18), cuprinzând, alături de alte norme
moral-etice ale profesiilor respective, şi obligaţiile corelative acestor
drepturi ale pacienţilor.

36
 CAPITOLUL II

ANALIZA PREVEDERILOR
DEONTOLOGICE REFERITOARE LA
PROFESIA DE MEDIC
Simpla statuare a drepturilor pacienţilor nu este suficientă
pentru aplicarea efectivă a acestora în practica medicală. La fel de
necesară este şi precizarea, în paralel, a obligaţiilor corelative
care revin cadrelor medicale, astfel încât drepturile analizate în
capitolul precedent să nu rămână doar concepte teoretice. Codurile
deontologice ale profesiilor medicale includ, după cum vom vedea,
astfel de reglementări, menite a oferi necesara aplicabilitate practică
a drepturilor pacienţilor.

Mă voi referi pentru început la normele deontologice

specifice profesiei de medic, aşa cum sunt prevăzute de actualul
Cod de deontologie medicală din 30 martie 2012 al Colegiului
Medicilor din România (16), publicat în Monitorul Oficial, partea I,
nr. 298 din 7 mai 2012 şi intrat în vigoare, conform art. 61, „în termen
de 30 de zile de la data publicării lui în Monitorul Oficial al României.”

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE EXERCITĂRII PROFESIEI DE MEDIC
Chiar din primul capitol al Codului sunt formulate regulile
generale de esenţă moral-deontologică ce trebuie să caracterizeze
profesia de medic. Prin precizarea „Principiilor fundamentale ale
exercitării profesiei de medic” se delimitează cadrul general căruia
37
trebuie să i se conformeze orice prevedere subsecventă referitoare
la modul de derulare a activităţii medicului.

Referindu-se la „Scopul şi rolul profesiei medicale”,

articolul 1 impune ca regulă deontologică primordială dedicarea
întregii activităţi a medicului unui scop apostolic: acela de a apăra
viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a fiinţei umane;
orice manoperă medicală trebuie să fie dedicată în exclusivitate
acestei finalităţi nobile.

Principiul nediscriminării este statuat de articolul 2 al

Codului, care impune ca orice activitate a medicului să fie exercitată
„fără nici un fel de discriminare, inclusiv în ceea ce priveşte starea de
sănătate sau şansele de vindecare ale pacientului.”

Un alt principiu fundamental este cel referitor la respectarea

cu stricteţe a demnităţii fiinţei umane. Articolul 3 arată că, în toate
situaţiile, actul profesional medical, indiferent de formă sau
modalitate de desfăşurare, trebuie să se deruleze cu respectarea
strictă a acestei coordonate fundamentale a corpului profesional
medical.

În aceeaşi notă de respect datorat pacientului ca fiinţă

umană se înscrie şi imperativul deontologic formulat de articolul 4
(„Primordialitatea interesului şi a binelui fiinţei umane”). În cadrul
luării oricărei decizii profesionale, medicul se va asigura că
„interesul şi binele fiinţei umane prevalează interesului
societăţii ori al ştiinţei.”

Pentru fiecare caz în parte, medicul este obligat să respecte

normele profesionale şi de conduită, adaptându-şi acţiunile la
specificul cazului respectiv, astfel încât să asigure o asistenţă
medicală optimă pentru fiecare pacient (art. 5 – „Obligativitatea
normelor profesionale şi a celor de conduită”).

În cursul activităţii sale, medicul se bucură de independenţă

profesională, garantată prin lege. Nicio ingerinţă nu este permisă în
ceea ce priveşte decizia medicală. De aceea articolul 6 impune
medicului o atitudine activă în sensul apărării acestei
independenţe profesionale („Medicul este dator să stăruie şi să-şi

38
apere independenţa sa profesională...”). În acest sens este interzisă
„orice determinare a actului medical ori a deciziei profesionale
de raţiuni de rentabilitate economică sau de ordin
administrativ”; acceptarea de către medic a unor astfel de ingerinţe
ar reprezenta o încălcare a regulilor deontologice.

Specificul umanist al profesiei medicale transpare din

formularea articolului 7 al Codului, referitor la „Caracterul relaţiei
medic-pacient”. Această relaţie va sta sub semnul
profesionalismului şi va avea la bază respectul faţă de fiinţa
umană, dar şi înţelegerea şi compasiunea în faţa suferinţei – ca
trăsătură definitorie a profesiilor medicale.

Obligaţia diligenţei de mijloace (art. 8) este o regulă

deontologică ce impune medicului să pună în slujba pacientului său
toate cunoştinţele profesionale şi toată priceperea sa, astfel încât
decizia medicală să fie cea corectă, iar pacientul să beneficieze de
„maximum de garanţii în raport de condiţiile concrete, astfel
încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit.”

Respectarea/nedepăşirea competenţei profesionale este

nu doar o necesitate legală, ci şi un imperativ deontologic. Conform
articolului 9 („Principiul specializării profesionale”), medicului nu îi
este permis să acţioneze în afara specialităţii, competenţelor şi
practicii pe care le are, în raport cu condiţiile concrete. Singura
excepţie în acest sens este cea a situaţiilor de urgenţă vitală,
cazuri în care este primordială salvarea vieţii pacientului, iar
medicului îi este permis să acţioneze şi în afara competenţei sale
profesionale.

Last, but not least, articolul 10 punctează ultimul principiu

fundamental al Codului, cel referitor la respectul datorat confraţilor
de-a lungul întregii activităţi profesionale. Medicul este dator să se
ferească/abţină să-şi denigreze colegii sau să critice activitatea
lor profesională. Este un principiu de bun simţ, care ţine de
solidaritatea profesională, de spiritul apartenenţei la o elită
respectată, de imaginea pe care o proiectează corpul nostru
profesional în ochii pacienţilor şi ai societăţii. Din păcate, din
considerente subiective (orgoliu profesional, invidie etc.) sau
obiectiv-materiale (concurenţă, dorinţă de câştig etc.) acest principiu

39
trece uneori pe planul al doilea sau este uitat cu desăvârşire de unii
dintre medici. Iar consecinţele unor astfel de atitudini se resimt din
plin, materializându-se în acuze de malpraxis sau în plângeri
adresate Colegiului Medicilor în legătură cu abateri disciplinare, de
multe ori nefondate, dar alimentate tocmai de aceste acuze
nedeontologice, care vin „din interiorul” corpului medical.

CONSIMŢĂMÂNTUL
Un întreg capitol (al doilea) al Codului de deontologie
medicală este dedicat obligaţiilor care cad în sarcina medicului vizavi
de necesitatea obţinerii unui consimţământ informat al
pacientului în legătură cu intervenţia medicală la care va fi supus.
Conform art. 11 alin. 1: „Nicio intervenţie în domeniul
sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a
dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.”, iar la alin. 2
al aceluiaşi articol se prevede: „(...) consimţământul se poate
retrage în orice moment de persoana vizată.”

În cazul persoanelor incapabile (minori, persoane fără

capacitatea de a consimţi), funcţionează decizia prin substituţie.

- Conform articolului 650 din Legea nr. 95/2006 (20), „Vârsta

legală pentru exprimarea consimţământului informat este 18
ani.” În cazul minorilor (persoane sub 18 ani), Codul de deontologie
medicală (art. 12) instituie obligativitatea obţinerii
consimţământului informat de la ocrotitorul legal al minorului -
părinte, tutore sau altă autoritate prevăzută de lege (alin. 1: „Atunci
când, conform legii, un minor nu are capacitatea de a consimţi la o
intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul
reprezentantului său, autorizarea unei autorităţi sau a unei alte
persoane ori instanţe desemnate prin lege.”).
De asemenea, Codul oferă medicului posibilitatea de a lua în
considerare şi opinia minorului referitoare la actul medical – acordul
informat al minorului (alin. 2: „Medicul, în funcţie de vârsta şi
gradul de maturitate a minorului, şi numai strict în interesul acestuia,
poate lua în considerare şi părerea minorului.”).
Este extrem de important ca minorul să fie implicat în
procesul decizional de obţinere a consimţământului informat, în
limita capacităţii sale de înţelegere (să se obţină acordul informat din
40
partea minorului în ceea ce priveşte intervenţia medicală propusă).
Oportunitatea unui astfel de accept reiese cu claritate nu doar din
art. 12 alin. 2 din Codul de deontologie medicală, ci şi din prevederile
art. 16 din Legea nr. 46/2003 (19): „În cazul în care se cere
consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie
implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite
capacitatea lui de înţelegere.”
Acest acord informat nu înlocuieşte, ci dublează decizia
prin substituţie (astfel că un consimţământ informat şi din partea
reprezentantului legal este obligatoriu în această situaţie).
În situaţii de urgenţă, când viaţa minorului este în pericol
imediat, atitudinea recomandată este nuanţată. Astfel, reamintesc
că, în conformitate cu articolul 15 din Legea nr. 46/2003 (19): „În
cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă,
consimţământul reprezentantului legal nu mai este necesar.”, iar
articolul 15 al Codului de deontologie medicală prevede: „Atunci
când, din cauza unei situaţii de urgenţă, nu se poate obţine
consimţământul adecvat, se va putea trece imediat la orice
intervenţie indispensabilă din punct de vedere medical în folosul
sănătăţii persoanei vizate.”
De asemenea, potrivit articolului 650 din Legea nr. 95/2006
(20), minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa
reprezentantului legal în „situaţii de urgenţă, când părinţii sau
reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are
discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în
care se află.”
Cadrele medicale răspund în faţa legii „atunci când nu obţin
consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali
ai acestuia, cu excepţia cazurilor în care pacientul este lipsit de
discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai
apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.”
(art. 651 alin 1 din Legea nr. 95/2006).

Regim derogatoriu de la regula generală a validităţii

exprimării consimţământului doar începând cu vârsta de 18 ani
regăsim în situaţiile medicale legate de diagnosticul şi/sau
tratamentul problemelor sexuale şi reproductive. În astfel de
cazuri, minorii în vârstă de peste 16 ani îşi pot exprima
consimţământul în absenţa părinţilor sau a reprezentantului legal, la
solicitarea lor expresă (art. 650 lit. b din Legea nr. 95/2006).

41
 - În cazul altor persoane incapabile (persoane majore
fără capacitate de a consimţi – ca, de exemplu, cei bolnavi psihic,
puşi sub interdicţie sau cei aflaţi în stare de comă) intervine, de
asemenea, mecanismul deciziei prin substituţie.
Astfel, conform art. 13 al Codului (16): „Atunci când, conform
legii, un major nu are, datorită unui handicap mintal, unei boli sau
dintr-un motiv similar, capacitatea de a consimţi la o intervenţie,
aceasta nu se poate efectua fără acordul reprezentantului său
ori fără autorizarea unei autorităţi sau a unei persoane ori
instanţe desemnate prin lege.”

Obţinerea unui consimţământ formal, bazat pe date

insuficiente, sub forma unei simple consemnări în documentul
medical sub care se află semnătura pacientului, nu satisface
cerinţele deontologice ale aplicării valide a teoriei consimţământului.
Pentru a se putea vorbi de o relaţie medic-pacient de calitate, de tip
parteneriat şi nu de subordonare/ paternalism, este absolut necesar
să avem în vedere caracterul informat al consimţământului – ceea
ce presupune cunoaşterea de către pacient a tuturor beneficiilor, dar
şi a riscurilor intervenţiei medicale.
Articolul 14 din Codul de deontologie medicală („Informarea
prealabilă şi adecvată a persoanei”) instituie în sarcina medicului
obligaţia deontologică de a aduce la cunoştinţa pacientului
toate informaţiile relevante pentru a lua o decizie în deplină
cunoştinţă de cauză: „Medicul va solicita şi va primi
consimţământul numai după ce, în prealabil, persoana respectivă
sau cea îndreptăţită să-şi dea acordul cu privire la intervenţia
medicală a primit informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii
intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi a riscurilor
previzibile şi în general acceptate de societatea medicală.” Această
cerinţă reprezintă în acelaşi timp şi o obligaţie corelativă dreptului
pacientului la informaţia medicală.
Maniera în care se face transmiterea datelor medicale
trebuie adaptată la pacient, pentru a asigura înţelegerea tuturor
informaţiilor (art. 14 alin. 2: „Pe cât posibil, medicul va urmări ca
informarea să fie adecvată şi raportată la persoana care
urmează să-şi manifeste consimţământul.”)

42
 În situaţii de urgenţă, consimţământul nu mai este
necesar, după cum se prevede în mod explicit la articolul 15 din
Cod: „Atunci când, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se poate
obţine consimţământul adecvat, se va putea proceda imediat la orice
intervenţie indispensabilă din punct de vedere medical în folosul
sănătăţii persoanei vizate.”

Referitor la acceptabilitatea caracterului implicit al

consimţământului, Codul de deontologie medicală (16) dă acestei
noţiuni o dublă accepţiune:
- cea de autorizare anterioară sau dorinţe exprimate
anterior de către un pacient care nu mai poate să îşi exprime
voinţa la momentul intervenţiei, dar şi
- cea referitoare la acte medicale de rutină (cu „o
succesiune şi o repetabilitate specifică”), caz în care anumite
atitudini/posturi ale pacientului pot semnifica acceptarea
implicită a manoperei medicale (de exemplu răsfrângerea mânecii
şi dezvelirea plicii cotului în cazul recoltării de sânge de la acest
nivel).
Astfel, conform articolului 16 al Codului: „În interesul
pacientului, sunt valabile şi vor fi luate în considerare autorizările şi
dorinţele exprimate anterior cu privire la o intervenţie medicală de
către un pacient care, în momentul noii intervenţii, nu este într-o
stare care să îi permită să îşi exprime voinţa sau dacă prin natura sa
actul medical are o succesiune şi o repetabilitate specifică.”

SECRETUL PROFESIONAL ŞI ACCESUL LA

DATELE REFERITOARE LA STAREA DE
SĂNĂTATE

Păstrarea secretului profesional este o obligaţie

deontologică fundamentală a medicului (art. 17 din Cod),
corelativă dreptului pacientului la confidenţialitatea infor-maţiilor şi la
respectarea vieţii sale private (informaţiile referitoare la sănătatea
persoanei fiind considerate în mod unanim ca o componentă a vieţii
intime şi private).
Întinderea acestei obligaţii este detaliată în cuprinsul art. 18:
„Obligaţia medicului de a păstra secretul profesional este opozabilă
inclusiv faţă de membrii familiei persoanei respective.” (alin. 1);
43
această obligaţie „persistă şi după ce persoana respectivă a
încetat să-i fie pacient sau a decedat.” (alin. 2).

Datele referitoare la sănătatea persoanei pot fi transmise

pacientului sau unei alte persoane desemnate de pacient (dar doar
la solicitarea expresă a acestuia) (art. 19).

Regula păstrării secretului profesional nu este imuabilă; în

situaţii prevăzute expres de lege (şi numai atunci!) sunt permise
derogări de la această regulă (art. 20), cu scopul de a proteja terţii
sau societatea în ansamblu.

REGULI GENERALE DE COMPORTAMENT ÎN

ACTIVITATEA MEDICALĂ
Medicul trebuie să aibă o pregătire profesională
impecabilă şi să respecte cu orice prilej regulile moral-etice; va
trebui să manifeste o permanentă preocupare pentru dezvoltarea
sa profesională, dar şi pentru creşterea prestigiului profesiunii
medicale (art. 21 alin. 1). În acest sens, Codul impune în sarcina
medicului obligaţia de a fi permanent la curent cu evoluţia
cunoştinţelor din domeniul medical (inclusiv prin intermediul
variatelor forme de educaţie medicală continuă), pentru a putea
pune la dispoziţia pacienţilor săi cele mai noi descoperiri, procedee
şi tehnici medicale (art. 21 alin. 2).

Codul consideră a fi contrare principiilor fundamentale ale

profesiei de medic, considerându-le fapte şi acte nedeontologice,
următoarele activităţi (art. 22):
a) practicarea eutanasiei şi eugeniei;
b) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau de
normele profesiei, refuzul acordării serviciilor medicale;
c) abandonarea unui pacient fără asigurarea că
acesta a fost preluat de o altă unitate medicală sau un alt medic
ori că beneficiază de condiţii adecvate situaţiei în care se află şi
stării sale de sănătate;
d) folosirea unor metode de diagnostic sau

44
tratament nefundamentate ştiinţific sau neacceptate de
comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;
e) cu excepția urgenţelor vitale, exercitarea
profesiei medicale în condiţii care ar putea compromite
actul profesional sau ar putea afecta calitatea actului
medical;
f) emiterea unui document medical de
complezenţă sau pentru obţinerea unui folos nelegal sau
imoral;
g) emiterea unui document medical pentru care
nu există competenţă profesională;
h) atragerea clientelei profitând de funcţia
ocupată sau prin intermediul unor promisiuni oneroase şi
neconforme cu normele publicităţii activităţilor medicale;
i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei
deţinerii unor titluri profesionale, specialităţi ori
competenţe profesionale neconforme cu realitatea;
j) încălcarea principiilor fundamentale ale
exercitării profesiei de medic.

De asemenea, Codul de deontologie medicală consideră a fi

grave încălcări ale principiului fundamental al indepenţei
profesionale următoarele (art. 23):
a) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi cu
anunţarea prealabilă a organelor profesiei, asocierea sau
colaborarea, sub orice formă şi orice modalitate, directă ori
indirectă, dintre un medic şi o persoană care produce sau
distribuie medicamente;
b) reclama, în orice mod, la medicamente,
aparatură medicală sau alte produse de uz medical;
c) implicarea, direct sau indirect, în distribuţia
de medicamente, dispozitive medicale, aparatură medicală
sau de alte produse de uz medical;

45
 d) încălcarea principiului transparenţei în rela-
ţia cu producătorii şi distribuitorii de medicamente şi produse
medicale;
e) primirea unor donaţii sub forma de cadouri
în bani sau în natură ori alte avantaje, a căror valoare le face
să-şi piardă caracterul simbolic şi care influenţează actul
medical, de la una dintre entităţile prevăzute la lit. a)-c).

Relaţia medic-pacient trebuie să aibă caracter nemediat

(art 24); examinarea personală, nemediată a pacientului de către
medic este esenţială pentru a putea lua decizii medicale de calitate
şi pentru a stabili o relaţie de încredere, personalizată, cu pacientul,
Doar în situaţii de excepţie (ex. localităţi izolate, intemperii,
catastrofe, platforme petroliere sau nave aflate în largul mării etc.) se
poate deroga de la această regulă.
Aceste prevederi se completează cu cele ale articolului 31
din Cod („Actul medical de la distanţă”), care permite intervenţia
medicală de la distanţă doar cu titlu de excepţie, în condiţii strict
controlate: „numai în situaţia în care pacientul este asistat nemijlocit
de către medicul său, iar scopul investigaţiei şi procedurilor la care
este supus pacientul este acela de a ajuta medicul să determine
diagnosticul, să stabilească tratamentul sau să întreprindă orice altă
măsură medicală necesară finalizării actului medical sau a
intervenţiei medicale în cazul operaţilor. Excepţie fac situaţiile de
urgenţă.”

Angajamentul profesional al medicului trebuie să fie

limitat la capacitatea şi competenţele sale profesionale, dar şi la
capacitatea tehnică şi de dotare a unităţii medicale în care îşi
desfăşoară activitatea (art. 25 alin. 1). Efectuarea de acte medicale
în condiţii improprii, cu încălcarea regulii de mai sus, poate pune în
pericol sănătatea sau chiar viaţa pacientului. Astfel, conform art. 25,
alin. 2: „Dacă medicul nu are suficiente cunoştinţe ori experienţă
necesară pentru a asigura o asistenţă medicală corespunzătoare,
acesta va solicita un consult adecvat situaţiei sau va îndruma
bolnavul către un astfel de consult la o altă unitate medicală.
Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi în cazul în care dotarea tehnică şi
materială a unităţii în care are loc consultul sau intervenţia medicală

46
nu este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau intervenţiei
medicale.”

Diligenţa de claritate, la care face referire articolul 26 al

Codului, reprezintă acea îndatorire deontologică a medicului care
constă în explicarea detaliată a recomandărilor medicale – o
cerinţă preliminară esenţială pentru asigurarea complianţei
terapeutice: „Medicul care a răspuns unei solicitări cu caracter
medical se va asigura că persoana respectivă a înţeles pe deplin
prescripţia, recomandarea sau orice altă cerinţă a medicului,
precum şi cu privire la faptul că pacientul este, după caz, preluat de
o altă unitate medicală ori în supravegherea altui specialist în
domeniu.”

Activitatea profesională medicală nu mai este (şi nu mai

poate fi, în condiţiile actuale) una individualistă; este necesară
cooperarea medicului cu alţi specialişti şi/sau cu alţi colegi.
Derularea optimă a acestei munci în echipă se poate realiza doar în
condiţiile respectării prevederilor art. 27-29 din Cod. Astfel, „în
situaţia în care pacientul a fost preluat sau îndrumat către un alt
specialist, medicul va colabora cu acesta, punându-i la dispoziţie
orice fel de date sau informaţii cu caracter medical referitoare la
persoana în cauză şi informându-l cu privire la orice altă
chestiune legată de starea de sănătate a acesteia.” (art. 27).
De asemenea, consultul medical efectuat în echipă
trebuie să respecte reguli deontologice clare:
- se poate realiza doar cu acordul pacientului (sau al
persoanei/instituţiei abilitate să decidă în locul pacientului);
- va urmări întotdeauna luarea celor mai adecvate măsuri
în interesul pacientului (art. 28);
- luarea şi comunicarea deciziei finale aparţine
medicului care a organizat consultul;
- în caz de divergenţă de opinie între medicii participanţi la
consult, pacientul (sau reprezentantul său legal) trebuie informat
despre acest aspect (art. 29).

În toate situaţiile se va respecta dreptul pacientului de a

obţine o a doua opinie medicală (art. 30) – ca şi corolar al
dreptului său la informaţia medicală.

47
 Odată ce un medic a acceptat un anumit pacient şi a început
să îi acorde îngrijiri medicale, acesta are obligaţia de a se asigura
că pacientul „a înţeles natura şi întinderea relaţiei medic-
pacient, că are o aşteptare corectă cu privire la rezultatele actului
medical şi la serviciile medicale pe care acesta urmează să le
primească”; de asemenea, medicul este dator să ducă la
îndeplinire obligaţiile asumate, „aşa cum rezultă ele din
înţelegerea părţilor sau din obiceiurile şi cutumele profesiei
medicale” (art. 32 – „Finalizarea obigaţiei asumate”).

Refuzul acordării serviciilor medicale poate avea loc doar

în condiţii strict prevăzute de lege sau „dacă prin solicitarea
formulată persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i
ştirbi independenţa profesională, a-i afecta imaginea sau valorile
morale ori solicitarea nu este conformă cu principiile fundamentale
ale exercitării profesiei de medic, cu scopul şi rolul social al profesiei
medicale.” (art. 33 alin. 1). Chiar şi în aceste situaţii de refuz
justificat, medicul este dator să explice pacientului motivele care
au stat la baza refuzului; în plus, medicul se va asigura că
pacientul va beneficia totuşi de servicii medicale şi că pacientului nu
îi va fi pusă în pericol sănătatea sau viaţa. Dacă refuzul are la bază
încălcarea convingerilor morale ale medicului (de exemplu în cazul
refuzului efectuării unui avort), acesta va îndruma pacientul spre alt
coleg sau la o altă unutate medicală (art. 33 alin. 2).

ACTIVITĂŢI CONEXE ACTULUI MEDICAL

O serie de activităţi care nu ţin strict de intervenţia medicală,
dar au legătură cu actul medical, sunt supuse unor reglementări
deontologice, care se regăsesc în cuprinsul capitolului al V-lea din
Codul de deontologie medicală.

Documentele medicale elaborate de către medic cu ocazia

exercitării profesiei (foi de observaţie clinică, documente de evidenţă
primară etc.) vor putea fi redactate doar „în limita specialităţii şi
competenţelor profesionale ale medicului respectiv.” (art. 35 alin.
1).
De asemenea, trebuie punctată o obligaţie deontologică
destul de frecvent nerespectată în practică, din considerente de
comoditate sau din lipsă de timp - aceea de a consemna orice
48
activitate medicală în documente specifice: „Orice activitate
medicală se va consemna în documente adecvate înregistrării
activităţii respective.” (art. 35 alin. 2).

Medicul va putea elibera doar documentele prevăzute de

lege, în limita competenţelor sale, iar în cuprinsul acestora se va
atesta realitatea medicală „aşa cum rezultă aceasta din datele şi
informaţiile pe care medicul le deţine în mod legal ori aşa cum a
rezultat ea în urma exercitării profesiei cu privire la persoana
respectivă.” (art. 34).
Încălcarea acestor imperative deontologice poate avea
urmări serioase, atât pe planul răspunderii disciplinare, cât şi în ceea
ce priveşte răspunderea penală a medicului în cauză. În plus,
consemnările incomplete, eronate sau chiar false în documentele
medicale pot duce la compromiterea unei examinări medico-legale,
cu consecinţe negative asupra înfăptuirii corecte a actului de justiţie.

Pe lângă obligaţiile asumate faţă de pacienţii săi, medicul

are şi îndatoriri ce exced relaţia medic-pacient şi intră în sfera
relaţiei medic-societate (vezi şi capitolul VII – „Responsabilitatea
socială a medicului”). În acest sens sunt şi prevederile articolului 36
(„Obligaţii referitoare la sănătatea publică”), care pun în sarcina
medicului:
- să se îngrijească de respectarea regulilor de igienă şi
profilaxie;
- să atenţioneze persoanele care nu respectă aceste reguli
asupra responsabilităţii ce le revine faţă de ei înşişi, dar şi faţă de
comunitate şi colectivitate;
- să sesizeze organele competente în legătură cu orice
situaţie care reprezintă un pericol pentru sănătatea publică.

Similar, în spiritul responsabilităţii sale sociale, medicul este

dator să ia atitudine atunci când află despre fapte care, în opinia
lui, pot constitui erori profesionale (art. 37). Modul corect de
abordare, din punct de vedere deontologic, a unor astfel de cazuri
este următorul:
- medicul va informa (printr-o scrisoare medicală) medicul-
autor al erorii;
- dacă eroarea nu este corectată sau nu s-au luat măsurile
necesare în acest sens, va fi informat cât mai detaliat organismul

49
profesional teritorial (Colegiul Medicilor din judeţul respectiv sau
din Municipiul Bucureşti); datele nu vor fi făcute publice (cu
excepţia cazurilor prevăzute de lege) decât după ce organismul
profesional s-a pronunţat.

În activitatea de zi de zi, în relaţiile cu ceilalţi colegi pot să

apară divergenţe profesionale, situaţii litigioase sau conflictuale.
Modul corect de rezolvare a acestor situaţii neplăcute este prin
procedura de conciliere din cadrul corpului profesional (comisii
special desemnate în acest sens de către Colegiile Medicilor
teritoriale, care au ca scop medierea conflictului). Această cale
trebuie aleasă înainte de exercitarea oricărui demers public (art.
38 – „Primordiali-tatea concilierii”).
De altfel, astfel de conflicte regretabile nici nu ar trebui să
apară, în contextul în care, conform articolului 39, „în toate situaţiile
şi împrejurările legate de exercitarea obligaţiilor profesionale medicii
îşi vor acorda sprijin reciproc şi vor acţiona cu loialitate unul
faţă de celălalt.” Această obligaţie de sprijin şi loialitate subzistă şi
faţă de corpul profesional şi organismele sale.

PUBLICITATEA ACTIVITĂŢILOR MEDICALE

Modul în care medicul îşi face reclamă este supus unor
prevederi deontologice specifice, regăsite în cuprinsul capitolului al
VII-lea al Codului (16). Această modalitate de a intra în contact cu
publicul larg – cu societatea în general – poate suferi cu uşurinţă
derapaje moral-etice, în cadrul concurenţei existente în economia de
piaţă. În acest context, evitarea reclamei deşănţate şi înşelătoare
este o îndatorire deontologică de bază, menită să protejeze
imaginea profesiei medicale în rândul populaţiei. Atragerea
pacienţilor trebuie să se bazeze strict pe competenţa
profesională şi renumele medicului, fără a se apela la mijloace
nedemne sau imorale de recrutare a acestora.

Scopul publicităţii este să asigure publicului informaţiile

necesare cu privire la activitatea desfăşurată de diversele forme
de exercitare a profesiei (cabinete medicale, spitale etc.).
Publicitatea trebuie să fie veridică, neînşelătoare, să respecte
secretul profesional şi să fie realizată cu demnitate şi prudenţă

50
(art. 48 alin. 2). Toate menţiunile laudative sau comparative şi toate
indicaţiile referitoare la identitatea pacienţilor sunt interzise.

Mijloacele de publicitate care pot fi utilizate sunt:

- plasarea unei firme;
- anunţuri de publicitate (care respectă regulile Codului de
deontologie medicală);
- anunţuri şi menţiuni în anuare şi cărţi de telefon;
- invitaţii, broşuri şi anunţuri de participare la diverse
manifestări ştiinţifice (conferinţe, colocvii etc.) profesionale şi de
specialitate;
- corespondenţă profesională şi cărţi de vizită profe-sionale;
- adresă de internet (art. 49 alin. 1).

Nu este permisă utilizarea următoarelor mijloace de

publicitate:
- oferirea serviciilor prin prezentare proprie sau prin
intermediar la domiciliul sau reşedinţa unei persoane sau într-un
loc public;
- propunerea personalizată de prestări de servicii efectuată
de o formă de exercitare a profesiei, fără ca aceasta să fi fost în
prealabil solicitată în acest sens, indiferent dacă aceasta este făcută
sau nu în scopul racolării de pacienţi;
- acordarea de consultaţii medicale realizate pe orice suport
material, precum şi prin orice alt mijloc de comunicare în masă,
inclusiv prin emisiuni radiofonice sau televizate, cu excepţia acelora
avizate de Colegiul Medicilor din România sau de alte organisme
acreditate de acesta în acest scop (art. 49 alin. 2).

În cadrul apariţiilor în mediile de informare, medicul va

putea prezenta procedee de diagnostic şi tratament, tehnici medicale
specifice ori alte procedee şi mijloace de investigare, dar nu va
putea folosi acest prilej pentru a-şi face reclamă pentru sine sau
pentru o firmă implicată în producţia de medicamente sau
dispozitive medicale.

Firma instituţiei medicale trebuie să aibă dimensiunile

maxime de 40 x 80 cm; va fi amplasată la intrarea imobilului şi/sau
a spaţiului ocupat.
Firma va cuprinde următoarele menţiuni:

51
 - Colegiul Medicilor din România;
- structura teritorială a Colegiului Medicilor din Româ-nia;
- denumirea formei de exercitare a profesiei;
- menţiuni privind identificarea sediului (etaj, aparta-ment);
- menţiuni privind titlurile profesionale, academice, ştiinţifice,
specialităţile şi competenţele medicale;
- menţiuni privind sediul principal şi sediul secundar (art. 50).

Publicitatea prin mijloacele media se poate face prin

anunţuri în mica şi marea publicitate sau prin intermediul
anunţurilor publicate în anuarele profesionale (cu referire la
activitatea formelor de exercitare a profesiei, numele şi principalele
specialităţi şi competenţe în care medicii îşi desfăşoară activitatea,
precum şi programul de activitate).

Corespondenţa formei de exercitare a profesiei poate

cuprinde:
- numărul de telefon şi de fax, adresa de internet şi adresa
electronică (e-mail);
- indicarea sediului principal şi, după caz, a sediului
secundar şi/sau a altui loc de muncă;
- specialităţile şi competenţele medicale;
- titlurile academice, ştiinţifice sau profesionale;
- sigla formei respective de exercitare a profesiei (art. 52
alin. 1).

Cărţile de vizită profesionale ale medicului (art. 52 alin. 2)

pot cuprinde menţiunile permise corespondenţei, precum şi calitatea
medicului în forma de exercitare a profesiei.

Pagina website poate servi ca mijloc de publicitate atât

pentru medici, cât şi pentru formele de exercitare a profesiei.
Aceasta va putea cuprinde menţiuni referitoare la activitatea
desfăşurată, precum şi cele permise corespondenţei ori publicităţii.
Conţinutul şi modul de prezentare a adresei de internet trebuie să
respecte demnitatea şi onoarea profesiei, precum şi secretul
profesional.
Pagina de website nu poate cuprinde nici o intercalare cu
caracter de reclamă sau menţiune publicitară pentru un produs
sau serviciu diferit de activităţile pe care are dreptul să le furnizeze

52
medicul sau respectiva formă de exercitare a profesiei; de
asemenea, nu poate conţine legături către alte adrese al căror
conţinut ar fi contrar principiilor esenţiale ale profesiei de
medic.
În acest scop, medicul sau forma de exercitare a profesiei
deţinătoare a paginii de website trebuie să asigure în mod regulat
vizitarea şi evaluarea paginilor proprii şi a paginilor la care este
permis accesul pe baza legăturilor realizate prin intermediul
adresei proprii. În cazul în care conţinutul şi forma acestora sunt
contrare principiilor esenţiale privind exercitarea profesiei de medic,
trebuie să dispună fără întârziere eliminarea lor (art. 53).

53
 CAPITOLUL III

ANALIZA PREVEDERILOR
DEONTOLOGICE REFERITOARE LA
PROFESIA DE MEDIC DENTIST
Prevederile moral-deontologice specifice profesiei de medic
dentist sunt cuprinse în Codul deontologic al medicului dentist,
elaborat conform Deciziei nr. 15/2010 a Adunării Generale Naţionale
a Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR), publicat în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 408/18.06.2010 (17).
De asemenea, am considerat necesară o trecere în revistă
a prevederilor vechiului Cod deontologic al medicului dentist,
adoptat prin Decizia nr. 1/2005 a Adunării Generale Naţionale a
Colegiului Medicilor Dentişti din România (CMDR) şi publicat în
Monitorul Oficial, partea I, nr. 767/23.08.2005. Deşi prevederile
vechiului cod au fost explicit abrogate prin art. 3 al Deciziei nr.
15/2010, consider că o analiză comparativă a celor două coduri
este utilă pentru precizarea în detaliu a tuturor principiilor
deontologice ale profesiei de medic dentist. De altfel, între cele
două izvoare de drept medical nu există deosebiri de esenţă, noul
cod fiind rezultatul unui efort de sintetizare şi de actualizare a
prevederilor vechiului cod.

Ambele coduri deontologice cuprind „normele de conduită

morală şi profesională obligatorii, în legătură cu exercitarea
drepturilor şi îndatoririlor medicului ca profesio-nist, faţă de pacienţi
şi faţă de ceilalţi medici dentişti.” (17, art. 1). Aceste norme sunt
obligatorii pentru toţi membrii CMDR, dar şi pentru toţi medicii
dentişti cetăţeni ai unui stat membru al Uniunii Europene care
practică medicina dentară în România (17, art. 3).

54
 Rolul pe care şi-l asumă acest cod este, conform articolului
2 (17):
- de a promova o relaţie de încredere între medicul
dentist şi pacient;
- de a promova un comportament profesional-
deontologic între membrii echipei medicale;
- de a defini abaterile de la disciplina de corp
profesional;
- de a apăra reputaţia corpului medicilor dentişti şi libera
practică a profesiei de medic dentist (sens în care articolele 5 din
ambele coduri prevăd şi obligaţia medicului dentist „de a apăra
drepturile fundamentale ale profesiei - libertatea alegerii
manoperelor diagnostice şi terapeutice, prescripţiilor medicale - cât
şi prestigiul acesteia.”);
- de a garanta secretul profesional.

RELAŢIA DINTRE
MEDICUL DENTIST ŞI PACIENŢI
Acest subiect referitor la relaţia profesionistului medical cu
„clienţii” săi (pacienţii), amplu tratat în orice cod deontologic din
lume, face obiectul capitolului al doilea al codurilor.
Corelativ cu existenţa (prevăzută legal) a unor drepturi ale
pacienţilor, trebuie să existe din partea furnizorilor de servicii de
sănătate (inclusiv din partea medicilor dentişti) anumite îndatoriri
corelative, menite a garanta respectarea drepturilor pacienţilor.

- Vizavi de dreptul fiecărui pacient de a fi respectat ca

persoană umană, fără nicio discriminare, există obligaţia
medicilor dentişti de a trata cu respect şi nediscriminatoriu
pacienţii lor.
În acest sens, articolul 15 din vechiul cod arata că medicul
dentist trebuie să aibă întotdeauna „o atitudine corectă şi atentă
faţă de pacient.”, iar articolul 14 puncta: „Medicul dentist trebuie să
asculte, să examineze şi să trateze fără discriminare toate
persoanele.” Noul cod sumarizează: „Medicul dentist tratează fără
discriminare pacienţii şi are o atitudine corectă faţă de aceştia.”
(17, art. 12 alin. 1).
Este permisă chiar acordarea de îngrijiri medicale
gratuite (art. 19 alin. 3 din vechiul Cod; 17, art. 13 alin. 3), fără a se
55
ridica suspiciunea de concurenţă neloială sau de „dumping”
(incriminată de art. 19 alin. 2 din vechiul Cod şi de art. 13 alin. 2 din
noul Cod, care arată că „este interzisă reducerea onorariilor în
scopul atragerii clientelei.”).
De asemenea, în situaţia pacienţilor privaţi de libertate
(prevăzută de art. 32 din vechiul cod), medicul dentist nu va influenţa
nici direct, nici indirect („nici măcar prin propria sa prezenţă”),
integritatea fizică sau mentală a acelei persoane sau demnitatea
acesteia. Mai mult, dacă medicul dentist constată că persoanei
deţinute sau reţinute i s-au aplicat rele tratamente, acesta trebuie să
informeze autorităţile judiciare competente (sub rezerva acordului
celui interesat). Aceste prevederi nu se mai regăsesc în codul din
2010.
Totuşi, conform articolului 16 alin. 1 din vechiul Cod,
medicul dentist are dreptul de a refuza un pacient, din motive
profesionale (de exemplu în condiţiile lipsei aparaturii necesare
pentru o anumită manoperă, lipsa competenţei necesare în acest
sens etc.) sau personale (refuzul sau imposibilitatea de a plăti
onorariul, mutarea praxisului în altă localitate etc.).
Excepţie fac, însă, cazurile de urgenţă, care trebuie tratate
în limita posibilităţilor. (Codul din 2010 prevede la art. 12 alin. 2: „Cu
excepţia cazurilor de urgenţă, medicul dentist are dreptul de a refuza
un pacient din motive profesionale sau personale.”) Conform art. 12
alin. 3 (17), constituie urgenţe medico-dentare situaţiile în care
„pacientul are nevoie de îngrijiri medicale imediate, pentru controlul
durerii, infecţiei sau sângerării.”

- Pentru realizarea „dreptului la îngrijiri medicale de cea

mai înaltă calitate de care care societatea dispune” există
anumite îndatoriri corelative ale medicului dentist: obligaţia de
tratament, obligaţia de acordare a acestor îngrijiri.
Vechiul cod prevedea în acest sens că medicul dentist nu va
accepta exercitarea profesiei „în condiţii susceptibile de a
compromite calitatea actului medical şi securitatea pacientului”
(art. 7), recomandare preluată ad literam şi în noul cod (17, art. 7).
Medicii dentişti salariaţi (angajaţi ai unei instituţii medicale publice
sau private) nu vor accepta un contract care prevede retribuirea
bazată pe norme de productivitate (un anumit număr de pacienţi
de tratat într-o oră) sau alte dispoziţii ce pot afecta calitatea
tratamentelor medico-dentare (art. 8 din vechiul Cod). Noul cod

56
extinde această obligaţie la toate formele de exercitare a profesiei
şi la toate actele medico-dentare (17, art.8).
Tot în scopul asigurării unor îngrijiri stomatologice de calitate
este instituită obligaţia deontologică a medicului dentist de
perfecţionare continuă („pe tot parcursul activităţii sale
profesionale”) a cunoştinţelor sale profesionale, prin diverse forme
de educaţie medicală continuă (17, art. 6). Prin aceste activităţi
formative, medicul dentist rămâne în contact cu noutăţile în domeniu
(materiale dentare noi, manopere superioare calitativ, metode noi de
ţinere sub control a durerii etc.), ceea ce este benefic atât pentru
pacient, cât şi pentru însuşi medicul dentist în cauză, care îşi va
creşte astfel prestigiul profesional şi adresabilitatea.
În nicio situaţie medicul dentist nu are voie să efectueze
tratamente şi/sau să formuleze prescripţii medicale în domenii
ce depăşesc competenţa sa profesio-nală (17, art. 9). Articolul 13
din vechiul cod întărea această idee: „Medicul dentist nu va aplica
decât metodele de diagnostic şi tratament pentru care are
competenţă. În caz contrar, va colabora cu un coleg care are
competenţa necesară sau va dirija pacientul către un alt specialist.”
Derularea tratamentului se va face cu respectarea
normelor profesionale medico-dentare recunoscute de CMDR,
incluse în ghidurile de practică medicală (art. 10 din vechiul Cod).
Noul cod introduce şi posibilitatea luării în calcul a normelor
profesionale cuprinse în „tratatele de specialitate recunoscute
de societăţile ştiinţifice de profil.” (17, art. 10).

Din momentul în care medicul dentist a acceptat un pacient,

începând un tratament de specialitate, nu va putea (fără un motiv
legitim) să întrerupă tratamentul în curs fără a lua măsurile
necesare asigurării continuităţii tratamentului de către un coleg
având competenţele necesare (art. 17 din vechiul Cod). Exemple de
„motive legitime” care pot justifica întreruperea tratamentului sunt:
- mutarea cabinetului în altă localitate;
- încetarea activităţii de practician medico-dentar (prin
pensionare, ivirea unei situaţii de incompatibilitate sau nedemnitate
etc.);
- refuzul sau imposibilitatea pacientului de a plăti onorariul;
- lipsa de complianţă terapeutică - refuzul pacientului de a
urma tratamentul recomandat etc.

57
 Deşi nepreluată în noul cod deontologic, această prevedere
constituie o obligaţie legală (regăsită, de altfel, în Legea nr. 95/2006,
la art. 653); nerespectarea acestei norme referitoare la obligativitatea
asigurării asistenţei medicale antrenează răspunderea civilă a
medicului dentist (20).

Tot pentru a asigura accesibilitatea la serviciile medico-

dentare, vechiul Cod deontologic făcea referire şi la onorariile
practicate, care „trebuie fixate cu tact şi măsură” (art. 19 alin. 1).
Este preferabil ca, înainte de începerea tratamentului, să-i fie
prezentate pacientului costurile estimative; după cum recomandă
noul cod (17, art. 13 alin. 1): „Este indicat ca medicul dentist să
prezinte pacientului în prealabil un deviz estimativ.”

Pe parcursul manoperelor terapeutice, investigaţiilor şi

intervenţiilor de orice fel, medicul dentist nu va expune pacientul
unui risc nejustificat (17, art. 21); pe primul plan trebuie să fie
interesul pacientului, cu o cântărire atentă a raportului
risc/beneficiu pentru fiecare manoperă medico-dentară.

În cadrul cercetării medicale care implică pacientul, există

reguli deontologice speciale:
- medicul dentist nu va lua parte la cercetări biomedicale
asupra persoanelor decât în condiţiile legii, asigurându-se de
pertinenţa cercetărilor respective şi de obiectivitatea concluziilor
studiului (art. 27 alin. 1 din vechiul Cod);
- studiul nu trebuie să lezeze încrederea pacientului în
medicul său curant şi nici continuitatea tratamentului (17, art. 19).

Medicul dentist trebuie să fie pregătit să îşi asume

responsabilitatea pentru tratamentele efectuate - şi pentru
eventualele eşecuri terapeutice. Nu trebuie să garanteze - direct
sau indirect - reuşita tratamentelor, a actului medical în general (17,
art. 18).

- O regulă deontologică importantă este cea prevăzută de

articolul 25 din vechiul Cod: „Medicul dentist este obligat să
respecte dreptul pacientului de a-şi alege liber medicul dentist.”
Astfel este respectat dreptul pacientului de a obţine şi o altă
opinie medicală şi, evident, principiul autonomiei persoanei-

58
pacient. Din păcate, această prevedere nu se mai regăseşte în noul
cod.

- În relaţia medic dentist - pacient, comunicarea (în dublu

sens, atât de la pacient la medic, în cadrul anamnezei şi/sau pe
parcursul tratamentului, cât şi de la medic la pacient) este esenţială.
Este o condiţie absolut necesară pentru realizarea
consimţământului informat, aspect cheie în etica medicală actuală.
Prin trecerea de la o relaţie medic-pacient de tip paternalist la una de
colaborare se realizează o mai largă implicare a pacientului în sfera
decizională terapeutică.
Codul deontologic vechi prevedea în acest sens
următoarele:
„Pentru orice manoperă de diagnostic şi tratament, se
va cere consimţământul pacientului.” (art. 12). Dacă riscul
procedurii este înalt, codul recomanda obţinerea consimţământul
explicit, în formă scrisă, pe documentul de evidenţă primară.

De asemenea, „nicio intervenţie mutilantă nu poate fi

practicată fără un motiv medical foarte serios, fără a informa şi
a cere consimţământul pacientului. Excepţie fac cazurile de
urgenţă sau când medicul este în imposibilitate de a lua
consimţământul pacientului ori al reprezentantului său legal.” (art. 30
alin. 2 din vechiul Cod).

În situaţiile în care este imposibil de obţinut în timp util

consimţământul pacientului sau al reprezentantului său legal,
medicul dentist trebuie totuşi să acorde îngrijirile medicale de
urgenţă, prezumându-se acordul pacientului/ reprezentantului legal
pentru manoperele care previn apariţia de complicaţii sau chiar
decesul (art. 21 alin. 1 din vechiul Cod).
Dacă pacientul nu-şi poate exprima voinţa (inconştient,
comatos, incapabil) şi totuşi este necesară o intervenţie medicală de
urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul
pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei acestuia (art.
21 alin. 2 din vechiul Cod).
Noul cod este foarte laconic în acest sens: „Pentru
investigaţiile paraclinice şi planul de tratament, medicul este obligat
să ceară consimţământul informat al pacientului sau al
reprezentantului legal al acestuia.” (17, art. 11), iar „în situaţia în

59
care este imposibil să se obţină consimţământul pacientului sau
al reprezentantului legal al acestuia, medicul dentist poate să
acorde numai îngrijirile medico-dentare de urgenţă.” (17, art. 15).

Comunicarea este delicată, plină de încărcătură etic-

deontologică, în cazul bolilor cu prognostic infaust, neplăcut,
fatal. Acest prognostic trebuie comunicat cu prudenţă, pentru că
dezvăluirea brutală, fără menajamente, în totalitate, a informaţiei
medicale poate cauza suferinţă emoţională, psihologică şi chiar
fizică. Conceptul tradiţional al „privilegiului terapeutic” poate fi
invocat de către medic atunci când se teme că o comunicare abruptă
a realităţii medicale (diagnostic, prognostic, necesitatea unor
tratamente invazive sau mutilante etc.) ar putea induce suferinţă
suplimentară pacientului. Chiar şi în condiţiile recurgerii la privilegiul
terapeutic, rudele/aparţinătorii trebuie să cunoască adevărul, oricât
de brutal ar fi acesta. „Familia sau aparţinătorii trebuie să cunoască
realitatea.” puncta art. 31 din vechiul Cod.

Consimţământul este obligatoriu pentru participarea la

învăţământul medical clinic şi la cercetarea ştiinţifică (art. 21
alin. 3 din vechiul Cod). Nu pot fi folosite pentru cercetarea
ştiinţifică persoanele incapabile să-şi exprime voinţa. Excepţie
fac situaţiile în care s-a obţinut consimţământul de la reprezentanţii
lor legali şi, cumulativ, cercetarea este făcută şi în interesul acestor
subiecţi (art. 21 alin. 4 din vechiul Cod).

Articolul 22 din Codul vechi avea în vedere situaţia

„conflictului” dintre medicii dentişti (care consideră necesară o
intervenţie medicală) şi reprezentanţii legali ai pacientului
incapabil (care refuză să consimtă la această intervenţie). Soluţia
este, după cum am văzut, constituirea unei comisii de arbitraj de
specialitate, alcătuită din trei medici pentru pacienţii internaţi,
respectiv din doi medici pentru cazurile din ambulator, care va
decide asupra oportunităţii/necesităţii intervenţiei medicale, ţinând
cont de criteriile profesionale medico-dentare şi, mai ales, de
interesul pacientului incapabil.
Aceste prevederi, deşi utile, nu se mai regăsesc în noul cod,
considerându-se, poate, că sunt redundante (avându-se în vedere
prevederile similare existente în Legea drepturilor pacienţilor nr.
46/2003).

60
 - Comunicarea eficientă dintre medicul dentist şi pacient este
necesară şi pentru punerea în practică a „dreptului la informare”
pe care îl are pacientul.
În acest sens, conform articolului 20 (17), medicul dentist
este obligat să întocmească, pentru fiecare pacient, un document
de evidenţă primară (fişă, registru de consultaţii, foaie de
observaţie clinică, document în format electronic etc.), conţinând:
- antecedentele medicale şi dentare;
- constatările clinice;
- diagnosticul şi
- tratamentul aplicat,
document care va fi arhivat pentru minimum 5 ani.
O copie după acest document poate fi cerută de către
pacient sau de către reprezentantul său legal (după caz) sau de
către instanţele de judecată. Sau, în formularea din noul cod: „O
copie a acestor documente se poate elibera conform prevederilor
legale în vigoare.” (17, art. 20 alin 2).

De asemenea, vechiul Cod nota: „medicul dentist trebuie să

informeze periodic pacientul asupra derulării tratamentului.”
(art. 29), prevedere care nu a fost menţinută în noul cod din 2010.

- O comunicare medic dentist-pacient nu va fi niciodată

eficientă dacă nu este dublată de încredere reciprocă. Pacientul nu
va avea încredere în medic şi nu-i va comunica toate datele
necesare pentru stabilirea unui diagnostic şi a unui plan terapeutic
corect, dacă nu va avea garanţia că aceste date (unele confidenţiale)
vor rămâne secrete, fără a ajunge la „urechi străine”. Pentru
respectarea dreptului la confidenţialitate asupra datelor medicale
aflate în cursul relaţiei medic dentist - pacient, codurile instituie
obligaţia deontologică a medicului dentist de a păstra cu
stricteţe secretul profesional (art. 23 şi 24 din vechiul Cod; 17, art.
16).
În vechiul cod din 2005 această obligaţie se extindea şi în
contul personalului care îl asistă pe medic în derularea procesului
terapeutic (asistent medical, registrator etc.): „Medicul dentist şi
persoanele care îl asistă vor respecta cu stricteţe secretul
profesional.”

61
 Secretul profesional, instituit în interesul pacientului, este
impus tuturor medicilor, în condiţiile legii - cu menţiunea că tot legea
poate prevedea situaţii derogatorii de la regula respectării secretului
profesional. Extinderea acestei obligaţii era detaliată de art. 23 alin. 3
din vechiul Cod, care arata că prin secret profesional se înţelege
„tot ceea ce medicului i se aduce la cunoştinţă prin exercitarea
profesiunii, şi anume nu numai ceea ce i s-a spus, ci şi ceea ce
a văzut, auzit sau a înţeles.”
Conform codului din 2005, cădea tot în sarcina medicului
dentist să vegheze ca persoanele care îl asistă în exerciţiul
profesiei să fie instruite şi să se conformeze în ceea ce priveşte
păstrarea secretului profesional. Medicul dentist trebuia să
asigure ca „nicio persoană din anturajul său să nu aducă prejudicii
secretului profesional sau asociat corespondenţei medicale.” (art. 23
alin. 4). Nici această prevedere nu a fost menţinută în codul nou din
2010.

Dacă se vor folosi fotografii în publicaţii ştiinţifice,

identificarea pacientului nu trebuie să fie posibilă (art. 23 alin. 1
din vechiul Cod).

În ceea ce priveşte relaţia cu mass media, reprezentanţii

acesteia aveau dreptul să intre în cabinetul de medicină dentară,
conform art. 24 din vechiul Cod, „doar cu acceptul medicului
coordonator, al medicului curant şi al pacientului.”. Noul cod
este mai permisiv din acest punct de vedere: „Mass media nu are
dreptul să intre în cabinetul de medicină dentară decât cu acordul
medicului.” (17, art. 17). Excluderea acordului pacientului în acest
sens poate părea nepotrivită din punct de vedere deontologic, dar
probabil s-au avut în vedere prevederi normative complementare
(ex. Legea drepturilor pacienţilor), care protejează confidenţialitatea
şi viaţa intimă a pacientului faţă de o atitudine nepotrivită a mass
media.

RELAŢIILE ÎNTRE MEDICII DENTIŞTI

Capitolul al III-lea al Codurilor deontologice ale medicului
dentist punctează regulile care trebuie să caracterizeze relaţia între
colegii medici dentişti, dar şi cele cu alţi medici.

62
 Articolul 32 din vechiul cod şi articolul 22 alin. 1 din noul cod
impun medicului dentist obligaţia deontologică de a trata confraţii
„aşa cum ar dori el însuşi să fie tratat de ceilalţi”. Colegii din
această profesie îşi datorează respect reciproc şi trebuie să aibă
relaţii colegiale; mai mult, aceştia au datoria de a lua apărarea
unui coleg acuzat pe nedrept (17, art. 22 alin. 2).

În eventualitatea apariţiei unor divergenţe inter-colegiale,

articolul 33 din vechiul Cod, respectiv articolul 23 alin. 1 din noul Cod
recomandă rezolvarea acestora prin „eforturi de reconciliere”
(dialog, compromis, înţelegerea situaţiei etc.); dacă rezolvarea
conflictului nu este astfel posibilă, se propune medierea prin
organizaţia profesională a medicilor dentişti (CMDR). Noul cod
recomandă ca medicii în conflict să se adreseze „conducerii
colegiului din care fac parte.” (17, art. 23 alin. 1).
Codul deontologic din 2010 include pe lista abaterilor
disciplinare faptul că medicul dentist „se va adresa mass
mediei înainte de a fi soluţionată problema la nivelul colegiului.”
(17, art. 23 alin. 2).

Medicului dentist nu îi este permis să se pronunţe asupra

tratamentului efectuat de un coleg. Dacă însă va constata că un
tratament incorect efectuat pune în pericol sănătatea
pacientului, este obligat să avertizeze pacientul în acest sens
(17, art. 24 alin. 1).
Noul cod consideră abatere disciplinară „blamarea şi
defăimarea colegilor în faţa pacientului, a personalului sanitar,
precum şi orice expresie sau act capabil să zdruncine
încrederea pacientului în medicul curant şi autoritatea acestuia.”
(17, art. 22 alin. 3).

Atunci când mai mulţi medici dentişti colaborează la

examinarea sau tratamentul unui pacient, fiecare îşi va asuma
responsabilitatea manoperelor medicale proprii (art. 36 alin. 2 din
vechiul Cod); pe parcursul intervenţiilor medicale făcute în
colaborare, fiecare medic dentist participant are obligaţia de
informare reciprocă asupra datelor medico-biologice relevante (art.
36 alin. 1 din vechiul Cod). Aceste prevederi au fost preluate sintetic
în cuprinsul articolului 26 din noul cod (17).

63
 De asemenea, „medicii dentişti care consultă împreună un
pacient au datoria de a evita, în timpul sau ca urmare a unei
consultaţii, să discute în contradictoriu ori să se denigreze
reciproc în faţa pacientului sau a familiei acestuia.” (17, art. 23
alin. 3).

Deturnarea pacienţilor sau chiar tentativa de a deturna

pacienţii altui coleg sunt declarate nedeontologice de articolul 25
(17).

„Medicul dentist trebuie să-şi încurajeze colegii mai tineri,

susţinându-i (...) în activitatea profesională.”, conform articolului 37 al
Codului vechi şi articolului 27 din noul Cod.

În cadrul relaţiilor profesionale cu medicii din alte

specialităţi, medicul dentist este obligat să respecte independenţa
profesională a acestora (17, art. 28).

RECLAMA ŞI PUBLICITATEA
Medicul dentist trebuie să se conformeze şi unor reguli
moral-deontologice referitoare la modul de atragere a
pacienţilor. Reputaţia sa trebuie să se bazeze exclusiv pe
competenţă şi demnitate, fără a utiliza reclama în niciun fel (17, art.
29 alin. 1). În niciun caz medicina dentară nu va fi practicată ca o
activitate comercială (17, art. 29 alin. 2), ci ca una medicală, sub
semnul independenţei profesionale.

Cu scopul informării pacienţilor, vor fi făcute publice doar

următoarele date în cuprinsul anuarelor sau altor publicaţii (inclusiv
pe site-ul web - conform art. 30 din noul Cod):
- nume, prenume;
- adresă (sediu), număr de telefon, fax;
- program de consultaţii;
- specialitatea/competenţa;
- gradul profesional.
Orice alte date sunt considerate publicitate, iar publicarea lor
este nedeontologică (17, art. 29 alin. 2).

64
 În vechiul cod existau prevederi referitoare la firma
cabinetului de medicină dentară (art. 41), care era considerată
obligatorie (pentru realizarea dreptului la informare a pacienţilor) şi
trebuia să cuprindă următoarele elemente:
- nume, prenume;
- societatea;
- gradul profesional;
- specialitatea/competenţa;
- program de consultaţii;
- număr de telefon.
Puteau fi, de asemenea, menţionate:
- originea diplomei şi
- asociaţiile profesionale din care face parte titularul
cabinetului.
Dimensiunile şi aspectul firmei trebuiau să fie
standardizate, unice pentru toată ţara (art. 41 alin. 3).
În noul Cod, din 2010, aceste prevederi nu mai se regăsesc.

Reclama realizată prin editare şi distribuire de broşuri,

precum şi cea comercială sunt interzise (17, art. 31 alin. 1 şi 2);
de asemenea, nu este permisă publicitatea/ reclama personală şi
nici cea în interesul unor terţi (pentru medicamente sau bunuri
medicale de consum - cu excepţia situaţiilor în care acestea sunt
menţionate în cuprinsul unor articole sau studii de specialitate).

Consultaţiile se vor derula doar în cabinetul medico-

dentar legal autorizat (17, art. 32).

Medicul dentist va putea participa la educaţia sanitară a

populaţiei, susţinând programele profilatice de promovare a sănătăţii
(„programe/acţiuni cu caracter de educaţie pentru sănătate, iniţiate
de Ministerul Sănătăţii şi Colegiul Medicilor Dentişti din România sau
alte organisme autorizate în acest sens”), însă cu ocazia acestor
activităţi va evita orice formă de reclamă (17, art. 33).

Va fi evitată orice acţiune partinică, menită a atrage în

mod nedeontologic pacienţii.
În acest sens, nu vor fi percepute sume de bani de la un
alt medic în vederea obţinerii de pacienţi şi se interzice orice

65
acord neprincipial între medici, farmacişti sau personal auxiliar,
încheiat cu scopul creşterii numărului de pacienţi (17, art. 34).

Medicul dentist care participă la acţiuni de informare a

publicului cu caracter educativ sanitar nu va utiliza decât date
confirmate ştiinţific; acesta va evita orice atitudine publici-tară,
fie în scop personal, fie în favoarea instituţiei în cadrul căreia îşi
desfăşoară activitatea (art. 46 din vechiul Cod).

Medicului dentist care îndeplineşte o funcţie

administrativă îi era interzis, în vechiul Cod, a uza de aceasta
pentru a-şi spori numărul de pacienţi (art. 49) - prevedere care nu
mai există în noul cod.

Colaborarea cu presa scrisă şi audio-vizuală trebuie facută

doar în scopul informării publicului în legatură cu problemele
medicinii dentare, acordând prioritate subiecte-lor de interes
public şi nu persoanei medicului dentist (17, art. 35).

Articolul 50 din vechiul Cod cuprindea o regulă deontologică

extrem de importantă, menită a ţine sub control atât potenţiala
atragere neloială a pacienţilor, cât şi repercusiunile judiciare ale unor
astfel de gesturi: „La eliberarea de documente medicale, orice act
va oglindi realitatea obiectivă, fiind interzisă eliberarea de
certificate de complezenţă, care ar duce la obţinerea ilegală de
către pacient a unor avantaje materiale sau sociale.” Probabil că
aceste prevederi nu se mai regăsesc în noul cod din 2010 pentru că
s-a considerat că există un regim sancţionator mai aspru, în Codul
Penal, al unor astfel de fapte.

În codul din 2010 au fost introduse (17, art. 36) prevederi

legate de atitudinea deontologic corectă a medicului dentist în
momentul expunerii profesionale în mediul web. Se arată că „(1)
medicii dentişti pot furniza informaţii profesionale prin internet,
situaţie în care trebuie să dea dovadă de sinceritate, corectitudine
şi demnitate. (2) La publicarea unui site web, medicii dentişti trebuie
să se asigure că respectivul conţinut nu cuprinde informaţii de
natură înşelătoare sau comparativă. (3) Toate informaţiile de pe
site-ul web trebuie să fie reale, obiective şi uşor verificabile.”

66
Nerespectarea oricăreia dintre aceste reguli constituie abatere
disciplinară.

67
 CAPITOLUL IV

ANALIZA PREVEDERILOR
DEONTOLOGICE REFERITOARE
LA PROFESIA DE ASISTENT MEDICAL
Regulile deontologice referitoare la exercitarea profesiei de
asistent medical sunt cuprinse în Codul de etică şi deontologie al
asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului
medical din România, adoptat prin Hotărârea nr. 2 din 9 iulie 2009
a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România (OAMGMAMR), publicată în Monitorul Oficial,
partea I, nr. 560 din 12 august 2009 (18) şi intrată în vigoare,
conform art. 68, la data publicării în Monitorul Oficial.

PRINCIPII GENERALE
Primul capitol al Codului este dedicat delimitării principiilor
generale care stau la baza exercitării profesiilor de asistent medical
generalist, moaşă şi asistent medical, a ansamblului de principii şi
reguli care reprezintă valorile fundamentale ale acestor profesii
(art. 1).

Scopul declarat al acestui Cod deontologic este de a

asigura:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către asistenţii
medicali generalişti, moaşe şi asistenţii medicali;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de
asistent medical generalist, de moaşă şi de asistent medical;

68
 d) recunoaşterea profesiei, a responsabilităţii şi
încrederii conferite de societate, precum şi a obligaţiilor interne
ce derivă din această încredere (art. 2).

Principiile fundamentale sunt enumerate în cadrul

articolului 3:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de
viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi
sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii
implicaţi în asigurarea stării de sănătate a pacientului;
e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte
standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt de
competenţe, aptitudini practice şi performanţe profesionale, fără
niciun fel de discriminare;
f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti,
moaşele şi asistenţii medicali trebuie să dovedească loialitate şi
solidaritate unii faţă de alţii în orice împrejurare, să îşi acorde
colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea îndatoririlor
profesionale;
g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate
profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia sau să
submineze încrederea pacientului.

RESPONSABILITATEA PERSONALĂ,
INTEGRITATEA ŞI INDEPENDENŢA
PROFESIONALĂ
Al doilea capitol al Codului are în vedere precizarea
caracterului independent al profesiei de asistent medical, dar şi a
responsabilităţii care decurge din asumarea acestei profesii liberale.

În acest sens, asistentul medical este dator să aibă o

conduită ireproşabilă faţă de bolnav, respectând demnitatea
acestuia (art. 5); în caz de pericol public nu are dreptul să îşi

69
abandoneze bolnavii, decât în situaţii excepţionale - ca urmare a
unui ordin formal al unei autorităţi legal competente (art. 6).

În exercitarea profesiei trebuie evitate atitudinile care

aduc atingere onoarei profesionale, precum şi tot ceea ce este
incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală şi
profesională (art. 4).

Asistentul medical răspunde personal pentru fiecare din

actele sale profesionale (art. 7), iar delegarea atribuţiilor proprii
unor persoane lipsite de competenţă reprezintă o greşeală
deontologică (art. 9).

Comunicarea cu pacientul trebuie să fie adecvată,

utilizând un limbaj respectuos; în acelaşi timp se va urmări (inclusiv
prin minimalizarea terminologiei de specialitate) adaptarea
comunicării la nivelul de înţelegere al pacientului, astfel încât acesta
să primească toate informaţiile medicale necesare, la care are
dreptul conform Legii drepturilor pacientului (art. 10).

Ca o componentă esenţială a integrităţii profesionale,

asistentul medical va evita „orice modalitate de a cere
recompense, altele decât formele legale de plată.” (art. 11).

Pentru a se asigura în faţa riscurilor care decurg din

exercitarea profesiei, asistenţii medicali au datoria de a încheia o
asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea
profesională (art. 8).

RAPORTURILE PROFESIONALE CU ALŢI

PROFESIONIŞTI MEDICO-SANITARI ŞI CU
INSTITUŢIILE

Relaţia cu alţi profesionişti ai sănătăţii va fi una de

colaborare, în interesul pacientului, cu respectarea demnităţii şi
onoarei profesionale (art. 16).

În relaţia cu alţi colegi asistenţi medicali (sau moaşe),

datoria moral-deontologică este de sprijin reciproc, în baza
70
spiritului de echipă (art. 12). Jignirea şi calomnierea profesională,
blamarea şi defăimarea profesională sau orice alt act ce aduce
atingere demnităţii profesionale a unui coleg sunt considerate
încălcări ale regulilor etice ale profesiei (art. 13).

În cazul în care apar neînţelegeri sau disensiuni cu alţi

colegi, atitudinea corectă din punct deontologic este de a se
încerca, înainte de orice demers public, medierea conflictului în
cadrul organizaţiei profesionale, de către Biroul consiliului
judeţean sau al municipiului Bucureşti sau, în cauzele de interes
naţional, de Biroul executiv al Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România (art. 14
alin. 1).
În cazul în care conflictul nu poate fi rezolvat în acest mod,
cei implicaţi se pot adresa Comisiei de etică şi deontologie sau
justiţiei, însă fără ca prin aceste demersuri să fie perturbată
activitatea profesională (art. 14 alin. 2).

Dacă în cadrul unei activităţi profesionale (de examinare,

tratament sau îngrijire a aceluiaşi pacient) colaborează mai mulţi
asistenţi medicali, fiecare în parte îşi va asuma responsabilitatea
în mod individual, prin aplicarea parafei profesionale în dreptul
fiecărei manopere medicale efectuate personal (art. 15).

În relaţia lor cu instituţiile, asistenţii medicali sunt datori să

încunoştiinţeze persoanele sau autorităţile competente despre
orice împrejurare care poate prejudicia îngrijirea pacientului sau
calitatea tratamentelor (art. 18).

O altă îndatorire deontologică este aceea de a participa, în

raport cu diferitele niveluri de responsabilitate, la orientarea
politicilor de sănătate şi la dezvoltarea sistemului de sănătate
(art. 19).

În relaţia cu angajatorul, asistenţii medicali trebuie să se

asigure că beneficiază din partea acestuia de condiţii optime de
exercitare a profesiei (art. 17).

EDUCAŢIA MEDICALĂ CONTINUĂ

71
 Asistenţii medicali au datoria deontologică de a se
perfecţiona continuu, pentru a fi la curent cu noutăţile din domeniul
medical şi pentru a putea astfel acorda tratament la cel mai înalt
nivel pacienţilor pe care îi au în îngrijire. În acest sens, articolul 20 al
Codului prevede obligativitatea urmării de cursuri şi de alte
forme de educaţie medicală continuă, creditate de OAMGMAMR
sau prevăzute de lege, în vederea îndeplinirii numărului minim de
credite necesar anual pentru reautorizarea exercitării profesiei.

OBLIGAŢII ETICE ŞI DEONTOLOGICE

Codul instituie în sarcina asistentului medical o serie de
îndatoriri deontologice, corelativ drepturilor pe care le au pacienţii.

Vizavi de dreptul pacientului de a beneficia de tratament şi

îngrijiri medicale, există obligaţia asistentului medical de a acorda
aceste îngrijiri medicale (inclusiv obligaţia de a acorda primul
ajutor, conform art. 22), în mod nediscriminatoriu, fără a face
diferenţieri între pacienţi pe criterii care ţin de rasă, sex, vârstă,
apartenenţă etnică, origine naţională sau socială, religie, opţiuni
politice, condiţie socială sau antipatie personală (art. 21). Aceste
îngrijiri vor fi acordate fără depăşirea competenţei profesionale
(art. 23).

În caz de calamităţi naturale (cutremure, inundaţii,

epidemii, incendii etc.) sau accidentări în masă (naufragii,
accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare etc.), există
obligaţia asistentului medical de a răspunde la chemare sau chiar
de a-şi oferi voluntar serviciile, imediat ce a luat la cunoştinţă de
eveniment (art. 24).

În cadrul intervenţiei sale, asistentul medical va respecta

voinţa pacientului în alegerea asistentului medical care îl va
îngriji (art. 25 alin. 1). Dacă pacientul nu-şi poate exprima în mod
valabil voinţa, din motive fizice sau psihice (pacient incapabil), se
va respecta decizia aparţinătorilor sau a celor apropiaţi
pacientului, care sunt în măsură să decidă, după o informare
adecvată, ce fel de intervenţie medicală va fi aplicată pacientului
(prin mecanismul deciziei prin substi-tuţie); singurele excepţii sunt
situaţiile de urgenţă sau cazurile în care este imposibil a se identifica
72
aceşti aparţinători, dacă nu se poate comunica cu aceştia sau nu
este posibilă deplasarea lor la locul intervenţiei medicale (art. 25 alin.
2).

Pentru a respecta dreptul la viaţă intimă şi privată a

pacientului, asistentul medical va păstra o atitudine de strictă
neutralitate şi neamestec în problemele familiale (morale sau
materiale) ale pacientului; se poate interveni în acest sens doar
dacă există consimţământul expres al pacientului, iar intervenţia este
motivată de interesul sănătăţii acestuia (art. 27).

Refuzul acordării de îngrijiri medicale unui pacient este

justificat doar dacă este în interesul sănătăţii pacientului – cu
excepţia situaţiilor de urgenţă (art. 28).

În orice circumstanţă, asistentul medical va trebui să

respecte drepturile pacientului, aşa cum sunt statuate în Legea
drepturilor pacientului sau în alte reglementări: dreptul la informaţia
medicală, dreptul la consimţământ, dreptul la confidenţialitatea
informaţiilor şi viaţa privată, drepturile în domeniul reproducerii,
drepturile la tratament şi îngrijiri medicale (art. 29).

Codul deontologic acordă o atenţie specială consimţă-

mântului pe care trebuie să îl dea pacientul (sau reprezentantul
său legal) pentru orice intervenţie medicală; acest accept trebuie
să aibă caracter informat, fiind dat în deplină cunoştinţă de cauză
(art. 30). De asemenea, este stipulat dreptul pacientului de a
refuza sau chiar de a opri o intervenţie medicală în curs, cu
condiţia ca acest refuz să fie asumat în scris, iar consecinţele
refuzului să fie explicate pacientului (refuz informat).

Consimţământul pacientului este obligatoriu, conform

art. 31:
a) pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor
produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de acord;
b) în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală;
c) în cazul participării sale la învăţământul medical clinic
şi la cercetarea ştiinţifică;

73
 d) în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate
medicală;
e) în cazul donării de sânge în condiţiile prevăzute de lege.
Nu este obligatoriu să se obţină consimţământul
pacientului sau reprezentantului său legal în următoarele situaţii:
a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este
necesară o intervenţie medicală de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că
intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul legal
refuză să îşi dea consimţământul; în acest caz asistentul medical
este obligat să anunţe medicul curant/de gardă (decizia fiind
declinată unei comisii de arbitraj de specialitate) (art. 32).

La fel de importante sunt prevederile deontologice

referitoare la obligativitatea păstrării secretului profesional (art.
33-38) – ca un corolar al dreptului pacientului la confidenţialitate
asupra informaţiilor cu caracter medical. Acest secret profesional
trebuie păstrat şi faţă de aparţinători, colegi sau alte persoane
din sistemul sanitar, neinteresate în tratament, chiar şi după
terminarea tratamentului sau decesul pacientului.
Obiectul secretului profesional este reprezentat de „tot
ceea ce asistentul medical (...), în calitatea sa de profesionist, a aflat
direct sau indirect în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei,
a aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic,
tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse fapte,
inclusiv rezultatul autopsiei.” (art. 34).
Chiar şi în cazul comunicărilor ştiinţifice trebuie luate
toate măsurile pentru a nu permite identificarea pacientului (art.
37).

Încălcarea regulii deontologice referitoare la păstrarea

secretului profesional atrage răspunderea disciplinară a
asistentului medical. Această regulă generală cunoaşte doar puţine
excepţii:
- situaţia în care există un consimţământ expres din
partea pacientului pentru divulgarea informaţiilor respective, în tot
sau în parte (art. 36)
sau
- dacă interesul general al societăţii primează faţă de cel
personal al pacientului – ca de exemplu pentru prevenirea şi

74
combaterea epidemiilor, a bolilor venerice, a bolilor infecto-
contagioase (art. 36) sau dacă este vorba de o infracţiune care
trebuie semnalată organelor în drept.

SITUAŢII SPECIALE DE EXERCITARE A

PROFESIEI DE ASISTENT MEDICAL
Situaţia bolnavului psihic

Codul prevede obligativitatea acordării şi pentru persoanele

cu tulburări psihice de îngrijiri medicale de aceeaşi calitate cu cele
aplicate altor categorii de bolnavi, adaptate nevoilor lor de sănătate.
Aceşti pacienţi trebuie protejaţi de orice abuz sau daună
care ar putea rezulta din administrarea nejustificată a unui
medicament psihotrop, din manopere sau tehnici de îngrijire sau
tratament, din maltratarea lor de către alţi pacienţi cu tulburări
psihice sau de către alte persoane, din alte acte ce pot genera
suferinţă fizică sau psihică (art. 40).

În luarea deciziei medicale referitoare la aceşti pacienţi,

aceştia trebuie implicaţi atât cât permite capacitatea lor de
înţelegere (acord informat); dacă aceşti pacienţi nu îşi pot exprima
liber voinţa (pacienţi incapabili), trebuie obţinut consimţământul scris
al reprezentantului legal al acestora. Acest consimţământ nu este
necesar în situaţii de urgenţă.

Orice pacient bolnav psihic trebuie tratat cu omenie, fără

nicio discriminare bazată pe suferinţa psihică, respectându-se
demnitatea sa umană; acesta trebuie apărat de orice formă de
exploatare economică, sexuală sau de altă natură şi trebuie
protejat împotriva tratamentelor vătămătoare sau degradante
(art. 42).

Reţete medicale; prescrierea drogurilor

75
 Prescrierea sau eliberarea unei reţete medicale sau
administrarea drogurilor în alte condiţii decât cele legale constituie
nu doar o abatere deontologică, ci şi infracţiune, pedepsită de
legislaţia penală specială.

Pacientul privat de libertate

Cu ocazia îngrijirii unui astfel de pacient, asistentul medical

nu are voie să aducă atingere integrităţii sale fizice, psihice sau
demnităţii acestuia. Mai mult, dacă asistentul medical constată
maltratarea unui astfel de pacient, are obligaţia deontologică de a
anunţa organele competente.

Pacienţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA

Aceşti pacienţi au dreptul la îngrijire şi tratament medical

nediscriminatoriu, de aceeaşi calitate cu cel aplicat altor pacienţi
(art. 46 alin. 1).
Păstrarea secretului profesional trebuie respectată cu
maximă rigurozitate (art. 46 alin. 2), în contextul în care aceşti
pacienţi sunt extrem de expuşi stigmatizării sociale din cauza bolii de
care suferă. Totuşi, între specialiştii din domeniul medical
informaţiile referitoare la statusul HIV/SIDA trebuie să fie
comunicate (art. 46 alin. 3), pentru a evita riscul de contaminare.

Practicarea profesiei de asistent medical în sistem

privat. Îngrijirile la domiciliu.

Asistenţii medicali pot profesa nu doar în regim salarial, ci şi

independent, în privat. În cazul în care sunt autorizaţi, pot acorda şi
îngrijiri medicale la domiciliu, în conformitate cu prevederile
legale. În acest caz, asistentul medical este obligat să ţină la
curent medicul care a recomandat aceste servicii cu evoluţia
stării de sănătate a pacientului respectiv.

Probleme ale îngrijirii minorilor

În cazul minorilor, consimţământul pentru orice manoperă

sau tehnică medicală trebuie obţinut de la reprezentantul legal

76
(părinte, tutore, instituţii abilitate în acest sens etc.), cu excepţia
situaţiilor de urgenţă (art. 53).

În situaţia în care asistentul medical constată că minorul este

victima unei agresiuni sau privaţiuni, este dator să încerce să îl
protejeze, iar la nevoie să anunţe autoritatea competentă (art.
51). Asistentul trebuie să fie apărătorul copilului bolnav, dacă
apreciază că starea de sănătate a acestuia este periclitată în vreun
fel.

Probleme ale experimentării pe om

Impunerea (cu forţa sau prin inducere în eroare) a

experimentului pe om reprezintă o abatere deontologică gravă
pentru orice asistent medical care participă în mod voluntar şi
conştient la o asemenea faptă (art. 55).
De asemenea, articolul 54 interzice provocarea de
îmbolnăviri artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni
experimentale.

DISPOZIŢII SPECIALE
La primirea în OAMGMAMR, asistentul medical va depune
următorul jurământ (art. 56), de esenţă hippocratică:

„În numele Vieţii şi al Onoarei, jur să îmi exercit profesia cu

demnitate, să respect fiinţa umană şi drepturile sale şi să păstrez
secretul profesional.
Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi
pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, apartenenţă
politică sau stare socială.
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar sub
ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor
umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!"

77
 Dovedirea calităţii de membru al OAMGMAMR se face cu
certificatul de membru, eliberat de OAMGMAMR (art. 57).

Actele medicale şi de îngrijire efectuate de asistenţii

medicali vor purta parafa şi semnătura acestora, pentru asumarea
răspunderii individuale şi probarea responsabilităţii profesionale (art.
58).

DISPOZIŢII FINALE / SANCŢIUNI

Nerespectarea prevederilor Codului de etică şi
deontologie constituie abatere şi atrage răspunderea
disciplinară, conform art. 60. Răspunderea disciplinară a
membrilor OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă, penală,
administrativă sau materială (art. 61).
În aprecierea răspunderii disciplinare a asistentului medical
(care va fi tratată într-un capitol subsecvent) trebuie ţinut cont de
faptul că, în conformitate cu articolul 65, prevederile Codului de
etică şi deontologie se completează corespunzător cu
dispoziţiile Legii nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, cu
prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008
privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a
profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, ale Statutului
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România, ale Regulamentului de
organizare şi funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
precum şi cu normele legale în materie pe specialităţi, cu
modificările ulterioare.

78
 CAPITOLUL V

RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A

MEDICULUI
Regulile deontologice ale profesiei de medic, prezentate într-
un capitol anterior, nu reprezintă doar un ghid orientativ. Încălcarea
prevederilor Legii drepturilor pacienţilor şi/sau ale Codului de
deontologie medicală are consecinţe, care îmbracă haina
răspunderii disciplinare.
În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o atitudine
nedeontologică a medicului, instituţia abilitată prin lege să verifice
temeinicia plângerii şi, dacă este cazul, să ia măsuri este Colegiul
Medicilor din România (CMR).

Conform art. 404 alin. 1 al Legii nr. 95/2006 privind reforma

în domeniul sănătăţii (20): „Colegiul Medicilor din România este
organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public,
cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul
autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic ca
profesie liberală, de practică publică autorizată.”
Colegiul Medicilor din România are autonomie
instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi
jurisdicţional profesional, şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea
vreunei imixtiuni (art. 404 alin. 2).

Pentru realizarea acestui rol, CMR are o serie de atribuţii,

dintre care reţinem:
- atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale
membrilor săi (art. 406 lit. c);

79
 - asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le
revin faţă de pacient şi de sănătatea publică (art. 406 lit. e);
- elaborează şi adoptă Statutul Colegiului Medicilor din
România şi Codul de deontologie medicală (art. 406 lit. f);
- organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele
de etică profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de
bună practică profesională, în calitate de organ de jurisdicţie
profesională (art. 406 lit. k).

Legea nr. 95 din 2006 (20) cuprinde prevederi de esenţă

deontologică şi în cadrul secţiunii a 4-a a capitolului 3, titlul XII,
referitoare la „Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor
din România”.
Astfel, articolul 411, litera f, stipulează, între drepturile
membrilor CMR, acela de a contesta eventualele sancţiuni
primite.
Iar obligaţiile generale ale membrilor Colegiului Medicilor
din România (art. 412) cuprind mai multe reiterări legale ale unor
norme cuprinse în Codul de deontologie medicală, punând în sarcina
medicilor membri ai CMR următoarele:
a) să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie
profesională şi a celor care reglementează organizarea şi
funcţionarea corpului profesional; modalitatea de testare a
cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei profesionale se stabileşte
de Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România;
b) să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului Medicilor
din România, ale Codului de deontologie medicală, hotărârile
organelor de conducere ale Colegiului Medicilor din România şi
regulamentele profesiei;
h) să păstreze secretul profesional;
j) să respecte normele, principiile şi îndatoririle
deontologiei medicale;
k) să aibă un comportament demn în exercitarea
profesiei ori a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România;
l) să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în
calitate de membru al Colegiului Medicilor din România;
m) să rezolve litigiile cu alţi membri în primul rând prin
mediere de către comisiile organizate în acest scop în cadrul
Colegiului Medicilor din România.

80
 De asemenea, articolul 413, referitor la obligaţiile membrilor
Colegiului Medicilor din România care decurg din calitatea lor
specială de medici, pune în seama medicilor următoarele îndatoriri
de esenţă deontologică:
a) să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele
de deontologie medicală;
b) să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau
altor membri, respectând statutul de corp profesional al Colegiului
Medicilor din România;
c) să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat, îngrijirile
medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi
civică;
d) să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în
vederea creşterii gradului de pregătire profesională;
e) să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele, gradul,
specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care le
semnează;
f) să respecte drepturile pacienţilor.

În completarea obligaţiei prevăzute mai sus la litera d,

articolul 414 din Legea nr. 95 din 2006 (20) face următoarele
precizări:
- În vederea creşterii gradului de pregătire profesională şi
asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale, medicii sunt
obligaţi să efectueze un număr de cursuri de pregătire şi alte
forme de educaţie medicală continuă şi informare în domeniul
ştiinţelor medicale, pentru cumularea numărului de credite
stabilite în acest sens de către Colegiul Medicilor din România.
Sunt creditate programele, precum şi celelalte forme de educaţie
medicală continuă avizate de Colegiul Medicilor din România.
- Medicii care nu realizează pe parcursul a 5 ani numărul
minim de credite de educaţie medicală continuă, stabilit de
Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor din România, sunt
suspendaţi din exerciţiul profesiei până la realizarea numărului
de credite respectiv.

Răspunderea disciplinară este definită legal astfel:

„Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi
regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie
medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului

81
Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor
obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului
Medicilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în
legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze
onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din
România.” (art. 442 alin. 1).
Aliniatul 2 al acestui articol precizează, de asemenea, faptul
că „răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor din
România (...) nu exclude răspunderea penală, contravenţională,
civilă sau materială, conform prevederilor legale.”

În cadrul fiecărui colegiu teritorial (judeţean sau din

Municipiul Bucureşti) se organizează şi funcţionează câte o comisie
de disciplină, independentă de conducerea colegiului, alcătuită din
5-9 membri, care judecă în complete de 3 membri abaterile
disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu.
Membrii comisiilor de disciplină la nivel teritorial sunt aleşi
de Adunarea generală a colegiului local, prin vot secret, pe baza
candidaturilor depuse. Candidaţii trebuie să fie din rândul medicilor
primari cu o vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut
abateri disciplinare în ultimii 5 ani. Mandatul lor este de 6 ani.
Funcţia de membru al comisiei de disciplină este incompatibilă cu
orice altă funcţie în cadrul Colegiului Medicilor din România. Unul
dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de Direcţia de
sănătate publică a judeţului respectiv.
Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un preşedinte,
care conduce activitatea administrativă a comisiilor de disciplină.
Între atribuţiile sale se află şi aceea de a prezenta Adunării generale
raportul anual al activităţii comisiei de disciplină.

La nivel naţional, se organizează şi funcţionează Comisia

superioară de disciplină, independentă de conducerea Colegiului
Medicilor din România, alcătuită din 13 membri, aleşi de Adunarea
generală naţională a CMR, care judecă în complete de 5 membri.
Membrii Comisiei superioare de disciplină trebuie să fie medici
primari cu o vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut
abateri disciplinare în ultimii 5 ani. Mandatul lor este, de
asemenea, de 6 ani. Unul dintre membrii Comisiei superioare de
disciplină este desemnat de Ministerul Sănătăţii Publice.

82
 Membrii Comisiei superioare de disciplină îşi vor alege un
preşedinte, care conduce activitatea administrativă a acestei
comisii. Între atribuţiile sale se află şi aceea de a prezenta Adunării
generale naţionale a CMR raportul anual al activităţii Comisiei
superioare de disciplină.
Calitatea de membru al comisiilor de disciplină înceteaza
prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor Dentişti din România ori prin numirea unui alt reprezentant
- în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice
sau de Direcţiile de sănătate publică (art. 444-445).

Plângerea/sesizarea împotriva unui medic se adresează

colegiului teritorial al cărui membru este respectivul medic.
Aceasta va fi înregistrată numai dacă va conţine elemente de
identificare (nume, prenume, loc de munca) ale medicul împotriva
căruia se face reclamaţia, precum şi numele, prenumele, adresa şi
semnătura în original ale petentului (cu alte cuvinte, nu se acceptă
plângerile/ sesizările anonime). Plângerea se va depune personal
sau poate fi trimisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de
primire.
Biroul executiv al colegiului teritorial poate dispune
începerea anchetei disciplinare şi din oficiu, putând să se
autosesizeze în cazurile de notorietate publică.

Plângerea va fi înaintată biroului executiv al colegiului

teritorial, care, după o primă analiză, va hotarî:
a) respingerea plângerii ca vădit nefondată sau tardiv
introdusă (conform art. 449 alin.1 din Legea nr. 95/2006, „acţiunea
disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data
săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor
prejudiciabile”)
sau
b) declanşarea procedurii disciplinare.

Plângerea, împreuna cu decizia biroului executiv al

colegiului teritorial de începere a anchetei disciplinare, se înaintează
iniţial comisiei de jurisdicţie profesională („Ancheta disciplinară se
exercită prin persoane desemnate în acest scop” - art. 450 alin. 1),
iar ulterior, după documentarea cazului şi elaborarea unei propuneri

83
de sancţionare/de stingere a acţiunii disciplinare, comisiei de
disciplină.

Anchetarea abaterii disciplinare se face cu imparţia-litate.

Cercetările se efectuează după încunoştinţarea medicului cu
privire la obiectul anchetei disciplinare, prin luarea la cunoştinţă
de conţinutul plângerii ori al sesizării şi după convocarea în scris,
prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a medicului
cercetat, trimisă la sediul profesional al acestuia ori la domiciliu.
Medicul cercetat va da explicaţii scrise. Refuzul de a da curs
convocării în faţa comisiei nu împiedică desfaşurarea anchetei.
Persoana care a făcut sesizarea va fi audiată în cauza
respectivă.
În cursul cercetărilor, comisia va lua declaraţii persoanei
care a făcut plângerea, precum şi oricăror altor persoane ale căror
declaraţii pot elucida cazul, va face verificări de înscrisuri şi copii
ale documentelor ce au legatură cu cauza şi va culege
informaţiile necesare. Pentru realizarea acestui scop, „unităţile
sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia de a pune la
dispoziţia comisiilor de disciplină sau a persoanelor desemnate
cu investigarea abaterilor disciplinare documentele medicale
solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare
soluţionării cauzei.” (art. 450 alin. 2).

Pe parcursul anchetei disciplinare, trebuie ţinut cont de

prevederile Codului de deontologie medicală, care dedică un
întreg capitol (capitolul VIII – „Judecarea cauzelor deontologice”)
regulilor moral-etice şi procedurale care trebuie respectate cu acest
prilej (16).
Se recomandă, în primul rând, ca aceste cauze să fie
cercetate şi analizate cu celeritate. În acest sens, Codul prevede
ca „persoanele desemnate cu cercetarea faptei ori cei cărora le-au
fost solicitate date în legătură cu soluţionarea sesizării (...) să
acţioneze cu maximă diligenţă, netergiversând sau prelungind
realizarea atribuţiilor, respectiv comunicarea datelor solicitate.” (art.
54 al Codului de deontologie medicală).
Evaluarea acestor plângeri va sta sub semnul prezumţiei
de nevinovăţie a medicului cercetat disciplinar. De aceea,
„persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori membrii comisiei
de disciplină vor acţiona cu tact şi moderaţie, fără a se antepronunţa

84
sau a emite opinii personale în nici un mod şi în nici un sens pe
timpul soluţionării sesizării.” (art. 55 din Cod).
Respectarea imparţialităţii este esenţială; nu este permis
ca vreun interes propriu, personal sau material, sau relaţia de
rudenie cu medicul cercetat ori cu persoana care a depus plângerea,
sau o situaţie conflictuală cu aceştia să influenţeze decizia celor
desemnaţi în vederea derulării anchetei disciplinare. În cazul în care
persoana desemnată cu cercetarea faptei reclamate ori membrii
comisiei de disciplină se află într-o astfel de situaţie, îl va/vor informa
pe preşedintele comisiei de disciplină, care va decide, după caz,
menţinerea sau substituirea persoanei în cauză.
Nicio persoană implicată în cercetarea sau soluţionarea
cauzei disciplinare nu va avea voie să facă declaraţii publice cu
privire la cauza respectivă până la soluţionarea ei definitivă (art. 56
din Cod).
Regula de bază în derularea anchetei disciplinare este
contradictorialitatea scrisă. „Comisia de disciplină va stărui pentru
obţinerea în scris a poziţiei fiecărei părţi implicate în cauza
disciplinară.” (art. 57 alin. 1 din Cod). Contradicto-rialitatea orală
directă (punerea faţă în faţă a părţilor) va avea loc doar în condiţiile
în care aceasta este strict necesară pentru soluţionarea cauzei. În
acest caz, preşedintele şedinţei va acţiona cu tact şi înţelegere, fiind
interzise adresările directe între persoanele implicate sau emiterea
de către membrii comisiei de disciplină a unor aprecieri sau opinii în
legătură cu cauza respectivă.
Pe parcursul audierilor, membrii comisiilor se vor adresa
persoanelor audiate exclusiv prin intermediul preşedintelui comisiei
sau solicitând acestuia permisiunea. Se vor adresa exclusiv întrebări
utile şi relevante soluţionării cauzei. Pe timpul audierii este interzisă
emiterea de către membrii comisiei de judecată a unor opinii
personale sau aprecieri de orice natură. În caz de nevoie,
preşedintele comisiei poate inteveni şi restabili cadrul decent al
audierilor, inclusiv prin suspendarea şedinţei comisiei (art. 59 din
Cod).
La nevoie, comisia de disciplină poate solicita o
expertiză de specialitate de la medici specialişti cu reputaţie în
domeniu. Aceşti referenţi trebuie să respecte regulile referitoare la
imparţialitate (să nu fie rude cu vreuna din părţi, să nu aibă vreun
interes în cauză, să nu fie în stare de conflict cu medicul intimat sau
cu persoana care a depus plângerea) (art. 58 din Cod).

85
 După ascultarea medicului împotriva căruia s-a pornit
acţiunea disciplinară, precum şi (eventual) a martorilor şi a persoanei
care a făcut plângerea, şi după administrarea tuturor probelor
considerate necesare, comisia de disciplina stabileşte printr-o
decizie una dintre următoarele soluţii:
a) stinge acţiunea disciplinară, dacă fapta nu constituie
abatere disciplinară;
b) aplică una dintre sancţiunile prevăzute de lege.

Conform art. 447 alin. 1 (20), aceste sancţiuni disciplinare

sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON); (Plata
amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data rămânerii
definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen atrage
suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea
sumei. Sumele provenite din plata amenzilor se fac venit integral la
bugetul Colegiului Medicilor din România.)
e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi
medicale pe o perioadă de la o lună la un an;
f) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
din România (ceea ce echivalează cu imposi-bilitatea exercitării
profesiei de medic, conform prevederilor legale).
Conex acestor sancţiuni, se poate prevedea, după caz,
obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte forme de
pregătire profesională (art. 447 alin. 3).
Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre
definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea
exercitării profesiei (art. 447 alin. 2).

Decizia adoptată în soluţionarea cauzei va fi comunicată

medicului în cauză şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor din
România.

86
 Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu
suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi
Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv, angajatorului.
Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi informată
cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină (art.
448).

Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de

disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate de
medicul sancţionat, de persoana care a făcut sesizarea, de
Ministerul Sănătăţii Publice, de preşedintele colegiului teritorial sau
de preşedintele Colegiului Medicilor din România, în termen de 15
zile de la comunicare. Forul competent a soluţiona contestaţia este
Comisia superioară de disciplină. Contestaţia se depune la
comisia de disciplină teritorială, care, în termen de 3 zile, este
obligată ca, împreună cu dosarul cauzei, să o trimită Comisiei
superioare de disciplină. Sunt nule contestaţiile depuse direct la
Comisia superioară de disciplină.
Procedura de anchetă disciplinară la nivelul Comisiei
superioare de disciplină este similară cu cea din teritoriu.
Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină, în
termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat poate
formula o acţiune în anulare la secţia de contencios
administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea
(art. 451).

Potrivit art. 449 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, sancţiunile

prevăzute la art. 447 alin. 1 lit. a - d (mustrare, avertisment, vot de
blam, amendă) se radiază în termen de 6 luni de la data
executării lor, iar cea prevăzută la lit. e (interdicţia de a exercita
profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o lună la
un an) în termen de un an de la data expirării perioadei de
interdicţie.
În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 447 alin. 1 lit. f
(retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România),
medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de
membru al colegiului după 2 ani de la data aplicării sancţiunii de
comisiile de disciplină sau după expirarea perioadei stabilite prin
hotărâre judecătorească definitivă de interdicţie a exercitării

87
profesiei. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
din România se face în condiţiile legii.
În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost
dispuse şi măsurile prevăzute la art. 447 alin. 3 (obligarea celui
sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de
educaţie medicală ori alte forme de pregătire profesională), radierea
sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii ducerii la
îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină (art. 449
alin. 4).

Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea

sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va fi
avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni (art. 449 alin. 5).

Poate că este oportun de amintit, la acest moment, că, deşi

nu constituie în sine o abatere disciplinară, neplata cotizaţiei
datorate Colegiului Medicilor din România pe o perioada de 6
luni, chiar şi după atenţionarea scrisă din partea consiliului colegiului
teritorial, se sancţioneaza cu suspenda-rea calităţii de membru,
pâna la plata cotizaţiei datorate şi a penalităţilor aferente.
Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină, la
sesizarea comisiei administrative şi financiar-contabile a colegiului
teritorial (art. 454).

88
 5.2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
MEDICULUI DENTIST
Regulile deontologice ale profesiei de medic dentist,
prezentate într-un capitol anterior, nu reprezintă doar un ghid
orientativ. Încălcarea prevederilor Legii drepturilor pacienţilor şi/sau
ale Codului deontologic al medicului dentist are consecinţe, care
îmbracă haina răspunderii disciplinare.
În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o atitudine
nedeontologică a medicului dentist, instituţia abilitată prin lege (20)
să verifice temeinicia plângerii şi, dacă este cazul, să ia măsuri este
Colegiul Medicilor Dentişti din România (CMDR).
Conform art. 500 al Legii nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii (20): „Colegiul Medicilor Dentişti din România
este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept
public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în
domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de
medic dentist ca profesie liberală, de practică publică autorizată.”

Pentru realizarea acestui rol, CMDR are o serie de atribuţii,

dintre care reţinem:
- asigură respectarea de către medicii dentişti a
obligaţiilor ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică (art.
502 lit. c);
- atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale
membrilor săi (art. 502 lit d);
- organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele
de etică profesională şi de deontologie medico-dentară şi a cazurilor
de greşeli în activitatea profesională, în calitate de organ de
jurisdicţie profesională (art. 502 lit. o).

Răspunderea disciplinară este definită legal (20) astfel:

„Medicul dentist răspunde disciplinar pentru neres-pectarea legilor
şi regulamentelor profesiei de medic dentist, a Codului
deontologic al medicului dentist, a regulilor de bună practică
profesională, a Regulamentului de organizare şi funcţionare al
Colegiului Medicilor Dentişti din România, pentru nerespectarea
deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale
Colegiului Medicilor Dentişti din România, precum şi pentru orice
fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia,
89
care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul
profesiei sau ale instituţiei Colegiului Medicilor Dentişti din
România.” (art. 530 alin. 1).
Aliniatul 2 al acestui articol precizează, de asemenea, faptul
că „răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor
Dentişti din România (...) nu exclude răspunderea penală,
contravenţională, civilă sau materială, conform prevederilor
legale.”

În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi

funcţionează câte o comisie de disciplină, alcătuită din 5-7
membri, care judecă în complete de 3 membri abaterile
disciplinare săvârşite de medicii dentişti înscrişi în acel colegiu (20).
Membrii comisiilor de disciplină sunt propuşi de Biroul
executiv local şi sunt votaţi de Consiliul judeţean al colegiului
teritorial. Mandatul lor este de 4 ani. Unul dintre membrii comisiilor
de disciplină este desemnat de Direcţia de sănătate publică a
judeţului respectiv.
La nivel naţional, se organizează şi funcţionează Comisia
superioară de disciplină, alcătuită din 7 membri, propuşi de Biroul
executiv naţional şi votaţi de Consiliul naţional, care judecă în
complete de 5 membri. Membrii Comisiei superioare de disciplină
trebuie să aibă o vechime de peste 7 ani în profesie. Mandatul lor
este, de asemenea, de 4 ani. Unul dintre membrii Comisiei
superioare de disciplină este desemnat de Ministerul Sănătăţii
Publice (20).
Calitatea de membru al comisiilor de disciplină înceteaza
prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor Dentişti din România ori prin numirea unui alt reprezentant
- în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice
sau de Direcţiile de sănătate publică (20).

Plângerea/sesizarea împotriva unui medic dentist se

adresează colegiului teritorial al cărui membru este medicul dentist.
Aceasta va fi înregistrată numai dacă va conţine elemente de
identificare (nume, prenume, loc de munca) ale medicului dentist
împotriva căruia se face reclamaţia, precum şi numele, prenumele,
adresa şi semnătura în original ale petentului. Plângerea se va
depune personal sau poate fi trimisă prin scrisoare recomandată cu

90
confirmare de primire. Nu se vor înregistra plângerile trimise prin fax
sau e-mail.

Plângerea va fi înaintată biroului consiliului local, care, după

o primă analiză, va hotarî:
a) respingerea plângerii ca vădit nefondată sau tardiv
introdusă (conform art. 534 alin.1 din Legea nr. 95/2006, „acţiunea
disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data
săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor
prejudiciabile”)
sau
b) declanşarea procedurii disciplinare.

Plângerea, împreuna cu decizia biroului consiliului local de

începere a anchetei disciplinare, se înaintează comisiei de disciplină.
Biroul consiliului poate dispune începerea anchetei
disciplinare şi din oficiu, autosesizându-se.

Anchetarea abaterii disciplinare se face cu imparţia-litate.

Cercetările se efectuează după încunoştinţarea medicului dentist cu
privire la obiectul anchetei disciplinare, prin luarea la cunoştinţă de
conţinutul plângerii ori al sesizării şi după convocarea în scris, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a medicului dentist
cercetat, trimisă la sediul profesional al acestuia ori la domiciliu.
Medicul dentist cercetat va da explicaţii scrise. Refuzul de a
da curs convocării în faţa comisiei nu împiedică desfaşu-rarea
anchetei.
Ancheta disciplinară va fi efectuată direct de către comisia
de disciplină sau prin intermediul unui referent împuternicit dintre
membrii comisiei sau de un alt medic dentist în specialitatea
medicului în cauză. Faţă de natura cauzei, comisia de disciplină
poate consulta o comisie de specialitate formata din 3
personalităţi în domeniu, acceptate de cel acuzat.
Persoana care a făcut sesizarea va fi audiată şi
examinată în cauza respectivă. Refuzul petentului de a se prezenta
la audierea stabilită de comisie duce la suspendarea cauzei.
Suspendarea cauzei disciplinare va fi comunicată şi petentului.
În cursul cercetărilor, comisia sau referentul numit va lua
declaraţii persoanei care a făcut plângerea, precum şi oricăror alte
persoane ale căror declaraţii pot elucida cazul, va face verificări de

91
înscrisuri şi copii ale documentelor ce au legatură cu cauza şi va
culege informaţiile necesare. Pentru realizarea acestui scop,
„unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia de a pune
la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a persoanelor desemnate cu
investigarea abaterilor disciplinare documentele medicale solicitate,
precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.”
(20, art. 533).

După ascultarea medicului dentist împotriva căruia s-a pornit

acţiunea disciplinară, precum şi (eventual) a martorilor şi a persoanei
care a făcut plângerea, comisia de disciplină stabileşte printr-o
decizie una dintre următoarele soluţii:
a) stinge acţiunea disciplinară, dacă fapta nu constituie
abatere disciplinară
sau
b) aplică una dintre sancţiunile prevăzute de lege.

Conform art. 531 alin. 1 (20), aceste sancţiuni disciplinare

sunt:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) votul de blam;
d) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi
medico-dentare pe o perioadă de la o lună la 6 luni;
e) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
Dentişti din România.
Conex acestor sancţiuni, se poate prevedea, după caz,
obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare sau de educaţie medico-dentară ori alte forme de
pregătire profesională (20, art. 531 alin. 3).
Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
Dentişti din România operează de drept pe durata stabilită prin
hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la
interzicerea exercitării profesiei (20, art. 531 alin. 2).

Decizia adoptată în soluţionarea cauzei va trebui să

cuprindă:
a) numărul deciziei şi data pronunţării;
b) componenţa completului de judecată;
c) descrierea pe scurt a faptei;

92
 d) prezentarea măsurilor de cercetare a faptei (decla-raţiile
părţilor, martorii care au fost audiaţi, înscrisurile, documentele
cercetate şi reţinute în soluţionarea cauzei etc.);
e) soluţia pronunţată;
f) temeiul legal al adoptării ei;
g) termenul de contestare şi instanţa competentă;
h) semnătura preşedintelui comisiei şi ştampila colegiu-lui
local.

Decizia pronunţată se comunică medicului dentist în cauză

şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor Dentişti din România.
Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu
suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi
Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv, angajatorului.
Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi informată
cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină.

Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de disciplină

de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate de medicul dentist
sancţionat, în termen de 15 zile de la comunicare (20), forul
competent a soluţiona contestaţia fiind Comisia superioară de
disciplină. Contestaţia se depune la comisia de disciplină teritorială,
care, în termen de 3 zile, este obligată ca, împreună cu dosarul
cauzei, să o trimită Comisiei superioare de disciplină. Sunt nule
contestaţiile depuse direct la Comisia superioară de disciplină.

Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină, în

termen de 15 zile de la comunicare, medicul dentist sancţionat poate
formula o acţiune în anulare la secţia de contencios
administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea
(20).

Potrivit art. 534 din Legea nr. 95/2006 (20), sancţiunile

prevăzute la art. 531 alin. 1 lit. a - c (mustrare, avertisment, vot de
blam) se radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar
cea prevăzută la lit. d (interdicţia de a exercita profesia ori anumite
activităţi medico-dentare pe o perioadă de la o lună la 6 luni) în
termen de un an de la data expirării perioadei de interdicţie.
În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 531 alin. 1 lit. e
(retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din

93
România), medicul dentist poate face o nouă cerere de
redobândire a calităţii de membru al colegiului după un an de la
data aplicării sancţiunii de comisiile de disciplină. Redobândirea
calităţii de membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România se
face în condiţiile legii (20).
În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost
dispuse şi măsurile prevăzute la art. 531 alin. 3 (obligarea celui
sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de
educaţie medico-dentară ori alte forme de pregătire profesională),
radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii
ducerii la îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.

Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea

sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va fi
avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni (20, art. 534 alin. 5).

Poate că este oportun de amintit şi faptul că, deşi nu

constituie în sine o abatere disciplinară, neplata cotizaţiei datorate
Colegiului Medicilor Dentişti din România pe o perioada de 6
luni, chiar şi după atenţionarea scrisă din partea consiliului local, se
sancţioneaza cu suspendarea dreptului de liberă practică, pâna
la plata cotizaţiei datorate şi a penalităţilor aferente.
Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină, la
sesizarea comisiei financiar-contabile a colegiului teritorial (20).

94
 5.3. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
ASISTENTULUI MEDICAL
Ca şi în cazul medicilor şi al medicilor dentişti, şi în situaţia
asistenţilor medicali există consecinţe ale încălcării regulilor
deontologice ale profesiei, prezentate într-un capitol anterior.
Nerespectarea prevederilor Legii drepturilor pacienţilor şi/sau ale
Codului de etică şi deontologie al asistentului medical generalist, al
moaşei şi al asistentului medical din România poate antrena
răspunderea disciplinară.

În situaţia existenţei unei plângeri referitoare la o atitudine

nedeontologică a asistentului medical/moaşei, instituţia abilitată
prin lege să verifice temeinicia plângerii şi, dacă este cazul, să ia
măsuri este Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor
şi Asistenţilor Medicali din România (OAMGMAMR).
Prevederile referitoare la exercitarea acestor profesii, la
modul de organizare şi funcţionare a organismului profesional
specific (OAMGMAMR), dar şi la răspunderea disciplinară se
regăsesc în Ordonanţa de urgenţă nr. 144 din 28 octombrie 2008,
emisă de Guvernul României şi publicată în Monitorul Oficial nr. 785
din 24 noiembrie 2008 (22).

Conform art. 38 alin. 1 al acestui izvor de drept medical:

„Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România se organizează şi funcţionează
ca organizaţie profesională, cu personalitate juridică,
neguvernamentală, de interes public, apolitică, fără scop patrimonial,
cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, având ca obiect
de activitate controlul şi supravegherea exercitării profesiei de
asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi, respectiv, a
profesiei de asistent medical, ca profesii liberale de practică
publică autorizate.”
Pentru realizarea atribuţiilor sale, OAMGMAMR are
autonomie instituţională în domeniul său de competenţă, normativ
şi jurisdicţional profesional, şi îşi exercită atribuţiile fără
posibilitatea vreunei imixtiuni (art. 38 alin. 2).

OAMGMAMR este organizat atât la nivel naţional, cât şi

pe plan local, unde există filiale în fiecare judeţ şi în Municipiul
95
Bucureşti. Aceste filiale nu au personalitate juridică, dar beneficiază
de autonomie organizatorică şi funcţională - în limitele prevăzute de
Statutul OAMGMAMR.
Consiliul naţional al OAMGMAMR include Comisia
naţională de etică şi deontologie a OAMGMAMR, iar pe plan local,
în cadrul consiliilor judeţene ale OAMGMAMR structura
organizatorică este similară (conform art. 38 alin. 4).

Răspunderea disciplinară este definită legal (art. 62) astfel:

„Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali răspund
disciplinar pentru nerespectarea legislaţiei din domeniul
profesiei, a Codului de etică şi deontologie al asistentului medical
generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România, a
regulilor de bună practică profesională, a Statutului Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare de organele de
conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România, precum şi pentru orice fapte
săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să
prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România.”
Articolul 66 (22) precizează că „Răspunderea disciplinară
a membrilor OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă,
contravenţională şi penală.”

Aliniatul 2 al articolului 62 arată, de asemenea, faptul că

angajarea răspunderii disciplinare este proporţională cu
gravitatea faptei. Cu cât abaterea deontologică este mai serioasă şi
are consecinţe mai grave, cu atât sancţiunea aplicată va trebui să fie
mai severă.

Conform art. 62 alin. 3, aceste sancţiuni disciplinare sunt:

a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) suspendarea calităţii de membru al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice

96
cu privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei pe
perioada respectivă;
d) retragerea calităţii de membru al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice
cu privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei.
Primele două sancţiuni, pentru abateri deontologice de
gravitate mai mică, sunt aplicate de consiliul judeţean al
OAMGMAMR (art. 62 alin. 4), iar celelalte două, mai severe, sunt
decise doar de Consiliul naţional al OAMGMAMR, în urma unei
anchete efectuate de Comisia naţională de etică şi deontologie
a OAMGMAMR, care întocmeşte un raport în acest sens (art. 62
alin. 5).

Concluziile anchetei şi sancţiunile aplicate se comunică în

scris persoanei în cauză, consiliului judeţean al OAMGMAMR,
respectiv Consiliului Municipiului Bucureşti al OAMGMAMR,
persoanei juridice cosemnatare a contractului individual de muncă şi,
în cazul retragerii calităţii de membru al OAMGMAMR, Ministerului
Sănătăţii Publice.

Decizia adoptată în soluţionarea cauzei poate fi

contestată, în condiţiile art. 65:
- contestaţiile împotriva sancţiunilor cu mustrare şi
avertisment se adresează Biroului executiv al OAMGMAMR, în
termen de 30 de zile de la comunicare;
- cele împotriva suspendării sau retragerii calităţii de
membru al OAMGMAMR se pot depune la judecătoria în a cărei
circumscripţie teritorială îşi desfăşoară activitatea asistentul
medical generalist, moaşa sau asistentul medical sancţionat, în
termen de 30 de zile de la comunicarea sancţiunii (22).

97
 CAPITOLUL VI

RĂSPUNDEREA CIVILĂ
A PERSONALULUI MEDICAL
După cum am văzut, o faptă care constituie abatere
disciplinară poate atrage nu doar răspunderea disciplinară, ci şi alte
forme de răspundere, inclusiv cea civilă, care presupune repararea
prejudiciului cauzat prin plata de daune materiale.
Reglementarea modului de antrenare a răspunderii civile a
personalului medical se regăseşte în Legea nr. 95 din 2006 privind
reforma în domeniul sănătăţii (20), în cuprinsul Titlului XV.

Prin „personal medical” legiuitorul înţelege „medicul,

medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă
servicii medicale” (art. 642 alin.1 lit. a).

Răspunderea civilă este antrenată în mai multe

circumstanţe, conform prevederilor art. 642 alin. 2-4:
- pentru prejudiciile produse din eroare - care includ şi
neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în
exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de
prevenţie, diagnostic sau tratament; practic este vorba de situaţiile
de malpraxis, în care există „o eroare profesională săvârşită în
exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,
generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical” (art. 642 alin1 lit. b);
- pentru prejudiciile care decurg din nerespectarea
reglementărilor Titlului XV privind confidenţialitatea,
consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei
medicale (care vor fi analizate mai jos);
- pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei
atunci când cadrul medical îşi depăşeşte limitele competenţei,
98
cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal
medical care are competenţa necesară.
De menţionat este şi faptul că răspunderea civilă astfel
reglementată nu înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta
care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii (art. 642
alin. 5).

Răspunderea este angajată pentru toate persoanele

implicate în actul medical, în mod proporţional cu gradul de vinovăţie
al fiecăreia.

Articolul 643 alin. 2 (20) prevede situaţiile care exonerează

personalul medical de răspunderea civilă (situaţiile în care
personalul medical nu poate fi ţinut răspunzător pentru daunele şi
prejudiciile cauzate):
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării
insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor
nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în
general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament,
viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor şi
dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de
urgenţă, cu respectarea competenţei acordate.

Pe lângă situaţiile de malpraxis şi situaţiile în care pacientul

este prejudiciat printr-un act medical derulat prin depăşirea
competenţei, răspunderea civilă este angajată şi atunci când
sunt încălcate reguli deontologice: încălcarea secretului
profesional, ignorarea prevederilor referitoare la consimţământul
informat, precum şi nerespectarea obligativi-tăţii acordării asistenţei
medicale.
Titlul XV cuprinde reguli detaliate referitoare la ultimele două
aspecte, în cadrul capitolului al 3-lea („Acordul pacientului informat”)
şi al 4-lea („Obligativitatea asigurării asistenţei medicale”).

Astfel, referitor la necesitatea obţinerii consim-ţământului,

articolul 649 alin. 1 prevede: „Pentru a fi supus la metode de
prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru
pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent
medical/moaşă (...), pacientului i se solicită acordul scris.”

99
 Pentru ca acest consimţământ să fie valid, este necesar ca
acesta să aibă un caracter informat. Această necesitate rezultă din
prevederile alin. 2 al acestui articol („În obţinerea acordului scris al
pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt
datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific
rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia.”) şi ale alin. 3
(„Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul
tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus,
alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor,
prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.”).

Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului

informat este de 18 ani.
Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa
părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:
a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal
nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar
pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau
tratamentul problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea
expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani (art. 650).

Articolul 651 stipulează în mod explicit faptul că

nerespectarea acestor reguli privind consimţământul informat
antrenează răspunderea civilă a personalului medical („medicul
curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu obţin
consimţământul informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali
ai acestuia”), cu excepţia cazurilor când este vorba de un pacient
incapabil („lipsit de discernământ”), iar reprezentantul legal sau ruda
cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.
Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată
nu poate fi contactat, medicul, asistentul medical/moaşa pot solicita
autorizarea efectuării actului medical autorităţii tutelare sau pot
acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când intervalul de
timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol, în mod
ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului (art. 651 alin. 2).

Obligaţia de acordare a serviciilor medicale unei

persoane cade în sarcina medicului, medicului dentist sau
asistentului medical/moaşei „doar dacă au acceptat-o în prealabil

100
ca pacient” (art. 652 alin. 1). Însă personalul medical nu poate
refuza acordarea asistenţei medicale sau a îngrijirilor medicale
bazat pe criterii discriminatorii legate de etnie, religie, orientare
sexuală sau pe alte criterii de discriminare interzise prin lege.
În situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate
pune în pericol, în mod grav şi ireversibil, sănătatea sau viaţa
pacientului, acordarea îngrijirilor medicale este obligatorie.

Odată acceptat pacientul, relaţia dintre acesta şi

personalul medical poate fi întreruptă doar odată cu vindecarea
bolii sau la iniţiativa pacientului (care, reamintesc, are dreptul la o
a doua opinie medicală).
Medicul poate decide desfacerea acestei relaţii doar în
condiţiile limitativ prevăzute de lege (art. 653 alin. 1):
- când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate
datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu
competenţe sporite;
- pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau
ireverenţioasă faţă de medic.
În această din urmă situaţie, este necesar ca medicul să
notifice dorinţa întreruperii relaţiei cu minimum 5 zile înainte (pentru
ca pacientul să poată găsi alt medic) – şi doar dacă acest fapt nu
pune în pericol starea sănătăţii pacientului.

Cu ocazia acordării serviciilor medicale, personalul medical

are obligaţia „aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin
ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel
naţional, sau, în lipsa acestora, a standardelor recunoscute de
comunitatea medicală a specialităţii respective.” (art. 655 alin. 1).

La finalul acestor considerente legate de răspunderea civilă

a personalului medical, reamintesc necesitatea încheierii unei
asigurări de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă
profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical (20, art. 656
alin. 1).
La încheierea unui contract de muncă, o copie după această
asigurare va trebui să fie prezentată angajatorului, fiind o condiţie
obligatorie pentru angajare, conform art. 656 alin. 2 (20). De
asemenea, asigurarea de malpraxis pentru cazurile de răspundere
civilă profesională, reînnoită anual, va trebui să fie prezentată

101
organismului profesional teritorial, pentru reautorizarea
exercitării profesiei.

102
 CAPITOLUL VII

RESPONSABILITATEA SOCIALĂ
A MEDICULUI
Sub cupola termenului de „profesionalism medical” sunt
cuprinse numeroase valori, comportamente şi relaţii în continuă
schimbare, care, prin modul lor concret de manifestare în viaţa de zi
cu zi, vin să consolideze fundamentul încrederii pe care o au
pacienţii individuali şi publicul larg în profesia medicală (15). De
nenumărate ori, însă, pretenţiile societăţii vizavi de corpul medical şi
de sistemul de sănătate apar excesive, medicina fiind ridicată la rang
de veritabilă religie (8), în special în contextul recentelor progrese din
domeniul biotehnologiilor. Acest nivel prea înalt (uneori nerealist) al
aşteptărilor pe care le au faţă de profesioniştii sănătăţii pacientul,
familia acestuia, superiorii ierarhici, politicienii - societatea în general
(3), este de natură a supune medicii unui veritabil stres indus de
condiţiile în care se exercită această profesie în zilele noastre (8).
Trebuie arătat, de asemenea, că există o discrepanţă evidentă între
posibilităţile tot mai largi de obţinere a unor rezultate terapeutice
superioare şi costul înalt al acestora (care reduce mult accesibilitatea
publicului larg la noile tehnologii medicale). În acest context, devine
explicabil paradoxul conform căruia membrii societăţii, deşi au
încredere în medicii lor curanţi, tind să-şi piardă încrederea în corpul
medical şi în sistemul de sănătate (6).
Unul din pilonii esenţiali care stă la baza profesionalismului
medical îl constituie atitudinea moral-etică inerentă acestei
profesii. Cum este şi firesc, codurile de deontologie medicală au
acordat cea mai mare atenţie delicatelor relaţii medic-pacient şi
medic-medic (10, 14, 16), ignorând adesea o altă coordonată
esenţială: aceea a responsa-bilităţii morale pe care o are medicul
faţă de societate în ansamblu. Mai mult, studii recente au relevat
că înşişi medicii resimt o responsabilitate mai mare faţă de pacienţii
103
lor decât pentru binele societăţii, iar această atitudine generează
maximum de satisfacţie profesională (1). Socialul pare a fi important
în cadrul relaţei medic-pacient doar în măsura în care influenţează
modul cum sunt consultaţi pacienţii. Un studiu norvegian
demonstrează că buna cunoaştere de către medicul de familie a
problemelor sociale cu care se confruntă pacienţii săi este de natură
să prelungească durata consultaţiei, să conducă la eliberarea mai
facilă a certificatelor de concediu medical sau să îl facă pe medic un
sfătuitor mai atent (2).

Cu toate acestea, nu trebuie uitat că medicina actuală este

o activitate din ce în ce mai mult socializată. Aceasta se
desfăşoară într-un context guvernamental bine definit şi necesită
instituţii profesionale sau ale statului specializate în acest domeniu.
Furnizarea serviciilor de sănătate presupune existenţa unor unităţi
medicale a căror funcţionare optimă nu poate fi realizată fără un
cadru organizatoric asigurat de societate. De asemenea, o serie de
afecţiuni au o etiologie mai degrabă de natură socială decât
biologică.
Medicii înşişi sunt în permanentă interacţiune cu societatea,
în domenii ca sănătatea publică, educaţia pentru sănătate,
managementul instituţiilor medicale, protecţia mediului înconjurător,
medicina muncii, justiţia sau chiar politica.
Iată de ce se impune o lărgire a discursului pe marginea
coodonatelor deontologice ale activităţii medicale, astfel încât acesta
să includă şi relaţia medic-societate. În cele ce urmează voi prezenta
cele mai importante domenii în care medicul este pus în faţa unor
decizii de natură moral-etică, fie pentru a putea rezolva conflictul
dintre interesele contrare ale pacientului şi ale societăţii, fie pentru a
promova interesul general al societăţii.

LOIALITATEA DUBLĂ
Situaţiile de loialitate dublă survin atunci când medicul are o
responsabilitate duală, atât faţă de pacient, cât şi faţă de un terţ,
iar între aceste două categorii există incompatibilitate (14).
Regula formulată de Codul interna-ţional de etică medicală al
Asociaţiei Medicale Mondiale (23), conform căreia „Medicul
datorează pacientului loialitate totală”, poate şi chiar trebuie să fie
încălcată în anumite circumstanţe.
104
 Tranşarea dilemei etice este uneori simplă:
- fie în favoarea pacientului - ca în cazul medicului căruia i
se ordonă de către cadre militare sau poliţieneşti represive să
efectueze sau să ia parte la acte care violează drepturile omului
(tortura fiind cel mai la îndemână exemplu); în astfel de situaţii
loialitatea medicului trebuie să fie în mod inechivoc de partea
pacientului său;
- fie în favoarea terţilor, protejând interesele gene-rale
ale societăţii - ca de exemplu în situaţia pacienţilor care au o boală
transmisibilă al cărei tratament îl refuză, în cazurile de maltratare a
copiilor minori, în cazul depistării unor boli care îl fac pe pacientul-
şofer inapt pentru a conduce în siguranţă un autovehicul pe
drumurile publice, în eventuali-tatea luării la cunoştinţă de săvârşirea
unei infracţiuni etc.; în astfel de situaţii încălcarea dreptului la
confidenţialitate al pacientului este permisă (fiind chiar etică), cu
condiţia ca răul potenţial să fie iminent şi real, iar ameninţarea să
nu poată fi prevenită în alt mod (23).

În alte situaţii, însă, deciziile de natură etică impuse de

loialitatea dublă sunt mult mai dificil de luat. În această veritabilă
„zonă gri” se pot afla medicii legişti, medicii militari, psihiatrii, medicii
din cadrul Direcţiei Generale a Penitencia-relor, cei din medicina
muncii sau din medicina sportivă etc. (9).

O situaţie particulară este aceea a medicilor prinşi într-un

veritabil conflict de interese în momentul în care acceptă
sponsorizări, daruri sau alte beneficii din partea unor firme care
comercializează medicamente (sau diverse dispozitive medicale), în
schimbul promisiunii de a utiliza produsele respectivelor firme.
Conflictul etic este generat de faptul că aceste produse pot să nu fie
cele de elecţie pentru tratamentul propriilor pacienţi sau sunt mai
scumpe decât medicamentele (dispozitivele medicale) uzuale,
încărcând astfel în mod inutil nota de plată a pacientului şi/sau a
societăţii. Singura rezolvare morală a acestei situaţii problematice
este aceea care pune interesele pacienţilor înaintea celor proprii
(14).

ALOCAREA RESURSELOR

105
 Literatura de specialitate face adesea referire la faptul că, în
special în ţările sărace, dar chiar şi în cele bogate, există o
disproporţie vădită între resursele medicale (limitate pe criterii
economico-sociale) şi nevoile de sănătate ale popu-laţiei (aflate în
continuă creştere) (14).

Din punct de vedere etic interesează, pe de o parte, impactul

pe care îl poate avea asupra relaţiei medic-pacient raţionalizarea (pe
criterii de eficienţă economică) a resurselor medicale (4).
În egală măsură se pune şi problema criteriilor pe baza
cărora sunt aleşi cei care vor beneficia de resursele existente, ţinând
cont că cei excluşi vor suferi sau chiar vor muri. Având în vedere că,
mai nou, accentul este pus din ce în ce mai mult pe principiul
echităţii (justice), apare ca justificată preocuparea pentru
distribuţia cât mai echilibrată a resurselor medicale.
În eventualitatea dureroasă a necesităţii selectării pacienţilor
care vor beneficia de o anumită procedură terapeutică în dauna
altora, este esenţial să se aibă în vedere strict criteriile medicale,
fără a se recurge la nici un fel de discriminare (14, 19). În acest sens
apare ca profund inetică decizia unor spitale din Occident de a-i
scoate pe fumători de pe listele de aşteptare ale secţiilor chirurgicale
(pe motiv că tabagismul creşte riscul complicaţiilor intra- şi
postoperatorii, crescând astfel cheltuielile şi irosind resurse de care
ar putea beneficia nefumătorii). Acest refuz de a trata, care încalcă
grosolan principiul echităţii, constituie o discriminare inacceptabilă,
cu o certă condiţionare economică (7). Soluţia etică în acest exemplu
ar putea fi suportarea de către pacienţii fumători a cheltuielilor
ocazionate de eventualele complicaţii (7) sau impunerea unor
contribuţii suplimentare la bugetul sănătăţii - ca „taxe pe viciu” (5,
20), dar în nici un caz încălcarea dreptului legal de a beneficia de
îngrijiri de sănătate (19).

Medicul are o responsabilitate deosebită şi în domeniul

economisirii resurselor, dacă avem în vedere că în circa 80% din
cazuri modul de angajare a cheltuielilor este decis la nivelul relaţiei
medic-pacient, cu ocazia recomandării unui anumit plan de
investigaţii şi/sau de tratament (14). [De altfel, unele studii sugerează
că medicii au absorbit deja considerentele economice în cadrul a
ceea ce ei consideră a fi propria judecată clinică (13)]. Evitarea
abuzului de investigaţii de laborator, a internărilor

106
nejustificate/prelungite sau a unor practici ineficiente (cum ar fi, de
exemplu, prescrierea inutilă a antibioticelor) constituie un prim şi
important pas pe calea reducerii cheltuielilor pentru sănătate.
În acest sens se impune o mai bună cunoaştere şi o aplicare
pe scară largă a ghidurilor investigative şi terapeutice (14), fără a
vedea în acestea un mijloc mascat de încălcare a autonomiei
profesionale. Chiar respectând aceste ghiduri, medicul poate şi
trebuie să rămână stăpânul deciziilor pe care le ia cu privire la
pacienţii săi.

Medicii implicaţi în activităţi manageriale (conduce-rea

unităţilor sanitare) au responsabilităţi suplimentare în domeniul
alocării echilibrate a resurselor, ţinând cont de nevoile reale ale
diferitelor specialităţi. O atitudine etică exclude, bineînţeles, alocarea
preferenţială de resurse către secţia şi specialitatea medicală
proprie, abuzând de poziţia de conducere în care se află medicul
respectiv (14).

SĂNĂTATEA PUBLICĂ
Noţiunea de „sănătate publică” are un dublu înţeles: pe de o
parte cel referitor la starea de sănătate a unei colectivităţi
(comunitate locală, naţiune); pe de altă parte cel care are în vedere
specialitatea medicală corelativă, care studiază distribuţia şi
determinanţii sănătăţii/bolilor într-o colectivitate.
Deşi cunoaşterea în acest domeniu este obiectul de
activitate al medicilor specialişti (epidemiologi, medici de sănătate
publică), este datoria morală a fiecărui medic, indiferent de
specialitatea sa, să cunoască factorii de risc de natură socială
(condiţiile de locuit, alimentaţia, statutul ocupaţional etc.) sau
mezologică (poluare, expunere la toxici profesionali etc.) care pot
influenţa starea de sănătate a pacienţilor săi.

De asemenea, o serie de acte medicale aparent banale au

un impact major la nivel populaţional - imunoprofilaxia, răspunsul
prompt în cazul depistării unei boli infecto-contagioase, depistarea
precoce a unor îmbolnăviri, activităţile igieno-profilactice etc. Dând
dovadă de profesionalism în exercitarea acestor activităţi, medicul
are simultan o profundă atitudine etică în raport cu starea de
sănătate populaţională.
107
 După cum am văzut deja mai sus, există cazuri de loialitate
dublă în care medicul trebuie să ia în considerare interesul general al
societăţii în detrimentul intereselor individuale ale pacientului.

Alteori medicul trebuie să reziste tentaţiei de a-şi „ajuta”

pacientul să obţină drepturi necuvenite prin falsa atestare a
unei anumite stări de fapt (de exemplu, cu ocazia eliberării
certificatelor de concediu medical, a documentaţiei pentru
pensionarea de boală sau pentru obţinerea diferitelor grade de
handicap etc.). Datoria morală a medicului este să certifice strict
realitatea; altminteri conduita sa devine inetică sau chiar ilegală (16,
23).

SĂNĂTATEA GLOBALĂ
Interdependenţa crescândă dintre indivizii şi naţiunile lumii,
în contextul actualei globalizări, face ca şi în domeniul sănătăţii să
existe probleme şi preocupări care transcend graniţele naţionale.
Evenimentele medicale petrecute într-o anumită ţară pot deveni cu
rapiditate de interes mondial. Ameninţările la adresa sănătăţii
globale, ca, de exemplu, pandemiile de gripă şi, mai recent, „sabia
lui Damocles” reprezentată de SARS (12), nu pot fi contracarate
decât prin colaborare internaţională.
Aceasta nu înseamnă, însă, că răspunderea individuală a
medicului se diluează; dimpotrivă, o atitudine superficială care are ca
rezultat nediagnosticarea unui prim caz al unei epidemii este profund
inetică, putând facilita rapida difuzare a unei boli grave, cu posibile
efecte devastatoare la nivel mondial. Astfel, răspunderea etică a
medicului nu mai este limitată doar la pacient, ci se extinde, în acest
context, la comunităţi întregi sau chiar la scară planetară.

Interesul crescând pentru sănătatea globală a readus în

atenţie existenţa unor diferenţe majore (şi profund imorale) între
sistemele de sănătate din ţările sărace şi, respectiv, din cele
bogate. Cauzele sărăciei sunt, însă, din păcate, de natură politică şi
economică, fiind astfel în afara puterii de decizie a medicilor. Cu
toate acestea, medicii sunt cei care se confruntă cu rezultatele
acestei stări de fapt, fiind obligaţi să trateze cu resurse minimale
(umane şi materiale) probleme de sănătate în continuă creştere; în
108
aceste condiţii, problema alocării resurselor medicale (cu toate
implicaţiile sale moral-etice) capătă accente dramatice în ţările slab
dezvoltate sau în curs de dezvoltare.

Globalizarea favorizează şi un alt fenomen: mobili-tatea

internaţională a profesioniştilor sănătăţii (14). Direcţia migraţiei
este, firesc (dar nu neapărat şi moral), dinspre ţările mai puţin
dezvoltate spre cele bogate, apte să ofere condiţii salariale şi de
muncă superioare. Deşi agreat de cadrele medicale în cauză,
precum şi de ţările beneficiare ale acestei migraţii (care îşi
completează astfel necesarul de cadre medicale fără a investi în
pregătirea lor profesională), fenomenul favorizează accentuarea
discrepanţei analizate mai sus, adâncind criza sistemelor de
sănătate din ţările sărace.

Discursurile actuale din domeniul eticii medicale sunt axate

cu precădere pe relaţia medicului cu pacientul şi, mai rar, pe
coordonatele etice ale colaborării medicului cu alţi profesionişti ai
sănătăţii. De prea puţine ori se are în vedere în literatura de
specialitate sau în cuprinsul codurilor de deontologie medicală
importanţa unei atitudini moral-etice a medicului în raport cu
societatea.
Am considerat utilă punctarea unora dintre elementele care
argumentează necesitatea unei astfel de abordări, deoarece nu
trebuie uitat că acţiunile medicului nu au efect strict limitat la
pacientul asupra căruia îşi apleacă atenţia la un moment dat, ci au
sau pot avea impact şi asupra terţilor, asupra societăţii în general
sau chiar, în contextul globalizării actuale, la nivel planetar. În acest
sens, este esenţial ca medicul, indiferent de specialitate, să
conştientizeze aceste efecte şi, implicit, să integreze valorile moral-
etice corelative în propriul sistem de gândire şi acţiune.

109
 ÎN LOC DE CONCLUZII
Acest breviar care cuprinde aspectele actuale ale
deontologiei medicale constituie, în opinia mea, un important pilon al
pregătirii profesionale a oricărui profesionist al sănătăţii. Nu trebuie
să uităm că, atunci când este pus în faţa unei acuze de tip abatere
deontologică, medicul, medicul dentist sau asistentul medical nu se
poate prevala de necunoaşterea prevederilor legislative şi/sau de
lipsa de informare asupra normelor deontologice ale profesiei. Dată
fiind publicarea acestor reglementări în Monitorul Oficial, organele de
jurisdicţie profesională sunt obligate să prezume faptul că aceste
izvoare de drept sunt cunoscute şi că trebuie respectate. Principiul
de drept roman „Nemo censetur ignorare legem” operează din plin,
subliniind realitatea juridică a faptului că nimeni nu se poate apăra
invocând ignoranţa sau eroarea sa în drept. Cu atât mai puţin poate
recurge la o astfel de scuză un furnizor de servicii de sănătate -
membru al unei elite profesionale. Iată de ce cunoaşterea
informaţiilor sumarizate în această carte este esenţială pentru
dezvoltarea profesională a oricărui profesionist al sănătăţii.

110
 REFERINŢE LEGISLATIVE

1. LEGEA DREPTURILOR PACIENTULUI

Legea nr. 46/2003 din 21/01/2003
(Legea drepturilor pacientului)

Emitent: Parlamentul României

Publicată în: Monitorul Oficial, Partea I, nr. 51 din 29/01/2003

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - În sensul prezentei legi:

a) prin pacient se înţelege persoana sănătoasă sau bolnavă
care utilizează serviciile de sănătate;
b) prin discriminare se înţelege distincţia care se face între
persoane aflate în situaţii similare pe baza rasei, sexului, vârstei,
apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor
politice sau antipatiei personale;
c) prin îngrijiri de sănătate se înţelege serviciile medicale,
serviciile comunitare şi serviciile conexe actului medical;
d) prin intervenţie medicală se înţelege orice examinare,
tratament sau alt act medical în scop de diagnostic preventiv,
terapeutic ori de reabilitare;
e) prin îngrijiri terminale se înţelege îngrijirile acordate unui
pacient cu mijloacele de tratament disponibile, atunci când nu mai
este posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a stării de boală, precum
şi îngrijirile acordate în apropierea decesului.

111
 Art. 2. - Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai
înaltă calitate de care societatea dispune, în conformitate cu
resursele umane, financiare şi materiale.

Art. 3. - Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană

umană, fără nici o discriminare.

CAPITOLUL II
Dreptul pacientului la informaţia medicală

Art. 4. - Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la

serviciile medicale disponibile, precum şi la modul de a le utiliza.

Art. 5. - (1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra

identităţii şi statutului profesional al furnizorilor de servicii de
sănătate.
(2) Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra
regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le respecte pe durata
spitalizării.

Art. 6. - Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării

sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor
potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la
procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi
nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date
despre diagnostic şi prognostic.

Art. 7. - Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte

să fie informat în cazul în care informaţiile prezentate de către medic
i-ar cauza suferinţă.

Art. 8. - Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un

limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei de
specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte limba română,
informaţiile i se aduc la cunoştinţă în limba maternă ori în limba pe
care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă formă de
comunicare.

112
 Art. 9. - Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu
fie informat şi de a alege o altă persoană care să fie informată în
locul său.

Art. 10. - Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi

despre evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi tratament, cu acordul
pacientului.

Art. 11. - Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă

opinie medicală.

Art. 12. - Pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la

externare, un rezumat scris al investigaţiilor, diagnosticului,
tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării.

CAPITOLUL III
Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală

Art. 13. - Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o

intervenţie medicală asumându-şi, în scris, răspunderea pentru
decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale
trebuie explicate pacientului.

Art. 14. - Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar

este necesară o intervenţie medicală de urgenţă, personalul medical
are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare
anterioară a voinţei acestuia.

Art. 15. - În cazul în care pacientul necesită o intervenţie

medicală de urgenţă, consimţământul reprezentantului legal nu mai
este necesar.

Art. 16. - În cazul în care se cere consimţământul

reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat în procesul de
luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înţelegere.

Art. 17. - (1) În cazul în care furnizorii de servicii medicale

consideră că intervenţia este în interesul pacientului, iar
reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, decizia este
declinată unei comisii de arbitraj de specialitate.

113
 (2) Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru
pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici pentru pacienţii din
ambulator.

Art. 18. - Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru

recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor biologice prelevate
din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului
cu care acesta este de acord.

Art. 19. - Consimţământul pacientului este obligatoriu în

cazul participării sale în învăţământul medical clinic şi la cercetarea
ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru cercetare ştiinţifică persoanele
care nu sunt capabile să îşi exprime voinţa, cu excepţia obţinerii
consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă cercetarea este
făcută şi în interesul pacientului.

Art. 20. - Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o

unitate medicală fără consimţământul său, cu excepţia cazurilor în
care imaginile sunt necesare diagnosticului sau tratamentului şi
evitării suspectării unei culpe medicale.

CAPITOLUL IV
Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată
a pacientului

Art. 21. - Toate informaţiile privind starea pacientului,

rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul, tratamentul,
datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia.

Art. 22. - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate

numai în cazul în care pacientul îşi dă consimţământul explicit sau
dacă legea o cere în mod expres.

Art. 23. - În cazul în care informaţiile sunt necesare altor

furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi în tratamentul
pacientului, acordarea consimţământului nu mai este obligatorie.

Art. 24. - Pacientul are acces la datele medicale personale.

114
 Art. 25. - (1) Orice amestec în viaţa privată, familială a
pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor în care această
imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile
acordate şi numai cu consimţământul pacientului.
(2) Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul
reprezintă pericol pentru sine sau pentru sănătatea publică.

CAPITOLUL V
Drepturile pacientului în domeniul reproducerii

Art. 26. - Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care

sarcina reprezintă un factor de risc major şi imediat pentru viaţa
mamei.

Art. 27. - Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi

servicii necesare dezvoltării unei vieţi sexuale normale şi sănătăţii
reproducerii, fără nici o discriminare.

Art. 28. - (1) Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu

copii este garantat, cu excepţia cazului prevăzut la art. 26.
(2) Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să
aleagă cele mai sigure metode privind sănătatea reproducerii.
(3) Orice pacient are dreptul la metode de planificare
familială eficiente şi lipsite de riscuri.

CAPITOLUL VI
Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale

Art. 29. - (1) În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să

recurgă la selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament
care sunt disponibile în număr limitat, selectarea se face numai pe
baza criteriilor medicale.
(2) Criteriile medicale privind selectarea pacienţilor pentru
anumite tipuri de tratament se elaborează de către Ministerul
Sănătăţii şi Familiei în termen de 30 de zile de la data intrării în
vigoare a prezentei legi şi se aduc la cunoştinţa publicului.

Art. 30. - (1) Intervenţiile medicale asupra pacientului se pot

efectua numai dacă există condiţiile de dotare necesare şi personal
acreditat.

115
 (2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) cazurile de
urgenţă apărute în situaţii extreme.

Art. 31. - Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a

putea muri în demnitate.

Art. 32. - Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al

prietenilor, de suport spiritual, material şi de sfaturi pe tot parcursul
îngrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, în măsura
posibilităţilor, mediul de îngrijire şi tratament va fi creat cât mai
aproape de cel familial.

Art. 33. - Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale

acordate de către un medic acreditat din afara spitalului.

Art. 34. - (1) Personalul medical sau nemedical din unităţile

sanitare nu are dreptul să supună pacientul nici unei forme de
presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel
decât prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii
respective.
(2) Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost
îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii.

Art. 35. - (1) Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale

continue până la ameliorarea stării sale de sănătate sau până la
vindecare.
(2) Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea şi
parteneriatul dintre diferitele unităţi medicale publice şi nepublice,
spitaliceşti şi ambulatorii, de specialitate sau de medicină generală,
oferite de medici, cadre medii sau de alt personal calificat. După
externare pacienţii au dreptul la serviciile comunitare disponibile.

Art. 36. - Pacientul are dreptul să beneficieze de asistenţă

medicală de urgenţă, de asistenţă stomatologică de urgenţă şi de
servicii farmaceutice, în program continuu.

CAPITOLUL VII
Sancţiuni

116
 Art. 37. - Nerespectarea de către personalul medicosanitar a
confidenţialităţii datelor despre pacient şi a confidenţialităţii actului
medical, precum şi a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în
prezenta lege atrage, după caz, răspunderea disciplinară,
contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.

CAPITOLUL VIII
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 38. - (1) Autorităţile sanitare dau publicităţii, anual,

rapoarte asupra respectării drepturilor pacientului, în care se
compară situaţiile din diferite regiuni ale ţării, precum şi situaţia
existentă cu una optimă.
(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi să afişeze la
loc vizibil standardele proprii în conformitate cu normele de aplicare
a legii.
(3) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a
prezentei legi, Ministerul Sănătăţii şi Familiei elaborează normele de
aplicare a acesteia, care se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.

Art. 39. - Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la

data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Art. 40. - La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă

art. 78, 108 şi 124 din Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii
populaţiei, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 54 din 10 iulie
1978, precum şi orice alte dispoziţii contrare.
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 19
decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din
Constituţia României.

PREŞEDINTELE SENATULUI
NICOLAE VĂCĂROIU
Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din
19 decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art. 74 alin. (2) din
Constituţia României.
p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,
VIOREL HREBENCIUC

117
Bucureşti, 21 ianuarie 2003.
Nr. 46.

118
 2. CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ
Codul de deontologie medicală din 30 martie
2012
al Colegiului Medicilor din România
Emitent: Colegiul Medicilor din România
Publicat în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012

CAPITOLUL I
Principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic

Art. 1. Scopul şi rolul profesiei medicale

Întreaga activitate profesională a medicului este dedicată
exclusiv apărării vieţii, sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice a fiinţei
umane.

Art. 2. Nediscriminarea
Actul profesional şi întreaga activitate a medicului se va
exercita, respectiv desfăşura, fără nici un fel de discriminare inclusiv
în ceea ce priveşte starea de sănătate sau şansele de vindecare ale
pacientului.

Art. 3. Respectul demnităţii fiinţei umane

În toate situaţiile actul profesional, în oricare formă sau
modalitate s-ar desfăşura, se va face cu respectarea strictă a
demnităţii umane ca valoare fundamentală a corpului profesional.

Art. 4. Primordialitatea interesului şi a binelui fiinţei

umane
În toate deciziile cu caracter medical, medicul va trebui să se
asigure că interesul şi binele fiinţei umane prevalează interesului
societăţii ori al ştiinţei.

Art. 5. Obligativitatea normelor profesionale şi a celor de

conduită
Medicul trebuie să depună toate diligenţele şi să se asigure
că orice intervenţie cu caracter medical pe care o execută sau

119
decizie profesională pe care o ia respectă normele şi obligaţiile
profesionale şi regulile de conduită specifice cazului respectiv.

Art. 6. Independenţa profesională

Medicul este dator să stăruie şi să-şi apere independenţa sa
profesională, fiind interzisă orice determinare a actului medical ori a
deciziei profesionale de raţiuni de rentabilitate economică sau de
ordin administrativ.

Art. 7. Caracterul relaţiei medic - pacient

Relaţia medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesională
şi se va clădi pe respectul acestuia faţă de demnitatea umană, pe
înţelegere şi compasiune faţă de suferinţă.

Art. 8. Obligaţia diligenţei de mijloace

Medicul îşi va dedica întreaga ştiinţă şi pricepere în interesul
pacientului său şi va depune toată diligenţa pentru a se asigura că
decizia luată este corectă, iar pacientul beneficiază de maximum de
garanţii în raport de condiţiile concrete, astfel încât starea sa de
sănătate să nu aibă de suferit.

Art. 9. Principiul specializării profesionale

Cu excepţia unor cazuri de urgenţă vitală, medicul

acţionează potrivit specialităţii, competenţelor şi practicii pe care o
are.

Art. 10. Respectul faţă de confraţi

De-a lungul întregii sale activităţi, medicul îşi va respecta
confraţii, ferindu-se şi abţinându-se să-i denigreze ori să aducă critici
cu privire la activitatea profesională a acestora.

CAPITOLUL II
Consimţământul

Art. 11. – Acordarea şi retragerea consimţămân-tului

120
 (1) Orice intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate
efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber
şi în cunoştinţă de cauză.
(2) În aceleaşi condiţii, consimţământul se poate retrage în
orice moment de persoana vizată.
(3) Dispoziţiile privind retragerea consimţământului sunt
valabile şi în ceea ce priveşte consimţământul exprimat, în condiţiile
legii, de altă persoană sau instituţie decât persoana respectivă.

Art. 12. – Consimţământul în cazul minorilor

(1) Atunci când, conform legii, un minor nu are capacitatea

de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără
acordul reprezentantului său, autorizarea unei autorităţi sau a unei
alte persoane ori instanţe desemnate prin lege.

(2) Medicul, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate a

minorului, şi numai strict în interesul acestuia, poate lua în
considerare şi părerea minorului.

Art. 13. – Consimţământul persoanelor fără capaci-tatea

de a consimţi

Atunci când, conform legii, un major nu are, datorită unui

handicap mintal, unei boli sau dintr-un motiv similar, capacitatea de a
consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua fără acordul
reprezentantului său ori fără autorizarea unei autorităţi sau a unei
persoane ori instanţe desemnate prin lege.

Art. 14. – Informarea prealabilă şi adecvată a persoanei

(1) Medicul va solicita şi va primi consimţământul numai
după ce, în prealabil, persoana respectivă sau cea îndreptăţită să-şi
dea acordul cu privire la intervenţia medicală a primit informaţii
adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în
privinţa consecinţelor şi a riscurilor previzibile şi în general acceptate
de societatea medicală.

121
 (2) Pe cât posibil, medicul va urmări ca informarea să fie
adecvată şi raportată la persoana care urmează să-şi manifeste
consimţământul.

Art. 15. Lipsa consimţământului în situaţii de urgenţă

Atunci când, datorită unei situaţii de urgenţă, nu se poate

obţine consimţământul adecvat, se va putea proceda imediat la orice
intervenţie indispensabilă din punct de vedere medical în folosul
sănătăţii persoanei vizate.

Art. 16. Consimţământul implicit

În interesul pacientului, sunt valabile şi vor fi luate în

considerare autorizările şi dorinţele exprimate anterior cu privire la o
intervenţie medicală de către un pacient care, în momentul noii
intervenţii, nu este într-o stare care să îi permită să îşi exprime voinţa
sau dacă prin natura sa actul medical are o succesiune şi o
repetabilitate specifică.

CAPITOLUL III
Secretul profesional şi accesul la datele referitoare la starea de
sănătate

Art. 17. Secretul profesional

Medicul va păstra secretul profesional şi va acţiona în acord

cu dreptul legal al fiecărei persoane la respectul vieţii sale private din
punct de vedere al informaţiilor referitoare la sănătatea sa.

Art. 18. Întinderea obligaţiei de păstrare a secretu-lui

profesional

(1) Obligaţia medicului de a păstra secretul profesional este

opozabilă inclusiv faţă de membrii familiei persoanei respective.
122
 (2) Obligaţia medicului să păstreze secretul profesional
persistă şi după ce persoana respectivă a încetat să-i fie pacient sau
a decedat.

Art. 19. Transmiterea datelor referitoare la sănătatea

persoanei

Medicul, la solicitarea persoanei în cauză, o va informa pe

aceasta sau pe persoana desemnată de aceasta, cu privire la orice
informaţie pe care o deţine referitoare la starea de sănătate a
persoanei în cauză.

Art. 20. Derogări de la regula păstrării secretului

profesional

Derogările de la dreptul fiecărei persoane la respectul vieţii

sale private din punct de vedere al informaţiilor referitoare la
sănătate sunt numai cele prevăzute în mod expres de lege.

CAPITOLUL IV

Reguli generale de comportament în activitatea medicală

Art. 21. Comportamentul profesional şi etic

(1) Medicul trebuie să fie un model de comportament
profesional şi etic, fiind în permanenţă preocupat de creşterea
nivelului său profesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului
profesiunii medicale.
(2) Comportamentul profesional implică, fără a se limita,
preocuparea constantă şi permanentă a medicului pentru aflarea, pe
orice cale, inclusiv prin intermediul formelor de educaţie medicală
continuă, a celor mai noi descoperiri, procedee şi tehnici medicale
asimilate şi agreate de comunitatea medicală.

Art. 22. Fapte şi acte nedeontologice

123
 Sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării
profesiei de medic, în special, următoarele acte:

a) practicarea eutanasiei şi eugeniei;

b) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau de
normele profesiei, refuzul acordării serviciilor
medicale;
c) abandonarea unui pacient fără asigurarea că acesta a
fost preluat de o altă unitate medicală sau un alt
medic ori că beneficiază de condiţii adecvate situaţiei
în care se află şi stării sale de sănătate;
d) folosirea unor metode de diagnostic sau tratament
nefundamentate ştiinţific sau neacceptate de
comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;
e) cu excepţia urgenţelor vitale, exercitarea profesiei
medicale în condiţii care ar putea compromite actul
profesional sau ar putea afecta calitatea actului
medical;
f) emiterea unui document medical de complezenţă sau
pentru obţinerea unui folos nelegal sau imoral;
g) emiterea unui document medical pentru care nu există
competenţă profesională;
h) atragerea clientelei profitând de funcţia ocupată sau
prin intermediul unor promisiuni oneroase şi
neconforme cu normele publicităţii activităţilor
medicale;
i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei deţinerii
unor titluri profesionale, specialităţi ori competenţe
profesionale neconforme cu realitatea;
j) încălcarea principiilor fundamentale ale exercitării
profesiei de medic.

Art. 23. Atingeri ale independenţei profesionale

124
 Constituie o atingere gravă adusă caracterului independent
al profesiei medicale următoarele acte:

a) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi cu

anunţarea prealabilă a organelor profesiei, asocierea sau
colaborarea, sub orice formă şi orice modalitate, directă
ori indirectă, dintre un medic şi o persoană care
produce sau distribuie medicamente;
b) reclama, în orice mod, la medicamente, aparatură
medicală sau alte produse de uz medical;
c) implicarea direct sau indirect în distribuţia de
medicamente, dispozitive medicale, aparatură medicală
sau de alte produse de uz medical;
d) încălcarea principiului transparenţei în relaţia cu
producătorii şi distribuitorii de medicamente şi produse
medicale;
e) primirea unor donaţii sub forma de cadouri în bani
sau în natură ori alte avantaje, a căror valoare le face
să-şi piardă caracterul simbolic şi care influenţează
actul medical, de la una dintre entităţile prevăzute la
lit. a)-c).

Art. 24. Caracterul nemediat al relaţiei medic-pacient

Cu excepţia unor situaţii obiectiv excepţionale şi imposibil de

înlăturat, orice decizie medicală se va baza în primul rând pe
examinarea personală şi nemediată a pacientului de către medicul
respectiv.

Art. 25. Limitele angajamentului profesional

(1) În orice situaţie, angajamentul profesional al medicului nu
poate depăşi competenţa profesională, capacitatea tehnică şi de
dotare a cabinetului sau a unităţii sanitare, ori baza materială
afectată, inclusiv prin convenţii sau colaborări ferme cu alte unităţi
sanitare.
125
 (2) Dacă medicul nu are suficiente cunoştinţe ori experienţa
necesara pentru a asigura o asistenţă medicală corespunzătoare,
acesta va solicita un consult adecvat situaţiei sau va îndruma
bolnavul către un astfel de consult la o altă unitate medicală.
Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi în cazul în care dotarea tehnică şi
materială a unităţii în care are loc consultul sau intervenţia medicală
nu este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau intervenţiei
medicale.

Art. 26. Diligenţa de claritate

Medicul care a răspuns unei solicitări cu caracter medical se

va asigura că persoana respectivă a înţeles pe deplin prescripţia,
recomandarea sau orice altă cerinţă a medicului, precum şi cu privire
la faptul că pacientul este, după caz, preluat de o altă unitate
medicală ori în supravegherea altui specialist în domeniu.

Art. 27. – Colaborarea cu alţi specialişti

În situaţia în care pacientul a fost preluat sau îndrumat către

un alt specialist, medicul va colabora cu acesta punându-i la
dispoziţie orice fel de date sau informaţii cu caracter medical
referitoare la persoana în cauză şi informându-l cu privire la orice
altă chestiune legată de starea de sănătate a acesteia.

Art. 28. – Consultul în echipă

În situaţia în care este necesar, medicul, cu consimţământul

pacientului sau, după caz, a persoanei, respectiv instituţiei abilitate,
va solicita părerea unuia sau mai multor medici, cu care se poate
consulta, pentru luarea celor mai adevate măsuri în interesul
pacientului.

Art. 29. Luarea deciziei şi comunicarea ei

126
 (1) În cazul unui consult organizat de către medicul curant în
condiţiile art. 27, luarea şi comunicarea deciziei finale aparţine
medicului care l-a organizat.
(2) Dacă opinia majorităţii medicilor participanţi la un consult
organizat în condiţiile art. 27 diferă de a medicului care a organizat
consultul, pacientul ori, după caz, instituţia sau persoana abilitată vor
fi informaţi.

Art. 30. Dreptul la o a doua opinie medicală

În toate situaţiile medicul va respecta dreptul pacientului de
a obţine o a doua opinie medicală.

Art. 31. Actul medical de la distanţă

Investigaţia ori intervenţia medicală la distanţă, în oricare
dintre formele şi modalităţile existente, este permisă numai în situaţia
în care pacientul este asistat nemijlocit de către medicul său, iar
scopul investigaţiei şi procedurilor la care este supus pacientul este
acela de a ajuta medicul să determine diagnosticul, să stabilească
tratamentul sau să întreprindă orice altă măsură medicală necesară
finalizării actului medical sau a intervenţiei medicale în cazul
operaţilor. Excepţie fac situaţiile de urgenţă.

Art. 32. – Finalizarea obligaţiei asumate

(1) Medicul se va asigura că pacientul a înţeles natura şi
întinderea relaţiei medic-pacient, că are o aşteptare corectă cu
privire la rezultatele actului medical şi la serviciile medicale pe care
acesta urmează să le primească.
(2) Odată încheiată înţelegerea medic-pacient, medicul este
ţinut să aducă la îndeplinire toate obligaţiile asumate aşa cum rezultă
ele din înţelegerea părţilor sau din obiceiurile şi cutumele profesiei
medicale.

Art. 33. – Refuzul acordării serviciilor medicale

(1) Refuzul acordării asistenţei medicale poate avea loc strict
în condiţiile legii sau dacă prin solicitarea formulată persoana în
cauză îi cere medicului acte de natură a-i ştirbi independenţa
profesională, a-i afecta imaginea sau valorile morale ori solicitarea
nu este conformă cu principiile fundamentale ale exercitării profesiei
de medic, cu scopul şi rolul social al profesiei medicale.

127
 (2) În toate cazurile, medicul va explica persoanei respective
motivele care au stat la baza refuzului său, se va asigura că prin
refuzul acordării serviciilor medicale viaţa sau sănătatea persoanei în
cauză nu sunt puse în pericol şi, în măsura în care refuzul este bazat
pe încălcarea convingerilor sale morale, va îndruma persoana în
cauză spre un alt coleg sau o altă unitate medicală.
CAPITOLUL V

Activităţile conexe actului medical

Art. 34. Legalitatea şi realitatea conţinutului

documentelor medicale
Medicul va elibera persoanelor îndreptăţite numai
documentele permise de lege şi care atestă realitatea medicală aşa
cum rezultă aceasta din datele şi informaţiile pe care medicul le
deţine în mod legal ori aşa cum a rezultat ea în urma exercitării
profesiei cu privire la persoana respectivă.

Art. 35. Conformitatea documentului medical cu

specialitatea medicală
(1) Documente medicale referitoare la starea de sănătate a
pacientului întocmite de medic în urma exercitării personale a
profesiei vor fi în limita specialităţii şi competenţelor profesionale ale
medicului respectiv.
(2) Orice activitate medicală se va consemna în documente
adecvate înregistrării activităţii respective.

Art. 36. Obligaţii referitoare la sănătatea publică

(1) Medicul are obligaţia profesională şi legală să se

îngrijească de respectarea regulilor de igienă şi de profilaxie. În
acest scop, ori de câte ori are ocazia şi este cazul, el va semnala
persoanelor respective responsabilitatea ce revine acestora faţă de
ei înşişi, dar şi faţă de comunitate şi colectivitate.
(2) Medicul are obligaţia morală de a aduce la cunoştinţă
organelor competente orice situaţie de care află şi care reprezintă un
pericol pentru sănătatea publică.

128
 Art. 37. Semnalarea erorilor profesionale

(1) Medicul care ia cunoştință despre fapte care ar putea, în

opinia lui, constitui erori profesionale va informa prin scrisoare
medicală medicul autor al faptei.

(2) Dacă eroarea nu este corectată ori apreciază că nu s-au

întreprins toate măsurile adecvate situaţiei, medicul va informa în
mod cât mai detaliat organismele corpului profesional şi, cu excepţia
situaţiilor prevăzute de lege, nu va face publice datele decât după ce
corpul profesional s-a pronunţat.

Art. 38. Primordialitatea concilierii

În orice situaţie litigioasă ori divergenţă profesională,

înaintea oricărui demers public este obligatorie procedura de
conciliere din cadrul corpului profesional.

Art. 39. Obligaţia de sprijin reciproc şi de loialitate

În toate situaţiile şi împrejurările legate de exercitarea

obligaţiilor profesionale, medicii îşi vor acorda sprijin reciproc şi vor
acţiona cu loialitate unul faţă de celălalt. Obligaţia de sprijin şi
loialitate subzistă şi faţă de corpul profesional şi organismele sale.

CAPITOLUL VI

Cercetarea medicală

Art. 40. Principiul legalităţii şi eticii cercetării medicale

Orice activitate de cercetare medicală va fi efectuată cu

respectarea strictă a principiilor fundamentale ale exercitării profesiei
de medic, în respect deplin faţă de fiinţa şi de specia umană şi cu
respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege şi normele
profesiei.

129
 Art. 41. Cercetarea pe fiinţa umană

Cercetarea pe fiinţa umană are caracter de excepţie şi poate

fi făcută numai dacă, în mod cumulativ, sunt întrunite următoarele
condiţii:

a) nu există nicio metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe

umane, de eficacitate comparabilă;
b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt
disproporţionate în comparaţie cu beneficiile potenţiale
ale cercetării;
c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa sau
autoritatea competentă, după ce a făcut obiectul unei
examinări independente asupra pertinenţei sale
ştiinţifice, inclusiv al unei evaluări a importanţei
obiectivului cercetării, precum şi al unei examinări
pluridisciplinare a acceptabilităţii sale pe plan etic;
d) persoana pe care se fac cercetări este informată asupra
drepturilor sale şi asupra garanţiilor prevăzute prin lege
pentru protecţia sa;
e) consimţământul a fost dat în mod expres, specific şi a
fost consemnat în scris. Acest consimţământ poate fi
retras în orice moment, în mod liber.

Art. 42. Cercetarea pe persoana fără capacitatea de a

consimţi
Nu poate fi desfăşurată activitate de cercetare ştiinţifică
medicală pe o persoană care nu are capacitatea de a consimţi, decât
dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile următoare:
a) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 41 lit. a) - d);
b) rezultatele cercetării au potenţialul de a produce
beneficii reale şi directe pentru sănătatea sa;
c) cercetarea nu se poate efectua cu o eficacitate
130
 comparabilă pe subiecţi capabili să îşi dea
consimţământul;
d) autorizarea necesară prevăzută la art.41 lit. c) a fost
dată specific şi în scris;
e) persoana în cauză nu are obiecţii.

Art. 43. Diligenţa medicului

Medicul este dator să depună toată diligenţa şi să stăruie

pentru lămurirea tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept atunci când
este implicat într-o activitate de cercetare medicală. În caz de
nevoie, pentru lămurirea deplină medicul este dator să solicite
sprijinul organismelor profesiei medicale.

Art. 44. Intervenţia asupra persoanei

Nicio persoană nu va putea fi supusă experienţelor, testelor,

prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop de cercetare
decât în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Art. 45. – Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi

şi celule de origine umană de la donatori în viaţă

(1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de

origine umană de la donatori în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil şi
expres al acestora şi numai după ce persoana respectivă a fost
informată, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În toate cazurile,
până în momentul prelevării, donatorul poate reveni asupra
consimţământului dat.

(2) În afara cazurilor expres prevăzute de lege, este interzisă

prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la
minori, precum şi de la persoane aflate în viaţă, dar lipsite de
discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale

131
grave sau dintr-un alt motiv similar.

Art. 46. Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane

de la persoane decedate

Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop

terapeutic sau ştiinţific, de la persoane decedate se efectuează
numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat în
timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul
scris, liber, prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor,
de părinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie colaterală
până la gradul al patrulea inclusiv.

Art. 47. Limitări ale cercetării medicale

Sunt contrare scopului şi rolului profesiei de medic

următoarele activităţi în domeniul cercetării medicale:

a) orice intervenţie medicală asupra caracterelor genetice

prin care se urmăreşte modificarea descendenţei unei
persoane. Excepţie fac situaţiile care privesc prevenirea
şi tratamentul unor maladii genetice, situaţie în care se
vor obţine toate autorizările adecvate;
b) orice intervenţie prin care se urmăreşte crearea unei
fiinţe umane genetic identică cu altă fiinţă umană vie
sau moartă;
c) crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare;
d) orice intervenţie de natură a determina sexul viitorului
copil. Excepţie fac situaţiile în care în mod obiectiv este
necesară determinarea sexului în scopul evitării unei
boli ereditare grave legate de sexul viitorului copil;
e) examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane
în alt scop decât medical şi strict în condiţiile şi
procedurile legale;
132
 f) orice intervenţie prin care s-ar urmări sau determina
selecţia persoanelor ori s-ar aduce atingere speciei
umane;
g) participarea sau implicarea într-o activitate de
identificare a unei persoane pe baza amprentelor sale
genetice altfel decât în cadrul unei proceduri judiciare
penale sau civile sau în scopuri strict medicale ori de
cercetare ştiinţifică, ambele efectuate strict în condiţiile
legii;
h) participarea la orice fel de acte care au ca obiect
conferirea unei valori patrimoniale corpului uman,
elementelor sau produselor sale, cu excepţia cazurilor
expres prevăzute de lege.

CAPITOLUL VII

Publicitatea activităţilor medicale

Art. 48. – Scopul publicităţii

(1) Publicitatea formelor de exercitare a profesiei este
destinată să asigure publicului informaţii cu privire la activitatea
desfăşurată de acestea.
(2) Publicitatea trebuie să fie veridică, neînşelătoare, să
respecte secretul profesional şi să fie realizată cu demnitate şi
prudenţă.
(3) Indiferent de mijlocul de publicitate utilizat, toate
menţiunile laudative sau comparative şi toate indicaţiile referitoare la
identitatea pacienţilor sunt interzise.
(4) Mijloacele de publicitate a formelor de exercitare a
profesiei nu pot fi folosite ca reclamă în scopul dobândirii de
clientelă.

Art. 49. – Mijloacele de publicitate

133
 (1) Formele de exercitare a profesiei de medic pot utiliza
unul sau mai multe mijloace de publicitate, respectiv:
a) plasarea unei firme;
b) anunţuri de publicitate potrivit prezentului cod de
deontologie medicală;
c) anunţuri şi menţiuni în anuare şi cărţi de telefon;
d) invitaţii, broşuri şi anunţuri de participare la conferinţe,
colocvii etc. Profesionale şi de specialitate;
e) corespondenţă profesională şi cărţi de vizită
profesionale;
f) adresă de internet.
(2) Nu este permisă utilizarea următoarelor mijloace de
publicitate:
a) oferirea serviciilor prin prezentare proprie sau prin
intermediar la domiciliul sau reşedinţa unei persoane,
sau într-un loc public;
b) propunerea personalizată de prestări de servicii
efectuată de o formă de exercitare a profesiei, fără ca
aceasta să fi fost în prealabil solicitată în acest sens,
indiferent dacă aceasta este făcută sau nu în scopul
racolării de pacienţi;
c) acordarea de consultaţii medicale realizate pe orice
suport material, precum şi prin orice alt mijloc de
comunicare în masă, inclusiv prin emisiuni radiofonice
sau televizate, cu excepţia acelora avizate de Colegiul
Medicilor din România sau de alte organisme acreditate
de acesta în acest scop.
(3) În cadrul apariţiilor în mediile de informare, medicul va
putea prezenta procedee de diagnostic şi tratament, tehnici medicale
specifice ori alte procedee şi mijloace de investigare, dar nu va putea
folosi acest prilej pentru a-şi face reclamă pentru sine sau pentru
orice altă firmă implicată în producţia de medicamente sau
dispozitive medicale.

Art. 50. – Firma

134
 (1) Firma trebuie să aibă dimensiunile maxime de 40 x 80
cm şi va fi amplasată la intrarea imobilului şi/sau a spaţiului ocupat în
care forma de exercitare a profesiei îşi are sediul profesional
principal sau secundar, ori birou de lucru.
(2) Firma cuprinde următoarele menţiuni:
a) Colegiul Medicilor din România;
b) structura teritorială a Colegiului Medicilor din România;
c) denumirea formei de exercitare a profesiei;
d) menţiuni privind identificarea sediului (etaj, apartament);
e) menţiuni privind titlurile profesionale, academice, ştiinţifice,
specialităţile şi competenţele medicale;
f) menţiuni privind: sediul principal, sediul secundar.

Art. 51. – Publicitatea prin mijloacele media

(1) Formele de exercitare a profesiei pot publica anunţuri în
mica sau în marea publicitate.
(2) Anunţurile publicate în anuarele profesionale privesc
activitatea formelor de exercitare a profesiei, numele şi principalele
specialităţi şi competenţe în care medicii îşi desfăşoară activitatea,
precum şi programul de activitate.

Art. 52. Corespondenţa

(1) Corespondenţa formei de exercitare a profesiei poate
cuprinde:
a) numărul de telefon, fax, adresa de internet şi adresa
electronică (e-mail);
b) indicarea sediului principal şi, după caz, a sediului secundar
şi/sau a altui loc de muncă;
c) specialităţile şi competenţele medicale;
d) titlurile academice, ştiinţifice sau profesionale;
e) sigla formei respective de exercitare a profesiei.
(2) Cărţile de vizită profesionale ale medicului ce îşi
desfăşoară activitatea în cadrul formei respective de exercitare a
profesiei pot cuprinde menţiunile permise corespondenţei, precum şi
calitatea medicului în forma de exercitare a profesiei.

Art. 53. – Pagina website

(1) Medicii, precum şi formele de exercitare a profesiei pot
avea un website care poate cuprinde menţiuni referitoare la

135
activitatea desfăşurată, precum şi cele permise corespondenţei ori
publicităţii.
(2) Conţinutul şi modul de prezentare a adresei de internet
trebuie să respecte demnitatea şi onoarea profesiei, precum şi
secretul profesional.
(3) Pagina de website nu poate cuprinde nici o intercalare cu
caracter de reclamă sau menţiune publicitară pentru un produs sau
serviciu diferit de activităţile pe care are dreptul să le furnizeze
medicul sau respectiva formă de exercitare a profesiei.
(4) Pagina de website nu poate conţine legături către alte
adrese al căror conţinut ar fi contrar principiilor esenţiale ale profesiei
de medic.
(5) Pentru realizarea cerinţelor menţionate la alineatul (4),
medicul sau forma de exercitare a profesiei deţinătoare a paginii de
website trebuie să asigure în mod regulat vizitarea şi evaluarea
paginilor proprii şi a paginilor la care este permis accesul pe baza
legăturilor realizate prin intermediul adresei proprii şi trebuie să
dispună fără întârziere eliminarea lor, în cazul în care conţinutul şi
forma acestora sunt contrare principiilor esenţiale privind exercitarea
profesiei de medic.

CAPITOLUL IX
Dispoziţii finale

Art. 60. – Aplicarea codului de deontologie medicala în

timp
Cu execepţia situaţiilor mai favorabile, faptele săvârşite până
la intrarea în vigoare a prezentului cod de deontologie medicala vor fi
supuse prevederilor vechiului cod.

Art. 61. – Data intrării în vigoare

Prezentul cod de deontologie medicala intră în vigoare în
termen de 30 de zile de la data publicării lui în Monitorul Oficial al
României, Partea I.

136
 3. CODUL DEONTOLOGIC AL
MEDICULUI DENTIST
Codul deontologic al medicului dentist
Emitent: Colegiul Medicilor Dentişti din România
Publicat în: Monitorul Oficial nr. 408 din 18 iunie 2010

COLEGIUL MEDICILOR DENTIŞTI DIN ROMÂNIA

In temeiul art. 502 alin. (1) lit. f, art. 521 alin. (1), art.
522 lit. a) si al art. 546 din Legea nr. 95/2006 privind reforma
in domeniul sanatatii, cu modificarile si completarile ulterioare,
titlul XIII privind exercitarea profesiei de medic dentist,
organizarea si functionarea Colegiului Medicilor Dentisti din
Romania, precum si al art. 22 si art. 23 lit. a) din Regulamentul
de organizare si functionare a Colegiului Medicilor Dentisti din
Romania, adoptat prin Decizia Adunarii generale nationale a
Colegiului Medicilor Dentisti din Romania nr. 5/2007,
Adunarea generala nationala a Colegiului Medicilor Dentisti
din Romania decide:
Art. 1 - Se adopta Codul deontologic al medicului
dentist, prevazut in anexa care face parte integranta din
prezenta decizie.
Art. 2 - Prezenta decizie se publica in Monitorul Oficial
al Romaniei, Partea I.
Art. 3 - La data publicarii prezentei decizii se abroga
Decizia Adunarii generale nationale a Colegiului Medicilor
Dentisti din Romania nr. 1/2005 privind adoptarea Codului
deontologic al medicului dentist si a Regulamentului de
organizare si functionare al Colegiului Medicilor Dentisti din
137
Romania, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I,
nr. 767 din 23 august 2005.

Codul deontologic al medicului dentist

Capitolul I - Dispozitii generale
Art. 1 - Prezentul cod deontologic cuprinde normele de
conduita morala si profesionala obligatorii, in legatura cu
exercitarea drepturilor si indatoririlor medicului ca
profesionist, fata de pacienti si fata de ceilalti medici dentisti.
Art. 2 - Prezentul cod deontologic are rolul:
a) de a promova o relatie de incredere intre medicul dentist
si pacient;
b) de a promova un comportament profesional-deontologic
intre membrii echipei medicale;
c) de a defini abaterile de la disciplina de corp profesional;
d) de a apara reputatia corpului medicilor dentisti si libera
practica a profesiei de medic dentist;
e) de a garanta secretul profesional.
Art. 3 - Prevederile prezentului cod deontologic sunt
obligatorii pentru toti membrii Colegiului Medicilor Dentisti
din Romania si pentru toti medicii dentisti cetateni ai unui stat
membru al Uniunii Europene care practica medicina dentara in
Romania.
Art. 4 - Toti membrii Colegiului Medicilor Dentisti din
Romania au drepturi egale.
Art. 5 - (1) Medicul dentist are obligatia de a apara drepturile
fundamentale ale profesiei si prestigiul acesteia.
(2) Medicul dentist are libertatea alegerii investigatiilor,
manoperelor de diagnostic si tratament si a prescriptiilor medicale pe
care urmeaza sa le aplice pacientului.

138
 Art. 6 - Medicul dentist trebuie sa isi perfectioneze
cunostintele profesionale prin forme de educatie medicala
continua pe tot parcursul activitatii sale profesionale.
Art. 7 - Medicul dentist nu trebuie sa accepte
exercitarea profesiei in conditii susceptibile de a compromite
calitatea actului medical si securitatea pacientului.
Art. 8 - Medicul dentist angajat in una dintre formele de
exercitare a profesiei nu trebuie sa accepte un contract care
prevede retribuirea bazata exclusiv pe norme de productivitate
sau alte dispozitii, care au drept consecinta afectarea calitatii
actului medical.
Art. 9 - Medicul dentist nu trebuie sa efectueze
tratamente si/sau sa formuleze prescriptii medicale in domenii
care depasesc competenta sa profesionala.
Art. 10 - Medicul dentist are datoria de a-si trata
pacientii dupa normele profesionale medico-dentare
recunoscute de Colegiul Medicilor Dentisti din Romania si
incluse in ghidurile de practica medicala sau in tratatele de
specialitate recunoscute de societatile stiintifice de profil.
Art. 11 - Pentru investigatiile paraclinice si planul de
tratament, medicul este obligat sa ceara consimtamantul
informat al pacientului sau al reprezentantului legal al acestuia.
Capitolul II - Relatia dintre medicul dentist si
pacient
Art. 12 - (1) Medicul dentist trateaza fara discriminare
pacientii si are o atitudine corecta fata de acestia.
(2) Cu exceptia cazurilor de urgenta, medicul dentist are
dreptul de a refuza un pacient din motive profesionale sau
personale.

139
 (3) Se considera urgenta medico-dentara situatia in care
pacientul are nevoie de ingrijiri medicale imediate pentru controlul
durerii, infectiei sau sangerarii.

Art. 13 - (1) Este indicat ca medicul dentist sa prezinte

pacientului in prealabil un deviz estimativ.
(2) Este interzisa reducerea onorariilor in scopul atragerii
clientelei.
(3) Medicul dentist poate acorda si ingrijiri medicale gratuite.
Art. 14 - In situatia in care se impune o consultare
interdisciplinara intre medicul dentist curant si alt medic, sunt
admisibile tarife distincte.
Art. 15 - In situatia in care este imposibil sa obtina
consimtamantul pacientului sau al reprezentantului legal al
acestuia, medicul dentist poate sa acorde numai ingrijirile
medico-dentare de urgenta.
Art. 16 - Medicul dentist va respecta secretul
profesional.
Art. 17 - Mass-media nu are dreptul sa intre in cabinetul
de medicina dentara decat cu acordul medicului.
Art. 18 - Garantarea directa sau indirecta a unui act
medical este interzisa.
Art. 19 - Medicul dentist care participa la cercetari
biomedicale trebuie sa vegheze ca studiul sa nu lezeze
increderea pacientului si sa nu afecteze continuitatea
tratamentului.
Art. 20 - (1) Medicul dentist trebuie sa intocmeasca pentru
fiecare pacient documente de evidenta primara.
(2) Documentele trebuie pastrate in arhiva timp de 5 ani. O
copie a acestor documente se poate elibera conform prevederilor
legale in vigoare.

140
 Art. 21 - Medicul dentist nu trebuie sa expuna pacientul
unui risc nejustificat in investigatiile sau actele terapeutice
efectuate.
Capitolul III - Relatiile dintre medici
Art. 22 - (1) In relatiile intercolegiale medicul dentist trebuie
sa isi trateze confratii asa cum ar dori el insusi sa fie tratat de ceilalti.
(2) Medicii dentisti trebuie sa mentina intre ei relatii
colegiale. Ei au datoria de a lua apararea unui coleg acuzat pe
nedrept.
(3) Constituie abatere disciplinara blamarea si defaimarea
colegilor in fata pacientului, a personalului sanitar, precum si orice
expresie sau act capabil sa zdruncine increderea pacientului in
medicul curant si autoritatea acestuia.

Art. 23 - (1) In cazul unor divergente aparute intre colegi,

medicii dentisti vor face eforturi pentru reconciliere. Daca problemele
nu se rezolva, se vor adresa conducerii colegiului din care fac parte
pentru rezolvarea acestora, in conformitate cu dispozitiile legale in
vigoare.
(2) In cazul in care medicul se va adresa mass-mediei
inainte de a fi solutionata problema la nivelul colegiului, aceasta va
constitui abatere disciplinara.
(3) Medicii dentisti care consulta impreuna un pacient au
datoria de a evita in timpul sau ca urmare a unei consultatii sa
discute in contradictoriu ori sa se denigreze reciproc in fata
pacientului sau a familiei acestuia.

Art. 24 - (1) Medicul dentist nu are dreptul sa se pronunte cu

privire la tratamentele altui coleg, decat daca sanatatea pacientului
este pusa in pericol.
(2) Face exceptie de la prevederile alin. (1) medicul expert,
in situatiile prevazute de lege.
Art. 25 - Deturnarea pacientilor sau tentativa este
interzisa.
Art. 26 - (1) Cand mai multi medici dentisti colaboreaza la
examinarea sau tratamentul unui pacient, acestia trebuie sa se
informeze reciproc.
141
 (2) Fiecare medic dentist isi asuma responsabilitatea
manoperelor medicale efectuate.
Art. 27 - Medicul dentist trebuie sa isi incurajeze si sa
isi sustina colegii mai tineri.
Art. 28 - Medicii dentisti, in cursul raporturilor lor
profesionale cu colegi de alte specialitati, trebuie sa respecte
independenta profesionala a acestora.
Capitolul IV - Reclama si publicitatea
Art. 29 - (1) Reputatia medicului dentist trebuie sa se sprijine
doar pe competenta si demnitate, fara contributia reclamei de orice
fel.
(2) Profesia de medic dentist nu trebuie practicata ca o
activitate comerciala.

Art. 30 - (1) Intr-un anuar sau in alte publicatii ori pe site web
sunt autorizate sa apara numai urmatoarele indicatii:
a) numele, prenumele medicului dentist si sediul, numarul de
telefon, numarul de fax, programul de consultatii ale cabinetului de
medicina dentara;
b) specialitatea/competenta, gradul profesional.
(2) Orice alte date si informatii publicate sunt considerate
publicitate si sunt interzise.

Art. 31 - (1) Sunt interzise editarea si distribuirea de brosuri

publicitare in legatura cu activitatea profesionala.
(2) Sunt interzise reclama comerciala si publicitatea
personala, inclusiv in interesul unor terti.
(3) Medicii dentisti nu pot face reclama si nu pot sustine
reclama de orice fel, inclusiv in interesul unor terti, pentru
medicamente sau bunuri medicale de consum, cu exceptia situatiilor
in care acestea sunt mentionate in cuprinsul unor articole sau studii
de specialitate.
Art. 32 - Orice consultatie efectuata in afara cabinetului
de medicina dentara legal autorizat este interzisa.

142
 Art. 33 - Medicul dentist poate sa participe la
programe/ actiuni cu caracter de educatie pentru sanatate,
initiate de Ministerul Sanatatii si Colegiul Medicilor Dentisti
din Romania sau alte organisme autorizate in acest sens,
utilizand pentru aceasta numai date confirmate stiintific.
Art. 34 - Este interzis orice acord neprincipial cu alti
medici, farmacisti sau personal auxiliar in scopul cresterii
numarului de pacienti.
Art. 35 - Colaborarea cu presa scrisa si audiovizuala
trebuie facuta doar in scopul informarii publicului in legatura
cu problemele medicinii dentare. Prioritate se acorda
subiectelor de interes public si nu persoanei medicului dentist.
Art. 36 - (1) Medicii dentisti pot furniza informatii profesionale
prin internet, situatie in care trebuie sa dea dovada de sinceritate,
corectitudine si demnitate.
(2) La publicarea unui site web, medicii dentisti trebuie sa se
asigure ca respectivul continut nu cuprinde informatii de natura
inselatoare sau comparativa.
(3) Toate informatiile de pe site-ul web trebuie sa fie reale,
obiective si usor verificabile.
(4) Orice incalcare a acestor dispozitii constituie abatere
disciplinara.

Capitolul V - Dispozitii tranzitorii si finale

Art. 37 - (1) Medicul dentist care din diverse motive nu mai
profeseaza sau paraseste tara este obligat sa anunte in scris in
termen de 30 de zile colegiul medicilor dentisti judetean, respectiv al
municipiului Bucuresti, care va informa Colegiul Medicilor Dentisti din
Romania. Colegiul Medicilor Dentisti din Romania confirma
retragerea medicului din colegiu.
(2) Medicii dentisti care isi schimba domiciliul sau orice alte
date de identificare ori in cazul carora intervin modificari in situatia
143
profesionala sunt obligati sa anunte colegiul din care fac parte, in caz
contrar fapta constituie abatere disciplinara.
Art. 38 - Consiliile colegiilor judetene, respectiv al
municipiului Bucuresti vor aduce la cunostinta tuturor
membrilor prezentul cod deontologic.
Art. 39 - Nerespectarea de catre medicul dentist a
obligatiilor prevazute de prezentul cod deontologic se
sanctioneaza conform legilor si regulamentelor in vigoare.
Art. 40 - Prezentul cod deontologic va intra in vigoare
la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

144
 4. CODUL DEONTOLOGIC AL
ASISTENTULUI MEDICAL

Hotărârea nr. 2 din 9 iulie 2009

privind adoptarea Codului de etică şi deontologie
al asistentului medical generalist, al moaşei şi al
asistentului medical din România
Emitent: Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România
Publicată în: Monitorul Oficial nr. 560 din 12 august 2009
În temeiul art. 52 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 144/2008 privind exercitarea profesiei de
asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei
de asistent medical, precum şi organizarea şi funcţionarea
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România,
Adunarea generală naţională a Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România emite următoarea hotărâre:
ART. 1 - Adunarea generală naţională a Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România adoptă Codul de etică şi deontologie al
asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului
medical din România, prevăzut în anexa care face parte
integrantă din prezenta hotărâre.

145
 ART. 2 - Codul de etică şi deontologie al asistentului
medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Preşedintele Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România,
Mircea Timofte
Bucureşti, 9 iulie 2009.
Nr. 2.

ANEXA 1

Codul de etică şi deontologie

al asistentului medical generalist, al moaşei şi al
asistentului medical din România
CAPITOLUL I
Principii generale
ART. 1 - Codul de etică şi deontologie al asistentului
medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din
România cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce
reprezintă valorile fundamentale în baza cărora se exercită
profesia de asistent medical generalist, profesia de moaşă şi
profesia de asistent medical pe teritoriul României.

ART. 2 - Codul de etică şi deontologie al asistentului medical

generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România are drept
principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;

146
 b) respectarea obligaţiilor profesionale de către asistenţii
medicali generalişti, moaşe şi asistenţii medicali;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de asistent
medical generalist, de moaşă şi de asistent medical;
d) recunoaşterea profesiei, a responsabilităţii şi încrederii
conferite de societate, precum şi a obligaţiilor interne ce derivă din
această încredere.

ART. 3 - Principiile fundamentale în baza cărora se exercită

profesia de asistent medical generalist, profesia de moaşă şi
profesia de asistent medical pe teritoriul României sunt următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de
viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi
sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii
implicaţi în asigurarea stării de sănătate a pacientului;
e) acordarea serviciilor se va face la cele mai înalte
standarde de calitate posibile, pe baza unui nivel înalt de
competenţe, aptitudini practice şi performanţe profesionale
fără niciun fel de discriminare;
f) în exercitarea profesiei asistenţii medicali generalişti,
moaşele şi asistenţii medicali trebuie să dovedească
loialitate şi solidaritate unii faţă de alţii în orice împrejurare,
să îşi acorde colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea
îndatoririlor profesionale;
g) asistenţii medicali generalişti, moaşele şi asistenţii
medicali trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate
profesională şi să nu prejudicieze în niciun fel profesia sau
să submineze încrederea pacientului.
CAPITOLUL II
Responsabilitatea personală, integritatea şi independenţa
profesională a asistenţilor medicali generalişti, moaşelor şi
asistenţilor medicali
ART. 4 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical trebuie să evite în exercitarea profesiei
atitudinile ce aduc atingere onoarei profesiei şi să evite tot ceea
147
ce este incompatibil cu demnitatea şi moralitatea individuală şi
profesională.
ART. 5 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical au obligaţia să manifeste o conduită
ireproşabilă faţă de bolnav, respectând întotdeauna demnitatea
acestuia.
ART. 6 - În caz de pericol public, asistentul medical
generalist, moaşa şi asistentul medical nu au dreptul să îşi
abandoneze bolnavii, cu excepţia unui ordin formal al unei
autorităţi competente, conform legii.
ART. 7 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical sunt răspunzători pentru fiecare dintre actele
lor profesionale.
ART. 8 - Pentru riscurile ce decurg din activitatea
profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi
asistenţii medicali din sistemul public sau privat încheie o
asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea
profesională.
ART. 9 - Încredinţarea atribuţiilor proprii unor
persoane lipsite de competenţă constituie greşeală
deontologică.
ART. 10 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical trebuie să comunice cu pacientul într-o
manieră adecvată, folosind un limbaj respectuos, minimalizând
terminologia de specialitate pe înţelesul acestora.
ART. 11 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical trebuie să evite orice modalitate de a cere
recompense, altele decât formele legale de plată.

148
 CAPITOLUL III
Raporturi profesionale cu alţi profesionişti din domeniul
medico-sanitar şi instituţii
SECŢIUNEA 1
Raporturile profesionale cu alţi profesionişti din domeniul
sanitar
ART. 12 - În baza spiritului de echipă, asistenţii
medicali generalişti, moaşele şi asistenţii medicali îşi datorează
sprijin reciproc.
ART. 13 - Constituie încălcări ale regulilor etice:
a) jignirea şi calomnierea profesională;
b) blamarea şi defăimarea profesională;
c) orice alt act sau fapt care poate aduce atingere demnităţii
profesionale a asistentului medical generalist, a moaşei şi a
asistentului medical.

ART. 14 - (1) În cazul unor neînţelegeri, în considerarea

calităţii profesionale, conflictul în primă instanţă trebuie mediat de
biroul consiliului judeţean, la nivel judeţean/municipiului Bucureşti, şi
de Biroul executiv, la nivel naţional.
(2) Dacă acesta persistă, cei implicaţi se pot adresa
Comisiei de etică şi deontologie sau justiţiei, fiind interzisă
perturbarea activităţii profesionale din aceste cauze.
(3) În cazul în care se constată încălcări ale regulilor etice,
se urmează procedura de sancţionare, conform prevederilor
Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin Hotărârea Adunării
generale naţionale a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009.
ART. 15 - În cazul colaborării mai multor asistenţi
medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali pentru
examinarea, tratamentul sau îngrijirea aceluiaşi pacient, fiecare
practician îşi asumă responsabilitatea individual prin aplicarea
parafei profesionale în dreptul fiecărei manevre sau tehnici
executate personal.
149
 ART. 16 - În interesul pacienţilor, asistenţii medicali
generalişti, moaşele şi asistenţii medicali vor avea relaţii de
colaborare cu celelalte profesii din domeniul sanitar, cu
respectarea demnităţii şi onoarei profesionale.
SECŢIUNEA a 2-a
Raporturile profesionale cu instituţiile
ART. 17 - Angajatorul trebuie să asigure condiţii
optime asistentului medical generalist, moaşei şi asistentului
medical în exercitarea profesiei.
ART. 18 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical aduc la cunoştinţa persoanelor competente şi
autorităţilor competente orice circumstanţă care poate
prejudicia îngrijirea sau calitatea tratamentelor, în special în
ceea ce priveşte efectele asupra persoanei sau care limitează
exerciţiul profesional.
ART. 19 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical, în concordanţă cu diferitele niveluri de
responsabilitate pe care le îndeplinesc, contribuie la orientarea
politicilor şi dezvoltarea sistemului de sănătate.
CAPITOLUL IV
Educaţia medicală continuă
ART. 20 - În vederea creşterii gradului de pregătire
profesională, asistenţii medicali generalişti, moaşele şi
asistenţii medicali au obligaţia să efectueze cursuri şi alte
forme de educaţie continuă creditate de Ordinul Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, denumit în continuare OAMGMAMR, precum şi alte
forme de educaţie continuă prevăzute de lege pentru

150
îndeplinirea numărului minim de credite anual necesar
reautorizării exercitării profesiei.
CAPITOLUL V
Obligaţii etice şi deontologice
SECŢIUNEA 1
Obligaţia acordării îngrijirilor medicale
ART. 21 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical, în exercitarea profesiei, nu pot face
discriminări pe baza rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice,
originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau
antipatiei personale, a condiţiei sociale faţă de pacienţi.
ART. 22 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical au obligaţia de a lua măsuri de acordare a
primului ajutor.
ART. 23 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical au obligaţia să acorde asistenţă medicală şi
îngrijirile necesare în limita competenţei lor profesionale.
ART. 24 - În caz de calamităţi naturale (cutremure,
inundaţii, epidemii, incendii) sau accidentări în masă
(naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare
etc.), asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical
sunt obligaţi să răspundă la chemare, să îşi ofere de bunăvoie
serviciile de îngrijire, imediat ce au luat cunoştinţă despre
eveniment.
ART. 25 - (1) Voinţa pacientului în alegerea asistentului
medical generalist, a moaşei şi a asistentului medical trebuie
întotdeauna respectată, indiferent care ar fi sensul acesteia.
(2) Dacă pacientul se află într-o stare fizică sau psihică ce
nu îi permite exprimarea lucidă a voinţei, aparţinătorii sau apropiaţii
celui suferind trebuie preveniţi şi informaţi corect, pentru a hotărî în
151
numele acestuia, cu excepţia imposibilităţii (de identificare, de
comunicare, de deplasare etc.) sau a urgenţelor.
ART. 26 - Dacă în urma examinării sau în cursul
îngrijirilor asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical consideră că nu au suficiente cunoştinţe sau experienţă
pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, se vor consulta cu
alţi colegi sau vor îndruma bolnavul către alţi specialişti.
ART. 27 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical vor păstra o atitudine de strictă neutralitate şi
neamestec în problemele familiale (morale, materiale etc.) ale
pacientului, exprimându-şi părerea numai dacă intervenţia este
motivată de interesul sănătăţii pacientului, cu consimţământul
prealabil al acestuia.
ART. 28 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical pot refuza acordarea unor îngrijiri către
pacient atunci când refuzul este justificat de interesul sănătăţii
pacientului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.
SECŢIUNEA a 2-a
Respectarea drepturilor pacientului
ART. 29 - Pacientul are următoarele drepturi: dreptul la
informaţia medicală, dreptul la consimţământ, dreptul la
confidenţialitatea informaţiilor şi viaţa privată, drepturi în
domeniul reproducerii, drepturi la tratament şi îngrijiri
medicale.
SECŢIUNEA a 3-a
Consimţământul
ART. 30 - O intervenţie medicală nu se poate efectua
decât după ce pacientul sau reprezentantul legal al acestuia, în
cunoştinţă de cauză, şi-a dat consimţământul. Pacientul are
152
dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală,
asumându-şi în scris răspunderea pentru decizia sa;
consecinţele refuzului său, al opririi actelor medicale trebuie
explicate pacientului.
ART. 31 - Consimţământul pacientului sau, după caz, al
reprezentantului legal al acestuia este obligatoriu:
a) pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor produselor
biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii
diagnosticului sau a tratamentului cu care acesta este de
acord;
b) în cazul supunerii la orice fel de intervenţie medicală;
c) în cazul participării sale la învăţământul medical clinic şi la
cercetarea ştiinţifică;
d) în cazul fotografierii sau filmării sale într-o unitate
medicală;
e) în cazul donării de sânge în condiţiile prevăzute de lege.

ART. 32 - Consimţământul pacientului sau al

reprezentantului legal al acestuia, după caz, nu este obligatoriu în
următoarele situaţii:
a) când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este
necesară o intervenţie medicală de urgenţă;
b) în cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că
intervenţia este în interesul pacientului, iar reprezentantul
legal refuză să îşi dea consimţământul, asistentul medical
generalist, moaşa şi asistentul medical sunt obligaţi să
anunţe medicul curant/de gardă (decizia fiind declinată unei
comisii de arbitraj de specialitate).
SECŢIUNEA a 4-a
Secretul profesional
ART. 33 - (1) Secretul profesional este obligatoriu.
(2) Secretul profesional există şi faţă de aparţinători, colegi
sau alte persoane din sistemul sanitar, neinteresate în tratament,
chiar şi după terminarea tratamentului şi decesul pacientului.
ART. 34 - Obiectul secretului profesional îl constituie
tot ceea ce asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul
medical, în calitatea lor de profesionist, au aflat direct sau
153
indirect în legătură cu viaţa intimă a pacientului, a familiei, a
aparţinătorilor, precum şi problemele de diagnostic, prognostic,
tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi alte diverse
fapte, inclusiv rezultatul autopsiei.
ART. 35 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical răspund disciplinar pentru destăinuirea
secretului profesional, excepţie făcând situaţia în care pacientul
şi-a dat consimţământul expres pentru divulgarea acestor
informaţii, în tot sau în parte.
ART. 36 - Interesul general al societăţii (prevenirea şi
combaterea epidemiilor, a bolilor venerice, a bolilor cu
extindere în masă şi altele asemenea prevăzute de lege)
primează faţă de interesul personal al pacientului.
ART. 37 - În comunicările ştiinţifice, cazurile vor fi
astfel prezentate încât identitatea pacientului să nu poată fi
recunoscută.
ART. 38 - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi
furnizate de către asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical numai în cazul în care pacientul îşi dă
consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
CAPITOLUL VI
Situaţii speciale în practicarea profesiunii în sistem
instituţionalizat
SECŢIUNEA 1
Situaţia bolnavului psihic
ART. 39 - Persoanele cu tulburări psihice beneficiază
de asistenţă medicală şi de îngrijiri de sănătate de aceeaşi

154
calitate cu cele aplicate altor categorii de bolnavi şi adaptate
cerinţelor lor de sănătate.
ART. 40 - Orice persoană cu tulburări psihice trebuie
apărată de daunele pe care ar putea să i le producă
administrarea nejustificată a unui medicament, tehnică sau
manevră de îngrijire şi tratament, de maltratările din partea
altor pacienţi sau persoane ori de alte acte de natură să
antreneze o suferinţă fizică sau psihică.
ART. 41 - (1) Pacientul cu tulburări psihice trebuie să fie
implicat în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea
lui de înţelegere. În cazul în care pacientul cu tulburări psihice nu îşi
poate exprima liber voinţa, consimţământul în scris trebuie luat de la
reprezentantul legal al acestuia.
(2) Nu este necesară obţinerea consimţământului în
condiţiile prevăzute la alin. (1) atunci când este necesară intervenţia
de urgenţă.
(3) Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o
intervenţie medicală, după caz, asumându-şi în scris răspunderea
pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor
medicale trebuie explicate pacientului, cu informarea medicului, dacă
întreruperea tratamentului sau a îngrijirilor are drept consecinţă
punerea în pericol a vieţii pacientului.
ART. 42 - Orice persoană care suferă de tulburări
psihice trebuie tratată cu omenie şi respectul demnităţii umane
şi trebuie să fie apărată împotriva oricăror forme de exploatare
economică, sexuală sau de altă natură, împotriva tratamentelor
vătămătoare şi degradante. Nu este admisă nicio discriminare
bazată pe o tulburare psihică.
SECŢIUNEA a 2-a
Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete medicale şi
administrarea drogurilor

155
 ART. 43 - Prescrierea, eliberarea pe baza unei reţete
medicale şi administrarea drogurilor, în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege, constituie infracţiune.
SECŢIUNEA a 3-a
Pacientul privat de libertate
ART. 44 - Asistentului medical generalist, moaşei şi
asistentului medical care îngrijesc un pacient privat de libertate
le este interzis să aducă atingere integrităţii fizice, psihice sau
demnităţii acestuia.
ART. 45 - Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical constată că pacientul privat de libertate a
suportat maltratări, aceştia au obligaţia să informeze organele
competente.
SECŢIUNEA a 4-a
Situaţia pacienţilor infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA
ART. 46 - (1) Pacienţii infectaţi cu HIV sau bolnavi de SIDA
au dreptul la îngrijire şi tratament medical în mod nediscriminatoriu,
asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical fiind
obligaţi să asigure îngrijirile de sănătate şi tratamentele prescrise
acestor pacienţi.
(2) Păstrarea confidenţialităţii asupra datelor privind
persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA este obligatorie
pentru asistentul medical generalist, moaşa şi asistentul medical
care au în îngrijire, supraveghere şi/sau tratament astfel de
persoane.
(3) Între specialiştii medico-sanitari, informaţiile cu privire la
statusul HIV/SIDA al unui pacient trebuie să fie comunicate.
CAPITOLUL VII
Practicarea profesiunii în sistem privat. Îngrijirile la
domiciliu

156
 ART. 47 - Asistenţii medicali generalişti, moaşele şi
asistenţii medicali exercită profesia în regim salarial şi/sau
independent.
ART. 48 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical care îşi desfăşoară activitatea în calitate de
titular sau asociat al unui cabinet de practică medicală pot
furniza îngrijiri medicale la domiciliu, dacă sunt autorizaţi în
acest sens, în conformitate cu prevederile legale privind
organizarea şi funcţionarea îngrijirilor la domiciliu.
ART. 49 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical sunt obligaţi să comunice medicului care a
recomandat aceste servicii situaţia evoluţiei stării de sănătate a
pacientului îngrijit.
ART. 50 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical chemaţi într-o familie ori colectivitate
trebuie să respecte regulile de igienă şi de profilaxie, în
exercitarea profesiei.
CAPITOLUL VIII
Probleme ale îngrijirii minorilor
ART. 51 - Dacă asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical apreciază că minorul este victima unei
agresiuni sau privaţiuni, trebuie să încerce să îl protejeze,
uzând de prudenţe, şi să alerteze autoritatea competentă.
ART. 52 - Asistentul medical generalist, moaşa şi
asistentul medical trebuie să fie apărătorul copilului bolnav,
dacă apreciază că starea de sănătate nu este bine înţeleasă sau
nu este suficient de bine protejată.

157
 ART. 53 - În vederea efectuării tehnicilor şi/sau a
manevrelor de îngrijire şi/sau de tratament asupra unui minor,
consimţământul trebuie obţinut de la reprezentantul legal al
minorului, cu excepţia situaţiilor de urgenţă.
CAPITOLUL IX
Probleme ale experimentării pe om
ART. 54 - (1) Se interzice provocarea de îmbolnăviri
artificiale unor oameni sănătoşi, din raţiuni experimentale.
(2) Dispoziţiile prezentului articol se completează cu celelalte
prevederi legale incidente în materie.
ART. 55 - Impunerea, cu forţa sau prin inducere în
eroare, a experimentului pe om reprezintă o abatere gravă
pentru orice asistent medical generalist, moaşă şi asistent
medical care participă în mod voluntar şi conştient la asemenea
fapte.
CAPITOLUL X
Dispoziţii speciale
ART. 56 - La primirea în OAMGMAMR, asistentul medical
generalist, moaşa şi asistentul medical vor depune următorul
jurământ:
"În numele Vieţii şi al Onoarei,
jur să îmi exercit profesia cu demnitate, să respect fiinţa
umană şi drepturile sale şi să păstrez secretul profesional.
Jur că nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi
pacient consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, apartenenţă
politică sau stare socială.
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană chiar sub
ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor
umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn şi liber!"
ART. 57 - Dovedirea calităţii de membru al
OAMGMAMR se face cu certificatul de membru, eliberat de
OAMGMAMR.

158
 ART. 58 - Actele medicale şi de îngrijire efectuate de
asistenţi medicali generalişti, moaşe şi asistenţi medicali vor
purta parafa şi semnătura acestora, pentru asumarea răspunderii
individuale şi probarea responsabilităţii profesionale.
ART. 59 - Modelul certificatului de membru şi al
parafei profesionale sunt adoptate de Consiliul Naţional al
OAMGMAMR, ca anexe ale Statutului Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, adoptat prin Hotărârea Adunării generale naţionale a
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România nr. 1/2009 şi fac parte
integrantă din acesta.
CAPITOLUL XI
Dispoziţii finale
ART. 60 - Nerespectarea prevederilor prezentului cod
de etică şi deontologie constituie abatere şi atrage răspunderea
disciplinară.
ART. 61 - Răspunderea disciplinară a membrilor
OAMGMAMR nu exclude răspunderea civilă, penală,
administrativă sau materială.
ART. 62 - Procedura de sesizare şi soluţionare a
cauzelor este prevăzută în Statutul OAMGMAMR.
ART. 63 - Toţi asistenţii medicali generalişti, moaşele
şi asistenţii medicali au obligaţia de a informa consiliul
judeţean al OAMGMAMR, respectiv al municipiului Bucureşti
despre modificările survenite în situaţia lor profesională.

159
 ART. 64 - Consiliul judeţean al OAMGMAMR,
respectiv al municipiului Bucureşti va informa Consiliul
naţional al OAMGMAMR cu privire la aceste modificări.
ART. 65 - Prevederile prezentului cod de etică şi
deontologie se completează corespunzător cu dispoziţiile Legii
nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, cu prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 144/2008 privind
exercitarea profesiei de asistent medical generalist, a profesiei
de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum şi
organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, ale
Statutului Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin
Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România nr. 1/2009, ale Regulamentului de organizare şi
funcţionare al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, adoptat prin
Hotărârea Adunării generale naţionale a Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România nr. 3/2009, precum şi cu normele legale în materie pe
specialităţi, cu modificările ulterioare.
ART. 66 - Completarea sau modificarea prezentului
cod de etică şi deontologie se va face de către Adunarea
generală naţională, la propunerea Consiliului naţional al
OAMGMAMR.
ART. 67 - La data intrării în vigoare a prezentului cod
de etică şi deontologie se abrogă Codul de etică şi deontologie
profesională al asistentului medical şi al moaşei din România,
adoptat de Adunarea generală naţională a Ordinului
Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.

160
 ART. 68 - Prezentul cod de etică şi deontologie a fost
adoptat de Adunarea generală naţională a OAMGMAMR în
data de 9 iulie 2009 şi intră în vigoare la data publicării sale în
Monitorul Oficial al României, Partea I.

161
 5. PREVEDERI REFERITOARE
LA RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ

5.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A

MEDICULUI
Extras din
Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii
Emitent: Parlamentul
Publicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XII
Exercitarea profesiei de medic. Organizarea şi funcţionarea
Colegiului Medicilor din România

CAP. 1
Exercitarea profesiei de medic

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

ART. 378
(1) La primirea în rândurile Colegiului Medicilor din România,
medicul va depune jurământul lui Hipocrate în formularea modernă
adoptată de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul Declaraţiei de la
Geneva din anul 1975:
"Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le
sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţia sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi, chiar şi după
decesul acestora;
162
 Voi menţine, prin toate mijloacele, onoarea şi nobila tradiţie a
profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient
consideraţii de naţionalitate, rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la
începuturile sale chiar sub ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele
mele medicale contrar legilor umanităţii.
Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!"

CAP. 3
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din
România

SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

ART. 404
(1) Colegiul Medicilor din România este organism profesional,
apolitic, fără scop patrimonial, de drept public, cu responsabilităţi
delegate de autoritatea de stat, în domeniul autorizării, controlului şi
supravegherii profesiei de medic ca profesie liberală, de practică
publică autorizată.
(2) Colegiul Medicilor din România are autonomie
instituţională în domeniul său de competenţă, normativ şi
jurisdicţional profesional şi îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea
vreunei imixtiuni.

SECŢIUNEA a 2-a
Atribuţiile Colegiului Medicilor din România

ART. 406
(1) Colegiul Medicilor din România are următoarele atribuţii:
e) asigură respectarea de către medici a obligaţiilor ce le revin
faţă de pacient şi de sănătatea publică;
f) elaborează şi adoptă Statutul Colegiului Medicilor din
România şi Codul de deontologie medicală;
k) organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele
de etică profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de

163
bună practică profesională, în calitate de organ de jurisdicţie
profesională;

SECŢIUNEA a 4-a
Drepturile şi obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din
România

ART. 411
Membrii Colegiului Medicilor din România au următoarele
drepturi:
f) să conteste sancţiunile primite;

ART. 412
Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România sunt
următoarele:
a) să facă dovada cunoaşterii normelor de deontologie
profesională şi a celor care reglementează organizarea şi
funcţionarea corpului profesional; modalitatea de testare a
cunoştinţelor de deontologie şi a legislaţiei profesionale se stabileşte
de Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România;
b) să respecte dispoziţiile Statutului Colegiului Medicilor din
România, ale Codului de deontologie medicală, hotărârile organelor
de conducere ale Colegiului Medicilor din România şi regulamentele
profesiei;
h) să păstreze secretul profesional;
j) să respecte normele, principiile şi îndatoririle deontologiei
medicale;
k) să aibă un comportament demn în exercitarea profesiei ori
a calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România;
l) să achite, în termenul stabilit, cotizaţia datorată în calitate de
membru al Colegiului Medicilor din România;
m) să rezolve litigiile cu alţi membri, în primul rând prin
mediere de către comisiile organizate în acest scop în cadrul
Colegiului Medicilor din România;

ART. 413
Obligaţiile membrilor Colegiului Medicilor din România, ce
decurg din calitatea lor specială de medici, sunt:
a) să respecte şi să aplice, în orice împrejurare, normele de
deontologie medicală;

164
 b) să nu aducă prejudicii reputaţiei corpului medical sau altor
membri, respectând statutul de corp profesional al Colegiului
Medicilor din România;
c) să acorde, cu promptitudine şi necondiţionat, îngrijirile
medicale de urgenţă, ca o îndatorire fundamentală profesională şi
civică;
d) să acţioneze, pe toată durata exercitării profesiei, în
vederea creşterii gradului de pregătire profesională;
e) să aplice parafa, cuprinzând numele, prenumele, gradul,
specialitatea şi codul, pe toate actele medicale pe care le semnează;
f) să respecte drepturile pacienţilor.

ART. 414
(1) În vederea creşterii gradului de pregătire profesională şi
asigurării unui nivel ridicat al cunoştinţelor medicale, medicii sunt
obligaţi să efectueze un număr de cursuri de pregătire şi alte forme
de educaţie medicală continuă şi informare în domeniul ştiinţelor
medicale, pentru cumularea numărului de credite stabilite în acest
sens de către Colegiul Medicilor din România. Sunt creditate
programele, precum şi celelalte forme de educaţie medicală continuă
avizate de Colegiul Medicilor din România.
(2) Medicii care nu realizează pe parcursul a 5 ani numărul
minim de credite de educaţie medicală continuă, stabilit de Consiliul
naţional al Colegiului Medicilor din România, sunt suspendaţi din
exerciţiul profesiei până la realizarea numărului de credite respectiv.

SECŢIUNEA a 6-a
Răspunderea disciplinară

ART. 442
(1) Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor
şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie
medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului
Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor
obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului
Medicilor din România, precum şi pentru orice fapte săvârşite în
legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi
prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România.

165
 (2) Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor
din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală,
contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale.

ART. 443
(1) Plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul al
cărui membru este medicul. În cazul medicilor cetăţeni ai unui stat
membru al Uniunii Europene, ai unui stat aparţinând Spaţiului
Economic European sau ai Confederaţiei Elveţiene, plângerea se
depune la colegiul în a cărui rază medicul îşi desfăşoară activitatea.
(2) Biroul executiv al Consiliului naţional dispune trimiterea
dosarului disciplinar la comisia de disciplină.
(3) Împotriva deciziei de respingere a plângerii persoana care
a făcut plângerea poate depune contestaţie la colegiul a cărui
decizie se contestă. Aceasta se soluţionează de către Biroul executiv
al Consiliului naţional.
(4) Plângerile împotriva unui membru al organelor de
conducere de la nivel teritorial sau naţional se înaintează Comisiei
superioare de disciplină.

ART. 444
(1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi
funcţionează comisia de disciplină, independentă de conducerea
colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile disciplinare
săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu.
(2) La nivelul Colegiului Medicilor din România se organizează
şi funcţionează Comisia superioară de disciplină, independentă de
conducerea colegiului, care judecă în complete de 5 membri
contestaţiile formulate împotriva deciziilor comisiilor de disciplină
teritoriale.
(3) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat
de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi de Ministerul
Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei superioare de disciplină.
(4) Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul
Colegiului Medicilor din România.

ART. 445
(1) Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul colegiului
teritorial sunt aleşi de adunarea generală a colegiului, iar membrii

166
Comisiei superioare de disciplină vor fi aleşi de Adunarea generală
naţională.
(2) Membrii comisiilor de disciplină vor fi aleşi din rândul
medicilor primari cu o vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu
au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani.
(3) Funcţia de membru al comisiei de disciplină este
incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul Colegiului Medicilor din
România.
(4) Durata mandatului membrilor comisiilor de disciplină este
de 6 ani.
(5) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină încetează
prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor din România ori prin numirea unui alt reprezentant în cazul
membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice sau
autoritatea de sănătate publică.

ART. 446
(1) Membrii comisiilor de disciplină se aleg prin vot secret şi
pe baza candidaturilor depuse.
(2) La nivel teritorial se va alege un număr de 5 - 9 membri, iar
la nivel naţional, 13.
(3) Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un preşedinte
care conduce activitatea administrativă a comisiilor de disciplină.
(4) Preşedintele comisiei de disciplină prezintă adunării
generale raportul anual al activităţii comisiei de disciplină.

ART. 447
(1) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON).
Plata amenzii se va face în termen de 30 de zile de la data
rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest
termen atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la
achitarea sumei. Sumele provenite din plata amenzilor se fac venit
integral la bugetul Colegiului Medicilor din România;
e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi
medicale pe o perioadă de la o lună la un an;

167
 f) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România.
(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România operează de drept pe durata stabilită prin hotărâre
definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea
exercitării profesiei.
(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate prevedea,
după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte forme de pregătire
profesională.

ART. 448
(1) Decizia pronunţată se comunică medicului sancţionat şi
Biroului executiv al Colegiului Medicilor din România.
(2) Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu
suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi
Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv, angajatorului.
(3) Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va fi
informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de
disciplină.
(4) În termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat,
persoana care a făcut sesizarea, Ministerul Sănătăţii Publice,
preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele Colegiului Medicilor
din România poate contesta decizia pronunţată de comisia de
disciplină a colegiului teritorial.

ART. 449
(1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult
6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii
consecinţelor prejudiciabile.
(2) Sancţiunile prevăzute la art. 447 alin. (1) lit. a) - d) se
radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea
prevăzută la lit. e), în termen de un an de la data expirării perioadei
de interdicţie.
(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 447 alin. (1) lit.
f), medicul poate face o nouă cerere de redobândire a calităţii de
membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre
judecătorească definitivă de interdicţie a exercitării profesiei sau
după 2 ani de la data aplicării sancţiunii de către comisiile de

168
disciplină. Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
din România se face în condiţiile prezentei legi.
(4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au
fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 447 alin. (3), radierea
sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii ducerii la
îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.
(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea
sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va fi
avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni.

ART. 450
(1) Ancheta disciplinară se exercită prin persoane desemnate
în acest scop de către biroul consiliului colegiului teritorial sau, după
caz, de către Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România.
(2) Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia
de a pune la dispoziţie comisiilor de disciplină sau persoanelor
desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare documentele
medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare
soluţionării cauzei.

ART. 451
Împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare de
disciplină, în termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat
poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios
administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi desfăşoară activitatea.

SECŢIUNEA a 7-a
Venituri şi cheltuieli

ART. 452
Veniturile Colegiului Medicilor din România se constituie din:
a) taxa de înscriere;
b) cotizaţiile lunare ale membrilor;
c) contravaloarea serviciilor prestate membrilor sau
persoanelor fizice şi juridice, inclusiv din organizarea de cursuri şi
alte forme de educaţie medicală continuă;
d) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice şi juridice;
e) legate;
f) drepturi editoriale;
g) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii;

169
 h) fonduri rezultate din manifestările culturale şi ştiinţifice;
i) alte surse.

ART. 453
(1) Cotizaţiile datorate şi neplătite în termenul fixat de consiliul
colegiului teritorial de către membrii Colegiului Medicilor din România
determină plata unor majorări de întârziere în cuantumul prevăzut de
dispoziţiile legale aplicabile instituţiilor publice.
(2) Aceeaşi penalitate se va aplica şi colegiilor teritoriale care
nu varsă partea de cotizaţie datorată.

ART. 454
(1) Neplata cotizaţiei datorate de membrii Colegiului Medicilor
din România pe o perioadă de 6 luni şi după atenţionarea scrisă a
consiliului colegiului teritorial se sancţionează cu suspendarea
calităţii de membru până la plata cotizaţiei datorate.
(2) Sancţiunea se aplică de către comisia de disciplină a
colegiului teritorial, la sesizarea comisiei administrative şi financiar-
contabile a colegiului teritorial.

CAP. 5
Dispoziţii tranzitorii şi finale

ART. 464
Statutul Colegiului Medicilor din România, Codul de
deontologie medicală, cu modificările şi completările ulterioare,
precum şi deciziile Consiliului naţional care privesc organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România sau drepturile şi
obligaţiile acestora ca membri ai Colegiului Medicilor din România se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

170
 Extras din
Codul de deontologie medicală din 30 martie
2012
al Colegiului Medicilor din România
Emitent: Colegiul Medicilor din România
Publicat în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 298 din 7 mai 2012

CAPITOLUL VIII
Judecarea cauzelor deontologice

Art. 54. – Celeritatea

(1) Cercetarea şi analiza oricărei sesizări privind existenţa
unei posibile încălcări a dispoziţiilor prezentului cod de deontologie
medicala se fac cu celeritate de către personale desemnate cu
cercetarea faptei ori de către cei cărora le-au fost solicitate date în
legătură cu soluţionarea sesizării, fiind obligate să acţioneze cu
maximă diligenţă netergiversând sau prelungind realizarea atribuţiilor
respectiv comunicarea datelor solicitate.
(2) În adresa de solicitare a unor date şi informaţii necesare
soluţionării cauzei disciplinare se va indica data până la care
urmează să se facă comunicarea datelor sau informaţiilor solicitate.

Art. 55. – Prezumţia de nevinovăţie

(1) Cercetarea şi analiza oricărei sesizări se vor face având
în vedere şi respectând prezumţia de nevinovăţie a medicului.
(2) Persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori
membrii comisiei de disciplină vor acţiona cu tact şi moderaţie, fără a
se antepronunţa sau a emite opinii personale în nici un mod şi în nici
un sens pe timpul soluţionării sesizării.

Art. 56. – Imparţialitatea

(1) Persoana desemnată cu cercetarea faptei reclamate ori
membrii comisiei de disciplină care are/au vreun interes personal în
cauză, în ori ce mod, ori are/au legături de rudenie cu medicul care
face obiectul cercetării sau cu persoana care a făcut reclamaţia îl
va/vor informa pe preşedintele comisiei de disciplină care va decide
după caz, menţinerea sau substituirea persoanei în cauză.
171
 (2) Dispoziţiile aliniatului 1) se aplică şi în situaţia existenţei
unor situaţii conflictuale.
(3) Nici o persoană implicată în cercetarea sau soluţionarea
cauzei disciplinare nu va putea face declaraţii publice cu privire la
cauza respectivă până la soluţionarea ei definitivă.

Art. 57. – Contradictorialitatea scrisă

(1) Comisia de disciplină va starui pentru obţinerea în scris a
poziţiei fiecărei părţi implicate în cauza disciplinară.
(2) Contradictorialitatea orală directă se va desfăşura doar în
condiţiile în care pentru soluţionarea cauzei este strict necesară,
neputându-se soluţiona cauza altfel. În acest caz, preşedintele
şedinţei va acţiona cu tact şi înţelegere, fiind interzise adresările
directe între persoanele implicate sau emiterea de către membrii
comisiei de disciplină a unor aprecieri sau opinii în legătură cu cauza
respectivă.

Art. 58. – Expertiza

(1) În funcţie de cauza supusă cercetării disciplinare comisia
de disciplină poate solicita o expertiză de specialitate de la medici
specialişti cu reputaţie în domeniu.
(2) Dispoziţiile art. 55 se aplică şi în ceea ce priveşte
experţii.

Art. 59. – Desfăşurarea audierilor

(1) În cauza supusă soluţionării, membrii comisiilor se vor
adresa persoanelor audiate exclusiv prin intermediul preşedintelui
comisiei sau solicitând acestuia permisiunea, şi exclusiv pentru a
pune persoanei în cauză întrebări utile şi relevante soluţionării
cauzei.
(2) Pe timpul audierii este interzisa emiterea de către
membrii comisiei de judecată a unor opinii personale sau aprecieri
de orice natură. În caz de nevoie, preşedintele comisiei poate
inteveni şi restabili cadrul decent al audierilor, inclusiv prin
suspendarea şedinţei comisiei.

172
 5.2. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
MEDICULUI DENTIST
Extras din
Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma
în domeniul sănătăţii
Emitent: Parlamentul
Publicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XIII
Exercitarea profesiei de medic dentist.
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din
România

CAP. 3
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din
România

SECŢIUNEA 1
Caracteristici generale

ART. 500
(1) Colegiul Medicilor Dentişti din România este
organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial, de drept public,
cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, în domeniul
autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de medic dentist ca
profesie liberală, de practică publică autorizată.

SECŢIUNEA a 2-a
Atribuţiile Colegiului Medicilor Dentişti din România

ART. 502
(1) Colegiul Medicilor Dentişti din România are următoarele
atribuţii generale:
173
 c) asigură respectarea de către medicii dentişti a obligaţiilor
ce le revin faţă de pacient şi de sănătatea publică;
d) atestă onorabilitatea şi moralitatea profesională ale
membrilor săi;
o) organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele
de etică profesională şi de deontologie medico-dentară şi a cazurilor
de greşeli în activitatea profesională, în calitate de organ de
jurisdicţie profesională.

SECŢIUNEA a 6-a
Răspunderea disciplinară

ART. 530
(1) Medicul dentist răspunde disciplinar pentru
nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei de medic dentist, a
Codului deontologic al medicului dentist, a regulilor de bună practică
profesională, a Regulamentului de organizare şi funcţionare al
Colegiului Medicilor Dentişti din România, pentru nerespectarea
deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale
Colegiului Medicilor Dentişti din România, precum şi pentru orice
fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care
sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale
instituţiei Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(2) Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului
Medicilor Dentişti din România, potrivit prezentului titlu, nu exclude
răspunderea penală, contravenţională, civilă sau materială, conform
prevederilor legale.

ART. 531
(1) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
d) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi
medico-dentare pe o perioadă de la o lună la 6 luni;
e) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
Dentişti din România.
(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor
Dentişti din România operează de drept pe durata stabilită prin

174
hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la
interzicerea exercitării profesiei.
(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate prevedea,
după caz, obligarea celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de
perfecţionare sau de educaţie medico-dentară ori alte forme de
pregătire profesională.

ART. 532
(1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi
funcţionează comisia de disciplină care judecă în complete de 3
membri abaterile disciplinare săvârşite de medicii dentişti înscrişi în
acel colegiu.
(2) La nivelul Colegiului Medicilor Dentişti din România se
organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină care
judecă în complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva
deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale.
(3) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este
desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi de
Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei superioare de
disciplină.
(4) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină încetează
prin deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor Dentişti din România ori prin numirea unui alt reprezentant
în cazul membrilor desemnaţi de Ministerul Sănătăţii Publice sau de
autorităţile de sănătate publică.
(5) Procedura judecării abaterilor, alegerea membrilor
comisiilor de disciplină, durata mandatului acestora şi încetarea
mandatului sunt prevăzute de Regulamentul de organizare şi
funcţionare al Colegiului Medicilor Dentişti din România.
(6) Deciziile de sancţionare pronunţate de comisiile de
disciplină de la nivelul colegiilor teritoriale pot fi contestate de
medicul dentist sancţionat, în termen de 15 zile de la comunicare.
(7) Împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină, în
termen de 15 zile de la comunicare, medicul dentist sancţionat poate
formula o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a
tribunalului în raza căruia îşi desfăşoară activitatea.

ART. 533
Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia
de a pune la dispoziţia comisiilor de disciplină sau a persoanelor

175
desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare documentele
medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare
soluţionării cauzei.

ART. 534
(1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult
6 luni de la data săvârşirii faptei sau de la data cunoaşterii
consecinţelor prejudiciabile.
(2) Sancţiunile prevăzute la art. 531 alin. (1) lit. a) - c) se
radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea
prevăzută la lit. d), în termen de un an de la data expirării perioadei
de interdicţie.
(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 531 alin. (1)
lit. e), medicul dentist poate face o nouă cerere de redobândire a
calităţii de membru al colegiului după un an de la data aplicării
sancţiunii de comisiile de disciplină. Redobândirea calităţii de
membru al Colegiului Medicilor Dentişti din România se face în
condiţiile prezentei legi.
(4) În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au
fost dispuse şi măsurile prevăzute la art. 531 alin. (3), radierea
sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii ducerii la
îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.
(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea
sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va fi
avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni.
(6) Decizia pronunţată se comunică medicului dentist
sancţionat şi Biroului executiv al Colegiului Medicilor Dentişti din
România.
(7) Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu
suspendarea sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi
Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv, angajatorului.
(8) Persoana fizică/juridică ce a făcut sesizarea va fi
informată cu privire la soluţionarea cauzei de către comisia de
disciplină.

176
 5.3. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A
ASISTENTULUI MEDICAL
Extras din
Ordonanţa de urgenţă
nr. 144 din 28 octombrie 2008
privind exercitarea profesiei de asistent medical generalist,
a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent medical, precum
şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor Medicali
Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România

Emisă de: Guvernul României

Publicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 785 din 24 noiembrie
2008
CAPITOLUL III

Organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor

Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România
SECŢIUNEA 1
Dispoziţii generale

Art. 38. - (1) Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,

Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România se organizează şi
funcţionează ca organizaţie profesională, cu personalitate juridică,
neguvernamentală, de interes public, apolitică, fără scop patrimonial,
cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, având ca obiect
de activitate controlul şi supravegherea exercitării profesiei de
asistent medical generalist, a profesiei de moaşă şi, respectiv, a
profesiei de asistent medical, ca profesii liberale de practică publică
autorizate.
(2) Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România are autonomie instituţională în
domeniul său de competenţă normativ şi jurisdicţional profesional şi
îşi exercită atribuţiile fără posibilitatea vreunei imixtiuni, în condiţiile
legii.

177
 (3) Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România cuprinde toţi asistenţii medicali
generalişti, moaşele şi asistenţii medicali care exercită profesia de
asistent medical generalist, moaşă şi asistent medical în condiţiile
prezentei ordonanţe de urgenţă.

Art. 39. - (1) Ordinul Asistenţilor Medicali Generalişti,

Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România este organizat la nivel
naţional şi judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, şi
funcţionează în teritoriu prin filiale judeţene, respectiv a municipiului
Bucureşti.
(2) Filialele judeţene şi filiala municipiului Bucureşti nu au
personalitate juridică şi beneficiază de autonomie organizatorică şi
funcţională în limitele prevăzute de Statutul Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.
(3) La nivelul Consiliului naţional al Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România
funcţionează departamente, compartimente, comisia de specialitate
a asistenţilor medicali generalişti, comisia de specialitate a moaşelor,
comisii de specialitate pentru asistenţii medicali, Comisia naţională
de etică şi deontologie a Ordinului Asistenţilor Medicali Generalişti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, precum şi alte comisii,
aprobate prin hotărâre a Consiliului naţional.
(4) Filialele judeţene, respectiv filiala municipiului Bucureşti,
adoptă o structură organizatorică în concordanţă cu structura
Consiliului naţional.

SECŢIUNEA a 6-a
Răspunderea disciplinară

Art. 62. - (1) Asistenţii medicali generalisti, moaşele şi

asistenţii medicali răspund disciplinar pentru nerespectarea
legislaţiei din domeniul profesiei, a Codului de etică şi deontologie al
asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical
din România, a regulilor de bună practică profesională, a Statutului
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii
adoptate în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare de organele
de conducere ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, precum şi pentru orice

178
fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să
prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România.
(2) Răspunderea disciplinară prevăzută la alin. (1) este
angajată în funcţie de gravitatea abaterii.
(3) Sancţiunile disciplinare pe care organele de conducere
ale Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România le pot aplica sunt următoarele:
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) suspendarea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice cu
privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei pe
perioada respectivă;
d) retragerea calităţii de membru al Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România şi informarea Ministerului Sănătăţii Publice cu
privire la retragerea dreptului de exercitare a profesiei.
(4) Sancţiunile prevăzute la alin. (3) lit. a) şi b) se aplică de
consiliul judeţean al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România.
(5) Sancţiunile prevăzute la alin. (3) lit. c) şi d) se aplică de
Consiliul naţional al Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România în urma unei anchete
efectuate de Comisia naţională de etică şi deontologie a Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, care întocmeşte un raport în acest sens.
(6) Prin excepţie de la prevederile alin. (5), aplicarea
sancţiunii prevăzute la alin. (3) lit. c), pentru motivele prevăzute la
art. 46 alin. (4), se face de către consiliul judeţean al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor' şi Asistenţilor Medicali din
România, respectiv de Consiliul Municipiului Bucureşti al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România.
Art. 63. - Membrii Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti,
Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România care s-au retras sau
au fost excluşi din organizaţie nu pot ridica nicio pretenţie asupra
veniturilor sau patrimoniului Ordinului Asistenţilor Medicali
179
Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România, asupra
taxelor de înscriere, a cotizaţiilor sau a eventualelor contribuţii
băneşti efectuate în perioada în care aceştia au avut calitatea de
membri ai Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi
Asistenţilor Medicali din România.

Art. 64. - Concluziile anchetei şi sancţiunile aplicate se

comunică în scris persoanei în cauză, consiliului judeţean al
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România, respectiv Consiliului Municipiului Bucureşti al
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România, persoanei juridice cosemnatare a contractului
individual de muncă şi, în cazul retragerii calităţii de membru al
Ordinului Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor
Medicali din România, Ministerului Sănătăţii Publice.
Art. 65. - (1) Contestaţiile împotriva sancţiunilor prevăzute la
art. 62 alin. (3) lit. a) şi b) se adresează Biroului executiv al Ordinului
Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, în termen de 30 de zile de la comunicare.
(2) Sancţiunile prevăzute la art. 62 alin. (3) lit. c) şi d) pot fi
contestate la judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială îşi
desfăşoară activitatea asistentul medical generalist, moaşa sau
asistentul medical sancţionat, în termen de 30 de zile de la
comunicarea sancţiunii.

Art. 66. - Răspunderea disciplinară a membrilor Ordinului

Asistenţilor Medicali Generalisti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din
România, prevăzută la art. 62, nu exclude răspunderea civilă,
contravenţională şi penală.

180
 6. PREVEDERI REFERITOARE LA
RĂSPUNDEREA CIVILĂ
Extras din
Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii
Emitent: Parlamentul
Publicată în: Monitorul Oficial, partea I, nr. 372/28.04.2006)

TITLUL XV
Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice

CAP. 1
Răspunderea civilă a personalului medical

ART. 642
(1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc
astfel:
a) personalul medical este medicul, medicul dentist,
farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii
medicale;
b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în
exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de
prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a
personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale,
sanitare şi farmaceutice.
(2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile
produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau
cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte
individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau
tratament.
(3) Personalul medical răspunde civil şi pentru prejudiciile ce
decurg din nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind
confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării
asistenţei medicale.
(4) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile
produse în exercitarea profesiei şi atunci când îşi depăşeşte limitele
181
competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este
disponibil personal medical ce are competenţa necesară.
(5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu
înlătură angajarea răspunderii penale, dacă fapta care a cauzat
prejudiciul constituie infracţiune conform legii.

ART. 643
(1) Toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde
proporţional cu gradul de vinovăţie al fiecăruia.
(2) Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele
şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării
insuficiente cu echipament de diagnostic şi tratament, infecţiilor
nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în general
acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse
ale materialelor sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale,
substanţelor medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă,
cu respectarea competenţei acordate.

CAP. 3
Acordul pacientului informat

ART. 649
(1) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi
tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de
către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă, conform
prevederilor alin. (2) şi (3), pacientului i se solicită acordul scris.
(2) În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul,
medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte
pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de
înţelegere a acestuia.
(3) Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi
scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus,
alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor,
prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.

ART. 650
Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat
este de 18 ani. Minorii îşi pot exprima consimţământul în absenţa
părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:
182
 a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal
nu pot fi contactaţi, iar minorul are discernământul necesar pentru a
înţelege situaţia medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul
problemelor sexuale şi reproductive, la solicitarea expresă a
minorului în vârstă de peste 16 ani.

ART. 651
(1) Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci
când nu obţin consimţământul informat al pacientului sau al
reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în care
pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau
ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, datorită situaţiei de
urgenţă.
(2) Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai
apropiată nu poate fi contactat, medicul, asistentul medical/moaşa
pot solicita autorizarea efectuării actului medical autorităţii tutelare
sau pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când
intervalul de timp până la exprimarea acordului ar pune în pericol, în
mod ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului.

CAP. 4
Obligativitatea asigurării asistenţei medicale

ART. 652
(1) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au
obligaţia de a acorda asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate unei
persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient, criteriile
de acceptare urmând a fi stabilite prin normele metodologice de
aplicare a prezentei legi.
(2) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu
pot refuza să acorde asistenţă medicală/îngrijiri de sănătate pe
criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte criterii de
discriminare interzise prin lege.
(3) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au
obligaţia de a accepta pacientul în situaţii de urgenţă, când lipsa
asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil,
sănătatea sau viaţa pacientului.

ART. 653

183
 (1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa au acceptat pacientul, relaţia poate fi întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;
c) de către medic, în următoarele situaţii:
(i) atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând
toate datele medicale obţinute, care justifică asistenţa altui medic cu
competenţe sporite;
(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau
ireverenţioasă faţă de medic.
(2) Medicul va notifica pacientului, în situaţia prevăzută la
alin. (1) lit. c) pct. (ii), dorinţa terminării relaţiei, înainte cu minimum 5
zile, pentru ca acesta să găsească o alternativă, doar în măsura în
care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului.

ART. 654
(1) Medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei
instituţii furnizoare de servicii medicale, au obligaţia acordării
asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are
dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul instituţiei,
potrivit reglementărilor legale.
(2) Medicul poate refuza asigurarea asistenţei medicale în
situaţiile menţionate la art. 653 alin. (1) lit. c).

ART. 655
(1) În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate,
personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice,
stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate
la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de
comunitatea medicală a specialităţii respective.
(2) Colegiul Medicilor din România va elabora şi va supune
spre aprobare Ministerului Sănătăţii Publice standardele terapeutice,
stabilite prin ghiduri de practică la nivel naţional, până la intrarea în
vigoare a prezentului titlu.

CAP. 5

184
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru
medici, farmacişti şi alte persoane din domeniul asistenţei
medicale

ART. 656
(1) Personalul medical definit la art. 642 alin. (1) lit. a) care
acordă asistenţă medicală, în sistemul public şi/sau în cel privat, într-
o locaţie cu destinaţie specială pentru asistenţă medicală, precum şi
atunci când aceasta se acordă în afara acestei locaţii, ca urmare a
unei cereri exprese din partea persoanei sau a persoanelor care
necesită această asistenţă ori a unui terţ care solicită această
asistenţă pentru o persoană sau mai multe persoane care, din
motive independente de voinţa lor, nu pot apela ele însele la această
asistenţă, va încheia o asigurare de malpraxis pentru cazurile de
răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul
medical.
(2) O copie după asigurare va fi prezentată înainte de
încheierea contractului de muncă, fiind o condiţie obligatorie pentru
angajare.

185
 BIBLIOGRAFIE
1. Beach MC, Meredith LS, Halpern J et al - „Physician
conceptions of responsability to individual patients and distributive
justice in health care”, Ann Fam Med, 2005 Jan-Feb; 3(1): 53-59
2. Gulbrandsen P, Fugelli P, Sandvick L et al - „Influence of
social problems on management in general practice: a multipractice
questionnaire survey”, BMJ, 1998 Jul 4; 317(7150): 28-32
3. Hofoss D, Falkum E, Aasland OG et al - „Physicians and
the mass media. Opinion of physicians on the coverage of medicine,
health policy and the medical profession by the mass media.”,
Tidsskr Nor Laegeforen, 1996 Jan 20; 116(2): 270-274
4. Jennings B - „The politics of end-of-life decision-making:
computerised decision-support tools, physicians’ jurisdiction and
morality”, Sociol Health Illn, 2006 Apr; 28(3): 350-375
5. Jindal B - „Choice-sensitive health costs”, J La State Med
Soc, 1997 Feb, 149(2): 62-71
6. Lawrence RS - „The physician’s perception of health
care”, J R Soc Med, 1994; 87 Suppl 22: 11-14
7. Lăzărescu D - „Pacientul fumător”, Viaţa Medicală, 2007
martie 23; 12: 5
8. Mallet D, Herbant A, Soyez S et al - „Society, medicine
and caregiver stress”, Presse Med, 2002 Aug 10; 31(26): 1206-1210
9. Murray TH - „Divided loyalties for physicians: social
context and moral problems”, Soc Sci Med, 1986; 23(8): 827-832
10. Roemer MI - „Medical ethics and education for social
responsability”, Yale J Biol Med, 1980 May-June; 53(3): 251-266
11. Scripcaru G, Ciucă A, Astărăstoae V, Scripcaru C -
Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului. Iaşi: Polirom, 1998
12. Wiesing U, Marckmann G - „Avian influenza: A possible
new human pandemic with old ethical problems”, World Med J, 2006
March; 52(1): 3-5
13. Williams A - „Health economics: the end of clinical
freedom?”, BMJ, 1988 Nov 5; 297(6654): 1183-1186

186
 14. Williams JR - „Medical Ethics Manual”, The World
Medical Association Inc, 2005, 62-79
15. Working Party of the Royal College of Physicians -
„Doctors in society. Medical professionalism in a changing world”,
Clin Med, 2005 Nov-Dec; 5(6 Suppl 1): S 5-40
16. xxx - Codul de deontologie medicală din 30 martie 2012
al Colegiului Medicilor din România (publicat în Monitorul Oficial,
partea I, nr. 298 din 7 mai 2012)
17. xxx - Codul deontologic al medicului dentist al Colegiul
Medicilor Dentişti din România (publicat în Monitorul Oficial, partea
I, nr. 408 din 18 iunie 2010)
18. xxx - Codul de etică şi deontologie
al asistentului medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical
din România - Hotărârea nr. 2 din 9 iulie 2009 a Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România
privind adoptarea Codului de etică şi deontologie al asistentului
medical generalist, al moaşei şi al asistentului medical din România
(publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 560 din 12 august 2009)
19. xxx - Legea drepturilor pacientului nr. 46/21.01.2003
(publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 51/29.01.2003)
20. xxx - Legea nr. 95/14.04.2006 privind reforma în
domeniul sănătăţii (publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.
372/28.04.2006)
21. xxx - Legea nr. 53/24.01.2003 – Codul Muncii, publicată
în Monitorul Oficial, partea I, nr. 576/5.07.2003, cu actualizările sale
22. xxx - Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr.
144 din 28 octombrie 2008 privind exercitarea profesiei de asistent
medical generalist, a profesiei de moaşă şi a profesiei de asistent
medical, precum şi organizarea şi funcţionarea Ordinului Asistenţilor
Medicali Generalişti, Moaşelor şi Asistenţilor Medicali din România
(publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 785 din 24 noiembrie
2008)
23. xxx - World Medical Association International Code of
Medical Ethics (adoptat de a 3-a Adunare Generală a World
Medical Association, Londra, Anglia, 1949, cu amendamentele
de la Sydney, Australia, 1968, Veneţia,Italia,1983 şi
Pilanesberg, Africa de Sud, 2006) - retrieved 14.04.2007,
http://www.wma.net/e/policy/c8.htm

187
188
Consimţământul informat

Consimţământul informat:
studii de caz

Introducere
Creşterea fără precedent a puterii medicinii moderne şi condiţiile
sociologice complexe în care este practicată ridică noi probleme etice
referitoare la ceea ce este just, ce este bine şi ce este corect în
comportamentul doctorilor şi pacienţilor, al indivizilor şi al societăţii.
Progresul extraordinar în domeniul tehnologiei medicale, costul ridicat al
îngrijirilor de sănătate, deficitul resurselor, creşterea cererii şi a aşteptărilor
publicului, precum şi modificarea valorilor impun reaprecierea intensivă a
viitorului sistemului de sănătate şi reconsiderarea unora din vechile principii
etice sau, mai degrabă, a aplicabilităţii lor la situaţii noi.
Dincolo de problemele politice, este necesar să înţelegem principiile
care stau la baza luării deciziilor în domeniul medical şi elementele care
determină modul în care sunt luate în prezent aceste decizii. Este
responsabilitatea fiecăruia dintre noi să presupună că există contradicţii şi
conflicte între aceste principii.
*
Drepturile fundamentale ale unei persoane decurg din
recunoaşterea statutului său uman, a inviolabilităţii vieţii sale şi a
faptului că s-a născut şi va fi întotdeauna liberă. Respectul pentru
valorile şi dorinţele fiecărui individ este o datorie ce devine chiar
mai puternică atunci când acesta devine vulnerabil. Din moment
ce autonomia şi responsabilitatea fiecărei persoane, inclusiv ale
aceleia care are nevoie de îngrijiri de sănătate, sunt acceptate ca
valori importante, implicarea sau participarea sa la luarea
deciziilor referitoare la corpul sau sănătatea proprie trebuie
recunoscute ca drepturi universale.
Problemele etice care decurg din necesitatea consimţă-mântului
informat al pacienţilor sunt atât de variate, încât este firesc să dedicăm
188
Consimţământul informat 189

primul din seria manualelor de pregătire în domeniul eticii acestui subiect şi

familiarizării studenţilor la medicină cu cazuri care implică atât decizii
etice, cât şi medicale sau chirurgicale, după diagnosticarea iniţială a
suferinţei, cu mult înainte ca studenţii înşişi să îşi asume responsabilitatea
personală a practicării medicinii. Intenţia este ca “Consimţă-mântul
informat” să fie primul dintr-o serie de manuale dedicate pregătirii în
domeniul eticii. Fiecare dintre aceste manuale va trata problemele etice cu
care se confruntă medicul în diversele domenii medicale în care sunt
specializaţi experţii ce au acceptat să participe la editarea acestor cărţi.
*
La final, am plăcerea şi obligaţia să îmi exprim gratitudinea
pe care o datorez numeroşilor susţinători ai Catedrei UNESCO, ale
căror nume şi funcţii sunt prezentate la începutul acestei lucrări.
Diversitatea ţărilor în care aceştia îşi desfăşoară activitatea şi
profesionalismul ce caracterizează contribuţia lor la manual au
adăugat în mod incontestabil conţinutului său o importantă notă
internaţională şi, sper, o atractivitate universală.

A. Carmi

189
190
Consimţământul informat

Cazul nr. 1
Un bărbat în vârstă de 72 de ani, de profesie agricultor, tată a trei copii,
suferea de cancer de colon. El descria boala sa ca o „masă intestinală”, dar nu
cunoştea ce tip de modalitate terapeutică urma să fie folosită.
În ziua de după intervenţia chirurgicală, chirurgul-mâna a doua, aflat de
gardă, a vizitat pacientul pentru inspecţia de rutină şi tratarea inciziei
chirurgicale. Pacientul, aşteptându-se să vadă o rană închisă, s-a speriat când
a văzut orificiul de colostomie. A întrebat chirurgul despre „gaura din
abdomenul său”. Chirurgul, într-o manieră foarte serioasă, i-a răspuns:
„Capătul intestinului operat a fost suturat la abdomen. De acum vei defeca prin
această gaură în punga pe care o voi plasa la capătul intestinului.”
Surprins şi furios de răspuns, pacientul a întrebat: „Pe cine aţi întrebat
înainte de a deschide gaura aceasta?”. Chirurgul a spus pacientului că i-au
informat fiul despre procedură. Pacientul a strigat furios: „Cine urma să fie
operat şi să aibă o gaură în abdomen? Eu sau fiul meu? Cum aţi îndrăznit să
faceţi asta fără să mă întrebaţi? Vă voi da în judecată pe toţi!” Chirurgul,
nepregătit pentru o astfel de reacţie, a început să explice pe îndelete raţiunea
pentru care a fost efectuată colostomia şi a calificat boala pacientului ca fiind
una „rea”. După explicaţie, pacientul a spus: „Dacă mi-aţi fi spus asta mai
devreme, nu aş fi strigat la dumneavoastră. Nu sunt atât de ignorant, să ştiţi!
Aş fi înţeles.”

Conf. Dr. Nermin Ersoy

Turcia

190
Consimţământul informat 191

Tratamentul medical a devenit o „afacere” în comun, care implică atât

medicul, cât şi pacientul. Decizia de a trata medical poate fi luată doar prin
cooperarea dintre cel care tratează şi cel tratat, ambele părţi implicate fiind
legate prin încredere mutuală şi reciprocitate. Principiul are la bază conceptul
de autodeter-minare, care stipulează faptul că fiecare individ este responsabil
nu doar pentru propriile acţiuni, dar şi pentru propriul corp şi pentru ceea ce
permite să se întâmple cu acesta. Prin urmare, orice decizie privind alegerea
tratamentului aparţine pacientului, medicul său acţionând în calitate de
consilier al acestuia.
Scopul principiului consimţământului informat este de a-i permite
pacientul să ia în considerare, să cântărească şi să pună în balanţă beneficiile
şi dezavantajele tratamentului medical propus, astfel încât să poată face o
alegere raţională între acceptarea sau refuzul tratamentului. Utilizarea optimă
a acestui principiu previne sau diminuează posibilităţile de eroare, neglijenţă,
constrângere şi minciună şi încurajează o atitudine autocritică a medicului. Dar
scopurile sale principale sunt de a afirma autonomia pacientului, de a promova
dreptul său la autodeterminare şi de a proteja statutul său de fiinţă umană
care se autorespectă.

191
192
Consimţământul informat

Cazul nr. 2
Domnul N., în vârstă de 46 de ani, este tatăl a doi copii. Medicul oncolog
l-a ţinut sub observaţie în ultimii trei ani, în legătură cu adenomul său de
prostată. Între timp, tumora a devenit malignă. În consecinţă, domnul N. a fost
internat în spital pentru prostatectomie. Înainte de intervenţia chirurgicală a
fost informat despre starea sa de sănătate şi despre operaţia la care va fi
supus. A fost obţinut consimţământul informat al pacientului.
În timpul operaţiei a fost depistat un seminom. Chirurgul a decis
efectuarea unei prostato-veziculectomii. Ca urmare a acestui fapt, domnul N. a
dat în judecată chirurgul, pe motivul că tratamentul l-a lezat, iar dreptul său la
reproducere a fost afectat.

Prof. Gallina Ermolaeva

Rusia

A fost respectată în acest caz regula consimţământului informat?

1. Da. Consimţământul informat a fost îndeplinit, deoarece din punct de
vedere medical nu se putea prevedea existenţa seminomului. În
momentul în care acesta a fost decelat, extinderea procedurii
chirurgicale a fost justifi-cată.
2. Nu. Regula consimţământului informat nu a fost res-pectată,
deoarece dreptul la reproducere este un drept fundamental, iar
chirurgul ar fi putut amâna a doua intervenţie, în vederea obţinerii
consimţământului informat din partea pacientului. Situaţia nu era o
urgenţă şi accesul chirurgical la seminom este uşor.

192
Consimţământul informat 193

Ce se înţelege prin „consimţământ informat”?

Pentru a fi pe deplin legal, consimţământul pacientului trebuie să fie

informat.
A fi informat implică cunoaştere, acceptare, apreciere, intenţie şi
înţelegere.
Opinia şi alegerea nu pot fi definitive şi acceptabile decât dacă sunt
bazate pe cunoaştere. Nici un consimţământ nu va fi valid dacă nu are la bază
asentimentul.
Un pacient ar trebui să fie capabil să înţeleagă semnificaţia informaţiei,
să poată pune în balanţă elementele pro şi contra, să tragă concluzii cu o
raţionalitate rezonabilă din datele puse la dispoziţie, să evalueze
circumstanţele, să aprecieze aspectele unei situaţii şi să ajungă la o decizie
bine gândită pe baza informaţiilor disponibile. Iată de ce informaţiile trebuie să
fie comunicate pacientului într-o manieră concordantă cu capacitatea sa de
înţelegere şi într-o formă care să maximizeze înţelegerea.
Diferiţi factori pot diminua capacitatea pacientului de a înţelege, evalua
şi decide, subminând capacitatea sa de a consimţi. Boala poate deteriora
abilitatea sa obişnuită de a gîndi şi de a acţiona într-o manieră responsabilă.

Consimţământul este valid doar dacă este dat cu referire directă la

respectivul tratament propus.
Nu este nevoie ca pacientul să înţeleagă mai multe informaţii decât cele
care sunt strict necesare pentru a lua o decizie într-un anumit caz.

193
194
Consimţământul informat

Cazul nr. 3
O fată în vârstă de 17 ani a fugit de acasă cu prietenul ei cu ceva vreme
în urmă, după care a fost găsită. Băiatul a fost reţinut de către poliţie. Familia
tinerei se opune ferm căsătoriei celor doi. Tânăra crede că fratele ei mai mare
l-ar putea omorî pe prietenul ei în cazul în care ar afla că nu mai este virgină.
Ofiţerul de poliţie care a însoţit fata la medicul responsabil pentru testarea
virginităţii doreşte să stea de vorbă cu acesta între patru ochi. Îl informează pe
medic că fata nu ştie că prietenul ei este deja căsătorit. Ulterior medicul stă de
vorbă cu tânăra şi îi spune că, dat fiind faptul că vârsta ei este sub 18 ani,
familia are dreptul legal de a cere un test de virginitate (examinare genitală);
medicul adăugă, totuşi, că o astfel de investigaţie nu poate fi efectuată fără
consimţământul ei, dar spune, de asemenea, că el nu va putea semna un
certificat care să ateste starea ei de sănătate fără a face în prealabil
examinarea necesară.

Dr. Berna Arda

Turcia

Ar trebui medicul să o informeze pe tânără că prietenul ei este deja

căsătorit?
1. Medicul nu ar trebui să îi spună tinerei că prietenul ei este deja
căsătorit, deoarece informaţia nu este relevantă din punct de vedere
medical, iar dezvăluirea ar încălca dreptul prietenului ei la intimitate.
2. Medicul ar trebui să o informeze pe tânără, având în vedere
încrederea dintre medic şi fată, precum şi atitudinea necinstită a
prietenului ei.
Informaţiile care ar trebui comunicate pacientului

Doctrina consimţământului informat impune ca medicul să-i comunice

pacientului orice informaţie care poate fi considerată utilă pentru a-i permite
acestuia să ia o decizie inteligentă, în deplină cunoştinţă de cauză, privind
îngrijirea medicală şi tratamentul.

194
Consimţământul informat 195

În vederea obţinerii unei decizii a pacientului bazată pe consimţământul

informat, terapeutul ar trebui să-i furnizeze acestuia următoarele informaţii
medicale.

195
196
Consimţământul informat

Diagnosticul şi prognosticul stării de sănătate a pacientului

Cazul nr. 4
Doamna A.B. are 39 de ani, este o croitoreasă de succes şi a avut o
căsnicie fericită în ultimii 12 ani, dar este abătută şi profund deprimată
datorită incapacităţii sale de a avea copii. A urmat un tratament costisitor şi
stresant pentru infertilitate, care a eşuat, probabil datorită endometriozei sale,
afecţiune care a determinat, de asemenea, dureri pelvine din ce în ce mai
invalidante. În cele din urmă ea a acceptat sfatul specialistului său, conform
căruia, din moment ce oricum nu poate avea copii, s-ar impune o histerectomie
pentru a înlătura durerile şi sângerările cauzate de endometrioză, ceea ce i-ar
da posibilitatea să se bucure de viaţă cu minimum de afectare fizică. A fost
îndrumată către un ginecolog local şi internată în spital în vederea efectuării
histerectomiei.
Ginecologul a cerut unui chirurg intern să efectueze examinarea
preoperatorie şi să obţină consimţământul informat pentru intervenţia
chirurgicală. Medicul intern a citit istoricul medical al doamnei A.B., remarcând
starea ei depresivă severă şi absenţa unui test de sarcină recent, iar cu ocazia
examinării pacientei a confirmat endometrioza avansată, dar a constatat şi
uterul mărit de volum. Medicul intern a întrebat ginecologul dacă nu ar fi
indicat un test de sarcină. Ginecologul a răspuns că nu se aşteaptă la o sarcină
şi că o testare în acest sens nu ar fi în cel mai bun interes al doamnei A.B.
Fătul ar putea fi sever afectat datorită vârstei sau patologiei mamei, iar starea
depresivă a doamnei A.B. s-ar agrava, fie că ar da naştere unui copil cu
probleme, fie că ar face un avort. Medicului intern i s-a solicitat din nou să
obţină consimţământul informat pentru histerectomie.

Prof. Bernard Dickens

Canada

Ce informaţii ar trebui medicul intern să-i dezvăluie doamnei A.B.?

1. Medicul intern nu ar trebui să dezvăluie nici o informaţie
suplimentară, având în vedere indicaţiile clare ale ginecologului şi
luând în considerare faptul că doamna A.B. a acceptat deja sfatul de a
se practica o histerectomie. Mai mult, revelarea de noi informaţii nu ar
fi în interesul doamnei A.B.
2. Medicul intern ar trebui să-i aducă la cunoştinţă doamnei A.B. că
uterul ei este mărit de volum şi că ar putea fi gravidă. El ar trebui să
recomande un test de sarcină înainte de efectuarea histerectomiei. Nu

196
Consimţământul informat 197

ar trebui să urmeze indicaţiile contrare date de medicul ginecolog

curant.
Obligaţia sa de a furniza informaţii importante (relevante) pentru
consimţământul informat prevalează asupra obligaţiei sale de a
acţiona în conformitate cu indicaţiile medicului ginecolog curant.

O descriere a tratamentului propus în ceea ce priveşte natura acestuia,

modul de derulare, scopul său şi beneficiul terapeutic anticipat, precum
şi a perspectivelor.

Riscurile implicate de tratamentul propus, inclusiv efectele adverse,

durerea şi disconfortul.

Cazul nr. 5
Doamna C. S., o profesoară care este şi cântăreaţă principală într-un cor,
a consultat un otorinolaringolog pentru o guşă netoxică plurinodulară, care a
crescut în dimensiuni. În urmă cu 5 ani a fost sfătuită să urmeze o procedură
chirurgicală, dar a refuzat, până în momentul în care medicul i-a sugerat că
există posibilitatea dezvoltării unui cancer. A fost internată în spital pentru a
efectua o tiroidectomie şi a fost consultată mai întâi de către otorinolaringolog
şi ulterior de către un chirurg generalist.
În timpul intervenţiei chirurgicale a fost efectuată o tiroidectomie
subtotală de către chirurgul generalist, asistat de către otorinolaringolog.
Imediat postoperator pacienta a prezentat o deficienţă respiratorie şi a
fost reintubată.
În ziua următoare a fost efectuată o traheostomie de către
otorinolaringolog. În ziua a şasea a fost detubată, fiind externată ziua
următoare. În evoluţie, otorinolaringologul a constatat „mişcări lente ale
ambelor corzi vocale”. Un an şi trei luni mai târziu a fost consultată de către un
alt doctor pentru „bronhospasm”. Două zile după aceea femeia dezvoltă
stridor, iar medicul consultă telefonic un alt otorinolaringolog, care opiniază că
197
198
Consimţământul informat

nervii recurenţi au fost lezaţi în decursul intervenţiei chirurgicale. Al doilea

otorinolaringolog consultă pacienta o lună mai târziu şi constată că „corzile
vocale sunt fixe pe linia mediană, cu foarte puţin spaţiu pentru trecerea
aerului”. Se recomandă o intervenţie chirurgicală în vederea separării corzilor;
aceasta are loc, dar fără succes.

Prof. E.R. Walrond

J. Ramesh, M.S. Fais
Indiile de Vest

198
Consimţământul informat 199

A fost respectată regula consimţământului informat în acest caz?

1. Nu. Regula consimţământului informat nu a fost respectată, deoarece
medicul ar fi trebuit să o informeze pe doamna C. S. despre riscul
lezării corzilor vocale şi ar fi trebuit să îi permită ei să ia o decizie în
privinţa acestui risc.
2. Da. Regula consimţământului informat nu a fost încălcată. Acesta a
fost un caz de urgenţă, datorită posibilităţii dezvoltării unui cancer, iar
medicul a acţionat în interesul pacientei.

199
200
Consimţământul informat

Cazul nr. 6
Doamna Ch. B. este o asistentă medicală în vârstă de 55 de ani,
căsătorită, având un fiu adoptat. Ea are antecedente patologice de reumatism
în copilărie, complicat cu o endocardită, care a avut ca urmare apariţia
stenozei mitrale şi a insuficienţei aortice. Pentru rezolvarea acestora s-a
practicat în urmă cu 8 ani o intervenţie chirurgicală, care s-a finalizat cu
succes. Postoperator s-a instituit terapie anticoagulantă. Între timp, cu
aproximativ 3 ani în urmă, s-a decelat un punct rece tiroidian. Cu câteva luni în
urmă au apărut unele complicaţii de tip compresiv (disfagie şi tuse spastică),
cu evoluţie progresivă. Medicul generalist a programat-o pentru o consultaţie la
endocrinolog şi la cardiolog. Rezultatele au confirmat că simptomele ei se
datorau unei glande tiroide mărite, dar, după o consultaţie medicală în spital,
ideea iniţială a unei intervenţii chirurgicale nu a fost agreată de către medici,
datorită riscului unei degenerări maligne (5% risc) şi/sau de hemoragie profuză
în timpul intervenţiei pe fondul tratamentului anticoagulant. Aceste ameninţări
şi griji au fost împărtăşite pacientei, dar aceasta a insistat neînduplecată şi
plină de speranţă pentru efectuarea operaţiei cât mai curând posibil.

Prof. Dr. Mariana Ljochkova, M.D. Ph.D.

Dr. Rumen Stefanov, M.D.
Bulgaria

200
Consimţământul informat 201

Care ar trebui să fie modul de abordare a pacientei de către medic în

acest caz?
1. Medicul ar trebui să permită pacientei să îşi asume riscurile şi să
efectueze intervenţia chirurgicală, după obţinerea unui consimţământ
informat şi complet.
2. Medicul ar trebui să refuze efectuarea intervenţiei chirur-gicale,
pentru că, dacă ar face-o, ar încălca prevederile standardului clinic
terapeutic general acceptat.
3. Medicul ar trebui să îndrume pacienta către alt chirurg.

201
202
Consimţământul informat

Cazul nr. 7
Doamna R. B., în vârstă de 25 de ani, aflată la a doua sarcină,
primipară, casnică, căsătorită de 3 ani, efectuează un control prenatal în
săptămâna a 6-a de gestaţie.
Primul născut a fost un copil de sex masculin, care a prezentat o boală
congenitală de inimă. Copilul a murit la vârsta de 6 săptămâni. Pacienta era
foarte îngrijorată de starea fătului în actuala sarcină şi a efectuat multiple
investigaţii, cum ar fi bateria de teste TORCH, VDRL, glicemia aleatoare, iar
toate au dat relaţii normale. Primul trimestru de sarcină a decurs fără
incidente. Cu ocazia primului consult prenatal s-a instituit tratament cu acid
folic tablete 5 mg. În al doilea semestru de sarcină a fost efectuată o ecografie
în săptămâna a 16-a de gestaţie, care a dat relaţii normale. Pacienta a mai
efectuat un consult prenatal până în săptămâna a 35-a, când s-a recomandat
o altă ecografie, care a depistat spina bifida ocultă.
Spina bifida ocultă poate sau nu să determine eventuale probleme în
controlul micţiunii sau probleme la nivelul membrelor inferioare. De asemenea,
în prezent sunt disponibile mijloace standardizate de management neurologic
şi de rezolvare chirurgicală.
Dr. S.C. Ahuja
Dr. (D-na.) Kumkum Avasthi
India

Câtă informaţie şi ce fel de informaţie ar trebui să fie oferită pacientei şi

soţului ei?
1. Pacientei şi soţului ei ar trebui să le fie furnizate toate informaţiile
relevante referitoare la spina bifida ocultă şi la implicaţiile acesteia
pentru copil.
2. Soţului ar trebui să îi fie asigurate toate informaţiile relevante privind
spina bifida ocultă şi implicaţiile acesteia pentru copil. Ulterior soţul va
decide cât de multă informaţie va împărtăşi soţiei sale.
Perspectivele şi pericolele unui tratament medical alternativ sau ale
lipsei tratamentului.

Faptul că tratamentul poate consta într-o metodă nou aplicată.

202
Consimţământul informat 203

În contextul terapeutic tipic, medicii trebuie să furnizeze pacienţilor din

ce în ce mai multă informaţie specifică. Pe de altă parte, medicii trebuie să
menţină un echilibru între oferirea de informaţii abundente, prin aceasta
reducând abilitatea pacientului de a face alegeri raţionale, şi oferirea selectivă
de informaţii, cu scopul de a simplifica luarea deciziei.

203
204
Consimţământul informat

Lipsa consimţământului informat valid:

a trata sau a nu trata – aceasta e întrebarea

Cazul nr. 8
Doamna X., în vârstă de 30 de ani, căsătorită de 10 ani, nulipară, nu a
putut rămâne însărcinată în ultimii 10 ani. Prezenta, de asemenea,
antecedente de menoragie, dismenoree congestivă şi dispareunie în ultimii doi
ani. Examenul genital a relevat un uter mărit de volum corespunzător unei
sarcini normale de aproximativ 10 săptămâni, uşor sensibil. Ecografia
efectuată de un medic radiolog primar în cadrul unui Colegiu Medical a
diagnosticat 3 fibroame uterine intramurale de 2x3 cm fiecare. Analiza spermei
soţului a dat relaţii normale.
S-a recomandat efectuarea unei miomectomii, după o cură de
antibiotice. Preoperator, cuplul a fost informat că, arareori, datorată
hemoragiei intraoperatorii abundente, la astfel de cazuri poate deveni
necesară efectuarea unei histerectomii. Totuşi, cuplul a refuzat să-şi dea
consimţământul pentru histerectomie, deorece îşi doreau foarte mult o sarcină.
Având în vedere că nu se anticipau probleme majore, date fiind dimensiunea
mică şi numărul redus al fibroamelor, nu s-a insistat în vederea obţinerii
consimţământului pentru histerectomie.
Cu ocazia laparotomiei, sub anestezie generală, s-a constatat că uterul
prezintă adenomioză şi nu fibromatoză. Nu s-a decelat nici un plan de clivaj
evident în jurul leziunilor intramurale. Pacienta nu a putut fi informată, avându-
se în vedere că se afla sub anestezie generală.
Medicul a contactat soţul pentru a-i explica ce a descoperit
intraoperator. A recomandat histerectomie totală şi a cerut consimţământul
soţului în acest sens. Consimţământul a fost dat.

Dr. (Dna.) Alka Stija

India

204
Consimţământul informat 205

Ar trebui medicul să efectueze operaţia?

1. Nu, deoarece medicul trebuie să respecte autonomia femeii şi dreptul
ei la autodeterminare. Consimţământul soţului este invalid.
2. Da, deoarece soţul are dreptul să consimtă la efectuarea intervenţiei
chirurgicale care este considerată oportună din punct de vedere
medical.

205
206
Consimţământul informat

Cazul nr. 9
Un muncitor constructor în vârstă de 38 de ani a fost internat în spital
după trei săptămâni în care a prezentat agravare progresivă a simptomelor
unei infecţii respiratorii. S-a diagno-sticat o pneumonie severă, iar după 48 de
ore de la internare a fost transferat în Unitatea de Terapie Intensivă,
prezentând insuficienţă respiratorie. A fost tratat intensiv cu antibiotice,
ventilaţie asistată şi alte măsuri. În următoarele trei săptămâni starea sa nu s-
a îmbunătăţit, ci s-a alterat prin apariţia insuficienţei multiple de organ, fără
diagnostic bacteriologic. Atunci când soţia sa a fost informată despre faptul că
mai probabil nu va supravieţui, aceasta a întrebat dacă nu ar fi posibilă
recoltarea de spermă, pentru a putea avea un copil cu soţul.
Ea a relatat că sunt căsătoriţi de 14 ani şi nu au putut avea copii. Cu
multă reticenţă, el a acceptat doar în urmă cu câteva luni să fie consultat de
către un specialist în probleme de infertilitate. După ce testele iniţiale au
demonstrat că problema este insolvabilă, ei au consimţit să înceapă primul
ciclu de fertilizare in vitro în chiar luna respectivă, dar nu l-au putut urma până
la capăt datorită bolii lui.
Ea a cerut aceasta deoarece era convinsă că el şi-ar fi dorit foarte mult
să aibă un copil. El a fost singurul fiu al părinţilor săi şi dorea ca numele lui de
familie să fie transmis mai departe încă o generaţie. Sora soţului, care o
însoţea pe soţie, a confirmat aceste realităţi sociale şi atitudinale.

Robert D. Orr
SUA

206
Consimţământul informat 207

Ar trebui îndeplinită cererea ei?

1. Nu, deoarece soţul nu şi-a dat în mod explicit consimţământul
informat pentru punerea în practică a procedurii.
2. Da, deoarece soţul şi-a exprimat anterior în mod implicit
consimţământul pentru această procedură, în virtutea faptului că a
fost de acord cu fertilizarea in vitro.
3. Da, dar doar ca urmare a unui ordin judecătoresc, care să aibă la
bază interesele copilului care va fi conceput, dorinţa clar exprimată a
femeii şi respectul pentru paternitate.

207
208
Consimţământul informat

Cazul nr. 10
Domnul J. B. este în vârstă de 52 de ani. Este căsătorit şi are doi copii,
de 12 şi respectiv 14 ani. El suferă de hipertensiune oscilantă şi de
insuficienţă pulmonară cronică obstructivă şi a suferit un infarct miocardic acut
în urmă cu 9 săptămâni. A fost tratat prin stent la nivelul celor două artere
coronare principale. Din acel moment a urmat tratament permanent cu o doză
mică de aspirină o dată pe zi. A fost internat în spital în urmă cu o săptămână,
prezentând tromboză acută de arteră femurală stângă. La internare, deoarece
a refuzat să-şi dea acceptul pentru tratamentul intervenţional propus, i s-a
administrat doar tratament medical cu heparină, streptokinază şi agenţi
vasodilatatori. Acest tratament nu a dat rezultatate şi, în cele din urmă, a
dezvoltat necroză a porţiunii distale a piciorului stâng. A fost consulat de către
un chirurg şi i s-a propus amputarea piciorului stâng. A refuzat tratamentul
propus, deşi a fost avertizat în legătură cu posibilitatea unui final letal. Soţia sa
a cerut medicilor să efectueze operaţia fără să ţină cont de lipsa de
consimţământ a pacientului.

Prof. Krystina Orzechowska Juzwenko

Polonia

208
Consimţământul informat 209

Cum procedează chirurgul?

1. Chirurgul informează soţia că soţul este capabil şi are dreptul să
refuze tratamentul, chiar dacă refuzul i-ar determina moartea.
2. Chirurgul informează soţia că decizia soţului de a refuza tratamentului
îi va determina moartea. O astfel de decizie demonstrează
incapacitatea soţului ei. În consecinţă, chirurgul va efectua amputaţia
în ciuda opoziţiei exprese a soţului.
3. Chirurgul informează soţia că va efectua amputaţia, în ciuda obiecţiei
exprese a soţului, deoarece este în interesul său.
4. Chirurgul va face demersuri pentru impunerea pe cale judiciară a
contramandării deciziei pacientului.

209
210
Consimţământul informat

Cazul nr. 11
Doamna E. D. este o pensionară, fostă director de bancă, de 69 de ani.
În ultimii 18 ani a suferit de diabet, pe care nu l-a ţinut sub control în mod
corespunzător. În ultimele 6 luni a necesitat de două ori pe săptămână
hemodializă pentru o boală renală în stadiul final. În urmă cu trei zile a fost
internată în spital, datorită unei răni cu evoluţie trenantă, suprainfectată, la
nivelul bontului de amputaţie al piciorului stâng. Două zile mai târziu s-a
instalat gangrena. În urma discuţiilor avute în comun de către diabeto-logul ei,
specialistul de boli infecţioase, chirurg şi familie, s-a decis amputarea. Fiul ei
mai mare, medic, a fost de acord cu amputarea, dar a susţinut că nimeni nu ar
trebui să îi spună femeii despre asta. Ea va şti doar că rana va fi „curăţată
chirurgical”. Anul trecut, atunci când piciorul a trebuit să fie amputat, doamna
E. D. a refuzat să îşi dea consimţământul. Ei au făcut-o fără consimţământul ei
şi, după furia iniţială, care a durat câteva zile, a părut că a înţeles că a fost o
necesitate şi nu a mai învinovăţit pe nimeni. Fiul ei anticipează aceeaşi reacţie
şi consideră că informarea ei în acest sens va determina doar mai mult stres.
Soţul ei şi ceilalţi copii au fost de acord cu planul.

Angeles Tan Alora, MD

Filipine

Ar trebui chirurgul să accepte cererea fiului şi să o opereze pe doamna

E. D. fără a obţine consimţământul ei?
1. Chirurgul nu ar trebui să o opereze fără consimţământul ei, deoarece
consimţământul informat este un drept fundamental, etic şi legal.
2. Chirurgul ar trebui să opereze fără consimţământul ei, deoarece, dacă
i-ar cere părerea, ar putea obţine un răspuns negativ, ceea ce ar
conduce la decesul ei. Mai mult, ea a fost mulţumită de decizia de
amputare anterioară şi de rezultatul acesteia, lucru care ar putea fi
interpretat ca un consimţământ implicit.
Cazul nr. 12
Eşti medicul legist de serviciu. Poliţiştii îţi aduc un bărbat suspectat a fi
violator; nu există nici un martor şi nici o probă care ar putea confirma vina sa,
dar ei îţi spun că au găsit pe corpul victimei nişte urme care ar putea conduce
la identificarea vinovatului.
Înainte de consultaţie suspectul a băut un pahar cu apă şi a fumat
câteva ţigări afară.
Îl informezi pe suspect despre ceea ce trebuie să faci: să prelevezi (fără
a-i provoca durere) mostre de celule din gură sau din sânge, în vederea
210
Consimţământul informat 211

efectuării unei identificări genetice prin comparare cu urmele găsite pe corpul

victimei.
Suspectul refuză această examinare şi iese cu poliţiştii.
Câteva minute după plecarea sa, poliţiştii revin şi îţi aduc paharul şi
mucurile de ţigară, solicitându-ţi să efectuezi testarea materialului genetic
existent pe aceste probe.

Thierry W. Faict,
Yves Dousset,
Roger Letonturier,
Stephanie Neel
Franţa

Efectuezi testarea materialului genetic de pe aceste probe?

1. Da. O astfel de testare este o parte integrantă a activităţii mele
oficiale.
2. Da. Sunt angajat de Guvern, suspectul nu este pacientul meu şi nu
am nici o obligaţie faţă de el.
3. Nu. Din momentul în care l-ai informat pe suspect că va fi testat, s-a
născut o obligaţie de încredere profesională între amândoi şi trebuie
să respecţi refuzul său.

Privilegiul terapeutic

Informaţia poate să nu fie furnizată pacientului în situaţii excepţionale,

însă doar atunci când există motive întemeiate pentru a crede că dezvăluirea
anumitor informaţii ar periclita viaţa pacientului sau ar afecta în mod negativ
sănătatea sa fizică sau mintală.

Cazul nr. 13
Domnul S.R., în vârstă de 28 de ani, fost titular al unei burse academice
la o prestigioasă universitate catolică, a părăsit şcoala pentru a se dedica
integral activităţilor de ajutorare a celor foarte săraci. În cadrul acestor
211
212
Consimţământul informat

activităţi a cărat saci cu orez foarte grei. Ca urmare au apărut dureri de spate
cu intensitate de la moderat la puternic, care nu mai cedau la repaus sau
medicamente. A consultat un chirurg ortoped, care l-a investigat, a decelat o
hernie de disc şi i-a propus o intervenţie chirurgicală de corecţie, dar l-a
informat pe S.R. că operaţia comportă şi un risc de invaliditate permanentă.
S.R. a fost nefericit, temător şi a decis să renunţe la procedură şi s-a rezumat
la a urma tratament chiropractic. Acesta nu a avut nici un efect benefic. S.R. a
consultat un alt chirurg ortoped, care i-a spus că, dacă intervenţia este
efectuată de către un chirurg priceput, riscul chirurgical este minor. Al doilea
chirurg l-a îndemnat pe domnul S.R. să îi pună întrebări referitoare la
procedură. Dar S.R. nu a întrebat nimic despre riscul unei invalidităţi
permanente. Deoarece şi-a dat seama că S.R. era un pacient anxios, al doilea
chirurg nu i-a furnizat informaţii despre această posibilitate; el nu a intrat în
detalii în ceea ce priveşte riscurile procedurii.

Dr. Francisco A. Woo

Filipine

212
Consimţământul informat 213

A acţionat corect al doilea chirurg ortoped?

1. Nu, deoarece chirurgul este obligat să dea relaţii despre riscurile
majore.
2. Da, deoarece chirurgul este liber să ia în considerare sta-rea mentală
a pacientului atunci când decide cât de multă informaţie să îi
furnizeze.
3. Da. Deoarece pacientul nu a pus nicio întrebare detaliată despre
natura riscurilor la care ar fi expus în cadrul intervenţiei chirurgicale.

Una dintre cele mai dificile probleme sociale, morale şi medicale este
chestiunea abordării corespunzătoare a pacientului suferind de o boală
incurabilă. Dreptul pacientului de a şti sau de a fi informat despre seriozitatea
bolii sale trebuie să fie pus în balanţă cu dreptul de a nu şti, atunci când faptul
de a fi informat poate cauza o stare traumatizantă de neajutorare şi de cădere
psihică, din moment ce pentru supravieţuire este necesar un comportament
activ, centrat pe rezolvarea problemelor.

213
214
Consimţământul informat

Dreptul de a nu şti

Pacientul are dreptul de a nu fi informat, atunci când solicită în mod

expres aceasta. Dreptul de a nu şti oferă un instrument care previne
receptarea informaţiilor nedorite.

Cazul nr. 14
Domnul D. A. este un agent comercial în vârstă de 55 de ani, căsătorit,
cu trei copii. A fost un fumător pasionat în ultimii de 30 de ani. Prezintă o tuse
productivă cronică, cu dispnee moderată de efort, ambele impunând teste
medicale, care au stabilit diagnosticul de BPCO în urmă cu 5 ani. Nu are alte
probleme medicale şi nu urmează nici un tratament regulat. În decursul ultimei
luni a prezentat hemoptizie. După o perioadă de ezitare, a relevat acest aspect
membrilor familiei, iar aceştia l-au convins să-şi informeze medicul de familie,
care îl cunoaştea foarte bine.
Cu ocazia întrevederii cu medicul său de familie, a fost de acord să fie
trimis la un pneumoftiziolog şi să fie efectuate teste, între care şi o radioscopie
pulmonară, dar a solicitat să nu fie informat în cazul în care ar fi descoperită
vreo afecţiune severă, ca de exemplu un cancer pulmonar. El a explicat
această cerere ca fiind determinată de dorinţa sa de a fi scutit de durerea
copleşitoare inerentă aflării unor astfel de veşti rele, nefiind dispus să discute
tratamentul corelativ (chirurgical, radioterapie sau chimioterapie). Medicul de
familie i-a explicat variabilitatea prognosticului diferitelor tipuri de cancer
pulmonar şi importanţa cunoaşterii diagnosticului de către pacient, astfel încât
să poată lua o decizie asupra tratamentului într-o manieră informată şi poate
mai raţională, dar domnul D. A. şi-a menţinut cererea sa de a renunţa la aflarea
veştilor rele.

Dr. Rami Rudnick,

Israel

Cum ar trebui să procedeze medicul de familie?

1. Acesta ar trebui să-l informeze pe domnul D. A. că, datori-tă refuzului
său de a afla veşti rele, medicul nu îl va mai trimite la pneumoftiziolog,
deoarece ar fi inutil.
2. El ar trebui să-l informeze pe domnul D. A. că îl va trimite la
pneumoftiziolog, făcând o convenţie în sensul că va respecta dreptul
domnului D. A. de a refuza să primească veşti rele.

214
Consimţământul informat 215

3. El ar trebui să informeze pe domnul D. A. că îl va trimite la

pneumoftiziolog, făcând o convenţie în sensul că, în momentul în care
rezultatele testelor vor fi disponibile, pacientul va reconsidera
problema primirii sau refuzului de a primi veşti rele.
4. Acesta ar trebui să refuze să îl trimită pe domnul D. A. la
pneumoftiziolog în cazul în care există posibilitatea apariţiei vreunei
complicaţii majore ca urmare a unei proceduri diagnostice invazive.

Dreptul de a nu şti este important, de exemplu, atunci când examinarea

medicală furnizează informaţii referitoare la predispoziţie genetică, riscuri
genetice şi depistarea precoce a unor boli aflate încă în stare latentă, care se
pot manifesta clinic uneori doar după mulţi ani de la diagnosticare (cum este
boala Huntington). Pe de altă parte, acest drept de a nu şti nu este aplicabil în
cazul în care unei persoane trebuie să îi fie furnizate informaţii care să-i
permită să protejeze alte persoane, prin adaptarea comportamentului. De
exemplu, rezultatul pozitiv al unui test pentru o boală cu transmitere sexuală
nu ar trebui ascuns pacientului. Rezultatul posibil al investigaţiei şi
consecinţele acestui rezultat ar trebui discutate în prealabil cu persoana
respectivă.

215
216
Consimţământul informat

Dreptul de a refuza tratamentul

Cazul nr. 15
Un bărbat în vârstă de 57 de ani, prezentând cancer la nivel cervical, cu
metastaze generalizate, în ultimul stadiu, este internat în spital. Personalul
medical este conştient de starea gravă a pacientului şi de faptul că luciditatea
sa este ocazional compromisă. Echipa medicală consideră că ar putea
necesita intubare în vederea susţinerii funcţiilor vitale şi pentru a respira mai
bine. În timpul dimineţii ei cer părerea pacientului în legătură cu intubarea şi
acesta este de acord. În decursul după-amiezii, atunci când bărbatul este
conştient, el pare nesigur în legătură cu acordul său anterior, refuzând
intubarea. În ziua următoare situaţia se repetă.

Dr. Francesco Masedu

Prof. Ferdinando di Orio
Italia

A intuba sau a nu intuba, aceasta e întrebarea.

1. Să fie intubat, pe baza principiul beneficienţei („a face bine”), în
condiţiile absenţei clare şi continue a unei declaraţii de opunere din
partea pacientului.
2. Să nu fie intubat, deoarece ultima opţiune declarată a pacientului
este aceea de a refuza susţinerea respiratorie prin intubare.
3. Să fie intubat dimineaţa.
4. Să nu fie intubat nici în prezent, nici în caz de insuficienţă respiratorie
obstructivă cu potenţial letal. (Persoana ar muri în această
eventualitate).
5. Să nu fie intubat în prezent, dar (să se tenteze) să fie intubat în caz de
urgenţă, dacă survine insuficienţă respiratorie severă care pune în
pericol funcţiile vitale ale pacientului.
Pacientul nu are nici o obligaţie în sensul menţinerii sănătăţii sau al
primirii vreunui tratament de orice fel. El are dreptul de a refuza sau de a opri o
intervenţie medicală. Este liber să aleagă tratamentul sau lipsa oricărui
tratament, sau doar tratament parţial.

216
Consimţământul informat 217

Cazul nr. 16
Un bărbat în vârstă de 69 de ani, căsătorit, având doi copii adulţi, este o
persoană foarte activă. Antecedentele sale medicale includ un transplant renal
şi două infarcturi miocardice.
A discutat cu soţia sa posibilitatea apariţiei unei noi crize cardiace; i-a
spus că atunci când va veni vremea să moară, el nu ar dori să sufere îndelung
şi nu ar fi de acord cu manoperele de menţinere artificială a vieţii. Ulterior,
acesta a suferit un stop cardiac, iar după două ore de resuscitare a rămas în
stare vegetativă persistentă. După 8 săptămâni de tratament recupe-rator nu a
apărut nicio modificare a stării pacientului. Se afla în stare de dependenţă
permanentă de echipa de îngrijiri medicale, cu traheotomie, fiind alimentat pe
sondă gastrică/duodenală; soţia sa a fost delegată să se ocupe de nevoile sale
personale şi oficiale şi a fost dus într-o instituţie de îngrijire. În săptămânile
următoare au apărut repetate dislocări ale sondei duodenale, cu hematemeză,
necesitând gastroscopie şi refixare.
Cinci zile mai târziu a prezentat un nou episod de hemate-meză. Medicul
generalist a solicitat ambulanţa pentru a transpor-ta din nou pacientul la spital.
După internare, soţia pacientului a refuzat efectuarea unei noi gastroscopii,
spunând medicului că soţul ei doreşte să moară. Ea a cerut reducerea
tratamentului medicamentos şi oprirea alimentaţiei şi a aportului lichidian.

Dr. Birgitt van Oorschot,

Germania

217
218
Consimţământul informat

Ce ar trebui să facă medicul?

1. Medicul ar trebui să refuze oprirea alimentaţiei şi a aportului lichidian,
deoarece acestea sunt considerate elemente absolut necesare pentru
menţinerea în viaţă.
2. Medicul ar trebui să respecte cererea soţiei, ea fiind persoana
împuternicită să ia decizii în numele soţului.
3. Medicul ar trebui să respecte cererea soţiei, deoarece această
solicitare are la bază instrucţiunile personale ale soţului, comunicate
soţiei în prealabil.
4. Medicul ar trebui să nu respecte cererea soţiei, dat fiind faptul că
instrucţiunile date personal de către soţ nu sunt dovedite prin
documente.
5. Medicul ar trebui să nu efectueze gastroscopia şi ar trebui să
oprească alimentaţia gastro-duodenală, deoarece ambele par
disproporţionate şi inutile. Dar el ar trebui să continue tratamentul de
susţinere a funcţiei cardiace şi aportul lichidian, cunoscând faptul că,
în caz contrar, decesul ar surveni foarte rapid.

Cu toate acestea, o persoană poate fi obligată să primească tratamentul

necesar, în conformitate cu reglementările statutare existente.

218
Consimţământul informat 219

Pacienţii incapabili

O persoană este considerată capabilă dacă are capacitatea de a

înţelege natura bolii sale, pentru care este recomandat tratamentul, şi dacă
este aptă să aprecieze consecinţele deciziei sale de a-şi da sau nu
consimţământul. O persoană este desemnată ca fiind incapabilă în situaţia în
care boala sa psihică sau deficienţa sa mintală o privează de aptitudinea de a-
şi urmări propriile interese.
Există variate criterii pentru investigarea şi stabilirea capacităţii
persoanelor cu deficienţe mintale, cum ar fi aptitudinea lor de a înţelege
informaţiile primite, de a aprecia natura situaţiei, de a evalua circumstanţele
relevante, de a alege, de a utiliza informaţia înţeleasă pentru a lua decizii
realiste, rezonabile şi corecte, de a înţelege natura bolii şi tratamentul propus,
precum şi de a aprecia consecinţele în caz de consimţământ sau refuz.
Capacitatea persoanei poate să fie deplină sau afectată în grade diferite, iar
aptitudinea unui individ de a lua decizii poate varia în decursul timpului şi în
circumstanţe diferite.

219
220
Consimţământul informat

Cazul nr. 17
O femeie de 28 de ani frecventează un program de zi de terapie
ocupaţională în cadrul unui spital psihiatric local. Prezintă retardare mintală
uşoară (QI 65), iar luna trecută a fost diagnosticată cu SIDA. Conform
psihiatrului ei, a avut capacitatea necesară pentru a da un consimţământ
informat pentru testarea HIV, după o consiliere adecvată. Ea s-a dovedit a avea
un comportament sexual promiscuu şi, deşi i s-a făcut psihoeducaţie în
legătură cu boala sa, deşi are la dispoziţie prezervative şi deşi a promis că va
face sex protejat, ea nu poate pur şi simplu să acţioneze în concordanţă cu
ceea ce ştie că ar trebui făcut. Pe parcursul programului de zi poate fi
supravegheată, însă din relatările mamei sale reiese că în comunitate
comportamentul ei promiscuu reprezintă un pericol atât pentru această
femeie, cât şi pentru alte persoane. Eforturile de a-i înfrâna comportamentul
sexual prin intermediul SSRI (Serotonin Reuptake Inhibitor - inhibitor selectiv al
recaptării serotoninei) nu au avut succes. Ea este foarte volubilă, vine la spital
singură cu trenul, are mulţi prieteni şi trăieşte cu mama şi fraţii ei în cadrul
comunităţii. Mama contactează terapeutul şi întreabă dacă nu cumva fiica ei ar
trebui instituţionalizată, pentru propria ei siguranţă şi pentru siguranţa
celorlalţi.

Prof. W.P. Pienaar

Olanda

Ce ar trebui să facă psihiatrul?

1. Psihiatrul ar trebui să iniţieze procedura de internare involuntară a
femeii, datorită potenţialului pericol pentru sine şi pentru ceilalţi.
2. Psihiatrul ar trebui să o informeze pe mamă că nu poate
instituţionaliza femeia, deoarece nu este bolnavă mintal, dar că va
raporta cazul autorităţilor publice ale judeţului, care ar putea lua
măsuri, inclusiv prin impunerea unei carantine, cu emiterea unui
certificat scris care să ateste că reprezintă un potenţial pericol public.
3. Psihiatrul ar trebui să o informeze pe mamă că nu va face nimic, dar
că femeia ar trebui să continue programul de zi, în paralel cu educaţie
intensivă care să o facă să înţeleagă boala sa şi să o determine să
facă sex protejat.

Profesioniştii din domeniul sănătăţii sunt datori să respecte punctele de

vedere ale pacienţilor incapabili. Respectul pentru pacientul a cărui aptitudine
220
Consimţământul informat 221

de a acţiona autonom este alterată implică respectarea dreptului la

autodeterminare şi a dreptului de a participa la procesul de luare a deciziilor, în
măsura în care nu există riscul de vătămare a propriei persoane sau a altcuiva.
Luarea în considerare a dorinţelor unui pacient este fundamen-tală, chiar şi în
cazul deciziilor care, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp,
trebuie să fie luate de către altă persoană decât pacientul.
Nu orice tip de judecată perturbată sau de gândire dezechilibrată
anulează capacitatea mintală a individului. Iată de ce în cazul pacienţilor cu
demenţă nu trebuie să se presupună în mod automat că şi-au pierdut
capacitatea de a consimţi, deoarece această capacitate devine limitată
gradual şi progresiv, pe măsură ce boala progresează. Pacienţii trebuie
implicaţi în cel mai înalt grad posibil în procesul de elaborare a planului
terapeutic, chiar şi atunci când este necesar şi consimţământul
reprezentantului lor legal.
Un pacient poate fi capabil să consimtă sau să refuze un anumit
tratament, însă incapabil să accepte sau să refuze un alt tratament.

221
222
Consimţământul informat

Refuzul tratamentului

Dată fiind calitatea sa de fiinţă umană şi de pacient, persoanei cu

deficienţă mintală nu i se poate nega, datorită bolii de care suferă, dreptul său
de a refuza tratamentul. Fiecare caz în parte trebuie examinat prin prisma
circumstanţelor specifice şi fiecare decizie a pacientului trebuie analizată
luând în conside-rare boala sa, precum şi starea şi condiţia în care se află
pacientul la momentul respectiv.
În general, unui pacient care optează el însuşi pentru spitali-zare nu i se
va administra nici un fel de tratament cu care nu este de acord, cu excepţia
cazurilor de urgenţă.

Cazul nr. 18
Un inginer în vârstă de 46 de ani, cu recidivă acută a unei schizofrenii
paranoide, sună la serviciul de urgenţă al spitalului psihiatric local, solicitând în
mod insistent internarea într-o secţie închisă. Prezintă intense idei delirante de
persecuţie (de exemplu, susţine că este atacat de raze cosmice trimise din
sateliţi contro-laţi de creaturi extraterestre, care îi induc „o stare de paralizie
mentală şi fizică”) şi halucinaţii (de exemplu, aude vocile amenin-ţătoare ale
acestor creaturi, percepe în mod dureros penetrarea corpului său de către
aceste raze). După izolarea sa într-o cameră, pacientul refuză tratamentul
psihofarmacologic propus, afirmând că se simte în siguranţă şi confortabil
stând în acel spaţiu închis, în spatele ferestrelor cu gratii şi fără mânere, dat
fiind faptul că aici cei care îl persecută nu pot ajunge până la el.

Prof. Krystina Orzechowska Juzwenko

Polonia
Care este soluţia corectă a conflictului dintre psihiatru (care vrea să
trateze pacientul) şi pacient (care refuză terapia propusă)?
1. Să-i fie furnizate pacientului informaţii cuprinzătoare referitoare la
starea sa, la metodele de tratament posibile (incluzând psiho-, socio-
şi farmacoterapie) şi la conse-cinţele refuzului tratamentului,
încercându-se cu răbdare să fie convins să accepte terapia.
2. Să fie iniţiate procedurile de evaluare a competenţei sale psihice, cu
scopul obţinerii autorizării pentru a-l trata involuntar (împotriva
dorinţei sale).
222
Consimţământul informat 223

3. Pacientul să fie tratat imediat, încercând obţinerea remi-siunii

psihozei de care suferă.

În cazul pacienţilor incapabili, care sunt vulnerabili şi ale căror drepturi

pot fi uşor încălcate sau ignorate, este nevoie de protecţie specială. Decizia de
acceptare a tratamentului nu este întotdeauna în interesul pacientului.
Un tutore este autorizat să-şi dea consimţământul pentru tratamentul
medical, dacă acesta este necesar. Orice tutore este obligat să acţioneze cu
respectarea celor mai bune interese ale celui aflat în grija sa.

223
224
Consimţământul informat

Cazul nr. 19
Doamna A. P., o femeie de 40 de ani, a locuit într-o instituţie de tip azil,
sub supraveghere, deoarece era retardată mental. Avea un grad de autonomie
care i-a permis să se angajeze şi să efectueze operaţiuni automatizate într-o
fabrică. Judecătorul a declarat-o incapabilă în urmă cu 20 de ani şi a desemnat
ca tutore pe un unchi al ei. Ea avea un prieten în instituţie. În urma
administrării unui nou tratament pentru epilepsie a prezentat necroză
intestinală, ceea ce a impus intervenţie chirurgicală de urgenţă şi colostomie.
În perioada postoperatorie au apărut diferite complicaţii, începând cu o
pneumonie, tratată cu anti-biotice administrate intravenos. A devenit
negativistă, nu a mai vrut să mănânce şi a cerut medicilor şi asistentelor
medicale să o lase să moară, să meargă „să se întâlnească cu mama sa”.
Psihiatrul a pus-o sub tratament cu antidepresive şi i-au fost injectate alimente
prin sondă naso-gastrică, pe care ea o îndepărta de mai multe ori pe
săptămână. De asemenea, se lupta cu asistentele medicale, care au trebuit să
o lege de pat pentru a-i reintroduce sonda. La trei luni de la internare a
dezvoltat la nivelul şoldurilor un nou proces infecţios, purulent, care a necesitat
o nouă intervenţie chirurgicală. Femeia a devenit agresivă faţă de doctori şi
infirmiere, ţipa în mod constant şi i-a implorat să o lase să moară. Tutorele ei,
un bătrân cu un intelect liminar, incapabil să ia vreo decizie, şi-a dat acordul
scris pentru efectuarea operaţiei.

Prof. Juan Vinas,

Spania

Ar trebui medicii să efectueze noua intervenţie chirurgicală?

1. Da. Ei au consimţământul informat al tutorelui legal.
2. Nu. Tutorele legal are un intelect liminar şi este incapabil să ia vreo
decizie. Ei ar trebui să ceară justiţiei desem-narea unui alt tutore.
Tutorele trebuie să poată lua aceeaşi decizie pe care ar fi luat-o
pacientul în cazul în care ar fi fost capabil. Datele referitoare la deciziile şi
atitudinile anterioare ale pacientului pot orienta tutorele în acest sens. Dacă nu
există astfel de date, tutorele ar trebui să acţioneze cu respectarea celor mai
bune interese ale pacientului.

224
Consimţământul informat 225

Tratamentul minorilor

Orice fiinţă umană are drepturi şi obligaţii din momentul naşterii şi până
la moarte. Cu toate acestea, deşi minorul nu este lipsit de competenţă legală,
datorită vârstei sale fragede, slăbiciunii fizice şi lipsei de experienţă, sunt
desemnaţi tutori care să îi protejeze interesele. Deoarece părinţii sunt tutorii
naturali ai copiilor lor pe parcursul anilor de minoritate, este necesar
consimţământul parental înainte de tratarea medicală a copiilor.

225
226
Consimţământul informat

Cazul nr. 20
R. I. este un sugar de 10 luni, care a necesitat îngrijiri medicale în
Unitatea de Terapie Intensivă Neonatală, ca urmare a unei asfixii neonatale
severe şi a unei encefalopatii hipoxice secundare. Pacientul este copilul unei
mame Pigo de 32 de ani şi al unui tată de 35 de ani, fiind născut la termen.
Sarcina s-a derulat normal. O moaşă a remarcat bradicardie fetală persis-tentă
cu două ore înainte de naştere şi s-a practicat o operaţie cezariană de urgenţă.
Copilul, cântărind 2840 grame, prezenta un tablou clinic de asfixie severă.
Primele examinări somatice au evidenţiat apnee, hipotonie musculară, cianoză
generalizată, pupile midriatice fără reflex fotomotor, precum şi lipsa
răspunsului la stimuli dureroşi, toate acestea sugerând o afectare cerebrală
severă. Tratamentul iniţial a constat în hipotermie indusă a creierului, însă
tomografia computerizată efectuată la 24 de ore a evidenţiat edem cerebral
masiv, iar testarea răspunsului electric al trunchiului cerebral la stimuli auditivi
(ABR – auditory brainstem response) a decelat doar unda de primă fază.
Tomografia computerizată a fost repetată după o lună, relevând atrofie
cerebrală severă. Deşi continuarea terapiei intensive nu mai era recomandată,
părinţii au cerut cu insistenţă medicului neonatalog să continue tratamentul.
Neonatalogul i-a solicitat medicului rezident din Unitatea de Terapie Intensivă
Neonatală să continue să aibă grijă de R. I. ca şi mai înainte. În consecinţă,
până în prezent copilul a fost alimentat cu lapte pe cale nazală, i s-au
administrat intravenos catecolamină şi diure-tice şi s-a practicat ventilaţie
mecanică intermitentă.
Recent, părinţii au conştientizat faptul că leziunile pacientului sunt
ireparabile. Cu toate acestea, ei nu sunt hotărâţi dacă ar trebui sau nu să
solicite întreruperea tratamentului.

Prof. Yoshihiro Takeuchi,

Japonia

Ar trebui neonatalogul să ofere consiliere medicală?

1. Nu. Neonatalogul ar trebui să continue tratamentul până în momentul
în care părinţii au evaluat temeinic situaţia şi ajung să ia ei înşişi o
decizie despre cum să procedeze.
2. Da. Neonatalogul ar trebui să ofere consiliere, pe baza căreia părinţii
să poată face o alegere informată în legătură cu întreruperea
tratamentului medical.

226
Consimţământul informat 227

Un copil care este capabil să-şi formeze propriile păreri are dreptul să şi
le exprime în mod liber, iar aceste păreri trebuie luate în considerare, ponderea
lor în luarea deciziei fiind în con-cordanţă cu vârsta şi cu gradul de maturitate
ale copilului.
Bineînţeles că stabilirea vârstei la care minorul are un nivel suficient de
competenţă pentru a se presupune că este capabil şi că are drepturi rămâne o
problemă în dezbatere.

227
228
Consimţământul informat

Refuzul minorului de a urma tratamentul

Refuzul unui minor de a urma un tratament care i-ar salva viaţa

constituie o dilemă dificilă pentru părinţi în particular şi pentru societate în
general. Pe de o parte, societatea este intere-sată să fie respectat caracterul
sacru al vieţii prin salvarea vieţii minorului, dar, în acelaşi timp, aceasta
recunoaşte şi dreptul minorului care se apropie de maturitate de a lua decizii
referitoare la propria persoană şi la viitorul său. Cei implicaţi trebuie să
analizeze capacitatea minorului de a lua decizii în astfel de probleme. Este
decizia rezultatul voinţei sale liber exprimate? Înţelege minorul implicaţiile
tratamentului propus? Este el capabil să evalueze consecinţele netratării?
Înţelege semnificaţia morţii? Şi, nu în ultimul rând, care sunt motivele datorită
cărora refuză tratamentul propus? Totuşi, este relativ inutilă obţinerea
consimţământului minorului pentru tratament medical, dacă el are o vârstă
într-atât de mică încât nu este capabil încă să înţeleagă starea în care se află.

228
Consimţământul informat 229

Refuzul părinţilor cu privire la

efectuarea unui tratament medical necesar

Cazul nr. 21
J. B., o fetiţă în vârstă de 5 ani, este adusă la spital de către părinţi, cu
simptome constând în febră şi slăbiciune. În urma examinărilor se suspectează
o leucemie limfatică acută (LLA), fiind necesară o biopsie osoasă pentru
confirmarea diagnosti-cului. Părinţii sunt informaţi în legătură cu procedura de
„recol-tare de măduvă osoasă prin înţepare cu un ac” şi îşi dau consim-
ţământul. În momentul în care se confirmă diagnosticul de LLA, se explică
părinţilor în ce constă tratamentul chimioterapeutic standard, precum şi că
acesta ar face probabilă prelungirea vieţii cu câţiva ani. Realizând costul
implicat de acest tratament şi faptul că „succesul” nu este garantat, părinţii
sunt înnebuniţi şi consideră că nu merită să fie continuat tratamentului.

Umi Modan,
Indonezia

Ar trebui medicul să respecte decizia părinţilor?

1. Da. Părinţii sunt tutorii legali ai copilului şi sunt împuterniciţi să ia
orice decizie în privinţa îngrijirilor de sănătate necesare.
2. Nu. Echipa medicală ar trebui să solicite analizarea cazului de către
justiţie, deoarece sunt îngrijoraţi că părinţii nu acţionează în virtutea
celor mai bune interese ale copilului.

Refuzul părinţilor de efectuare a unui tratament necesar poate fi

considerat un abuz de putere parentală şi nu trebuie să împiedice derularea
tratamentului.

Cazul nr. 22
T. K. este un băiat în vârstă de 12 ani. A fost implicat într-un accident
rutier teribil, care i-a zdrobit ambele membre inferioare, cu hemoragie
puternică. Se pare că se îndrepta spre şcoală în momentul în care a avut loc
accidentul. A fost transportat imediat la spital. A fost examinat de către un
chirurg ortoped. Chirurgul a constatat şi o anemie severă datorată pierderii
acute de sânge, precum şi extinse devitalizări ale părţilor moi. Valoarea
hemoglo-binei era de 5,6 gm%. Chirurgul a dispus efectuarea unei transfuzii
sangvine de urgenţă, pentru a salva viaţa lui T. K. Părin-ţii lui T. K., care sunt
229
230
Consimţământul informat

Martori ai lui Iehova, sosesc cu puţin înainte de efectuarea transfuziei. Părinţii

sunt de acord cu orice trata-ment medical, cu excepţia transfuziei. T. K. este
dus în sala de operaţie. Acolo, anestezistul sugerează să fie efectuată
transfuzia în secret, fără a aduce aceasta la cunoştinţa părinţilor.

Prof. Mengeshe A. Teshome

Etiopia

Ar trebui chirurgul să fie de acord?

1. Chirurgul nu ar trebui să fie de acord. El ar trebui să informeze părinţii
că intenţionează să ceară un ordin judecătoresc pentru a trece peste
opoziţia lor şi că va efectua transfuzia pentru a salva viaţa lui T. K.
2. Chirurgul ar trebui să fie de acord. El ar trebui să-i admi-nistreze
transfuzia lui T.K. în secret, pentru a-l proteja pe acesta şi pe părinţii
săi de blamarea religioasă.
3. Chirurgul nu ar trebui să fie de acord. El ar trebui să prezinte părinţilor
opinia sa privind necesitatea medicală a transfuziei, dar să se abţină
de la efectuarea transfuzării lui T. K. dacă părinţii persistă în refuzul
lor.
Cazul nr. 23
O mamă din mediul rural dă naştere unor gemeni siamezi, care sunt
uşor subponderali. Capetele lor sunt neataşate şi fiecare are două mâini. Sunt
fuzionaţi de la rebordurile costale în jos şi astfel au în comun mai multe
organe, precum şi extremităţile inferioare, cu un al treilea picior rudimentar
localizat înspre posterior. Medicii ştiu că operaţia trebuie să fie efectuată
pentru ca micuţii să aibă şanse, dar procedura în sine este foarte complicată.
Mai mult, medicii nu pot stabili gradul în care organele vitale sunt comune. Ei
ştiu că, dacă operaţia va fi efectuată, doar unul dintre gemeni va supravieţui şi
că va fi o procedură foarte costisitoare. Gemenii trebuie ţinuţi într-o secţie de
îngrijiri speciale până când vor deveni apţi să suporte intervenţia chirurgicală.
Nu pot supravieţui în afara spitalului. Părinţii sunt siguri că cineva a făcut vrăji
asupra gemenilor. Nu le pasă dacă gemenii vor supravieţui şi vor doar să
meargă acasă.

Dr. J. Mfutso Bengo

Rachel Mlotha
230
Consimţământul informat 231

Malawi

Cum ar trebui să procedeze medicul?

1. Medicul ar trebui să-i îndrume pe părinţii să ia gemenii acasă.
2. Medicul ar trebui să opereze gemenii fără consimţămân-tul părinţilor.
3. Medicul ar trebui să ceară un ordin judecătoresc care să autorizeze
efectuarea intervenţiei chirurgicale fără consim-ţământ parental.

Consimţământul informat pentru eutanasie

Eutanasia provine din cuvintele greceşti „eu”, însemnând „bine”, şi

„thanatos”, însemnând „moarte”. Cuvântul desemnează inducerea voluntară a
morţii unei persoane care suferă de o boală incurabilă, cu intenţia de a preveni
suferinţa.
Diferenţierea dintre eutanasia activă şi cea pasivă are la bază diferenţa
dintre un act comisiv şi o omisiune. Eutanasia activă este definită ca
efectuarea propriu-zisă unei acţiuni cu scopul curmării vieţii unui pacient care
are o boală în fază terminală. Eutanasia pasivă reprezintă abstenţiunea de la
efectuarea unei acţiuni care ar prelungi viaţa unui pacient incurabil.
Pacienţii capabili care suferă de o boală terminală au dreptul să refuze
tratamentul de prelungire a vieţii. Refuzul măsurilor de susţinere a vieţii unui
pacient muribund implică dreptul pacientului la intimitate, care include
integritatea fizică şi autonomia în ceea ce priveşte deciderea momentului când
să survină moartea.
Totuşi, deşi eutanasia are la bază dreptul pacientului de a muri, aceasta
include şi dreptul de a ucide, deoarece implică solicitarea ca o altă persoană
să provoace moartea.
Conform Jurământului lui Hipocrate, toţi medicii promit „să nu prescrie
nimănui vreun medicament letal dacă li se cere, nici să dea vreun sfat de
asemenea natură”.
Principala dificultate în ceea ce priveşte legitimarea dreptului de a opri
tratamentul în cazul bolnavilor terminali este aceea de a stabili care ar fi
persoanele îndreptăţite să ia această decizie în numele pacienţilor incapabili.
231
232
Consimţământul informat

De asemenea, se pune problema de a preciza în ce măsură este

acceptabilă asistenţa acordată de către medic în acest sens.

232
Consimţământul informat 233

Cazul nr. 24
O femeie în vârstă de 63 de ani, cunoscută ca hipertensivă, a fost
internată în Unitatea de Terapie Intensivă, dat fiind faptul că şi-a pierdut
cunoştinţa la domiciliu, după ce în prealabil s-a plâns de o puternică durere de
cap şi a prezentat un episod de vărsătură. Valoarea stabilită a scorului Glasgow
(GSC) a fost 3 şi a fost necesară instituirea ventilaţiei mecanice. Tomografia
compu-terizată a confirmat diagnosticul de hemoragie subarahnoidiană acută.
În urma consultului neurochirurgical s-a recomandat continuarea
ventilaţiei pentru 48 de ore şi reevaluarea ulterioară a stării sale neurologice.
În a 5-a zi de internare a deschis ochii în mod spontan şi s-a efectuat o
angiografie cerebrală. A fost decelat un anevrism de arteră comunicantă
anterioară şi a fost programată pe următoarea listă de intervenţii chirurgicale,
4 zile mai târziu. Cu o zi înainte de operaţie pacienta a prezentat temperatură
crescută şi a devenit mai somnolentă. S-a suspectat o resângerare şi
intervenţia chirurgicală a fost amânată. S-au practicat o traheostomie şi o
gastrostomie.
În a 13-a zi de la internare s-a procedat la cliparea anevrismului,
intervenţia decurgând fără probleme. Rudele au fost informate de către chirurg
despre eventualitatea unei recuperări neurologice îndelungate şi despre
posibilitatea unui deficit neurologic ireversibil.
În evoluţia postoperatorie au apărut complicaţii: un diabet insipid
tranzitoriu, o infecţie la nivelul orificiului de gastrostomie, pneumonie şi
hidrocefalie evidenţiată cu ocazia tomografiei computerizate de control. S-a
instalat oligurie şi au apărut hipoproteinemie cu edeme generalizate, anemie
(cu necesitate de tranfuzie) şi febră persistentă. Examenul bacteriologic al
aspiratului traheal a decelat prezenţa de Pseudomonas, iar urocultura a
evidenţiat bacterii coliforme rezistente la toate antibioticele testate.
În ziua a 65-a de la internare nu se constată nici o ameliorare a stării
neurologice, scorul Glasgow fiind 6 (deschiderea ochilor = 4; răspuns verbal =
1; răspuns motor = 1). Nu poate fi scoasă de pe suportul ventilator, febra
persistă şi s-a constatat o oarecare îmbunătăţire a funcţiei renale. Soţul ei,
care o vizitează în mod regulat, consideră că soţia sa nu ar mai fi dorit să fie
tratată în continuare în aceste circumstanţe şi solicită oprirea măsurilor de
susţinere a vieţii.

Prof. E.R. Walrond

J. Ramesh MS Fais,
Indiile de Vest

233
234
Consimţământul informat

Ar trebui continuat tratamentul?

1. Nu, deoarece soţul, în calitatea sa de supleant al soţiei, a autorizat
întreruperea măsurilor de susţinere a vieţii.
2. Da, deoarece pacienta nu şi-a exprimat niciodată părerea în legătură
cu încetarea măsurilor de susţinere a vieţii într-o astfel de situaţie.

234
Consimţământul informat 235

Cazul nr. 25
Un bărbat în vârstă de 34 de ani este internat în secţia ta, aflându-se în
faza finală a unei tumori testiculare cu numeroase metastaze (seminom). Se
preconizează acordarea de îngrijiri paleative. În lunile anterioare a urmat
numeroase tratamente care au eşuat (castrare, rezecţie ganglionară,
chimioterapie). La internare starea sa clinică este precară. Prezintă o
deteriorare severă datorită metastazelor generalizate.
Soţia sa (care a beneficiat de o procedură de inseminare artificială
înainte de începerea chimioterapiei) şi părinţii lui sunt alături de el, îngrijindu-l.
După tratament somatic şi suport psihologic, începi tratament
standardizat cu morfină în doză mare, care pare ineficient în a stopa durerile
pacientului; totuşi, acest tratament pare să determine un grad de alterare a
stării de conştienţă.
Asistenta medicală te informează despre dorinţa exprimată de către
pacient şi de către familia sa de a pune capăt suferinţelor prin creşterea dozei
de morfină. Deja administrezi o doză apropiată de cea letală. Te întorci pe
secţie pentru a-l vizita pe pacient şi a te întâlni cu rudele sale.

Thierry W. Faict,
Yves Dousset,
Roger Letonturier,
Stephanie Neel
Franţa

235
236
Consimţământul informat

Ce face medicul?
1. Explică faptul că nu poate creşte doza de morfină, deoarece asta l-ar
ucide pe pacient.
2. Arată că va creşte progresiv doza de morfină cu scopul de a cupa
durerile pacientului, chiar dacă aceasta i-ar putea determina moartea.
3. Arată că va aştepta până când pacientul îşi recapătă cunoştinţa, îi va
cere consimţământul pentru creşterea dozei de morfină şi abia apoi îi
va administra o cantitate letală.
4. Explică faptul că poate reduce cu puţin doza pentru a ameliora starea
de conştienţă şi capacitatea pacientului de a înţelege, după care îi va
solicita consimţământul informat în legătură cu creşterea dozei de
morfină până la dublul efect.

236
Consimţământul informat 237

Consimţământul informat pentru donarea de organe

Donarea unor componente ale corpului trebuie să fie autorizată de către

pacientul însuşi. În situaţia în care potenţialii donatori sunt minori sau
persoane care sunt retardate mintal sau bolnave psihic, de regulă judecătorii
sunt cei care iau decizia prin substituţie, ţinând cont de cele mai bune interese
ale acestor persoane.

Cazul nr. 26
Doi fraţi, M. S. şi T. S., însoţiţi de mama lor, se prezintă la serviciul
ambulator al secţiei de transplant chirugical. T. S. vrea să-i doneze un rinichi lui
M. S.
M. S., în vârstă de 25 de ani, se află de doi ani în programul de dializă,
datorită pielonefritei cronice. Nu are probleme fizice majore ca urmare a
dializei. De altfel, poate de cele mai multe ori chiar să se întoarcă acasă
conducând el însuşi autoturismul personal. Totuşi, potenţialul de a avea o
carieră este limitat, dat fiind faptul că nu poate lucra decât trei jumătăţi de zi
pe săptămână. De curând a terminat un curs de tâmplărie şi doreşte să se
angajeze, fără succes până acum. Răspunsul a fost de cele mai multe ori:
„dacă ai putea lucra program normal, te-am angaja pe loc”. Deşi se află pe lista
de aşteptare pentru transplant de rinichi, nici un organ nu pare a fi disponibil în
viitorul apropiat, datorită grupei sale de sânge foarte rare. M. S. începe să fie
frustrat de această situaţie, cu atât mai mult cu cât intenţionează să se
căsătorească cu prietena sa în acest an şi să întemeieze o familie. Cu ocazia
unuia din ultimele controale, nefrologul său i-a vorbit despre posibilitatea unei
donări de organ de la o persoană în viaţă. Rezultatele pe termen lung ale unui
astfel de transplant sunt excelente, a zis medicul, şi probabil va fi capabil să
muncească cu program integral şi să ducă o viaţă normală. Cu gândul la
această perspectivă, M. S. discută cu familia sa. Este exprimată posibilitatea
ca T. S., fratele său mai mare, să poată fi un candidat pentru donare. T. S este
aproape surd şi moderat retardat mintal. Frecventează începând cu clasa a
doua o şcoală specială şi locuieşte în prezent acasă. Cu toate acestea, nu se
află sub tutelă. Deoarece nu a învăţat limbajul standard al semnelor, doar
mama sa este capabilă să înţeleagă pe deplin ce doreşte acesta să comunice.
Ea spune că dorinţa lui imperativă este de a dona. El continuă să îi arate prin
semne că doreşte să ajute şi că doreşte să doneze un rinichi fratelui său. M. S.
este de acord să accepte oferta fratelui său şi solicită chirurgului specializat în
transplant să îl examineze pe fratele său în acest sens.

Prof. Nikola Biller-Andorno

237
238
Consimţământul informat

Germania

Cum ar trebui să procedeze chirurgul?

1. Chirurgul ar trebui să efectueze examinarea, deoarece T.S. şi-a
exprimat ferm punctul de vedere prin intermediul mamei sale; el
doreşte să îşi ajute fratele.
2. Chirurgul nu ar trebui să îl examineze până când nu discută
următoarele probleme:
a. Este T. S. capabil?
b. Care sunt riscurile şi beneficiile pentru T. S.?
c. Există şi alţi potenţiali donatori în familie?
d. Care este părerea mamei şi a altor membri ai familiei referitor la
această problemă?
3. Chirurgul nu ar trebui să facă examinarea, deoarece nu are nici un
element pe baza căruia să conchidă că T. S. este capabil să consimtă
în mod valabil, că beneficiul donării de organ ar avea o pondere mai
mare decât riscurile implicate pentru T. S. şi că nu sunt alţi potenţiali
donatori în familie.

Consimţământul informat pentru cercetare şi studii clinice

Unul din elementele care diferenţiază cercetarea terapeu-tică de cea

non-terapeutică este dacă cercetarea aduce sau nu un beneficiu direct
individului subiect al cercetării sau doar viitorii pacienţii vor avea potenţiale
beneficii ca urmare a lărgirii câm-pului cunoaşterii.
Doctrina consimţământului informat a fost elaborată avându-se în
vedere îndeosebi domeniul tratamentului medical. În contextul unui studiu
clinic această doctrină dobândeşte o importanţă sporită. Consimţământul
informat este o cerinţă prealabilă şi obligatorie pentru participarea la
cercetarea ştiinţifică.
În mod similar, pentru participarea unui pacient la activităţile clinice
didactice este necesară obţinerea consim-ţământului său informat.

238
Consimţământul informat 239

Cazul nr. 27
O femeie de 75 de ani merge la un laborator pentru a completa
formularele necesare pentru donare de organe. Ea arată că este singură, fără
familie, şi că a beneficiat în urmă cu câţiva ani de o donare de sânge care i-a
salvat viaţa.
Ea spune că ar dori să fie de ajutor în domeniul cercetării medicale prin
donarea propriului corp şi a organelor. Este foarte probabilă folosirea corpului
său în cadrul lecţiilor de anatomie ale tinerilor studenţi la medicină.

Thierry W. Faict,
Yves Dousset,
Roger Letonturier,
Stephanie Neel
Franţa

Ar trebui să fie informată femeia despre aceasta şi despre toate

celelalte date relevante?
1. Nu. Ea şi-a dat consimţământul implicit prin acţiunea voluntară de a-şi
dona corpul pentru cercetarea medicală.
2. Da. Ea are dreptul să fie informată despre aspectele importante,
inclusiv în legătură cu utilizarea probabilă a corpului său. Deşi corpul
ei a fost donat voluntar, ea nu avea de unde să ştie în ce mod ar putea
fi folosit. Informaţia i-ar da posibilitatea să decidă în ce măsură corpul
ei este un „cadou complet” sau nu.

239
240
Consimţământul informat

Testele HIV

În general, poate fi făcută distincţie între cazurile în care testele sunt

efectuate în beneficiul pacienţilor şi situaţiile când testele sunt efectuate cu
alte scopuri. Ar trebui obţinut consimţământul pacientului pentru testarea HIV,
iar pacientul ar trebui să cunoască cu exactitate pentru ce îşi dă
consimţământul.
Dacă testele sunt efectuate pentru beneficiul unei terţe părţi, pacientul
trebuie să fie informat despre faptul că probele de sânge recoltate de la el vor
fi testate pentru SIDA.

Cazul nr. 28
Doamna W. L., în vârstă de 29 de ani, căsătorită, şi soţul ei sunt pacienţi
ai clinicii tale. W. L. vine la clinică cu o expresie foarte tristă. Şi-a pierdut cei doi
copii în ultimii trei ani, toţi înainte de a împlini vârsta de trei ani, ca urmare a
diareei şi a unei boli febrile severe. În timpul bolii ultimului ei copil, medicul
care îl îngrijea a sfătuit-o ca ea şi copilul să facă un test HIV. Testul a ieşit
pozitiv şi a fost confirmat de testele ulterioare. Ea crede că soţul ei a infectat-o.
A auzit zvonuri că ar fi fost un afemeiat, dar el a negat aceasta atunci când l-a
întrebat.
În prezent, soţul, un prosper om de afaceri, insistă încontinuu ca ea să
aibă o nouă sarcină, ceea ce lui i-ar va aduce respectul prietenilor săi, iar
copilul care se va naşte va putea să-i moştenească averea. Mai mult, a
ameninţat că dacă acest lucru nu se întâmplă în mai puţin de un an, va divorţa
şi se va căsători cu o femeie mai tânără. El nu este conştient de starea ei HIV
şi nu o cunoaşte nici pe a sa. Soţiei îi este frică să-i dezvăluie că este infectată
cu HIV, de teama divorţului.

Dr. J. Mfutso Bengo,

Sekeleghe Amos Kayuni (MBBS IV)
Malawi

Cum ar trebui să acţioneze medicul în ceea ce îl priveşte pe soţ?

1. Medicul ar trebui să o sfătuiască pe doamna W. L. să discute despre
starea ei cu soţul. Dacă ea refuză să o facă, medicul poate să-l
informeze în mod direct pe soţ.

240
Consimţământul informat 241

2. Medicul ar trebui să o sfătuiască pe doamna W. L. să discute despre

starea ei cu soţul. Dacă ea refuză să o facă, medicul trebuie să-l
informeze în mod direct pe soţ.

Dacă pacientul solicită ca sângele său să nu fie testat pentru SIDA,

cererea sa trebuie respectată.

241
242
Consimţământul informat

Cazul nr. 29
Doamna M. P., în vârstă de 39 de ani, se prezintă la secţia de
ginecologie, solicitând un avort. Este însărcinată de două luni şi nu doreşte
copilul. A avut mai multe contacte sexuale complete cu mai mulţi bărbaţi în
ultimii ani şi este consumatoare de heroină. Medicul solicită consimţământul ei
informat pentru un test HIV, dar ea refuză să-şi dea consimţământul.

Prof. Juan Vinas,

Spania

Ar trebui medicul să efectueze testul HIV şi alte analize preoperatorii

fără consimţământul ei, considerând că infecţia cu HIV este foarte
probabilă?
1. Nu. Regula consimţământului informat nu ar trebui să fie încălcată.
2. Da, având în vedere că medicul are dreptul să se protejeze atât pe el,
cât şi echipa sa medicală.
3. Da, având în vedere că testul aduce beneficii pentru doamna M. P.
însăşi.

Dacă testul este necesar pentru stabilirea diagnosticului sau a

tratamentului unui pacient, iar pacientul refuză testarea, docto-rul are
posibilitatea să refuze tratarea pacientului respectiv.

242
Consimţământul informat 243

Cazul nr. 30
Domnul M. T. este un bărbat de 65 de ani, fost profesor, în prezent
pensionar. Se prezintă la policlinica de chirurgie pentru o umflătură în
regiunea inghinală, pe care o are de 6 ani. Nu există nici o complicaţie, cu
excepţia disconfortului determinat de creşterea formaţiunii. Medicul specialist
a diagnosticat o hernie inghinală şi l-a internat în vederea intervenţiei
chirurgicale de elecţie, cu care pacientul a fost de acord. Chirurgul a făcut
examenul preoperator şi a găsit o cicatrice post infecţie cu herpes zoster.
Chirurgul a dorit să-l testeze pe pacient pentru prezenţa anticorpilor HIV,
deoarece a considerat constatarea sa un indicator pentru prezenţa acestei
infecţii. Chirurgul a solicitat recoltarea de la pacient a unor probe de sânge
pentru analize preoperatorii generale, fără să-l informeze că acestea vor
include şi testul HIV.

Prof. Mengeshe A. Teshome

Etiopia

Ar trebui chirurgul să-l informeze pe pacient că este testat pentru

prezenţa HIV?
1. Nu, deoarece chirurgul are dreptul să efectueze orice test considerat
oportun înainte de intervenţia chirurgicală.
2. Da, deoarece pacientul are dreptul la autodeterminare şi nu ar trebui
testat până nu şi-a dat întru totul consim-ţământul informat.

243
244
Consimţământul informat

TITLUL VI
Efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi
celule de origine umană în scop terapeutic
CAP. 1
Dispoziţii generale
ART. 141
Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine
umană se fac în scop terapeutic, în condiţiile prezentului titlu.
ART. 142
În înţelesul prezentului titlu, termenii şi noţiunile folosite au
următoarele semnificaţii:
a) celulă - unitatea elementară anatomică şi funcţională a materiei
vii. În sensul prezentei legi, termenul celulă/celule se referă la celula
umană individuală sau la o colecţie de celule umane, care nu sunt
unite prin nici o formă de substanţă intercelulară;
b) ţesut - gruparea de celule diferenţiată, unite prin substanţă
intercelulară amorfă, care formează împreună o asociere topografică
şi funcţională;
c) organ - partea diferenţiată în structura unui organism, adaptată
la o funcţie definită, alcătuită din mai multe ţesuturi sau tipuri celulare,
prezentând vascularizaţie şi inervaţie proprii;
d) prelevare - recoltarea de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de
origine umană sănătoase morfologic şi funcţional, cu excepţia
autotransplantului de celule stem hematopoietice când celulele sunt
recoltate de la pacient, în vederea realizării unui transplant;
e) transplant - acea activitate medicală prin care, în scop
terapeutic, în organismul unui pacient este implantat sau grefat
un organ, ţesut ori celulă. Reglementările cuprinse în prezenta
lege se adresează inclusiv tehnicilor de fertilizare in vitro;
f) donator - subiectul în viaţă sau decedat, de la care se
prelevează organe, ţesuturi şi/sau celule de origine umană pentru
utilizare terapeutică;
g) primitor - subiectul care beneficiază de transplant de organe
şi/sau ţesuturi şi/sau celule.
ART. 143
Coordonarea, supravegherea, aprobarea şi implementarea oricăror
dispoziţii privind activitatea de transplant revin Agenţiei Naţionale de
Transplant.

244
Consimţământul informat 245

CAP. 2
Donarea şi donatorul de organe, ţesuturi şi celule de origine
umană

ART. 144
Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la
donatorul în viaţă se face în următoarele condiţii:
a) prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în
scop terapeutic, se poate efectua de la persoane majore în viaţă,
având capacitate de exerciţiu deplină, după obţinerea
consimţământului informat, scris, liber, prealabil şi expres al
acestora, conform modelului prevăzut în anexa nr. 1. Se interzice
prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la persoane fără
capacitate de exerciţiu;
b) consimţământul se semnează numai după ce donatorul a fost
informat de medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire
de specialitate asupra eventualelor riscuri şi consecinţe pe plan
fizic, psihic, familial şi profesional, rezultate din actul prelevării;
c) donatorul poate reveni asupra consimţământului dat, până în
momentul prelevării;
d) prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de
origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură
fizică sau morală asupra unei persoane sunt interzise;
e) donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine
umană nu pot face obiectul unor acte şi fapte juridice, în scopul
obţinerii unui folos material sau de altă natură.
f) donatorul şi primitorul vor semna un act legalizat prin care
declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist
şi nu constituie obiectul unor acte şi fapte juridice în scopul obţinerii
unui folos material sau de altă natură, conform modelului prevăzut în
anexa nr. 1.

ART. 145
(1) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la
potenţiali donatori minori în viaţă, cu excepţia cazurilor prevăzute
în prezenta lege.

245
246
Consimţământul informat

(2) Prin derogare de la alin. (1), în cazul în care donatorul este

minor, prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau
periferice se face în următoarele condiţii:
a) prelevarea de celule stem hematopoietice medulare sau
periferice de la minori se poate face numai cu consimţământul
minorului dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani şi cu acordul scris
al ocrotitorului legal, respectiv al părinţilor, tutorelui sau al
curatorului. Dacă minorul nu a împlinit vârsta de 14 ani, prelevarea se
poate face cu acordul ocrotitorului legal;
b) în cazul donatorului care are cel puţin 14 ani, consimţământul
acestuia, scris sau verbal, se exprimă în faţa preşedintelui
tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul centrului
unde se efectuează transplantul, după efectuarea obligatorie a unei
anchete de către autoritatea tutelară competentă, conform modelului
prevăzut în anexa nr. 2.
(3) Refuzul scris sau verbal al minorului împiedică orice
prelevare.

ART. 146
(1) Prelevarea de organe, ţesuturi sau celule de la donatorul viu se
va efectua cu avizul comisiei de avizare a donării de la donatorul
viu, constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul;
această comisie va evalua motivaţia donării şi va controla
respectarea drepturilor pacienţilor, conform modelului prevăzut în
anexa nr. 1.
(2) Comisia de avizare a donării de la donatorul viu va avea
următoarea componenţă: un medic cu pregătire în bioetică din
partea colegiului medicilor judeţean sau al municipiului Bucureşti, un
psiholog sau un medic psihiatru şi un medic primar, angajat al
spitalului şi având atribuţii de conducere în cadrul acestuia,
neimplicat în echipa de transplant.
(3) Această comisie va funcţiona conform unui regulament emis de
Agenţia Naţională de Transplant, cu consultarea Comisiei de bioetică
a Ministerului Sănătăţii Publice. Regulamentul va fi aprobat prin ordin
al ministrului sănătăţii publice.
(4) Comisia va evalua atât donatorul, cât şi primitorul care vor fi
supuşi unui examen psihologic şi/sau psihiatric, având ca scop
testarea capacităţii de exerciţiu, precum şi stabilirea motivaţiei
donării.

246
Consimţământul informat 247

(5) Examenul psihologic/psihiatric va fi efectuat de un specialist,

psiholog sau psihiatru, independent atât de echipa care efectuează
transplantul, cât şi de familiile donatorului şi primitorului.
(6) Prelevarea, de la donatori vii, de sânge, piele, spermă, cap
femural, placentă, sânge din cordonul ombilical, membrane
amniotice, ce vor fi utilizate în scop terapeutic, se face cu
respectarea regulilor de bioetică cuprinse în regulamentul comisiei de
avizare a donării de la donatorul viu, fără a fi necesar avizul acestei
comisii.
(7) Datele privind donatorul şi receptorul, inclusiv informaţiile
genetice, la care pot avea acces terţe părţi, vor fi comunicate sub
anonimat, astfel încât nici donatorul, nici receptorul să nu poată fi
identificaţi.
(8) Dacă donatorul nu doreşte să-şi divulge identitatea, se va
respecta confidenţialitatea donării, cu excepţia cazurilor în care
declararea identităţii este obligatorie prin lege.

ART. 147
Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la donatorul decedat
se face în următoarele condiţii:
1. se defineşte ca donator decedat fără activitate cardiacă
persoana la care s-a constatat oprirea cardiorespiratorie
iresuscitabilă şi ireversibilă, confirmată în spital de 2 medici primari.
Confirmarea donatorului decedat fără activitate cardiacă se face
conform protocolului de resuscitare, prevăzut în anexa nr. 6, excepţie
făcând situaţiile fără echivoc;
2. se defineşte ca donator decedat cu activitate cardiacă
persoana la care s-a constatat încetarea ireversibilă a tuturor
funcţiilor creierului, conform protocolului de declarare a morţii
cerebrale prevăzut în anexa nr. 3;
3. declararea morţii cerebrale se face de către medici care nu
fac parte din echipele de coordonare, prelevare, transplant de
organe, ţesuturi şi celule de origine umană;

Condiţii
4. prelevarea de organe, ţesuturi şi/sau celule de la persoanele
decedate se face numai cu consimţământul scris a cel puţin unu
dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea
ordine: soţ, părinte, copil, frate, soră. În absenţa acestora,

247
248
Consimţământul informat

consimţământul va fi luat de la persoana autorizată, în mod legal,

conform legislaţiei în domeniu, să îl reprezinte pe defunct; în ambele
situaţii se procedează conform modelului prevăzut în anexa nr. 4;
5. prelevarea se poate face fără consimţământul membrilor
familiei dacă, în timpul vieţii, persoana decedată şi-a exprimat
deja opţiunea în favoarea donării, printr-un act notarial de
consimţământ pentru prelevare sau înscrierea în Registrul
naţional al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule, conform
modelului prevăzut în anexa nr. 5;
6. prelevarea nu se poate face sub nici o formă dacă, în timpul
vieţii, persoana decedată şi-a exprimat deja opţiunea împotriva
donării, prin act de refuz al donării avizat de medicul de familie
sau prin înscrierea în Registrul naţional al celor care refuză să
doneze organe, ţesuturi şi celule. Actul de refuz al donării, avizat de
medicul de familie, va fi prezentat de către aparţinători
coordonatorului de transplant.

ART. 148
(1) Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la donatori decedaţi
se efectuează numai după un control clinic şi de laborator care să
excludă orice boală infecţioasă, o posibilă contaminare sau alte
afecţiuni care reprezintă un risc pentru primitor, conform protocoalelor
stabilite pentru fiecare organ, ţesut sau celulă în parte.

(2) Repartiţia organelor, ţesuturilor şi celulelor de origine umană

prelevate la nivel naţional se efectuează de către Agenţia Naţională
de Transplant, în funcţie de regulile stabilite de aceasta privind
alocarea organelor, ţesuturilor şi celulelor de origine umană în cadrul
sistemului de transplant din România.

(3) În condiţiile în care pe teritoriul naţional nu există nici un

primitor compatibil cu organele, ţesuturile şi celulele de origine
umană disponibile, acestea pot fi alocate în reţeaua internaţională
de transplant, pe baza unei autorizaţii speciale emise de Agenţia
Naţională de Transplant, conform modelului prevăzut în anexa nr. 7.
(4) Ţesuturile şi celulele de origine umană prelevate pot fi utilizate
imediat pentru transplant sau pot fi procesate şi depozitate în băncile
de ţesuturi şi celule, acreditate sau agreate de Agenţia Naţională de
Transplant.

248
Consimţământul informat 249

(5) Transplantul de ţesuturi sau celule de origine umană se

efectuează numai din băncile acreditate sau agreate de Agenţia
Naţională de Transplant.
(6) Fiecare prelevare de organ, ţesut sau celulă de origine umană
este anunţată imediat şi înregistrată în Registrul naţional de
transplant, conform procedurilor stabilite de Agenţia Naţională de
Transplant.

(7) Medicii care au efectuat prelevarea de organe şi ţesuturi de

la o persoană decedată vor asigura restaurarea cadavrului şi a
fizionomiei sale prin îngrijiri şi mijloace specifice, inclusiv
chirurgicale dacă este necesar, în scopul obţinerii unei înfăţişări
demne a corpului defunctului.

(8) Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, în

cazuri medico-legale, se face numai cu consimţământul
medicului legist şi nu trebuie să compromită rezultatul autopsiei
medico-legale, conform modelului prevăzut în anexa nr. 8.
(9) Introducerea sau scoaterea din ţară de organe, ţesuturi, celule
de origine umană se face numai pe baza autorizaţiei speciale emise
de Agenţia Naţională de Transplant, după modelul prevăzut în anexa
nr. 7, respectiv anexa nr. 9, conform legislaţiei vamale.
(10) Se interzice divulgarea oricărei informaţii privind identitatea
donatorului cadavru, precum şi a primitorului, exceptând cazurile în
care familia donatorului, respectiv primitorul sunt de acord, precum şi
cazurile în care declararea identităţii este obligatorie prin lege. Datele
privind donatorul şi receptorul, inclusiv informaţiile genetice, la care
pot avea acces terţe părţi, vor fi comunicate sub anonimat, astfel
încât nici donatorul, nici receptorul să nu poată fi identificaţi.

!!!!!!!
(11) Agenţia Naţională de Transplant poate acorda servicii
funerare şi/sau transportul cadavrului, în cazul donatorilor de la
care s-au prelevat organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule.

(12) După fiecare prelevare de organe, ţesuturi şi/sau celule de la

donatorii cadavru se vor completa, cu datele din momentul prelevării,
Fişa de declarare a donatorului şi Fişa de prelevare de organe şi
ţesuturi, prevăzute în anexa nr. 10.

249
250
Consimţământul informat

(13) Agenţia Naţională de Transplant stabileşte un sistem de

vigilenţă pentru raportarea, investigarea, înregistrarea şi transmiterea
informaţiilor despre incidentele grave şi reacţiile adverse severe care
pot influenţa calitatea şi siguranţa organelor, ţesuturilor şi celulelor,
ce pot fi datorate procurării, testării, procesării, stocării şi distribuţiei
acestora, astfel încât orice reacţie adversă severă observată în timpul
sau după procedura de transplant ar putea fi legată de calitatea şi
siguranţa organelor, ţesuturilor şi celulelor.

CAP. 3
Transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană

ART. 149
Transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană se
efectuează numai în scop terapeutic.
ART. 150
Transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană se
efectuează cu consimţământul scris al primitorului, după ce
acesta a fost informat asupra riscurilor şi beneficiilor
procedeului, conform modelului prevăzut în anexa nr. 11.
ART. 151
(1) În cazul în care primitorul este în imposibilitatea de a-şi
exprima consimţământul, acesta poate fi dat în scris de către unul
din membrii familiei sau de către reprezentantul legal al acestuia,
conform modelului prevăzut în anexa nr. 11.
(2) În cazul primitorului aflat în imposibilitatea de a-şi exprima
consimţământul, transplantul se poate efectua fără consimţământul
prevăzut anterior dacă, datorită unor împrejurări obiective, nu se
poate lua legătura în timp util cu familia ori cu reprezentantul legal al
acestuia, iar întârzierea ar conduce inevitabil la decesul pacientului.
(3) Situaţia descrisă la alin. (2) va fi consemnată de medicul şef de
secţie şi de medicul curant al pacientului, în formularul prevăzut în
anexa nr. 12.
ART. 152
În cazul minorilor sau persoanelor lipsite de capacitate de
exerciţiu, consimţământul va fi dat de părinţi sau de celelalte
persoane care au calitatea de ocrotitor legal al acestora, după
caz, conform modelului prevăzut în anexa nr. 13.

CAP. 4

250
Consimţământul informat 251

Finanţarea activităţii de transplant

ART. 153
Costul investigaţiilor, spitalizării, intervenţiilor chirurgicale,
medicamentelor, materialelor sanitare, al îngrijirilor postoperatorii,
precum şi cheltuielile legate de coordonarea de transplant se pot
deconta după cum urmează:
a) din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de
sănătate, pentru pacienţii incluşi în Programul naţional de transplant;
b) de la bugetul de stat, pentru pacienţii incluşi în Programul
naţional de transplant;
c) prin contribuţia personală a pacientului sau, pentru el, a unui
sistem de asigurări voluntare de sănătate;
d) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice sau juridice,
organizaţii neguvernamentale ori alte organisme interesate.

CAP. 5
Sancţiuni
ART. 154
Organizarea şi efectuarea prelevării de organe, ţesuturi şi/sau
celule de origine umană, în scopul transplantului, în alte condiţii decât
cele prevăzute de prezentul titlu, constituie infracţiune şi se
pedepseşte conform legii penale.
ART. 155
Prelevarea sau transplantul de organe şi/sau ţesuturi şi/sau
celule de origine umană fără consimţământ dat în condiţiile
prezentului titlu constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare
de la 5 la 7 ani.
ART. 156
Fapta persoanei care a dispus sau a efectuat prelevarea atunci
când prin aceasta se compromite o autopsie medico-legală,
solicitată în condiţiile legii, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 3 ani.
ART. 157 !!!!! (încalcă principiul necomercializării corpului
uman)
(1) Constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la
5 ani fapta persoanei de a dona organe şi/sau ţesuturi şi/sau
celule de origine umană, în scopul obţinerii de foloase materiale
sau de altă natură, pentru sine sau pentru altul.

251
252
Consimţământul informat

(2) Determinarea cu rea-credinţă sau constrângerea unei persoane

să doneze organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană
constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.
(3) Publicitatea în folosul unei persoane, în scopul obţinerii de
organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană, precum şi
publicarea sau mediatizarea unor anunţuri privind donarea de organe
şi/sau ţesuturi şi/sau celule umane în scopul obţinerii unor avantaje
materiale sau de altă natură pentru sine, familie ori terţe persoane
fizice sau juridice constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani.
ART. 158
(1) Organizarea şi/sau efectuarea prelevării de organe şi/sau
ţesuturi şi/sau celule de origine umană pentru transplant, în scopul
obţinerii unui profit material pentru donator sau organizator,
constituie infracţiunea de trafic de organe şi/sau ţesuturi şi/sau
celule de origine umană şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la
10 ani.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi cumpărarea de
organe, ţesuturi şi/sau celule de origine umană, în scopul revânzării,
în vederea obţinerii unui profit.
(3) Tentativa se pedepseşte.
ART. 159
Introducerea sau scoaterea din ţară de organe, ţesuturi, celule
de origine umană fără autorizaţia specială emisă de Agenţia
Naţională de Transplant constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 3 la 10 ani.

CAP. 6
Dispoziţii tranzitorii şi finale
ART. 160
(1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de
origine umană se efectuează de către medici de specialitate, în
unităţi sanitare publice sau private autorizate de Ministerul Sănătăţii
Publice şi acreditate, la propunerea Agenţiei Naţionale de Transplant.
(2) Condiţiile de acreditare a unităţilor sanitare prevăzute la alin.
(1) sunt stabilite de Agenţia Naţională de Transplant, iar acreditarea
se face prin ordin al ministrului sănătăţii publice. Criteriile de
acreditare vor fi stabilite prin normele metodologice de aplicare a
prezentului titlu, în conformitate cu legislaţia europeană în domeniu.

252
Consimţământul informat 253

(3) Agenţia Naţională de Transplant poate suspenda sau revoca

acreditarea în cazul în care inspecţiile efectuate împreună cu
autoritatea naţională competentă în domeniul securităţii sanitare a
produselor de origine umană pentru utilizare terapeutică constată că
unitatea sanitară respectivă nu respectă prevederile legale în vigoare.
Inspecţiile vor fi efectuate periodic, iar intervalul dintre două inspecţii
nu trebuie să depăşească 2 ani.
(4) Unităţile sanitare acreditate vor stabili un sistem de identificare
a fiecărui act de donare, prin intermediul unui cod unic, precum şi
fiecărui produs asociat cu el. Pentru ţesuturi şi celule este necesară
etichetarea codificată care să permită stabilirea unei legături de la
donator la primitor şi invers. Informaţiile vor fi păstrate cel puţin 30 de
ani.
(5) Unităţile sanitare acreditate pentru activitatea de procesare
şi/sau utilizare de ţesuturi şi/sau celule vor păstra o înregistrare a
activităţii lor, incluzând tipurile şi cantităţile de ţesuturi şi/sau celule
procurate, testate, conservate, depozitate, distribuite sau casate,
precum şi originea şi destinaţia acestor ţesuturi şi/sau celule pentru
utilizare umană. Ele vor trimite anual un raport de activitate Agenţiei
Naţionale de Transplant.
ART. 161
Unităţile sanitare acreditate pentru activitatea de transplant tisular
şi/sau celular vor trebui să desemneze o persoană responsabilă
pentru asigurarea calităţii ţesuturilor şi/sau celulelor procesate şi/sau
utilizate în conformitate cu legislaţia europeană şi cea română în
domeniu. Standardul de instruire profesională a acestei persoane va
fi stabilit prin norme.
ART. 162
Normele metodologice de aplicare a prezentului titlu vor fi
elaborate în termen de 90 de zile de la publicarea legii şi vor fi
aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.
ART. 163
Anexele nr. 1 - 13 fac parte integrantă din prezenta lege.
ART. 164
La data intrării în vigoare a prezentului titlu, Legea nr. 2/1998
privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 13
ianuarie 1998, cu modificările ulterioare, şi art. 17 alin. (3), art. 21, 23
şi 25 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane
şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea

253
254
Consimţământul informat

transplantului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

222 din 3 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, se
abrogă.
Prevederile prezentului titlu transpun Directiva 23/2004/CE a
Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 asupra
stabilirii standardelor de calitate şi siguranţă asupra donării,
procurării, testării, procesării, conservării, depozitării şi distribuirii
ţesuturilor şi celulelor umane.

254
Consimţământul informat 255

ANEXA 1

DECLARAŢIE

Subsemnatul (subsemnata) .................................................., informat (informată) şi conştient

(conştientă) asupra riscurilor donării de organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule, în concordanţă cu
dispoziţiile legale în vigoare, declar că sunt de acord cu donarea următoarelor organe şi/sau
ţesuturi şi/sau celule: ......................... pentru efectuarea procedurilor de transplant către
........................................., care este ................................... (gradul de rudenie DA/NU).
Înţeleg gestul meu ca fiind un act profund umanitar. Asupra mea nu au fost făcute nici un fel de
presiuni. Nu condiţionez această donare de obţinerea vreunei recompense materiale pentru
mine, familia mea sau terţe persoane.

Data ..............................
Donatorul .........................
Primitorul ........................
Comisia de avizare a donării de la
donatorul viu - membri: 1. ............................
2. ............................
3. ............................

255
256
Consimţământul informat

ANEXA 2

DECLARAŢIE

Subsemnatul (subsemnata) ..................................... (tatăl, mama, reprezentantul legal) al

numitului (numitei) .................................., minor (minoră), informat (informată) şi conştient
(conştientă) asupra riscurilor prelevării de celule suşe (stem) hematopoietice medulare sau
periferice, în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul
de organe, ţesuturi şi celule umane, declar că sunt de acord cu recoltarea şi donarea de celule
suşe (stem) hematopoietice medulare sau periferice în beneficiul ...................................................

Înţeleg gestul meu ca fiind un act profund umanitar. Asupra mea nu au fost făcute nici un fel de
presiuni.
Data .......................................
Tatăl ......................................
Mama .......................................
Reprezentantul legal .......................
Preşedintele Tribunalului ..................

256
Consimţământul informat 257

ANEXA 3*)
*) Anexa nr. 3 este reprodusă în facsimil.

CRITERII DE DIAGNOSTIC
pentru confirmarea morţii cerebrale

Datele pe care trebuie să le conţină actul constatator

I. Diagnosticul morţii cerebrale se stabileşte pe baza următoarelor criterii:

1. Examen clinic:
- starea de comă profundă, flască, reactivă;
- absenţa reflexelor de trunchi cerebral.
2. Absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un Pa CO2 de 60 mm Hg).
3. Traseu electroencefalografic care să ateste lipsa electrogenezei corticale.
Cele 3 examene care confirmă moartea cerebrală se repetă la un interval de cel puţin 6 ore
pentru adulţi. Pentru copii, intervalul este de 48 ore pentru nou-născutul cu vârsta între 7 zile - 2
luni, 24 de ore pentru copilul cu vârsta între 2 luni - 2 ani şi 12 ore pentru copilul cu vârsta între 2
- 7 ani. Pentru copiii cu vârsta peste 7 ani, intervalul este acelaşi ca la adulţi. La nou-născutul cu
vârsta mai mică de 7 zile nu se declară moartea cerebrală.

II. Cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie clar stabilită.

III. Excluderea altor cauze reversibile care ar putea produce un tablou clinic şi un traseu EEG,
asemănătoare cu cele din moartea cerebrală (hipotermia, mai mică de 35 grade C, medicamente
depresoare ale sistemului nervos central, hipotensiune arterială - presiune arterială medie mai
mică de 55 mm Hg).

IV. Diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabilit de doi anestezişti reanimatori diferiţi sau de
un anestezist reanimator şi un neurolog sau neurochirurg.

V. Diagnosticul de moarte cerebrală va fi înregistrat în următorul protocol.

PROTOCOL DE DECLARARE A MORŢII CEREBRALE

Numele donatorului: ___________________________ vârsta:

____________________ F.O. nr. _____________________ Cauza morţii
cerebrale:
________________________________________________________________________
________ Debutul comei: Data: _____________ Ora: ___________
Criterii de diagnosticare a morţii cerebrale:

________________________________________________________________________
______
| EXAMEN NEUROLOGIC | Evaluare
|
|
|___________________________________|
| | I |
II |
|
|_________________|_________________|

257
258
Consimţământul informat

| Ziua -----> | |
|
|
|_________________|_________________|
| Ora -----> | |
|
|__________________________________________|_________________|__________
_______|
|1) Reflex pupilar fotomotor (a se folosi | |
|
|lumina puternică) | |
|
|__________________________________________|_________________|__________
_______|
|2) Reflex cornean | |
|
|__________________________________________|_________________|__________
_______|
|3) Reflex de vomă | |
|
|__________________________________________|_________________|__________
_______|
|4) Reflex de tuse | |
|
|__________________________________________|_________________|__________
_______|
|5) Răspuns motor în aria nervilor cranieni| |
|
|(a se apăsa patul unghial, şanţul | |
|
|nazo-genian şi zona supraciliară) | |
|
|__________________________________________|_________________|__________
_______|
|6) Reflex oculo-cefalic (deviaţie | |
|
|conjugată a privirii la mişcarea bruscă | |
|
|a capului în plan orizontal şi vertical) | |
|
|__________________________________________|_________________|__________
_______|
|7) Reflex oculo-vestibular (deviaţia | |
|
|conjugată a privirii când se irigă | |
|
|conductul auditiv extern cu 50 ml apă | |
|
|la 4 grade C. Trebuie să te asiguri în | |
|
|prealabil de integritatea timpanului) | |
|
|__________________________________________|_________________|__________
_______|
|8) Evaluarea respiraţiei spontane: | |
|

258
Consimţământul informat 259

|__________________________________________|_________________|__________
_______|
|- prezenţa mişcărilor respiratorii | |
|
|spontane | |
|
|__________________________________________|______________________|_____
_______|
|- testul de apnee: | | | PaCO2 | pH
| PaO2 |
|
|______|______|________|_____|______|
| 1. se preoxigenează pacientul timp de | 0' | I | |
| |
| 10 min. cu oxigen 100% |
|______|________|_____|______|
| | | II | |
| |
|
|______|______|________|_____|______|
| 2. se realizează gazometria: PaC02 bazal| 5' | I | |
| |
| trebuie să fie 36 - 40 mm Hg. |
|______|________|_____|______|
| | | II | |
| |
|
|______|______|________|_____|______|
| 3. se deconectează pacientul de la | 10' | I | |
| |
| ventilator timp de 10 min. Se menţine|
|______|________|_____|______|
| sonda de oxigen cu un debit de | | II | |
| |
| 6 - 12 l/min pe sondă endotraheală | | | |
| |
|
|______|______|________|_____|______|
| 4. se realizează din nou gazometria: | 15' | I | |
| |
| PaCO2 trebuie să fie minim 60 mm Hg |
|______|________|_____|______|
| la sfârşitul perioadei de deconectare| | II | |
| |
|__________________________________________|______|______|________|_____
|______|
|- prezenţa mişcărilor respiratorii | |
|
| spontane | |
|
|__________________________________________|______________________|_____
_______|

Electroencefalograma:

A = Medic Primar ATI B = Medic Primar Neurolog, Neurochirurg sau

ATI

259
260
Consimţământul informat

ANEXA 4

DECLARAŢIE

Subsemnatul (subsemnata) ..............................................., în calitate de soţ/soţie, părinte, copil

major, frate, soră a numitului (numitei) .................................................., decedat (decedată),
declar că sunt de acord cu recoltarea şi cu donarea următoarelor organe şi/sau ţesuturi şi/sau
celule: ........................................................... .
Declar că înţeleg gestul meu ca fiind un act profund umanitar şi nu am nici un fel de pretenţii
materiale sau de altă natură.

Data ...............................

Reprezentantul donatorului ........................... (gradul de rudenie)

260
Consimţământul informat 261

ANEXA 5

DECLARAŢIE-DECIZIE

Subsemnatul (subsemnata) ................................................., informat (informată) şi conştient

(conştientă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe, ţesuturi şi celule umane, în
concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe,
ţesuturi şi celule umane, declar că sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-
mortem pentru următoarele organe, ţesuturi şi celule: ................................... .
.........................................................................
Sunt de acord cu investigarea mea periodică şi gratuită privind starea mea de sănătate.
Potrivit legii, asupra hotărârii mele pot reveni oricând, cu condiţia ca actul scris de revenire să
fie semnat şi de doi martori.

Data ....................................
Semnătura ...............................
Notar ...................................

261
262
Consimţământul informat

ANEXA 6*)
*) Anexa nr. 6 este reprodusă în facsimil.
Protocol de resuscitare
____________________________
| Oprire cardio-respiratorie |
|____________________________|
|
___________v__________
| Lovitura precordială |
| (dacă e necesar) |
|______________________|
|
_____________________________________|__________________________________
________
_____________v______________
| Suportul vital de bază |
| (dacă e necesar) |
|____________________________|
|
_____________v______________
| Ataşează defibrilator - |
| monitorul |
|____________________________|
|
v
/ \
/ \
/Evaluează\
-----------------------------> \ ritmul / <---------------------------
-------
| \ /
|
| \ /
|
| \ /
|
| \ /
|
| _________________
|
| | +/- verificarea |
|
| _______| pulsului |
|
| | |_________________|
|
| |
|
| | _______________________________
|
| ___________ | |În timpul RCP |
_______________ |
| | FV/TV |<--- |Controlează cauzele reversibile| | Non -
FV/TV | |
| |___________| |Dacă încă nu s-a făcut: |
|_______________| |

262
Consimţământul informat 263

| | |- verifici poziţia şi contactul| |

|
| _______v________ | electrozilor/padelelor; | |
|
| |Defibrilare x 3 | |- stabileşti/verifici: căile | |
|
| |(dacă e necesar)| | aeriene, O2, acces i.v.; |
_______v_______ |
| |________________| |- administrează adrenalină la | |RCP 3
minute | |
| | | fiecare 3 minute. | |(1 minut
dacă e| |
| _______v________ |Ia în considerare: | |imediat
după | |
| | RCP 1 minut | |- Amiodaronă, atropină, |
|defibrilare) | |
| |________________| | soluţii tampon |
|_______________| |
| | |_______________________________| |
|
| | _______________________________ |
|
|_________| |Cauze potenţial reversibile |
|_________|
|- Hipoxia; |
|- Hipovolemia; |
|- Hiper/hipokalemia şi |
| tulburări metabolice; |
|- Hipotermia; |
|- Pneumotorax în tensiune; |
|- Tamponada cardiacă; |
|- Toxice; |
|- Trombembolism pulmonar |
|_______________________________|

263
264
Consimţământul informat

ANEXA 7

ROMÂNIA

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII PUBLICE

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE TRANSPLANT

Nr. ................/Data ..................

AUTORIZAŢIE DE EXPORT

Având în vedere faptul că pe teritoriul României nu există nici un primitor compatibil pentru
următoarele organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule de origine umană şi/sau alte elemente ori
produse ale corpului uman ......................................................................,
în baza art. 3 lit. k) din Ordonanţa Guvernului nr. 79/2004 pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale
de Transplant, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 588/2004, şi în baza art. 12 lit.
k) şi art. 21 lit. j) din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 183/2005 privind aprobarea Regulamentului
de organizare şi funcţionare, a organigramei şi a componenţei Consiliului ştiinţific al Agenţiei
Naţionale de Transplant, cu modificările şi completările ulterioare,
se autorizează echipa de transplant ...................................... condusă de prof. dr.
..................................., legitimat cu paşaport nr. ............................, pentru prelevarea şi
transportul către ........................................ a următoarelor organe şi/sau ţesuturi şi/sau celule
umane ........................................, recoltate de la un donator decedat la Spitalul
................................................., pentru utilizare terapeutică.

Preşedintele Consiliului ştiinţific al

Agenţiei Naţionale de Transplant,
.................................................

Directorul executiv al Agenţiei Naţionale de Transplant,

...........................................................

Jurist al Agenţiei Naţionale de Transplant,

................................................

264
Consimţământul informat 265

ANEXA 8

DECIZIE

Prelevarea în scop terapeutic de la cadavrul ............................... din spaţiul

........................................... a următoarelor organe ......................................................., ţesuturi
................................. şi celule .................................., în vederea efectuării procedurilor de
transplant, nu afectează rezultatele autopsiei medico-legale.

Data şi ora ....................................

Medic legist ...................................

265
266
Consimţământul informat

ANEXA 9

ROMÂNIA

MINISTERUL SĂNĂTĂŢII PUBLICE

AGENŢIA NAŢIONALĂ DE TRANSPLANT

Nr. ................./Data ..................

AUTORIZAŢIE DE IMPORT

Având în vedere faptul că pe teritoriul României nu există nici un organ şi/sau ţesut şi/sau
celulă şi/sau alt element sau produs al corpului uman ....................................................................
compatibile şi disponibile pentru pacientul ....................................... cu diagnosticul
.................................................................,
în baza art. 3 lit. k) din Ordonanţa Guvernului nr. 79/2004 pentru înfiinţarea Agenţiei Naţionale
de Transplant, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 588/2004, şi în baza art. 12 lit.
k) şi art. 21 lit. j) din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 183/2005 privind aprobarea Regulamentului
de organizare şi funcţionare, a organigramei şi a componenţei Consiliului ştiinţific al Agenţiei
Naţionale de Transplant, cu modificările şi completările ulterioare,
se autorizează importul (organ, ţesut, celulă, alte elemente sau produse ale corpului uman)
............................. de la ............................. din ţara ....................................... pentru a fi utilizat în
scop terapeutic în (secţia/spitalul) .............................................. .
Autorizaţia s-a eliberat ca urmare a cererii înaintate de către (secţia, spitalul)
.............................................., înregistrată cu nr. .................................. la data de
................................ .

Preşedintele Consiliului ştiinţific al

Agenţiei Naţionale de Transplant,
.................................................

Directorul executiv al Agenţiei Naţionale de Transplant,

...........................................................

Jurist al Agenţiei Naţionale de Transplant,

................................................

266
Consimţământul informat 267

ANEXA 10*)

*) Anexa nr. 10 este reprodusă în facsimil.

Fişă prelevare organe şi ţesuturi

| Evaluare renală | Evaluare pulmonară | Evaluare hepatică

|
|________________________|_________________________|____________________
_______|
| La internare Actual |Zile de intubare |Bilirubina |
|
| | |directă |
|
|Uree |Secreţii
|_______________|___________|
|Creatinină | |Bilirubina |
|
| |Traumatism toracic |totală |
|
|Sediment urinar |(DA/NU)
|_______________|___________|
| |Caracteristici |Colesterol |
|
|Urocultură |
|_______________|___________|
| |_________________________|Trigliceride |
|
|Diureză |Gazometrie Data/ora
|_______________|___________|
| ultima ora |_________________________|TGO |
|
| ultimele 24 ore |FiO2
|_______________|___________|
|Diabet insipid (DA/NU) |_________________________|LDH |
|
|Tratament |pO2
|_______________|___________|
| |_________________________|TGP |
|
|Tipizare HLA |pCO2
|_______________|___________|
| |_________________________|Fibrinogen |
|
| |PH
|_______________|___________|
| |_________________________|Albumine |
|
| |HCO3
|_______________|___________|
|________________________|_________________________|Proteine totale|
|
|Prelevare piele |Sat 02
|_______________|___________|
|Suprafaţa |_________________________|Evaluare pancreatică
|

267
268
Consimţământul informat

|Ora |Măsurători pe Rx toracic |Amilaze

|
| | |Lipaze
|
|Prelevare cornee |De la sinusul costofrenic|Glicemie
|
|Ora |drept la cel stâng
|___________________________|
| |cm: |Evaluare cardiacă şi
|
|________________________| |circulatorie
|
|Prelevare oase/tendoane |De la sinusul costofrenic|Prelevare Ora:
Minut: |
|Ora |la apexul pulmonar |TA Sist
Diast |
|Enumerare |drept cm: |
|
| |stâng cm: |Frecvenţa cardiacă
|
|Prelevare alte | |
|
|ţesuturi | |Hipotensiune (DA/NU)
|
|Ora | |Caracteristici
|
| | |
|
| | |Stop cardiac (DA/NU)
|
| | |Durata
|
| | |Resuscitare
|
| | |
|
| | |CPK CPK-MB
PVC |
|________________________|_________________________|____________________
_______|
|Medic coordonator transplant
|

|_____________________________________________________|

FIŞA PENTRU DECLARAREA DONATORULUI

Semnificaţia coloanelor din tabelul de mai jos este următoarea:

A - Sex
B - Greutate
C - Înălţime

________________________________________________________________________
______
|Numele |Grup|Vârstă|A|B|C|Perimetre | Data | Ora | Ora clampării
aortei |

268
Consimţământul informat 269

|donatorului|Rh | | | | | | | |
|
|___________|
|______|_|_|_|____________|______|_____|______________________|
| | | | | | |Toracic | |Centrul
|
|___________|____| | | |
|_________|__|___________________________________|
|CNP | | | | | | |Abdominal| |Telefoane de contact
|
|_____|_____|____|______|_|_|_|_________|__|____________________________
_______|
|Prima A doua |Diagnostic |Organe oferite
|
|declarare declarare a |
|___________________________________|
|a morţii morţii |
|___________________________________|
|cerebrale cerebrale | |Organe prelevate
|
| |
|___________________________________|
|Consimţământul | |Ţesuturi/celule prelevate
|
|familiei
|__________________|___________________________________|
|_______________________|Antecedente |Ionogramă
|
|Depistare maladii | |Na+ K+ Cl+
Ca+ |
|transmisibile |
|___________________________________|
| | |Coagulare
|Hemogramă |
|AgHBs HCV Ag HIV | |Timpul Quick |Hb
|
| Ac HIV | | |Ht
|
|CMV Lues Test | |Trombocite
Fibrinogen|Hematii |
| sarcină
|__________________|_____________________|Transfuzii |
|Toxoplasmoză Epstein- |Examene
|_____________|
| Barr |Complementare
|Leucogramă |
|_______________________|Rx toracic
|Neutrofile |
|Medicaţie | |
segmentate |
| |EKG |
nesegmentate|
|Dopamină |
|Limfocite |
|Din data de |Ecografie
|Monocite |

269
270
Consimţământul informat

| |
|Eozinofile |
|Noradrenalină |Tomografie
|Bazofile |
|Din data de |computerizată |
|
| | |
|
|Antibiotice |Altele |
|
|Din data de | |
|
| | |
|
|Altele |
|_____________|
|Din data de | |
Temperatura |
|_______________________|________________________________________|______
_______|

270
Consimţământul informat 271

ANEXA 11

DECLARAŢIE

Subsemnatul (subsemnata) .......................................... informat (informată) şi conştient

(conştientă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe, ţesuturi şi celule umane, în
concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe,
ţesuturi şi celule umane, declar că sunt de acord cu primirea următoarelor organe şi/sau ţesuturi
şi/sau celule umane: ................................................ .

Data ..........................................
Semnătura reprezentantului legal ..............

271
272
Consimţământul informat

ÎNGRIJIRILE PALIATIVE – ABORDARE HOLISTICĂ

note de curs

Moartea este o parte naturală şi inevitabilă a vieţii. În cazul în care nu vom avea parte de
o moarte violentă, vom trece cu toţii prin procesul natural al morţii. Pentru unii acesta va fi paşnic
şi demn, însă pentru alţii va fi plin de durere, anxietate şi suferinţă. Nu ştim care din aceste
variante ne este sortită.
Progresele în domeniul tehnologiei medicale care permit prelungirea artificală a vieţii,
coroborate cu îmbătrânirea continuă a populaţiei, ne pun în faţa unor probleme practice şi
etice implicate de procesul decizional legat de sfârşitul vieţii. Profesioniştii din domeniul sănătăţii
trebuie să înţeleagă temerile şi preocupările pacienţilor şi să ia în considerare opţiunea acestora
pentru locul unde doresc să moară, respectând autonomia pacientului în acest sens. Dorinţele
legate de stările terminale pot fi exprimate personal de către un pacient competent sau printr-o
directivă dată în avans (advance directive, living will); în cazul unui pacient incompetent, aceste
opţiuni aparţin reprezentantului legal sau aparţinătorilor, pe baza mecanismul deciziei prin
substituţie.
Există o nevoie urgentă de a forma profesionişti medicali specializaţi în
managementul durerii şi în domeniul îngrijirilor paliative şi de a le creşte performanţa. De
asemenea, este absolut necesară dezvoltarea unor politici şi proceduri etice, fundamentate
legal, cu privire la retragerea / întreruperea tratamentului de susţinere artificială a vieţii. În
plus, sinuciderea asistată medical şi eutanasia, două dintre cele mai importante probleme morale
ale anilor '90, vor continua să suscite aprinse dezbateri, pe măsură ce înaintăm în noul mileniu.

Termenul „îngrijiri paliative” se referă la îngrijirea persoanelor care suferă de boli ce

pun în pericol viaţa, pentru care medicina actuală nu a găsit tratament etiologic; este un model de
îngrijire axat nu doar pe dimensiunile medical-somatice, ci şi pe cele sociale, psihologice şi
spirituale. Este strâns asociat cu dezvoltarea serviciilor de tip hospice, fiind un model de
îngrijire care a operat şi operează dincolo de limitele înguste ale sistemului formal de sănătate,
bazându-se pe implicarea comunităţilor locale, a organizaţiilor caritabile şi filantropice, precum şi
pe eforturile depuse de voluntari (1).
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a definit acest termen pentru prima dată în 1989,
iar cea mai recentă definiţie dată de OMS (2002) afirmă că îngrijirea paliativă este o abordare
care îmbunătăţeşte calitatea vieţii pacienţilor şi familiilor celor care se confruntă cu problemele
asociate cu boli ce pun în pericol viaţa; aceasta se realizează prin prevenirea şi înlăturarea
suferinţei, pe calea identificării precoce, a evaluării atente şi a tratării durerii, precum şi a altor
probleme de natură medicală, psiho-socială şi spirituală (1, 2). Îngrijirea paliativă are în vedere
controlul durerii şi a altor simptome supărătoare, privind moartea ca pe un proces normal, fără
a intenţiona nici să grăbească, nici să amâne decesul. Aceasta oferă un sistem de suport pentru
pacient, dar în acelaşi timp şi pentru familia sa, pe care o ajută să facă faţă situaţiei atât în
timpul bolii pacientului, cât şi după decesul acestuia.
Iată de ce o abordare strict medicală a stărilor terminale (şi a îngrijirilor paliative)
nu este suficientă; pentru a înţelege şi caracteriza plenar acest gen de îngrijire este necesar un
demers holistic, axat pe mai multe coordonate: medicale, etice, psihologice, sociale şi
spirituale - fiecare dintre acestea cu un rol la fel de important pentru a asigura calitatea vieţii
acestor pacienţi.

Abordarea medicală

Suferinţa fizică şi psihică a pacienţilor grav bolnavi este totală. Scopul îngrijirii paliative
este de a uşura suferinţa pacientului şi de a-i îmbunătăţi calitatea vieţii, pentru toată
perioada ce i-a mai rămas de trăit. Punerea în aplicare a îngrijirilor paliative nu exclude utilizarea
în continuare a terapiilor active de către medicul curant. Echipa de îngrijire paliativă colaborează

272
Consimţământul informat 273

îndeaproape cu medicul curant pentru a se asigura că practicile paliative completează terapiile

active în curs de desfăşurare, adresate controlului durerii şi ameliorării simptomelor.
Durerea poate fi simptomul fizic cel mai supărător, în special în stările terminale de
natură oncologică. Dacă terapia durerii este eficientă, fără a determina efecte secundare
neplăcute, cum sunt somnolenţa sau stările confuzionale, celelalte aspecte ale paliaţiei sunt mult
mai uşor de pus în practică. În mod ideal, medicul, pacientul, familia sa, asistentul medical,
precum şi alţi furnizori de sănătate conlucrează pentru ameliorarea durerii (2, 3).
Starea de greaţă poate însoţi chimio- sau radioterapia sau poate fi o manifestare a bolii
de bază. Echipa de îngrijire foloseşte intervenţii adecvate pentru a ajuta la reducerea acestui
simptom enervant.
Simptomatologia disfuncţională (ca de ex. incontinenţa urinară sau afectarea motorie)
influenţează în mod negativ capacitatea pacientului de a se autoîngriji şi, de asemenea, are
impact asupra familiei sale; nu de puţine ori aparţinătorii care au în îngrijire astfel de pacienţi la
domiciliu nu au cunoştinţele necesare pentru a-i ajuta în mod eficient. Manopere simple, ca
instalarea unui cateter vezical sau tratamentul fizical recuperator, pot avea efecte pozitive
semnificative în ceea ce priveşte creşterea gradului de autonomie a acestor pacienţi.
Alte manifestări somatice, cum ar fi edemaţierea unor segmente corporale, disartria,
tulburările văzului şi auzului sau amputaţiile pot beneficia de tratament medical specific, menit a
uşura viaţa pacientului şi a familiei sale.
Tratamentul medical este asigurat de un medic membru al echipei paliative (de regulă
internist sau medic de familie), care are rolul de a prescrie medicaţia şi de a coordona toate
manoperele curative şi recuperatorii. Nu de puţine ori este necesară şi colaborarea cu un medic
psihiatru, care se va adresa tulburărilor psihopatologice care pot acompania stările terminale. De
asemenea, una sau mai multe asistente medicale vor contribui la conceperea unui plan de
nursing specific, adaptat nevoilor pacientului şi familiei acestuia (3).

Probleme etice ale stărilor terminale şi ale paliaţiei

Complexitatea dilemelor etice cu care se confruntă echipa de îngrijiri paliative este

extremă, motivul fiind situaţia vulnerabilă în care se află, prin definiţie, pacienţii terminali. Pe
lângă afectarea autonomiei individuale (fizic, dar şi din punct de vedere psihic - ca în cazul
pacienţilor a căror capacitate de a lua decizii este afectată de boala de bază sau de medicaţia
agresivă administrată, precum şi, evident, în cazul celor care nu-şi pot exprima voinţa pentru că
se află în stări ce afectează în mod diferit conştienţa, mergând până la comă), există nu de puţine
ori şi o vulnerabilitate socială a acestor pacienţi, care se manifestă sub o formă specifică a
lipsei de autonomie, ce are drept criteriu de referinţă absenţa unei funcţionalităţi sociale eficiente,
care se traduce prin lipsa de integrare şi diminuarea / blocarea accesului la resursele necesare
pentru a-şi exercita drepturile (4).
Pe lângă faptul că pacienţii terminali sunt consideraţi ca aparţinând populaţiilor
vulnerabile, abordarea moral-etică şi deontologică a acestora trebuie să aibă în vedere şi alte
aspecte specifice:
- Problematica legată de consimţământul informat are abordări diferite, în funcţie de
capacitatea psihică a acestor pacienţi: pentru cei capabili operează toate prevederile legale şi
deontologice specifice, pe când în cazul celor incapabili devine absolut necesar mecanismul
deciziei prin substituţie (avându-se în vedere, însă, cooptarea pacientului în procesul decizional,
în raport direct cu capacitatea sa de înţelegere a situaţiei medicale în care se află). Respectarea
principiului fundamental al autodeterminării este de maximă importanţă la aceşti pacienţi.
- Îngrijirea de tip hospice are drept principal obiectiv asigurarea celei mai înalte calităţi a
vieţii în ultimele luni ale unei boli terminale, ceea ce înseamnă a recunoaşte că boala este într-
adevăr terminală şi că nu se vor face eforturi suplimentare pentru a vindeca pacientul. Această
filozofie are în vedere o abordare terapeutică centrată pe pacient, mai degrabă decât pe
boală, deoarece accentul este pus pe tratamentul simptomatic, relevant pentru calitatea vieţii
pacientului, mai degrabă decât pe tratamentul curativ, menit să vindece boala. Dilema etică
rezultă din considerentul că este imoral să se renunţe la încercarea de a vindeca boala
dacă mai există posibilităţi terapeutice. Totuşi, nu trebuie uitat faptul că îngrijirea într-o
instituţie de tip hospice este o alegere făcută de către pacient, iar aplicarea paliaţiei (şi, implicit,
refuzul tratamentului agresiv) respectă principiul autodeterminării; de altfel, pentru începerea
îngrijirilor paliative există proceduri medicale de certificare iniţială şi de recertificare periodică a
statutului de pacient terminal (5).
273
274
Consimţământul informat

- Principiul echităţii (distributive justice) presupune o distribuţie egală a resurselor

din domeniul sănătăţii între toţi membrii societăţii, fără nici un fel de discriminare. În
temeiul acestui principiu, pacienţii terminali au dreptul legal stabilit de a beneficia de îngrijiri
medicale de aceeaşi calitate cu cele acordate pacienţilor cu şanse de vindecare. Pe de altă parte,
însă, în spirit utilitarist, se poate pune întrebarea: „În ce măsură este echitabilă irosirea de
resurse medicale pentru pacienţii terminali?”, dat fiind faptul că aceste resurse ar putea fi
utilizate mai eficient în alte domenii ale sănătăţii sau pentru tratarea altor bolnavi, curabili (6).
- În acelaşi context, se pune problema etică a tratamentelor medicale inutile (medical
futility), fără scop util şi fără efecte favorabile pe termen scurt sau lung, în special în cazul
pacienţilor terminali comatoşi, aflaţi în viaţă vegetativă, doar pentru a-i menţine în viaţă (7).
Distincţia dintre tratamentele obişnuite (obligatoriu de aplicat) şi cele extraordinare, „eroice”,
care caracterizează obstinaţia terapeutică (ce sunt opţionale sau chiar dăunătoare), este
extrem de importantă (8), mai ales în contextul în care, în situaţii de prelungire nejustificată a unui
astfel de tratament, menţinerea în viaţă a pacientului poate să fie „agentul etiologic al
suferinţei” (9).
- Există, de asemenea, dezbateri etice pe seama dreptului pacientului terminal de a
cunoaşte diagnosticul şi prognosticul sau, dimpotrivă, a dreptului de a refuza aflarea unor
informaţii medicale care i-ar putea cauza suferinţă; corelativ, se află în discuţie şi dreptul
familiei de a afla aceste informaţii versus dreptul pacientului terminal de a solicita ca
familia să nu fie încunoştiinţată în acest sens (10). Prevederile Legii drepturilor pacientului nr.
46 din 2003 au adus o necesară clarificare legală a majorităţii acestor aspecte (11).
- Dreptul pacientului de a refuza resuscitarea cardio-pulmonară, prin directive date
în avans în acest sens, este recunoscut pe scară largă, ca o formă de autodeterminare,
îmbrăcând haina directivelor DNAR (do not attempt resuscitation), DNR (do not resuscitate) sau
No CPR (no cardio-pulmonary resuscitation) (7, 10).
- Nu în ultimul rând, există o multitudine de atitudini pro şi contra suicidului asistat
medical şi/sau eutanasiei, modalităţi de încheiere a vieţii care sunt văzute de unii ca fiind
aplicabile în domeniul stărilor terminale, acolo unde ştiinţa medicală nu poate fi de ajutor şi unde
argumentul dreptului de a muri cu demnitate, înainte de o deteriorare severă, găseşte încă
susţinători (7, 9, 10).

Aspecte psihologice

Literatura de specialitate semnalează câteva elemente esenţiale care trebuie avute în

vedere în asistenţa psihologică a persoanei aflate în fază terminală:
- încurajarea (şi uneori chiar învăţarea) pacientului şi a familiei acestuia de a apela la
comunicarea reciprocă a conţinuturilor lor interne importante;
- tratarea adecvată a doliului anticipat, care va permite atât pacienţilor, cât şi familiei
să se pregătească pentru moartea iminentă (12);
- toţi specialiştii implicaţi în asistarea persoanei aflate în fază terminală trebuie să-şi
bazeze intervenţiile (indiferent de natura lor) pe următoarele aspecte: dreptul la consimţământul
informat, autonomia şi demnitatea persoanei, starea subiectivă de bine a pacientului şi
responsabilitatea pe care specialiştii o au faţă de societate (13);
- starea de regresie în care alunecă bolnavii terminali îi face sensibili în special la
comunicarea non-verbală (14). Această stare trebuie identificată şi tratată cu mare atenţie,
deoarece bolnavii fluctuează între două extreme - una în care există un mult prea mare control
şi rigiditate, neputând beneficia astfel de psihoterapie, şi alta în care bolnavul se abandonează
total. Această fluctuaţie conduce în timp la epuizarea resurselor bolnavului.
De Hennezzel (1997) accentuează importanţa narării propriei vieţi înainte de moarte
(citat de Skolka, 2004) (14) şi arată că între actul cel mai important - acela de a da formă şi
semnificaţie vieţii - şi autodezvăluire există o legătură directă. Astfel, toate tehnicile
psihoterapeutice (psihoterapia interpersonală, terapia existenţială, intervenţia în criză,
psihoterapia suportivă) pot contribui la integrarea bolii în continuumul experienţelor de viaţă
ale persoanei, fapt care poate permite apoi acceptarea bolii cu tot ceea ce implică ea. Se poate
astfel asista bolnavul în adaptarea mai bună la diagnostic şi tratament, la consecinţele bolii, cu
scopul de a trăi cât mai deplin şi mai intens în timpul care i-a rămas (15).
Abordările psihoterapeutice non-verbale sunt extrem de utile în special în cazul
bolnavilor aflaţi în fază terminală care nu mai pot sau nu mai vor să interacţioneze cu ceilalţi.
Datele clinice atestă că atingerile, mângâierile acordate cu dragoste au efectul de a reduce
274
Consimţământul informat 275

anxietatea şi durerea. „Uneori nimic nu poate înlocui atingerea. Aceasta face posibilă întâlnirea
adevărată dintre doi oameni.” (De Hennezzel, 1997, p.187, citat de Skolka, 2004) (14).
Risko (1995) afirmă că dacă muribundul poate trăi sentimentul de încredere bazală,
atunci poate tolera cu mai multă uşurinţă şi durerea. Tocmai trăirea acestui sentiment de
încredere bazală este facilitată de tehnicile psihoterapeutice non-verbale complexe (citat de
Skolka, 2004) (14).
Familia persoanei bolnave se confruntă adesea cu aceleaşi dificultăţi de adaptare
psihică la condiţia terminală a celui drag. În plus, pentru a putea îngriji persoana terminală,
membrii familiei au ei înşişi nevoie de sprijin psihic; sentimentul unei bune îngrijiri acordate
persoanei dragi bolnave va facilita desfăşurarea naturală a procesului de doliu şi prevenirea
apariţiei doliului complicat.
Direct proporţional cu slăbirea credinţei religioase, anxietatea faţă de moarte erupe şi se
transformă într-un veritabil tabu. Pe de altă parte, mitificarea medicinii a contribuit şi ea la
„exilarea evenimentului morţii din cadrul familiei între zidurile instituţiei”, chiar dacă specialiştii
sunt conştienţi de faptul că, dacă i se permite bolnavului să-şi petreacă ultima perioadă a
vieţii într-un mediu iubit şi familiar, atunci are nevoie de mai puţine eforturi de adaptare
(14).
Nu trebuie neglijat nici faptul că majoritatea persoanelor incurabile trăiesc un grad
ridicat de izolare socială, al cărei principal motiv trebuie căutat în disconfortul, spaima şi
sentimentul ameninţării trăite de către persoanele sănătoase în contactul cu aceştia (16, 17).
Este dificil pentru omul sănătos să ia contact direct cu suferinţa şi boala terminală, care îl
obligă să ia act de propria vulnerabilitate şi fragilitate în faţa morţii.
Scopul final al îngrijirilor paliative este de a ajunge la o acceptare a finalului letal în
condiţii de echilibru psihologic. O.M.S. defineşte „moartea bună” („good death”) ca
desfăşurându-se în absenţa stresurilor şi suferinţei suplimentare pentru pacient, familie, cât şi
pentru cei care acordă asistenţă acestora, ţintind realizarea unui echilibru între dorinţele
pacientului şi ale familiei lui, pe de o parte, şi standardele clinice, culturale şi etice, pe de altă
parte (12).
Pool consideră că „moartea bună survine la timpul potrivit, în locul potrivit, după o viaţă
plină, în care persoana atinge propriul său sfârşit în mod previzibil, în pace, înconjurat de cei
dragi.” (citat de Skolka, 2004) (14). Pe baza datelor din literatura de specialitate, Pool
sintetizează trei mari caracteristici ale morţii bune:
- moarte uşoară, fără durere, liniştită şi demnă, cu durată scurtă;
- asigurarea implicării familiei în îngrijirea bolnavului: relaţii interpersonale bune,
comunicare adecvată, rezolvarea a cât mai multe conflicte - toate acestea relevând abilitatea
pacientului de a depăşi izolarea socială, de a lua parte în mod activ la interacţiunile sociale în
ciuda condiţiei sale;
- autonomia şi controlul pacientului asupra procesului morţii.

Coordonate sociale

Faţă de cele prezentate mai sus, este evidentă necesitatea implicării, pe plan
microsocial, a familiei acestor pacienţi. Asigurarea unui climat protectiv în mediul familial este
esenţială pentru derularea mecanismelor de coping în faţa suferinţei terminale.
Totuşi, pusă în faţa acestei situaţii dificile, însăşi familia pacientului terminal este în
pericol de a deveni vulnerabilă. În absenţa unui sistem macrosocial care să ajute aceşti pacienţi
şi familiile lor din punct de vedere logistic-instituţional, financiar şi cu resurse umane adecvate,
într-un cadru legislativ bine precizat, sarcina lor devine imposibilă.
Chiar dacă există păreri conform cărora derularea procesului de trecere spre finalul letal
se realizează cel mai bine la domiciliul pacientului terminal, într-un mediu cunoscut, alături de
cei dragi, se pare că instituţiile de tip hospice oferă o alternativă viabilă, considerată de
mulţi a fi superioară din multe puncte de vedere. Deşi nu se află într-un mediu familial, pacientul
nu se va simţi izolat, fiind alături de oameni care trec prin experienţe similare şi care îi înţeleg
suferinţa. În cadrul acestor instituţii funcţionează echipe pluridisciplinare de specialişti în domeniul
paliaţiei, cunoscători ai fenomenului, cu o pregătire ţintită în acest sens - fiind facilitată astfel o
abordare holistică a pacientului terminal. În acelaşi timp, familiei, degrevate de sarcina de a face
faţă în orice moment la o situaţie stresantă prin definiţie, îi este facilitat (şi chiar încurajat) accesul
în cadrul instituţiei, pentru a putea fi alături de cel suferind.

275
276
Consimţământul informat

Cu toate acestea, statisticile arată că, în societăţile dezvoltate, o mare parte din
decese survin în spitale, mai degrabă decât la domiciliu sau în instituţii de tip hospice: Suedia
79%, Canada 73%, Japonia 67%, Marea Britanie 66%, SUA 60%, Franţa 50% (18). Nu e de
mirare, aşadar, că „în zilele noastre, agonia este mai îngrozitoare din mai multe puncte de
vedere, mai însingurată, mai mecanică şi mai lipsită de umanism” decât oricând în istoria
medicinii (Kubler-Ross, 1988, p.35, citat de Skolka, 2004)(14).

Dimensiunea spirituală a paliaţiei

Abordarea terapeutică a pacienţilor terminali trebuie să fie în spiritul medicinii integrative,

tratamentul urmând a se adresa nu doar trupului şi minţii, ci şi sufletului. În situaţia specială în
care se află aceşti bolnavi nu este suficientă doar rezolvarea strict medicală a problemelor
somatice şi psihice; este necesară şi o consiliere psihologică şi, mai ales, o susţinere spiritual-
religioasă – un veritabil tratament adresat sufletului.
Deşi de-a lungul vieţuirii noastre tindem să uităm că moartea este un dat pe care nu îl
putem evita prin însăşi natura noastră muritoare, „religia ne învaţă că moartea există, că trebuie
să o întâmpinăm pregătiţi, cu mai puţină spaimă de a putea părăsi, când ne va veni timpul,
această viaţă mai senini, mai împăcaţi cu speranţa altei existenţe.” (19). Suferinţa ocazionată
de stările terminale este „o pregustare a morţii”, o situaţie în care ‹‹globalul „de ce?” al
copilului se întoarce la adult.›› (20).
Nu trebuie să uităm că piramida nevoilor pacienţilor terminali, adaptată de Ebersole şi
Hess după piramida nevoilor umane a lui Abraham Maslow, are în vârful său nevoia de împlinire
spirituală, care cuprinde acceptarea şi depăşirea acestei etape inevitabile şi, mai ales,
înţelegerea semnificaţiei morţii (6). Consilierea spiritual-religioasă este extrem de importantă în
acest sens, permiţându-i celui suferind să conştientizeze că moartea este doar un prag de trecere
spre o altă dimensiune existenţială.
De asemenea, asistenţa şi consilierea religioasă trebuie direcţionate şi către familia
celui care trece prin suferinţa terminală, atât pe parcursul bolii, cât şi după ce a survenit
decesul, în cadrul perioadei de doliu.

Concluzii

Pacienţii aflaţi în stare terminală trebuie să beneficieze de o îngrijire complexă,

multidisciplinară, adresată triadei trup-minte-suflet, într-un context microsocial (familial) şi
macrosocial (instituţional) adecvat nevoilor acestora. Doar abordarea holistică, în spiritul
medicinii integrative, oferită de îngrijirile paliative, este de natură a realiza plenar acest
deziderat. Aceasta este calea de urmat dacă dorim ca aceşti pacienţi să aibă o evoluţie demnă,
lipsită de suferinţă, în faţa spectrului morţii. Doar astfel suferinţa lor va putea fi ţinută sub control
până la inevitabilul final. Şi tot astfel ne asigurăm că aceşti pacienţi vor avea parte de ceea ce în
mod tradiţional, medical, psihologic, spiritual şi filozofic se înţelege prin „moarte bună”: aceea
liniştită, caracterizată prin seninătate sufletească, împăcare cu semenii şi cu Dumnezeu, lipsită
de disconfort fizic, care survine în stare de luciditate, avându-i alături pe cei care te iubesc şi pe
care îi iubeşti. Adică acea moarte pe care o ectenie din slujbele liturgice ortodoxe o denumeşte
„sfârşit creştinesc al vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace”.

Bibliografie

1. „Palliative Care.” Encyclopedia of Disability. Thousand Oaks: Sage Publications, 2006.

http://www.credoreference.com.proxy.globethics.net/entry/sagedisab/palliative_care (Accessed
08 May 2013).
2. KOERTNER, U.H.J. - Curs fundamental de etica îngrijirii, Sibiu: Editura Schiller, 2012
3. „Palliative Care.” Encyclopedia of Death and the Human Experience. Thousand Oaks:
Sage Publications, 2009.
http://www.credoreference.com.proxy.globethics.net/entry/sagedhe/palliative_care (Accesssed 09
May 2013).
4. CARAS, A., SANDU, A., NECULA, R. - Consimţământul informat - instrument etic al
implementării autonomiei în serviciile sociale, Iaşi: Editura Lumen, 2012

276
Consimţământul informat 277

5. „Hospice.” Encyclopedia of Cancer and Society. Thousand Oaks: Sage Publications,

2008.
http://www.credoreference.com.proxy.globethics.net/entry/sagecs/hospice (Accessed 09 May
2013).
6. MORAR, S. - Dimensiuni etice ale stărilor terminale - in Medicii şi Biserica, vol. VI -
Perspectiva ortodoxă contemporană asupra sfârşitului vieţii, Cluj-Napoca: Editura Renaşterea,
2008, pp. 137-145
7. PAOLA, F.A., ANDERSON, J. - The process of dying, in Legal Medicine, 4th edition
(Ed. Sanbar, S. et all), American College of Legal Medicine, Mosby Inc., 1998, pp. 352-364
8. „Medical Futility.” Encyclopedia of Disability. Thousand Oaks: Sage Publications, 2006.
http://www.credoreference.com.proxy.globethics.net/entry/sagedisab/medical_futility (Accessed
09 May 2013).
9. MORAR, S. - Pro şi (mai ales) contra eutanasiei: opinii ale unor viitori profesionişti ai
sănătăţii - Revista Română de Bioetică, 2005, vol. 3, nr. 1, pp. 99-106
10. COCORA, L., IOAN, B., ASTĂRĂSTOAE, V. - Bioetica stărilor terminale, Sibiu:
Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2004
11. Legea drepturilor pacienţilor nr. 46/21.01.2003, publicată în Monitorul Oficial, partea I,
nr. 51/20.01.2003
12. CHOCINOV, H.M. - Psychiatry and Terminal Illness, in Canadian Journal of
Psychiatry, 2000, vol. 45: 143-150, www.voicesinthenight.com
13. HADJISTAVROPOULOS, T. - The Systematic Application of Ethical Code in the
Counseling of Persons who are considering Euthanasia, in J.E., Pfeifer (Ed.) şi J.C., Brigham
(Ed.): Psychological Perspectives on Euthanasia, în Journal of Social Issues, 1996, vol. 52, No.
2; p. 169-189.
14. SKOLKA, E. - Aspecte ale asistenţei bolnavului aflat în stadiul terminal: posibilităţi,
limite şi dileme fundamentale, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004
15. SPIRA, J.L. - Existential Psychotherapy in Palliative Care, in H. M. Chocinov (Ed) şi
W. Breitbart (Ed): Handbook of Psychiatry in Palliative Medicine, New York: Oxford University
Press, 2000, p. 197-214.
16. ELLIS, J.R. NOWLIS, E.A. - Coping with Loss, in Nursing. A Human Needs
Approach, Boston: Houghton Miffin Company, 1989.
17. ELLIS, J.R. NOWLIS, E.A. - Psychosocial Needs of the Person, in Nursing. A Human
Needs Approach, Boston: Houghton Miffin Company, 1989.
18. „Care of Dying People.” The Cambridge Handbook of Age and Ageing. Cambridge:
Cambridge University Press, 2005.
http://www.credoreference.com.proxy.globethics.net/entry/cupage/care_of_dying_people
(Accessed 09 May 2013).
19. BOGDAN, C. - Probleme de bioetică ale sfârşitului vieţii în perspectiva religiei
creştine, Revista Română de Bioetică, 2007, vol. 5, nr. 1, pp. 38-46
20. ENGELHARDT, T.H. jr. - Fundamentele bioeticii creştine - perspectiva ortodoxă,
Sibiu: Deisis, 2005

277
Parlamentul României

Lege nr. 46/2003

din 21/01/2003
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 51 din
29/01/2003

drepturilor pacientului

Parlamentul României adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - În sensul prezentei legi:

a) prin pacient se înţelege persoana sănătoasă sau bolnavă care utilizează serviciile de sănătate;
b) prin discriminare se înţelege distincţia care se face între persoane aflate în situaţii similare pe baza
rasei, sexului, vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau
antipatiei personale;
c) prin îngrijiri de sănătate se înţelege serviciile medicale, serviciile comunitare şi serviciile conexe actului
medical;
d) prin intervenţie medicală se înţelege orice examinare, tratament sau alt act medical în scop de
diagnostic preventiv, terapeutic ori de reabilitare;
e) prin îngrijiri terminale se înţelege îngrijirile acordate unui pacient cu mijloacele de tratament disponibile,
atunci când nu mai este posibilă îmbunătăţirea prognozei fatale a stării de boală, precum şi îngrijirile
acordate în apropierea decesului.
Art. 2. - Pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în
conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale.
Art. 3. - Pacientul are dreptul de a fi respectat ca persoană umană, fără nici o discriminare.

CAPITOLUL II
Dreptul pacientului la informaţia medicală

Art. 4. - Pacientul are dreptul de a fi informat cu privire la serviciile medicale disponibile, precum şi la
modul de a le utiliza.
Art. 5. - (1) Pacientul are dreptul de a fi informat asupra identităţii şi statutului profesional al furnizorilor de
servicii de sănătate.
(2) Pacientul internat are dreptul de a fi informat asupra regulilor şi obiceiurilor pe care trebuie să le
respecte pe durata spitalizării.
Art. 6. - Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale
propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse,
inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la
date despre diagnostic şi prognostic.
Art. 7. - Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile
prezentate de către medic i-ar cauza suferinţă.
Art. 8. - Informaţiile se aduc la cunoştinţă pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea
terminologiei de specialitate; în cazul în care pacientul nu cunoaşte limba română, informaţiile i se aduc la
cunoştinţă în limba maternă ori în limba pe care o cunoaşte sau, după caz, se va căuta o altă formă de
comunicare.
Art. 9. - Pacientul are dreptul de a cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă persoană
care să fie informată în locul său.
Art. 10. - Rudele şi prietenii pacientului pot fi informaţi despre evoluţia investigaţiilor, diagnostic şi
tratament, cu acordul pacientului.
Art. 11. - Pacientul are dreptul de a cere şi de a obţine o altă opinie medicală.
Art. 12. - Pacientul are dreptul să solicite şi să primească, la externare, un rezumat scris al investigaţiilor,
diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor acordate pe perioada spitalizării.

CAPITOLUL III
Consimţământul pacientului privind intervenţia medicală
 Art. 13. - Pacientul are dreptul să refuze sau să oprească o intervenţie medicală asumându-şi, în scris,
răspunderea pentru decizia sa; consecinţele refuzului sau ale opririi actelor medicale trebuie explicate
pacientului.
Art. 14. - Când pacientul nu îşi poate exprima voinţa, dar este necesară o intervenţie medicală de
urgenţă, personalul medical are dreptul să deducă acordul pacientului dintr-o exprimare anterioară a voinţei
acestuia.
Art. 15. - În cazul în care pacientul necesită o intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul
reprezentantului legal nu mai este necesar.
Art. 16. - În cazul în care se cere consimţământul reprezentantului legal, pacientul trebuie să fie implicat
în procesul de luare a deciziei atât cât permite capacitatea lui de înţelegere.
Art. 17. - (1) În cazul în care furnizorii de servicii medicale consideră că intervenţia este în interesul
pacientului, iar reprezentantul legal refuză să îşi dea consimţământul, decizia este declinată unei comisii de
arbitraj de specialitate.
(2) Comisia de arbitraj este constituită din 3 medici pentru pacienţii internaţi în spitale şi din 2 medici
pentru pacienţii din ambulator.
Art. 18. - Consimţământul pacientului este obligatoriu pentru recoltarea, păstrarea, folosirea tuturor
produselor biologice prelevate din corpul său, în vederea stabilirii diagnosticului sau a tratamentului cu care
acesta este de acord.
Art. 19. - Consimţământul pacientului este obligatoriu în cazul participării sale în învăţământul medical
clinic şi la cercetarea ştiinţifică. Nu pot fi folosite pentru cercetare ştiinţifică persoanele care nu sunt
capabile să îşi exprime voinţa, cu excepţia obţinerii consimţământului de la reprezentantul legal şi dacă
cercetarea este făcută şi în interesul pacientului.
Art. 20. - Pacientul nu poate fi fotografiat sau filmat într-o unitate medicală fără consimţământul său, cu
excepţia cazurilor în care imaginile sunt necesare diagnosticului sau tratamentului şi evitării suspectării unei
culpe medicale.

CAPITOLUL IV
Dreptul la confidenţialitatea informaţiilor
şi viaţa privată a pacientului

Art. 21. - Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor, diagnosticul, prognosticul,
tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după decesul acestuia.
Art. 22. - Informaţiile cu caracter confidenţial pot fi furnizate numai în cazul în care pacientul îşi dă
consimţământul explicit sau dacă legea o cere în mod expres.
Art. 23. - În cazul în care informaţiile sunt necesare altor furnizori de servicii medicale acreditaţi, implicaţi
în tratamentul pacientului, acordarea consimţământului nu mai este obligatorie.
Art. 24. - Pacientul are acces la datele medicale personale.
Art. 25. - (1) Orice amestec în viaţa privată, familială a pacientului este interzis, cu excepţia cazurilor în
care această imixtiune influenţează pozitiv diagnosticul, tratamentul ori îngrijirile acordate şi numai cu
consimţământul pacientului.
(2) Sunt considerate excepţii cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru
sănătatea publică.

CAPITOLUL V
Drepturile pacientului în domeniul reproducerii

Art. 26. - Dreptul femeii la viaţă prevalează în cazul în care sarcina reprezintă un factor de risc major şi
imediat pentru viaţa mamei.
Art. 27. - Pacientul are dreptul la informaţii, educaţie şi servicii necesare dezvoltării unei vieţi sexuale
normale şi sănătăţii reproducerii, fără nici o discriminare.
Art. 28. - (1) Dreptul femeii de a hotărî dacă să aibă sau nu copii este garantat, cu excepţia cazului
prevăzut la art. 26.
(2) Pacientul, prin serviciile de sănătate, are dreptul să aleagă cele mai sigure metode privind sănătatea
reproducerii.
(3) Orice pacient are dreptul la metode de planificare familială eficiente şi lipsite de riscuri.

CAPITOLUL VI
Drepturile pacientului la tratament şi îngrijiri medicale

Art. 29. - (1) În cazul în care furnizorii sunt obligaţi să recurgă la selectarea pacienţilor pentru anumite
tipuri de tratament care sunt disponibile în număr limitat, selectarea se face numai pe baza criteriilor
medicale.
(2) Criteriile medicale privind selectarea pacienţilor pentru anumite tipuri de tratament se elaborează de
către Ministerul Sănătăţii şi Familiei în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi şi
se aduc la cunoştinţa publicului.
 Art. 30. - (1) Intervenţiile medicale asupra pacientului se pot efectua numai dacă există condiţiile de
dotare necesare şi personal acreditat.
(2) Se exceptează de la prevederile alin. (1) cazurile de urgenţă apărute în situaţii extreme.
Art. 31. - Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate.
Art. 32. - Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual, material şi de
sfaturi pe tot parcursul îngrijirilor medicale. La solicitarea pacientului, în măsura posibilităţilor, mediul de
îngrijire şi tratament va fi creat cât mai aproape de cel familial.
Art. 33. - Pacientul internat are dreptul şi la servicii medicale acordate de către un medic acreditat din
afara spitalului.
Art. 34. - (1) Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul
nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât prevăd
reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective.
(2) Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu
respectarea legii.
Art. 35. - (1) Pacientul are dreptul la îngrijiri medicale continue până la ameliorarea stării sale de sănătate
sau până la vindecare.
(2) Continuitatea îngrijirilor se asigură prin colaborarea şi parteneriatul dintre diferitele unităţi medicale
publice şi nepublice, spitaliceşti şi ambulatorii, de specialitate sau de medicină generală, oferite de medici,
cadre medii sau de alt personal calificat. După externare pacienţii au dreptul la serviciile comunitare
disponibile.
Art. 36. - Pacientul are dreptul să beneficieze de asistenţă medicală de urgenţă, de asistenţă
stomatologică de urgenţă şi de servicii farmaceutice, în program continuu.

CAPITOLUL VII
Sancţiuni

Art. 37. - Nerespectarea de către personalul medico-sanitar a confidenţialităţii datelor despre pacient şi a
confidenţialităţii actului medical, precum şi a celorlalte drepturi ale pacientului prevăzute în prezenta lege
atrage, după caz, răspunderea disciplinară, contravenţională sau penală, conform prevederilor legale.

CAPITOLUL VIII
Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 38. - (1) Autorităţile sanitare dau publicităţii, anual, rapoarte asupra respectării drepturilor pacientului,
în care se compară situaţiile din diferite regiuni ale ţării, precum şi situaţia existentă cu una optimă.
(2) Furnizorii de servicii medicale sunt obligaţi să afişeze la loc vizibil standardele proprii în conformitate
cu normele de aplicare a legii.
(3) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul Sănătăţii şi Familiei
elaborează normele de aplicare a acesteia, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 39. - Prezenta lege intră în vigoare la 30 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Art. 40. - La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă art. 78, 108 şi 124 din Legea nr. 3/1978
privind asigurarea sănătăţii populaţiei, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 54 din 10 iulie 1978,
precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 19 decembrie 2002, cu respectarea prevederilor art.
74 alin. (2) din Constituţia României.

PREŞEDINTELE SENATULUI
NICOLAE VĂCĂROIU

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din 19 decembrie 2002, cu respectarea
prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.

p. PREŞEDINTELE CAMEREI DEPUTAŢILOR,

VIOREL HREBENCIUC

Bucureşti, 21 ianuarie 2003.

Nr. 46.
 Codul deontologic al farmacistului

CAPITOLUL I
Principii generale

Art. 1. - (1) Codul deontologic al farmacistului cuprinde un ansamblu de principii şi reguli ce

reprezintă valorile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de farmacist pe teritoriul
României.
(2) Prezentul cod exprimă adeziunea farmaciştilor români la Carta Universală a Drepturilor
Omului şi la Carta Farmaciei Europene.
Art. 2. - Codul deontologic al farmacistului are drept principal scop:
a) ocrotirea drepturilor pacienţilor;
b) respectarea obligaţiilor profesionale de către farmacişti;
c) apărarea demnităţii şi a prestigiului profesiunii de farmacist.
Art. 3. - (1) În exercitarea profesiei sale farmacistul furnizează servicii de sănătate specializate
pacientului şi publicului în general, fără nici un fel de discriminare.
(2) Relaţiile dintre farmacist şi beneficiarii serviciilor acordate trebuie să aibă la bază
încrederea în competenţa şi experienţa profesională a farmacistului.
(3) Această încredere obligă farmacistul ca de-a lungul întregii sale cariere să asigure şi să
menţină la cel mai înalt nivel performanţele şi conduita sa profesională şi personală, să-şi
actualizeze cunoştinţele profesionale permanent în sfera activităţii sale.
Art. 4. - Principiile fundamentale în baza cărora se exercită profesia de farmacist sunt
următoarele:
a) exercitarea profesiei se face exclusiv în respect faţă de viaţa şi de persoana umană;
b) în orice situaţie primează interesul pacientului şi sănătatea publică;
c) respectarea în orice situaţie a drepturilor pacientului;
d) colaborarea, ori de câte ori este cazul, cu toţi factorii implicaţi în asigurarea stării de
sănătate a pacientului;
e) adoptarea unui rol activ faţă de informarea şi educaţia sanitară a publicului, precum şi faţă
de combaterea toxicomaniei, polipragmaziei, dopajului, automedicaţiei şi a altor flageluri;
f) acordarea serviciilor farmaceutice se face la cele mai înalte standarde de calitate posibile,
pe baza unui nivel înalt de competenţă ştiinţifică, aptitudini practice şi performanţe
profesionale, în concordanţă cu progresele ştiinţelor şi practicii farmaceutice;
g) în exercitarea profesiei farmaciştii trebuie să dovedească loialitate şi solidaritate unii faţă
de alţii în orice împrejurare, să-şi acorde colegial ajutor şi asistenţă pentru realizarea
îndatoririlor profesionale;
h) farmaciştii trebuie să se comporte cu cinste şi demnitate profesională şi să nu prejudicieze
în nici un fel profesia de farmacist sau să submineze încrederea publică în aceasta.
Art. 5. - În situaţiile în care în rezolvarea unei probleme alegerea soluţiei nu este prevăzută în
normele legale, farmacistul trebuie să ia o decizie concordantă cu etica profesiei şi să-şi
asume responsabilitatea.
Art. 6. - Pentru respectarea principiilor de mai sus farmacistul este obligat să-şi păstreze
libertatea şi independenţa profesională conform jurământului profesiei.
Art. 7. - Colegiul Farmaciştilor din România garantează menţinerea standardelor profesionale
la cel mai înalt nivel posibil, în scopul ocrotirii sănătăţii publice, prin supravegherea
respectării de către farmacişti a îndatoririlor profesionale şi a eticii profesionale, precum şi
prin apărarea independenţei, onoarei şi demnităţii profesionale.
CAPITOLUL II
Standarde deontologice

SECŢIUNEA 1
Responsabilitatea personală şi independenţa farmaciştilor

Farmacistul furnizor de servicii

Art. 8. - (1) Indiferent de sfera de activitate, farmacistul trebuie să aibă în centrul atenţiei sale
binele pacientului şi al publicului în general.
(2) Farmacistul este răspunzător pentru toate deciziile sale profesionale, indiferent de
responsabilităţile asumate în exercitarea profesiei sale.
Art. 9. - În vederea îndeplinirii dispoziţiilor art. 8, farmacistul, în timpul exercitării actului
profesional, este obligat să respecte următoarele reguli:
a) să-şi exercite profesia în conformitate cu procedurile standard de operare scrise, prevăzute
de regulile de bună practică din domeniul său de activitate;
b) să-şi îndeplinească îndatoririle profesionale cu competenţă, în termenele stabilite;
c) să profeseze doar în acele posturi în care i se permite să-şi respecte îndatoririle esenţiale ca
farmacist, libertatea de decizie şi independenţă profesională;
d) să accepte acele posturi pentru care are competenţa şi disponibilitatea necesare pentru a
îndeplini cu succes îndatoririle profesionale. În acest sens trebuie să se informeze asupra
specificului activităţii, accesului la mijloacele necesare pentru exercitarea profesiunii la
standardele necesare;
e) să-şi îndeplinească personal atribuţiile şi, la nevoie, să delege o persoană competentă
autorizată pentru îndeplinirea anumitor activităţi profesionale, asumându-şi răspunderea;
f) să informeze imediat o persoană responsabilă în cazul în care nu îşi poate îndeplini
îndatoririle profesionale, pentru a se putea lua la timp măsuri de remediere;
g) să raporteze medicului prescriptor sau autorităţilor competente orice efect nedorit sau
advers al medicamentelor, în scopul optimizării tratamentelor;
h) să se abţină să critice sau să condamne convingerile personale ori religioase ale pacientului
care apelează la serviciile sale;
i) să acorde servicii în mod egal pentru toţi pacienţii, fără discriminare, în ordinea solicitării
acestora, cu excepţia situaţiilor de urgenţă;
j) să se asigure că serviciile sale au fost percepute şi înţelese corect de pacient, încurajându-l
să participe activ la reuşita tratamentului;
k) să nu refuze nejustificat acordarea serviciilor care îi intră în atribuţii, conform legii.
Art. 10. - Farmacistul poate refuza acordarea unor servicii către pacient atunci când refuzul
este justificat de interesul sănătăţii pacientului.
Farmacistul-şef
Art. 11. - Înainte de a-şi asuma o funcţie de conducere, farmacistul trebuie să se autoevalueze
şi să se asigure că este capabil să îndeplinească toate responsabilităţile acestei funcţii.
Art. 12. - În exercitarea funcţiei farmacistul-şef are următoarele obligaţii:
a) trebuie să se informeze asupra tuturor aspectelor şi cerinţelor legate de funcţia pe care o
îndeplineşte;
b) trebuie să se asigure că toţi membrii personalului aflat în subordinea sa sunt informaţi
asupra atribuţiilor profesionale pe care trebuie să le îndeplinească;
c) trebuie să transmită instrucţiunile clar pentru a împiedica orice risc de eroare; în măsura
posibilităţilor, el va transmite în scris proceduri standard de operare;
d) se asigură că membrii personalului aflat în subordinea sa îşi îndeplinesc atribuţiile în
conformitate cu prevederile legale, dar şi cu competenţa şi aptitudinile personale;
e) trebuie să respecte independenţa profesională a farmaciştilor din subordine;
f) se asigură că echipamentele, localul şi utilităţile de la locul de muncă sunt menţinute la
standardele acceptate pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor profesionale;
g) se asigură că toate activităţile profesionale desfăşurate sub controlul său, precum şi cele
exercitate de el personal sunt supuse asigurării de răspundere profesională;
h) se asigură că toate măsurile privind păstrarea confidenţialităţii sunt efective;
i) are datoria să notifice colegiului pe raza căruia îşi desfăşoară activitatea orice schimbare de
interes profesional privind membrii personalului din subordinea sa ori funcţia sa;
j) trebuie să accepte, în măsura posibilităţilor, elevi şi studenţi, pentru îndeplinirea stagiului de
practică în unitatea pe care o conduce.

SECŢIUNEA a 2-a
Competenţa profesională

Art. 13. - Farmacistul trebuie să-şi asigure şi să-şi menţină la un înalt nivel pregătirea
profesională, prin actualizarea permanentă a cunoştinţelor în aria sa profesională, în scopul
îndeplinirii atribuţiilor cu competenţa necesară.
Art. 14. - În vederea actualizării permanente a cunoştinţelor profesionale, farmacistul este
obligat:
a) să-şi planifice şi să participe la formele de pregătire profesională organizate sau acreditate
de Colegiul Farmaciştilor din România;
b) să evalueze şi să aplice în practica curentă cunoştinţele actualizate permanent;
c) să ateste cu documente doveditoare pregătirea sa, prin formele programelor de dezvoltare
profesională acceptate, atunci când acest lucru îi este solicitat de comisiile de specialitate ale
colegiului teritorial la care este înregistrat.

SECŢIUNEA a 3-a
Confidenţialitatea

Art. 15. - Farmacistul are datoria de a respecta şi proteja informaţia profesională.

Art. 16. - Farmacistul trebuie să respecte şi să protejeze confidenţialitatea informaţiilor
referitoare la pacienţi, obţinute în cursul activităţilor profesionale.
Art. 17. - Informaţiile pot fi dezvăluite în următoarele cazuri:
a) când pacientul şi-a dat consimţământul scris;
b) când tutorele pacientului a consimţit în scris, dacă vârsta pacientului sau starea sa de
sănătate nu permite aceasta;
c) când este necesar pentru a preveni afectări majore sau punerea în pericol a sănătăţii
pacientului, a unei terţe persoane sau a publicului în general;
d) stabilirea vinovăţiei în cazul săvârşirii unor infracţiuni, la solicitarea instanţei de judecată;
e) în alte situaţii prevăzute de lege.
Art. 18. - Farmacistul nu trebuie să dezvăluie, decât cu acordul scris al medicului prescriptor,
nici o informaţie referitoare la practica prescrierii acestuia.
Art. 19. - Farmacistul trebuie să protejeze informaţia profesională internă, respectând
următoarele reguli:
a) să nu permită accesul terţilor la informaţii privind activitatea unităţii în care îşi desfăşoară
activitatea decât cu acordul scris al angajatorului sau în alte situaţii prevăzute de lege;
b) să respecte cerinţele legale de protecţie a informaţiilor privind acumularea şi utilizarea
acestora;
c) să asigure protecţia informaţiilor la operaţiunile de stocare, transmitere, primire ori
distrugere.

SECŢIUNEA a 4-a
Relaţiile de colaborare ale farmacistului

Art. 20. - În exercitarea profesiei farmacistul are datoria ca, în interesul bolnavului şi al
pacientului în general, să colaboreze cu toţi confraţii săi. În acest sens:
a) toţi farmaciştii îşi acordă ajutor reciproc şi consultanţă pentru realizarea îndatoririlor
profesionale;
b) farmaciştii îşi rezolvă singuri litigiile, cu respectarea spiritului de colegialitate; dacă nu
reuşesc, fac apel la comisia de litigii a colegiului;
c) farmacistul trebuie să-şi trateze toţi colaboratorii cu respect, bunăvoinţă şi colegialitate;
d) farmacistul trebuie să dovedească în orice împrejurare solidaritate faţă de colegii săi şi
loialitate faţă de corpul profesional şi profesia de farmacist.
Art. 21. - În interesul pacientului şi al publicului în general, farmacistul trebuie să colaboreze
cu medicul şi cu alţi membri ai echipei de sănătate. În acest sens:
a) farmacistul colaborează activ cu medicul prescriptor pentru a realiza efectuarea
tratamentului pacientului la timp, în parametrii optimi şi în interesul acestuia;
b) în colaborarea sa cu medicul, farmacistul se va abţine de la orice înţelegere în scop material
sau de altă natură care ar avea drept rezultat încălcarea dreptului pacientului;
c) farmacistul trebuie să se abţină de la orice fapt care ar putea aduce prejudicii demnităţii şi
imagini medicului sau altor membri ai profesiunilor sanitare, pentru a nu crea neîncredere
pacientului.

SECŢIUNEA a 5-a
Concurenţa neloială

Art. 22. - Farmacistul nu trebuie să utilizeze mijloacele concurenţei neloiale în vederea

obţinerii unor avantaje materiale sau de altă natură.
Art. 23. - Se consideră a fi practici neloiale, fără a fi limitative, următoarele activităţi:
a) atragerea pacienţilor prin oferirea de avantaje materiale sau reclamă mincinoasă;
b) folosirea de funcţia deţinută ori de mandatul încredinţat în cadrul organelor de conducere
pentru atragerea de pacienţi.
Art. 24. - Este sancţionabilă denunţarea nejustificată şi în scop concurenţial a colegilor.
SECŢIUNEA a 6-a
Publicitatea

Art. 25. - Orice informaţie furnizată publicului de către farmacist în legătură cu serviciile de
sănătate oferite trebuie să fie corectă, decentă, legală şi onestă.
Art. 26. - Orice informaţie şi material promoţional cu privire la serviciile profesionale trebuie
să fie în concordanţă cu rolul farmacistului în promovarea sănătăţii şi să permită pacientului
să decidă independent asupra solicitării serviciului respectiv.
Art. 27. - În scopul promovării unor servicii proprii, farmaciştii trebuie să se abţină de la a
defăima serviciile profesionale ale altor confraţi.
Art. 28. - Farmacistul trebuie să se abţină de la orice procedee sau mijloace contrare
demnităţii profesionale, care ar prejudicia dreptul pacientului de a-şi alege singur farmacistul.
Art. 29. - Pe tot timpul exercitării profesiei farmacistul trebuie să se asigure că acţiunile de
promovare a medicamentelor, în care este implicat sau care au loc în unităţile în care el
lucrează, sunt în conformitate cu prevederile legale privind publicitatea medicamentelor.
Art. 30. - Farmacistul se va asigura că promovarea medicamentelor nu implică obligarea
pacientului de a cumpăra sau de a primi medicamente nedorite sau în exces, în locul celor
dorite sau împreună cu acestea.

SECŢIUNEA a 7-a
Servicii farmaceutice de urgenţă

Art. 31. - Pentru asigurarea continuităţii asistenţei cu medicamente a populaţiei, farmaciştii

trebuie să furnizeze, în condiţiile legii, servicii farmaceutice de urgenţă.
Art. 32. - Pentru a realiza în condiţii bune serviciile farmaceutice de urgenţă, farmacistul este
obligat să acorde primul ajutor, în limita competenţelor sale, şi să solicite intervenţia
serviciilor specializate, informând asupra măsurilor luate din proprie iniţiativă.
Art. 33. - Farmacistul poate elibera medicamente fără prescripţie medicală în următoarele
situaţii:
a) un pacient aflat sub tratament dovedit are nevoie imediată de administrarea
medicamentului;
b) din motive întemeiate, pacientul are nevoie de prelungirea tratamentului şi farmacistul ori
pacientul nu poate lua legătura cu medicul prescriptor;
c) o persoană solicită şi are nevoie urgentă de măsuri de prim ajutor.
Art. 34. - Când nu poate să acorde pacientului serviciul solicitat, farmacistul trebuie să
îndrume pacientul spre un serviciu specializat de asistenţă medicală.
Art. 35. - În cazuri urgente, farmacistul trebuie să acorde asistenţă pacienţilor, dacă este
solicitat, şi în afara programului farmaciei.
CAPITOLUL III
Dispoziţii finale

Art. 36. - Farmacistul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor

profesionale, a Codului deontologic al farmacistului şi a regulilor de bună practică
profesională, a Statutului Colegiului Farmaciştilor din România, pentru respectarea deciziilor
adoptate de organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi
pentru orice fapte săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să
prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Farmaciştilor din România.
Art. 37. - Orice comportament în exercitarea profesiei, care încalcă principiile prezentului
cod, poate face obiectul unei reclamaţii privind încălcarea eticii profesionale de către
farmacist.
Art. 38. - Judecarea cazurilor de abateri de la prezentul cod se soluţionează, conform legii şi
Statutului Colegiului Farmaciştilor din România, de comisia de disciplină competentă.
Art. 39. - În aplicarea procedurii disciplinare, instanţele Colegiului Farmaciştilor din România
trebuie să judece cauzele disciplinare ţinând cont de circumstanţele în care s-a petre
TITLUL XIV
Exercitarea profesiei de farmacist. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor
din România

CAP. 3
Organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România

SECŢIUNEA a 6-a
Răspunderea disciplinară

ART. 613
Farmacistul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesionale, a
Codului deontologic al farmacistului şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului
Colegiului Farmaciştilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de
organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi pentru orice fapte
săvârşite în legătură cu profesia sau în afara acesteia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea
şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Farmaciştilor din România.
ART. 614
(1) În cazurile prevăzute la art. 613, plângerea împotriva unui farmacist se depune la colegiul
al cărui membru este.
(2) Biroul consiliului, în baza anchetei disciplinare efectuate de către departamentul de
jurisdicţie profesională, poate decide:
a) respingerea plângerii ca vădit nefondată;
b) solicitarea completării anchetei disciplinare;
c) dispunerea trimiterii dosarului disciplinar la comisia de disciplină.
(3) Împotriva deciziei de respingere a plângerii persoana care a făcut plângerea poate depune
contestaţie la colegiul a cărui decizie se contestă. Aceasta se soluţionează de către Biroul
executiv al Consiliului naţional.
ART. 615
(1) În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi funcţionează o comisie de disciplină,
constituită din 3 membri, independentă de conducerea colegiului, care judecă abaterile
disciplinare săvârşite de farmaciştii cuprinşi în acel colegiu.
 (2) În cadrul Colegiului Farmaciştilor din România se organizează şi funcţionează Comisia
superioară de disciplină.
(3) Procedura judecării abaterilor este prevăzută în Statutul Colegiului Farmaciştilor din
România, cu respectarea principiului egalităţii, a dreptului de apărare, precum şi a principiului
contradictorialităţii.
ART. 616
(1) Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul colegiului teritorial sunt aleşi de către
adunarea generală judeţeană, respectiv de cea a municipiului Bucureşti, iar membrii Comisiei
superioare de disciplină vor fi aleşi de către Adunarea generală naţională.
(2) Membrii comisiilor de disciplină vor fi aleşi din rândul farmaciştilor cu o vechime de peste
7 ani în profesie şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani.
(3) Funcţia de membru al comisiei de disciplină este incompatibilă cu orice altă funcţie în
cadrul Colegiului Farmaciştilor din România.
(4) Durata mandatului membrilor comisiilor de disciplină este de 4 ani.
(5) Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este desemnat de autorităţile de sănătate
publică, la nivel teritorial, şi de către Ministerul Sănătăţii Publice, la nivelul Comisiei superioare
de disciplină.
(6) Calitatea de membru al comisiilor de disciplină încetează prin deces, demisie, pierderea
calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România ori prin numirea unui alt
reprezentant în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice sau autoritatea
de sănătate publică.
ART. 617
(1) Membrii comisiilor de disciplină se aleg prin vot secret şi pe baza candidaturilor depuse.
(2) La nivel teritorial se va alege un număr de 3 membri, iar la nivel naţional 5 membri.
(3) Membrii comisiilor de disciplină îşi vor alege un preşedinte, care conduce activitatea
administrativă a comisiilor de disciplină.
(4) Preşedintele comisiei de disciplină prezintă adunării generale raportul anual al activităţii
comisiei de disciplină.
ART. 618
(1) Sancţiunile disciplinare sunt:
a) mustrare;
b) avertisment;
c) vot de blam;
 d) suspendarea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România pe o perioadă
determinată, de la o lună la un an;
e) retragerea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România.
(2) Retragerea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România operează de drept
pe durata stabilită de instanţa de judecată prin hotărâre definitivă a instanţei judecătoreşti, cu
privire la interzicerea exercitării profesiei.
(3) La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate prevedea, după caz, obligarea celui sancţionat
la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie farmaceutică ori altor forme de
pregătire profesională.
ART. 619
(1) Decizia comisiei de disciplină se comunică farmacistului cercetat disciplinar, persoanei
care a făcut sesizarea, Ministerului Sănătăţii Publice, Biroului executiv al Colegiului
Farmaciştilor din România şi persoanei cu care farmacistul sancţionat are încheiat contractul de
muncă.
(2) În termen de 15 zile de la comunicare, persoanele şi autorităţile prevăzute la alin. (1) pot
contesta la Comisia superioară de disciplină decizia pronunţată.
ART. 620
(1) Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii
faptei sau data luării la cunoştinţă.
(2) Consecinţele executării aplicării sancţiunilor prevăzute la art. 618 alin. (1) lit. a) - c) se
radiază în termen de 6 luni de la data executării lor, iar cea prevăzută la art. 618 alin. (1) lit. d), în
termen de un an de la data expirării perioadei de suspendare.
(3) În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 618 alin. (1) lit. e), farmacistul poate face o
nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului, după expirarea perioadei stabilite
de instanţa judecătorească prin hotărâre penală definitivă, prin care s-a dispus interdicţia
exercitării profesiei, sau după 2 ani de la data aplicării sancţiunii de către comisia de disciplină.
Redobândirea calităţii de membru al Colegiului Farmaciştilor din România se face în condiţiile
legii.
(4) În situaţia în care prin decizia comisiei de disciplină au fost dispuse şi măsurile prevăzute
la art. 618 alin. (3), radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii aducerii la
îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.
(5) Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate constituie
circumstanţă agravantă care va fi avută în vedere la aplicarea unei noi sancţiuni.
ART. 621
(1) Ancheta disciplinară se exercită prin persoane desemnate de către biroul consiliului
teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului Farmaciştilor din România.
 (2) Unităţile sanitare sau farmaceutice au obligaţia de a pune la dispoziţie comisiilor de
disciplină sau persoanelor desemnate cu investigarea abaterii disciplinare documentele
profesionale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării cauzei.
ART. 622
Decizia pronunţată de Comisia superioară de disciplină, precum şi cea pronunţată de Consiliul
naţional pot fi contestate la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui
circumscripţie îşi desfăşoară activitatea farmacistul sancţionat, în termen de 30 de zile de la
comunicare.

SECŢIUNEA a 7-a
Venituri şi cheltuieli

ART. 623
Veniturile Colegiului Farmaciştilor din România se constituie din:
a) taxa de înscriere;
b) cotizaţii lunare ale membrilor;
c) contravaloarea serviciilor prestate membrilor sau persoanelor fizice şi juridice;
d) donaţii şi sponsorizări de la persoane fizice şi juridice;
e) legate;
f) drepturi editoriale;
g) încasări din vânzarea publicaţiilor proprii;
h) fonduri rezultate din manifestările culturale şi ştiinţifice;
i) organizarea de cursuri de educaţie profesională continuă;
j) alte surse.
ART. 624
(1) Cotizaţiile datorate şi neplătite în termenul fixat de către consiliul teritorial de către
membrii Colegiului Farmaciştilor din România determină plata unor penalităţi de întârziere în
cuantumul prevăzut de dispoziţiile legale aplicabile instituţiilor publice.
(2) Aceeaşi măsură se va aplica şi colegiilor teritoriale care nu varsă partea de cotizaţie
stabilită de Consiliul naţional.
ART. 625
 (1) Neplata cotizaţiei datorate de membrii Colegiului Farmaciştilor din România pe o perioadă
de 3 luni şi după atenţionarea scrisă a consiliului local se sancţionează cu suspendarea calităţii de
membru al Colegiului, până la plata cotizaţiei datorate.
(2) Sancţiunea se aplică de către comisia locală de disciplină, la sesizarea comisiei
administrative şi financiar-contabile a colegiului teritorial.
ART. 626
Pentru serviciile prestate persoanelor care nu sunt membre ale Colegiului Farmaciştilor din
România, tarifele se stabilesc, după caz, de către Consiliul naţional, respectiv consiliul colegiului
teritorial.
ART. 627
(1) Cuantumul cotizaţiei de membru al Colegiului Farmaciştilor din România, precum şi
partea din aceasta care trebuie vărsată către forurile naţionale se stabilesc de către Consiliul
naţional al Colegiului Farmaciştilor din România.
(2) Partea din cotizaţie aferentă funcţionării structurii naţionale va fi virată până cel mai târziu
la sfârşitul lunii următoare aceleia pentru care a fost percepută cotizaţia.
ART. 628
(1) Partea de cotizaţie datorată Colegiului Farmaciştilor din România de către consiliile
colegiilor teritoriale se va vira către acesta înaintea altor plăţi.
(2) Obligaţia urmăririi şi efectuării vărsării cotei aferente Colegiului Farmaciştilor din
România revine preşedintelui consiliului colegiului teritorial.
ART. 629
Veniturile pot fi utilizate pentru cheltuieli cu organizarea şi funcţionarea, cheltuieli de
personal, cheltuieli materiale şi servicii, cheltuieli de capital, perfecţionarea pregătirii
profesionale, acordarea de burse prin concurs farmaciştilor, întrajutorarea farmaciştilor cu
venituri mici, crearea de instituţii cu scop filantropic şi ştiinţific, alte cheltuieli aprobate, după
caz, de consiliul colegiului teritorial, respectiv de Consiliul naţional.

CAP. 4
Rolul, atribuţiile şi drepturile autorităţii de stat

ART. 630
Ministerul Sănătăţii Publice, în calitate de autoritate de stat, urmăreşte ca activitatea
Colegiului Farmaciştilor din România să se desfăşoare în condiţiile legii.
 ART. 631
Reprezentantul autorităţii de stat cu rangul de secretar de stat în Ministerul Sănătăţii Publice
este membru al Consiliului naţional al Colegiului Farmaciştilor din România şi este numit prin
ordin al ministrului sănătăţii publice.
ART. 632
În cazul în care reprezentantul autorităţii de stat constată că nu sunt respectate prevederile
legale, acesta sesizează organele de conducere ale Colegiului Farmaciştilor din România. În
termen de 15 zile de la efectuarea demersului acestea adoptă măsurile necesare de încadrare în
normele în vigoare şi informează Ministerul Sănătăţii Publice în acest sens.
ART. 633
În cazul nerespectării prevederilor art. 632, Ministerul Sănătăţii Publice se adresează
instanţelor judecătoreşti competente.

CAP. 5
Dispoziţii tranzitorii şi finale

ART. 634
Practicarea profesiei de farmacist de o persoană care nu are această calitate constituie
infracţiune şi se pedepseşte conform Codului penal.
ART. 635
În vederea facilitării accesului la exercitarea profesiei de farmacist pe teritoriul României,
Ministerul Sănătăţii Publice, în colaborare cu Colegiul Farmaciştilor din România, recunoaşte
calificările de farmacist dobândite în conformitate cu normele Uniunii Europene, într-un stat
membru al Uniunii Europene, într-un stat aparţinând Spaţiului Economic European sau în
Confederaţia Elveţiană, de către cetăţenii acestor state, iar încadrarea în muncă se face conform
legii.

ART. 636
(1) Normele privind recunoaşterea diplomelor, certificatelor şi titlurilor de farmacist eliberate
de un stat membru al Uniunii Europene, de un stat aparţinând Spaţiului Economic European şi de
Confederaţia Elveţiană cetăţenilor acestora se elaborează de către Ministerul Sănătăţii Publice, în
colaborare cu Colegiul Farmaciştilor din România, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
 (2) Nomenclatorul de specialităţi medicale, medico-dentare şi farmaceutice pentru reţeaua de
asistenţă medicală se elaborează de către Ministerul Sănătăţii Publice şi se aprobă prin ordin al
ministrului sănătăţii publice.
(3) Normele privind întocmirea, emiterea şi utilizarea dovezilor de onorabilitate şi moralitate
profesională a farmaciştilor se elaborează în colaborare, de către autorităţile competente române
definite de prezenta lege, şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
ART. 637
(1) Atribuţiile Colegiului Farmaciştilor din România nu pot fi exercitate de nici o altă asociaţie
profesională.
(2) Colegiul Farmaciştilor din România nu se poate substitui organizaţiilor patronale sau
sindicale şi în îndeplinirea atribuţiilor sale nu poate face uz de prerogativele acestora prevăzute
de lege.
(3) Membrii Colegiului Farmaciştilor din România pot face parte şi din alte asociaţii
profesionale.
ART. 638
Codul deontologic al farmacistului, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi
deciziile Consiliului naţional care privesc organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor
din România se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
ART. 639
Pe durata exercitării profesiei în regim salarial sau/şi independent, farmacistul este obligat să
încheie o asigurare de răspundere civilă pentru greşeli în activitatea profesională şi să înştiinţeze
colegiul teritorial al cărui membru este.
ART. 640
(1) Farmaciştii care ocupă funcţii publice în cadrul aparatului central al Ministerului Sănătăţii
Publice, în cadrul autorităţilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, în cadrul
Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi, respectiv, în cadrul caselor de asigurări de sănătate
judeţene şi a municipiului Bucureşti, pot desfăşura în afara programului normal de lucru, în
condiţiile legii, activităţi profesionale, potrivit calificării pe care o deţin exclusiv în unităţi
sanitare sau farmaceutice private.
(2) Farmaciştilor prevăzuţi la alin. (1) li se aplică în mod corespunzător prevederile art. 35
alin. (1) şi (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare.
ART. 641
La data intrării în vigoare a prezentului titlu, se abrogă Legea nr. 305/2004 privind exercitarea
profesiei de farmacist, precum şi organizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din
România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 30 iunie 2004.
*
 Prezentul titlu transpune integral prevederile referitoare la exerciţiul profesiei de farmacist,
cuprinse în următoarele acte normative ale Uniunii Europene:
a) art. 11 al Regulamentului Consiliului nr. 1.612/68/CEE din 15 octombrie 1968 privind
libera circulaţie a lucrătorilor în interiorul Comunităţii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 257 din 19 octombrie 1968;
b) Directiva Consiliului nr. 85/432/CEE din 16 septembrie 1985 pentru coordonarea
dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative privind anumite activităţi din domeniul
farmaceutic, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 253 din 24 septembrie 1985, p. 34;
c) Directiva Consiliului nr. 85/433/CEE din 16 septembrie 1985 privind recunoaşterea
reciprocă a diplomelor, certificatelor şi a altor titluri de farmacist, inclusiv măsuri pentru
facilitarea exercitării efective a dreptului de stabilire privind anumite activităţi în domeniul
farmaceutic, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 253 din 24 septembrie 1985, p. 37;
d) Directiva Consiliului 2003/109/CE din 25 noiembrie 2003 privind statutul cetăţenilor din
statele terţe care sunt rezidenţi pe termen lung, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene (JOCE) nr. L 16 din 23 ianuarie 2004;
e) art. 45, art. 50 alin. (1) şi (4), art. 51, art. 52 alin. (1), art. 53, art. 54 şi art. 56 alin. (1) şi (2)
din Directiva Consiliului 2005/36/CE din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor
profesionale, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 255 din 30
septembrie 2005.
 TITLUL XV
Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale,
sanitare şi farmaceutice
CAP. 1
Răspunderea civilă a personalului medical
ART. 642
(1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc astfel:
a) personalul medical este medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa
care acordă servicii medicale;
b) malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-
farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a
personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.
(2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi
neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte
individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.
(3) Personalul medical răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea
reglementărilor prezentului titlu privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi
obligativitatea acordării asistenţei medicale.
(4) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse în exercitarea profesiei şi
atunci când îşi depăşeşte limitele competenţei, cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este
disponibil personal medical ce are competenţa necesară.
(5) Răspunderea civilă reglementată prin prezenta lege nu înlătură angajarea răspunderii
penale, dacă fapta care a cauzat prejudiciul constituie infracţiune conform legii.
ART. 643
(1) Toate persoanele implicate în actul medical vor răspunde proporţional cu gradul de
vinovăţie al fiecăruia.
(2) Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea
profesiunii:
a) când acestea se datorează condiţiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de
diagnostic şi tratament, infecţiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicaţiilor şi riscurilor în
general acceptate ale metodelor de investigaţie şi tratament, viciilor ascunse ale materialelor
sanitare, echipamentelor şi dispozitivelor medicale, substanţelor medicale şi sanitare folosite;
b) când acţionează cu bună-credinţă în situaţii de urgenţă, cu respectarea competenţei
acordate.
 CAP. 3
Acordul pacientului informat

ART. 649
(1) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru
pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă, conform
prevederilor alin. (2) şi (3), pacientului i se solicită acordul scris.
(2) În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul
medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru
puterea de înţelegere a acestuia.
(3) Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi
consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor,
prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.
ART. 650
Vârsta legală pentru exprimarea consimţământului informat este de 18 ani. Minorii îşi pot
exprima consimţământul în absenţa părinţilor sau reprezentantului legal, în următoarele cazuri:
a) situaţii de urgenţă, când părinţii sau reprezentantul legal nu pot fi contactaţi, iar minorul are
discernământul necesar pentru a înţelege situaţia medicală în care se află;
b) situaţii medicale legate de diagnosticul şi/sau tratamentul problemelor sexuale şi
reproductive, la solicitarea expresă a minorului în vârstă de peste 16 ani.
ART. 651
(1) Medicul curant, asistentul medical/moaşa răspund atunci când nu obţin consimţământul
informat al pacientului sau al reprezentanţilor legali ai acestuia, cu excepţia cazurilor în care
pacientul este lipsit de discernământ, iar reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate
fi contactat, datorită situaţiei de urgenţă.
(2) Atunci când reprezentantul legal sau ruda cea mai apropiată nu poate fi contactat, medicul,
asistentul medical/moaşa pot solicita autorizarea efectuării actului medical autorităţii tutelare sau
pot acţiona fără acordul acesteia în situaţii de urgenţă, când intervalul de timp până la exprimarea
acordului ar pune în pericol, în mod ireversibil, sănătatea şi viaţa pacientului.
 CAP. 4
Obligativitatea asigurării asistenţei medicale

ART. 652
(1) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a acorda asistenţă
medicală/îngrijiri de sănătate unei persoane doar dacă au acceptat-o în prealabil ca pacient,
criteriile de acceptare urmând a fi stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei
legi.
(2) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa nu pot refuza să acorde asistenţă
medicală/îngrijiri de sănătate pe criterii etnice, religioase şi orientare sexuală sau pe alte criterii
de discriminare interzise prin lege.
(3) Medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au obligaţia de a accepta pacientul în
situaţii de urgenţă, când lipsa asistenţei medicale poate pune în pericol, în mod grav şi ireversibil,
sănătatea sau viaţa pacientului.
ART. 653
(1) Atunci când medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa au acceptat pacientul,
relaţia poate fi întreruptă:
a) odată cu vindecarea bolii;
b) de către pacient;
c) de către medic, în următoarele situaţii:
(i) atunci când pacientul este trimis altui medic, furnizând toate datele medicale obţinute, care
justifică asistenţa altui medic cu competenţe sporite;
(ii) pacientul manifestă o atitudine ostilă şi/sau ireverenţioasă faţă de medic.
(2) Medicul va notifica pacientului, în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c) pct. (ii), dorinţa
terminării relaţiei, înainte cu minimum 5 zile, pentru ca acesta să găsească o alternativă, doar în
măsura în care acest fapt nu pune în pericol starea sănătăţii pacientului.
ART. 654
(1) Medicul, asistentul medical/moaşa, angajaţi ai unei instituţii furnizoare de servicii
medicale, au obligaţia acordării asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate pacientului care are
dreptul de a primi îngrijiri medicale/de sănătate în cadrul instituţiei, potrivit reglementărilor
legale.
(2) Medicul poate refuza asigurarea asistenţei medicale în situaţiile menţionate la art. 653 alin.
(1) lit. c).
 ART. 655
(1) În acordarea asistenţei medicale/îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia
aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă,
aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de comunitatea
medicală a specialităţii respective.
(2) Colegiul Medicilor din România va elabora şi va supune spre aprobare Ministerului
Sănătăţii Publice standardele terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică la nivel naţional, până
la intrarea în vigoare a prezentului titlu.

CAP. 5
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă profesională pentru medici, farmacişti şi alte
persoane din domeniul asistenţei medicale
ART. 656
(1) Personalul medical definit la art. 642 alin. (1) lit. a) care acordă asistenţă medicală, în
sistemul public şi/sau în cel privat, într-o locaţie cu destinaţie specială pentru asistenţă medicală,
precum şi atunci când aceasta se acordă în afara acestei locaţii, ca urmare a unei cereri exprese
din partea persoanei sau a persoanelor care necesită această asistenţă ori a unui terţ care solicită
această asistenţă pentru o persoană sau mai multe persoane care, din motive independente de
voinţa lor, nu pot apela ele însele la această asistenţă, va încheia o asigurare de malpraxis pentru
cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.
(2) O copie după asigurare va fi prezentată înainte de încheierea contractului de muncă, fiind o
condiţie obligatorie pentru angajare.
PRINCIPIILE BIOETICII

Ofelia este o femeie de 27 de ani care se luptă cu anorexia nervoasă de la vârsta de 11 ani. Este o
persoană extrem de inteligentă, fiind doctorandă în prezent la o univeristate de prestigiu. În
momentele cele mai stresante ale vieții, aceasta se lupta cu anorexia. Prima oara cand a fost
internata in spital a fost la varsta de 13 ani. La școală era hărțuită de către colegi fiind ușor
supraponderală și a început să nu mai mânănce pentru a slăbi. A putea slăbi atât de mult i-a dat
sentimentul că avea un anumit control asupra unui aspect al vieții sale. Ofelia a petrecut ultimii
14 ani mai mult in spital. De două ori, a trebuit să fie internată la terapie intensivă, deoarece își
pierduse cunoștința. În timpul acestor internări a fost hrănită folosind un tub nazogastric. De
asemenea, are antecedente de tulburări obsesiv-compulsive și a beneficiat de terapie cognitiv-
comportamentală. În urmă cu un an ea reușise să-și stabilizeze greutatea la 50 kg (are 1,7 m
înălțime). Odată cu stresul doctoratului și cu destrămarea relației cu iubitul ei, aceasta a ajuns la
35 kg. Deși doriți să o hrăniți prin tub nazogastric pentru a preveni necesitatea unei a treia
internari la terapie intensivă, ea refuză cu insistență aceasta procedură. Ea îți spune că nu vrea să
moară, dar nici nu vrea să fie hrănită cu forța. Este extrem de fragilă și are nevoie de
supravegherea constantă de către un asistent medical. Din cauza lipsei de paturi în secția de
psihiatrie, Ofelia este în prezent îngrijita într-o secție generală.

Întrebări:

1. Ce principii pot fi aplicate în gestionarea acestui caz?

2. Cum pot fi aplicate cele patru principii ale bioeticii în acest scenariu pentru a oferi îndrumare
medicului dacă Ofelia trebuie sau nu alimentată forțat?
TESTARE GENETICĂ

Diana și Paul sunt căsătoriți de 12 ani și au impreună un fiu de 6 ani. Tatăl și bunicul lui Paul au
murit de cancer când aceștia aveau în jur de 40 de ani. Din cauza unui istoric familiar în care
regăsim patologia tumorală, Paul a vrut să se testeze din punct de vedere genetic pentru a
descoperi nivelul acestuia de risc. Deși nu a fost posibil un diagnostic de certitudine, testele
indicau că acesta ar avea un risc pentru cancer colo-rectal ereditar non-polipozic. Acum Paul
acuză fatigabilitate și va efectua o colonoscopie. Colonoscopia dezvăluie că acesta suferă de
cancer de colon inoperabil. Diana este îngrijorată că și fiul lor ar fi la risc să dezvolte cancer de
colon când va fi mai în vârstă și ar vrea ca el sa fie testat pentru a identifica daca prezintă risc sau
nu.

Întrebări:

1. Ar trebui să li se permită părinților să își testeze copiii pentru afecțiuni genetice ce debutează
la vârstă adultă?
2. Copiii au dreptul să știe despre riscurile lor genetice?
Aspecte etice ale fertilizării in vitro

O femeie de 32 ani vrea să apeleze la fertilizarea in vitro pentru a avea un copil cu soțul ei, aflat
în comă. Soțul femeii are 35 de ani, iar ambii sunt de profesie cadre didactice universitare și au
decis să aibă un copil, iar, în urma analizelor preconcepționale, aceștia au descoperit ca soțul
prezintă o tumoră cerebrală, iar în scurt timp, acesta a intrat în comă. Trebuie menționat faptul
că, cel mai probabil, tatăl va muri inainte de nașterea copilului, deci copilul va fi orfan încă de la
naștere. Ținând cont de vârsta tatalui (35 de ani), este posibil ca forma de cancer pe care acesta o
prezintă să aibă și o component genetică.

Se va efectua sau nu fertilizarea in vitro? De ce? Argumentați.

AVORT

Veronica este însărcinată în 20 de săptămâni, iar la ecografie a aflat că așteaptă un alt băiat.
Aceasta este a patra sarcină. Ea deja are 3 fii iar împreună cu soțul ei au decis să mai facă un
copil în speranța că ultima va fi o fiică. Veronica a avut o legătură foarte strânsă cu mama ei și a
visat ca la rândul ei sa aibă o fiică. Această dorință a fost întărită și de pierderea recentă a mamei
ei. Tu ești medic generalist iar când Veronica vine pentru un consult este vizibil îndurerată. Ea
mărturisește că deja ia în considerare o întrerupere de sarcină. Nu vrea să continue cu sarcina
actuală deoarece simte că nu ar putea oferi suficientă dragoste unui alt fiu. De asemenea, ea vă
spune că soțul ei susține orice decizie pe care alege să o ia, deoarece și el preferă să aibă o fiică.

Întrebări

1. Care sunt motivele legale pentru întreruperea sarcinii?

2. Este legală întreruperea sarcinii pe motiv de sex fetal?
3. Potențialul tată are drepturi legale în acest sens?
Donare de organe

Dan are 36 de ani și este pasionat de motociclete. Într-o după-masă de iarnă, în timp ce se
întorcea de la o conferință pe drumul M1, motocicleta lui a alunecat pe un petec de gheață, având
viteză destul de mare. Acesta se lovește de parbrizul unei mașini care se apropia și casca lui se
rupe în jumătate. O ambulanță ajunge la fața locului în câteva minute, iar Dan este intubat și dus
de urgență la spital. El a suferit răni grave și anume fracturi de pelvis și de vertebre. Încercările
de a-l resuscita nu au succes iar când este deconectat de pe ventilator acesta nu prezintă respirații
spontane. Testele efectuate la două consulturi diferite confirmă faptul că a suferit leziuni masive
de trunchi cerebral și este declarat în moarte cerebrală, funcția cardiacă și cea respiratorie fiind
menținute nu ajutorul aparatelor. Acesta prezintă pe corp un tatuaj cu simboluri pro donare
organe. Se decide să-l mențină pe suport ventilator până când rudele sale apropiate sunt găsite și
contactate, astfel încât dorința lui Mike de a-și dona organele să poată fi discutată cu ei.

Întrebări

1. Cum poate cineva să-și doneze organele după deces?

2. Este posibil ca o rudă apropiată să împiedice donarea de organe?
SUICID ASISTAT

Mircea, un consultant de îngrijiri paliative, a fost rugat de un coleg de clinică să discute cu o

femeie de 60 de ani. Maria are o afecțiune neurologică progresivă și prezintă acum o comunicare
verbală limitată, o mobilitate din ce în ce mai slabă și prezintă unele elemente de demență.
Speranța ei de viață este în jur de 4 ani. Maria este frustrată de starea ei și de perspectiva
deteriorării viitoare a sănătății dar și a dependenței de soțul ei. Ea îi spune lui Mircea că a fost în
contact cu un spital din Elveția și intenționează să meargă acolo pentru a beneficia de suicid
asistat. Soțul ei și cei doi copii adulți se opun acestui lucru, dar sunt pregătiți să meargă cu ea
dacă nu există nicio modalitate de a o face să se răzgândească.

Întrebări:

1. Ce sprijin poate oferi Mircea, Mariei?

2. Sinuciderea asistată ar trebui sa fie legalizată?
Consimțământ informat

Doamna A.P., o femeie de 40 de ani, a locuit într-o instituţie de tip azil, sub supraveghere,
deoarece prezenta retard mental sever și epilepsie. În urma unei expertize efectuată în urmă cu 10
ani, Judecătoria a numit un tutore pentru a o reprezenta, aceasta neavând capacitatea psihică de a
se autoîngriji. În urma administrării unui nou tratament pentru epilepsie a prezentat necroză
intestinală, ceea ce a impus intervenţie chirurgicală de urgenţă şi colostomie. În perioada
postoperatorie au apărut diferite complicaţii, începând cu o pneumonie, tratată cu antibiotice
administrate intravenos. În perioada următoare, doamna A.P. a refuzat hrana și a cerut medicilor
şi asistentelor medicale să o lase să moară, să meargă „să se întâlnească cu mama sa”. Psihiatrul
a inițiat un tratament cu antidepresive şi i-au fost injectate alimente prin sondă naso-gastrică, pe
care ea o îndepărta de mai multe ori pe săptămână. De asemenea, se lupta cu asistentele
medicale, care au trebuit să o lege de pat pentru a-i reintroduce sonda. La trei luni de la internare
a dezvoltat la nivelul şoldurilor un nou proces infecţios, purulent, care a necesitat o nouă
intervenţie chirurgicală. Femeia a devenit agresivă faţă de doctori şi infirmiere, ţipa în mod
constant şi i-a implorat să o lase să moară. Tutorele ei, un bătrân cu un intelect liminar, incapabil
să ia vreo decizie, şi-a dat acordul scris pentru efectuarea operaţiei.

Efectuam sau nu intervenția chirurgicală?Argumentați.