“

... în ceea ce privește un anumit adevăr, niciun om nu l-a cunoscut,

Și nici nu știe pe nici unul dintre zei
Nici măcar toate lucrurile despre care am vorbit,
Căci chiar dacă din întâmplare ar fi rostit
Adevărul final, el însuși nu l-ar ști:
Căci totul nu este decât o țesătură încâlcită de bănuieli.
— Xenofan
Diogenes Laertios, istoriograful filosofiei antice grecești, în lucrarea sa (Despre
viețile și operele filosofilor) afirmă că Xenofan „îi atacă pe Hesiod și Homer
criticându-i pentru descrierea zeilor.”

Xenofan s-a remarcat, mai cu seama, în critica antropomorfismului religios, adică a

faptului că oamenii înfățișează zeii după felul în care sunt ei:

“
Dacă boii și caii și leii ar avea mâini sau dacă—cu mâinile—ar ști să deseneze și
să plăsmuiască precum oamenii, caii și-ar desena chipuri de zei asemenea cailor,
boii asemenea boilor, și le-ar face trupuri așa cum fiecare dintre ei își are
trupul.
— Xenofan
Deasemenea, Xenofan a observat cel dintâi în cultura occidentală condiționarea
socio-culturală a reprezentărilor religioase:

“
Etiopienii spun că zeii lor sunt cârni și negri, tracii—că au ochii albaștri și
părul roș…
— Xenofan
Rostul acestei teze este că fiecare popor își înfățișează zeii după propriile sale
trăsături. De aici rezultă fie că zeii nu există, teză pe care Xenofan nu a
sprijinit-o, fie că ei sunt altfel decât îi înfățișează oamenii, teză care a fost
argumentată de el.

Unul din principalii translatori în engleză a lucrărilor lui Xenofan e filosoful

Karl Popper, care a activat în secolul XX. Ideea că toate așa-numitele cunoștințe
științifice ale noastre sunt de fapt prezumții și, în principiu, sunt întotdeauna
înlocuibile de ceva care poate fi mai aproape de adevăr, este esențială pentru
filosofia lui Popper; și el a considerat pe Xenofan ca fiind prima persoană care a
exprimat vreodată asemenea gând.

Parmenide – Alături de Heraclit, Parmenide este cel dintâi filosof care face o
distincție netă între percepția senzorială și cunoașterea prin intermediul
gândirii. În concepția sa numai cea din urmă poate conduce la descoperirea
adevărului. Subiect al filosofiei nu poate fi decât aletheia (adevăr). "Existentul"
unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuși
este gândire. Cunoașterea senzorială prin care lumea apare diversificată,
schimbătoare, este înșelătoare.
Parmenide – Alături de Heraclit, Parmenide este cel dintâi filosof care face o
distincție netă între percepția senzorială și cunoașterea prin intermediul
gândirii. În concepția sa numai cea din urmă poate conduce la descoperirea
adevărului. Subiect al filosofiei nu poate fi decât aletheia (adevăr). "Existentul"
unic, imobil, neschimbător nu poate fi păstrat decât prin gândire, căci el însuși
este gândire. Cunoașterea senzorială prin care lumea apare diversificată,
schimbătoare, este înșelătoare.

Parmenide: Totul este unul

Alt filosof presocratic, Parmenide, a fost un elev al lui Xenofan. A înflorit în
prima jumătate a secolului al V-lea î.e.n., și ne oferă prima noastră legătură cu
Socrate. Platon are o relatare a lui Parmenide ca un bătrân, Zenon (un discipol al
lui Parmenide) ca un om de vârstă mijlocie, și tânărul Socrate, întâlnindu-se
pentru o discuție filosofică. Atât Socrate, cât și Platon erau conștienți că au
învățat de la Parmenide.

Parmenide considera că este auto-contradictoriu să spui despre nimic că există. Nu

a putut niciodată să fie un nimic, și, prin urmare, nu poate fi adevărat să spunem
că totul—sau, într-adevăr, orice—a ieșit din nimic. Totul trebuie să fi existat
întotdeauna. Dintr-un motiv similar nu este posibil ca orice să treacă în nimic.
Prin urmare, nu numai că totul trebuie să fie nesfârșit și necreat, ci trebuie să
fie și etern și imperisibil. Din motive similare, de asemenea, nu pot exista lacune
în realitate, părți ale realității în care nimic nu este: realitatea trebuie să fie
continuă cu ea însăși în orice moment; tot spațiul trebuie să fie plin, o
plenitudine. Aceasta dă naștere unei viziuni asupra universului fiind într-adevăr o
singură entitate neschimbătoare (un gând opus lui Heraclit). Totul este Unul. Ceea
ce apare ca schimbare sau mișcare este ceva care se întâmplă într-un sistem închis
și neschimbat.

În mod surprinzător, poate, este foarte asemănător cu viziunea științifică asupra

universului care s-a dezvoltat între Newton în secolul al XVII-lea și Einstein în
XX. Două lucruri despre această viziune au făcut să ne amintească de Parmenide. În
primul rând, acea viziune e deterministă, așa că totul a fost văzut ca fiind
inevitabil și neapărat așa cum este. În al doilea rând, se credea că doar din punct
de vedere subiectiv al unui observator ar putea exista un „acum”: obiectiv vorbind,
toate momentele de timp erau la fel de semnificative. Când două dintre cele mai
mari minți ale secolului XX s-au trezit să aibă o discuție în acest sens, numele
lui Parmenide a apărut în discuție.

Karl Popper și Albert Einstein.

Karl Popper și Albert Einstein.

Cei doi erau Einstein și Popper, cel din urmă relatând în autobiografia sa Unended
Quest:

“
Am încercat să-l conving [pe Einstein] să renunțe la determinismul său, care a fost
de părere că lumea era un univers în bloc de patru dimensiuni parmenidiane în care
schimbarea era o iluzie umană, sau foarte aproape de iluzie. (A fost de acord că
asta e părerea lui și, în timp ce am discutat despre ea, l-am numit ‚Parmenide’.)
— Karl Popper
Nimic nu ar putea ilustra mai viu decât acest fapt că ideile lui Parmenide au fost
un punct viu de referință pentru gânditorii din zilele noastre.

În secolul XIX, poetul german Friedrich Hölderlin a scris o dramă (nefinisată)

numită „Moartea lui Empedocle”, care relatează moartea bizară al acestui filosof
grec care conform unei legende s-a aruncat în craterul vulcanului Muntelui Etna.
În secolul XIX, poetul german Friedrich Hölderlin a scris o dramă (nefinisată)
numită „Moartea lui Empedocle”, care relatează moartea bizară al acestui filosof
grec care conform unei legende s-a aruncat în craterul vulcanului Muntelui Etna.

Empedocle: Cele patru elemente

Empedocle, numit de Bertrand Russell „un mix de filosof, profet, om de știință, și
șarlatan”, a fost probabil cea mai bizară personalitate dintre presocratici. A
trăit probabil în prima jumătate a secolului V î.e.n. El a fost un lider politic
democratic, și fără îndoială, un demagog, care a fost creditat cu puteri
miraculoase și a murit aruncându-se în craterul vulcanului Muntelui Etna–care-i
probabil cea mai melodramatică moarte a oricărui filosof celebru.

Empedocle a încercat să reafirme realitatea lumii în continuă schimbare a

experienței senzoriale, precum și a pluralității acestei lumi, față de Parmenide,
în timp ce a admis câteva idei ale lui Parmenide. El a recunoscut că materia nu
poate apărea din nimic sau nu poate trece în nimic, dar a considerat că totul era
format din patru elemente diferite care sunt perene: pământ, apă, aer și foc.
(Focul explică focurile cerești ale soarelui și stelelor.) Această doctrină a celor
patru elemente a fost preluată de Aristotel și a jucat un rol important în gândirea
occidentală până la Renaștere. Într-adevăr, este încă destul de des întâlnită în
literatura occidentală.

Democrit, râzând - În Democrit, filosoful german Nietzsche (căruia îi

displăceau Socrate și Platon) găsește un spirit asemănător. Rezultă că Nietzsche a
acordat o anumită credință poveștii în care Platon dorea să distrugă lucrările lui
Democrit. Pentru Nietzsche, Democrit s-a dovedit a fi o alternativă importantă la
platonism.
Democrit, râzând - În Democrit, filosoful german Nietzsche (căruia îi displăceau
Socrate și Platon) găsește un spirit asemănător. Rezultă că Nietzsche a acordat o
anumită credință poveștii în care Platon dorea să distrugă lucrările lui Democrit.
Pentru Nietzsche, Democrit s-a dovedit a fi o alternativă importantă la platonism.

Atomiștii: Democrit și Leucip

Printre cei mai însemnați dintre filosofii presocratici au fost cei cunoscuți ca
„Atomiști”, prin care se are în vedere în principiu doi oameni, Leucip și Democrit.
Leucip a avut ideea fundamentală că totul este alcătuit din atomi prea mici pentru
a fi văzuți sau chiar subdivizați în continuare—cuvântul „atom” provine din
cuvintele grecești care înseamnă „nu poate fi tăiat”. Tot ceea ce există, a învățat
el, sunt atomii și spațiul; și toate obiectele diferite care există există pur și
simplu din diferite colecții de atomi în spațiu.

Atomii în sine sunt necreați și indestructibili și toate schimbările din univers

constă în atomi care își modifică fie formațiunile, fie locațiile. Interpretarea pe
care el și Democrit a pus-o la noțiunea de schimbare a fost în esență cauzală și
acest lucru este notabil deoarece nu au încercat să explice fenomenele naturale în
ceea ce privește scopurile. Democrit a spus odată:

“
Prefer să descopăr o cauză decât să câștig Regatul Persiei.
— Democrit
O altă doctrină de bază pe care au învățat-o este că universul nu este un
continuum, așa cum a spus Parmenide, ci este format din entități separate. De la ei
doi se pare că și-a avut originea fizica atomică. În total, acești doi gânditori au
făcut pași uimitori. Nu trebuie să cădem în eroarea de a le atribui evoluția
ideilor lor care au venit mai târziu; dar totuși în cele din urmă este ceva profund
și original în ideile lor.

Un sofist dând lecții elevilor din stradă.

Un sofist dând lecții elevilor din stradă.

Protagoras: un sofist sau un agnostic neînțeles?

Fiind profesori profesioniști, sofiștii au început să apară în perioada chiar

înainte de Socrate. Au instruit tinerii în artele necesare vieții publice, în
special vorbitul în public. Pentru că și-au învățat elevii cum să profite cât mai
bine de orice caz, indiferent de convingerile lor private, au atras critici dure de
la intelectuali, cuvântul „sofist” a dobândit, în consecință, o conotație
derogatorie pe care a păstrat-o până în ziua de azi. Primul și cel mai cunoscut
dintre sofiști a fost Protagoras, care a spus cândva:

“
Omul este măsura tuturor lucrurilor, și a celor care există precum există, și a
celor care nu există, precum nu există.
— Protagoras
Această declarație a creat o controversă, fiind interpretată de Platon pentru a
însemna că nu există un adevăr absolut, ci doar ceea ce indivizii consideră că este
adevărul. Unul ar putea spunea că Protagoras era primul relativist. Deși există un
motiv pentru a pune problema în gradul de interpretare a argumentelor sale care au
urmat, conceptul de relativitate individuală a fost revoluționar pentru vremea
respectivă și a contrastat cu alte doctrine filosofice care susțineau că universul
se bazează pe ceva obiectiv, în afara influenței sau percepțiilor umane. Potrivit
lui Aristotel, Protagoras a fost criticat pentru că a pretins „să sporească
valoarea argumentului mai slab”.

Protagoras a fost, de asemenea, cunoscut ca un profesor care a abordat subiecte

legate de virtute și viața politică. El a fost implicat mai ales în întrebarea dacă
virtutea putea fi învățată, o problemă obișnuită a Greciei din secolul al V-lea
î.e.n., care a fost legată de cititorii moderni prin dialogul lui Platon. În loc de
educatorii care au oferit o pregătire specifică, practică în retorică sau vorbire
în public, Protagoras a încercat să formuleze o înțelegere motivată, la nivel
foarte general, a unei game largi de fenomene umane, inclusiv limba și educația. În
„Protagoras” al lui Platon, el susține că învață „gestionarea corectă a propriilor
afaceri, cum ar fi cel mai bine să conduci gospodăria și administrarea afacerilor
publice, cum să contribuie cel mai eficient la treburile orașului prin cuvânt și
acțiune.”

“Protagoras von Abdera”, Jusepe de Ribera, 1637.

“Protagoras von Abdera”, Jusepe de Ribera, 1637.

Protagoras a fost un susținător al agnosticismului sau, așa cum susține Tim

Whitmarsh, al ateismului, pe motiv că, de când a considerat că dacă nu se poate ști
ceva, acel ceva nu există. Potrivit unor surse, în lucrarea pierdută a lui
Protagoras, „Cu privire la zei”, el a scris:

“
În ceea ce privește zeii, nu am niciun mijloc să știu dacă există sau nu, și nici
de ce fel pot fi, din cauza obscurității subiectului și a vieții scurte omenești.
— Protagoras
Potrivit lui Diogenes Laërtius, poziția agnostică, neîngrijită, luată de
Protagoras, a stârnit furie, determinând atenienii să-l expulzeze din oraș și toate
exemplarele cărții sale au fost colectate și arse în piață. Distrugerea deliberată
a operelor sale este menționată și de Cicero câteva secole mai târziu.

Ulterior Socrate îi va ironiza și critica dur pe sofiști, petrecându-și viața

luptând împotriva lor (în special Gorgias și Protagoras). Socrate va critica
sofiștii inclusiv folosirea demagogiei, dezmembrând argumentele lor prin “metoda
socratică.” Tensiunea între Socrate și sofiști poate fi sumarizată astfel: sofiștii
căutau doar înfrângerea în justiția verbală, Socrate căuta doar adevărul.

Mai mult de un mileniu mai târziu, Nietzsche va comenta asupra sofiștilor,

sugerându-ne implicit că el le ținea apărarea: “granița dintre bine și rău dispare
—asta e sofistică.” Nietzsche, necrecrezând în moralitatea absolută, vedea
sofistica ca o uneltă de a anula distingerea dintre Bine și Rău, în sensul lor
absolut. Mai mult, unii filosofi moderni (ca Alan Baidou) au argumentat că nu
există filosofie fără sofistică și niciun filosof care nu se definește pe sine ca
un adversar al sofistului („fiecare definiție a filosofiei trebuie să o distingă de
sofistică"). Sau cu alte cuvinte, filosofia are nevoie de sofistică pentru a
progresa, și vice versa. Sunt opusuri care erau necesare pentru dezvoltarea
gândirii Occidentale. Dialogurile lui Platon ar fi fost plictisitoare și
neconvingătoare dacă nu exista un sofist care urma să fie destrămat de Socrate.

12.jpg
Filosofia ajunge în Atena
Presocraticii enumerați anterior nu reprezintă o listă exhaustivă, ci e mai degrabă
o introducere în gândurile celor mai importanți dintre ei. Mai sunt și Anaxagora,
Tucidide, Gorgias și alții. Mai este și Zenon (Zeno) din Elea care a scris faimosul
paradox numit “Ahile și țestoasa” (despre care poate voi discuta într-un video
aparte). Însă dacă e cazul să-i privim pe toți împreună, ajungem la concluzia că
până la Protagoras ei toți aveau similarități. În primul rând, erau preocupați în
mod prioritar să înțeleagă mai degrabă natura lumii din jurul nostru, decât natura
umană—într-adevăr, este îndoielnic dacă au avut chiar un astfel de concept ca
„natura umană”. În al doilea rând, au pornit fără nici o inhibiție să teoretizeze
îndrăzneț pe cea mai mare scară posibilă. Inevitabil, având în vedere că aceștia au
fost primii gânditori în acest sens, o mare parte din concluzii pot părea sălbatice
și iraționale. Dar totuși este impresionant cât de multe idei bune au avut, idei
destinate să dea roade bogate în dezvoltarea ulterioară a încercărilor pe care
ființele umane le-au făcut de-a lungul secolelor de a înțelege lumea în care ne
regăsim.

NU SUNT UN OM CREATIV
UN FEL DE SELF-HELP, STOICISM
4985205573_b1e2e9c20b_o.jpg

Referitor la lipsa de creativitate, acestea sunt 5 scuze cele mai tipice pe care
le-am observat:

1. Nu sunt un om creativ
2. Nu am motivație / sunt lenos
3. Am încercat, dar nu mi-a reușit
4. Nu am idei bune / totul deja a fost făcut de alții
5. Nu am timp

Eu voi analiza fiecare din ele.

1. Nu sunt un om creativ
OK, sună plauzibil. E o aserțiune aparent logică. E destul de posibil că tu pur și
simplu ești mai puțin creativ—natural și genetic vorbind. Este un adevăr în asta și
posibil că ai dreptate.

Ai crezut că eram acum să te conving că „noi toți suntem super mega creativi și
avem idei nelimitate”? Evident că nu, noi nu suntem toți creativi. Unii din noi
după natură îs mai puțin creativi, asta e un fapt biologic.

Acum ce-i de făcut cu această informație?

Simplu. Tu o accepți, și în același timp acționezi în pofida acestui fapt. Cine a

spus că viața e egală și cinstită? Evident că unii din noi vor avea niște avantaje
circumstanțiale și genetice de la naștere. Nici o sută de video-uri motivaționale
nu vor schimba acest fapt, însă asta nu înseamnă că tu NU poți fi creativ.

Iată ce au avut de spus doi psihologi (cu PhD-uri și chestii) despre acest fenomen:
(psychologytoday.com)

„Ce mă deranjează pe mine atât de mult nu-i faptul că vorba nu sunt un om creativ e
echivalentul unei reclame de pastile de slăbit. E faptul că oamenii care-mi spun
asta (și cred în asta) deseori îs studenții cu un potențial creativ înalt. Ei mi l-
au demonstrat prin lucrul lor. Însă când ei au asemenea gândire, ei creează o
împlinire automată a profeției sale—ei nu cred că se conformă cu stereotipul omului
creativ, și respectiv ignoră potențialul lor creativ și se găsesc a nu fi atât de
creativi, cum și au prezis din start.”

Desigur că tu poți fi creativ, creierul tău e setat să creeze noi conexiuni

neuronale și să crească, asta se numește neuroplasticitate și epigenetica.
Diferența între tine (un om necreativ) și cineva care-i natural mai creativ e că tu
vei fi nevoit să depui mai mult efort decât ceilalți pentru a crea aceste noi
conexiuni neuronale.

„Eu nu sunt un om creativ” în principiu înseamnă „Eu nu am avantajul genetic să

creez ceva fără mult efort și mă plâng pe asta / și nu voi mai încerca”.

Nu, și ce rămâne de făcut acum? Să începi să plângi? OK, fă-o dacă vrei. Dar să nu
te aștepți că alții te vor simpatiza, și să nu devii pasiv agresiv dacă alții „nu
te vor înțelege”.

Dacă vrei să fii creativ, vei avea nevoie de răbdare, și vei fi nevoit să-ți creezi
obiceiuri noi. Calmează-ți țâțele și respiră adânc. Învață câte ceva de la Stoicii
antici:

“
Fiecare obicei și aptitudine e confirmată și crește în acțiunile corespunzătoare,
mersul prin mers, alergatul prin alergat...respectiv, dacă vrei să faci ceva,
formează un obicei, dacă nu vrei s-o faci, n-o face, dar fă-ți alt obicei în loc.
Același principiu lucrează și în starea minții noastre. Când te enervezi, tu nu
doar ai simțit acel rău, dar tu ai și consolidat un obicei nociv, să adaugi
combustibil la foc.
— Epictet
Mai simplu spus, încearcă ceva. Dacă-ți place măcar un pic—fă-o iarăși. Repetă.
Reflectă asupra acțiunii. Repetă. Reflectă asupra acțiunii. Cu timpul vei forma un
obicei. (unii savanți spun că îți ia 3 luni în mediu să creezi un obicei) Dacă-ți
place obiceiul, păstrează-l, îmbunătățește-l. Dacă nu-ți place, Fă altceva în loc
și scapă de obiceiul vechi. Asta e tot, nu-i atât de complex acest fapt.

2. Nu am motivație / Sunt lenos

“
În diminețile în care-ți este greu să te scoli din pat, păstrează acest gând în cap
—Eu mă trezesc ca să fac un lucru uman. De ce atunci eu sunt atât de supărat că voi
face ceea ce-mi este menit, lucrurile pentru care am și fost pus în această lume?
Ori am fost eu oare făcut pentru asta, să mă ghemuiesc și să mă încălzesc în pat? E
atât de plăcut. Înseamnă că ai fost făcut pentru plăcere? Pe scurt, să fii
îmbrățișat sau să faci un efort?
— Marc Aureliu
Marc în principiu are în vedere să nu te fărâmi aiurea. Cu excepția cazului că ai
depresie cronică sau probleme severe mintale, să fii nemotivat e pe seama ta, e
scuza și obiceiul tău. Eu tot sunt lenos uneori, asta-i normal. Însă nu folosi
acest fapt ca o scuză. Lenea e o alegere.

Ai văzut primul episod din BBC Planet Earth II? Este acolo un moment în care vezi
niște iguane nou-născute (din ou), și primul lucru pe care ele trebuie să le facă
în viață e SĂ FUGĂ NAIBII DE LA NIȘTE ȘERPI VENINOȘI ȘI FLĂMÂNZI. Și acele iguane
nu se plângeau, ele doar alergau ca niște nebune ca să supraviețuiască. Altceva nu
le rămânea să facă.

Iată acel moment TARE EPIC (mai dramatic ca filmele din Holywood, atviceaiu):

Deci fii ca acea iguană. Fii curajos. Scoală-te și fă ce trebuie de făcut. (evident
că nu te duce să cauți șerpi veninoși, okay?)

3. Am încercat, dar nu mi-a reușit

N-ai încercat destule ori, sau n-ai încercat destule lucruri. Credeai că va fi mai
ușor și ai lăsat mâinile-n jos. Îți era frică să experimentezi. Evident că nu-ți va
reuși, în asta și constă încercarea. Nu pot exista nivele de progres fără nivele
de...sugere? Supt? Eșecuri? (ai înțeles tu). Cu alte cuvinte, unica metoda de a ști
că progresezi e să ai ceva cu ce poți compara, adică, să fi fost avut eșecuri în
trecut. Așa că greșește, că altfel nu-i cum. Nu există o persoană în lume care n-a
supt la ceva atunci când a încercat un lucru nou. (ekhm, supt=eșec) Însușirea vine
din eșecuri. Deprinde-te cu asta. Fă-l un obicei și folosește experiența pentru
progresul tău propriu.

“
Noi suntem ceea ce facem repetat, respectiv, excelența nu-i o acțiune, ci un
obicei.
— Aristotel
Asta înseamnă că excelența, sau creativitatea, sau productivitatea, ori numește-o
cum vrei—e un proces continuu, el niciodată nu se termină. (evident, până nu mori)
Deci într-o lună tu poți fi super creativ, să explodezi cu idei și sens, și în
următoarea lună tu poți avea literalmente zero creativitate. Tot asta e
responsabilitatea ta. Să nu dai vina pe destin, pe mama, pe Dumnezeu. Totul constă
în obiceiurile tale. Însă asta e o monedă cu 2 părți: e bine deoarece mereu ai
șansa să te schimbi și să progresezi, dar e rău pentru că nimic nu-i stabil, nimic
nu-i pentru totdeauna. Tu nu te poți „relaxa” vreodată cu adevărat, noi pur și
simplu nu suntem construiți așa.

“
Viaţa unui om este ceea ce gândurile lui o fac să fie
— Marc Aureliu
Marcus are în vedere că gândurile tale determină calitatea caracterului, valorilor,
credințelor tale. Toate acestea pornesc de la gând, și gândurile îți determină
obiceiurile, și obiceiurile îți determină gândurile. (Aristotle numea acest proces
„ciclu virtuos”)

De asemenea, termină să eviți disconfortul și jena. Fără aceste două lucruri tu nu

vei fi capabil să progresezi și să sugi mai puțin.

“
Dacă vrei să progresezi, fii mulțumit să fii considerat ridicol și prost
— Epictet
4. Eu nu am idei bune / totul deja a fost făcut de alții
Încă o scuză să nu faci nimic. Aceasta e una evidentă. Dacă faci ceva doar cu
scopul de a NU FI ca alții, ori să faci ceva ce nu a fost făcut vreodată, atunci tu
ești un greobanâi robot AI avansat Dumnezău. Serios, tu și ai venit din viitor?
Evident că orice n-ai încerca în viața ta deja a fost făcut de alți oameni din
trecut sub o formă sau alta. Noi oamenii suntem mai mult la fel decât diferiți. Nu
te înșela. Nu-i în asta sensul. Trebuie să faci aceleași lucruri care le fac
oamenii și totuși să-ți pui amprenta ta și istoria ta personală. Stilul tău
personal.

Totul e o combinație de variabile, de fapt. O diferență mică aici și acolo deja te

face „unic”. Însă dacă analizezi și izolezi aceste diferențe, îți dai seama că sunt
aceleași lucruri care le au alți oameni. Diferența aici constă în CUM aceste
variabile sunt aranjate la tine. Acest CUM e lucrul care te face într-adevăr unic.

Dar iarăși: noi oamenii suntem mai mult la fel decât diferiți.

Ideile tale nu vor fi originale majoritatea timpului, și asta e OK. Acest fapt te
va înzestra cu o doză de umilință și te va face să te concentrezi la lucrurile de
bază. Te va face să nu-ți mai pasă atât de mult să fii “diferit și original”, tu
pur și simplu vei începe să fii și să te exprimi fără nici o ezitare.

5. Nu am timp
Treaba nu-i că tu nu ai timp, ci că tu ai alte priorități care-ți ocupă acest timp.
Noi toți avem același timp. (pe Pământ)

Tu trebuie să decizi care prioritate e mai importantă. E chiar atât de simplu.

Dacă vrei să-ncepi să scrii, dedică ceva timp după lucru, chiar și 20 de minute pe
zi. E mai bine decât nimic.

Același lucru se referă și la orice ocupație creativă, și de fapt, la orice

ocupație care devine un obicei.

Exersarea, vorbirea în public, gătitul mâncării (eu sug la asta), să faci șpagat
iomaio, să fași TĂIKWANDO—orice ocupație care necesită repetiție și disciplină
pentru a progresa. Dacă ceva e tare important pentru tine, tu vei găsi timp pentru
asta. Chiar și 10 minute pe zi. Însă tu trebuie să fii onest cu tine însuți: tu
chiar vrei să scrii, să cânți, să te ocupi cu Taekwondo? Ori ție-ți place doar
ideea acestei ocupații în capul tău? Fii onest și decide. Atunci tu „vei găsi”
timp.

Asta-i tot pe azi, băieți și fete.

Creați ceva, e fun. Ori nu creați. Treaba voastră.
O zi bună ;)

DE CE FILOSOFIA?
UN FEL DE SELF-HELP
jon-tyson-114457-unsplash.jpg

Vreo 4 ani în urmă eram în ultimul semestru într-un colegiu de IT în Toronto, și

deoarece aveam nevoie de încă un „curs electiv” am ales „Intro to Philosophy”, care
evident că n-avea nici o legătură cu calculatoarele. Nu prea știam ce reprezintă
acest obiect, adică mă rog, aveam o idee superficială, dar totuși eram destul de
sceptic.

Prima lecție. Profesorul intră în clasă, ia o pauză lungă, se așează pe o masă din
primul rând în poza lotus și ne spune:

„Noroc dragi studenți. Felicitări că ați ajuns la această lecție și nu v-ați

răzgândit la jumătate de drum. Totuși vreau să vă spun că în următoarele 3 luni n-o
să învățați nimic.”

Studenții din clasă au început a râde ușor, el le zâmbea în răspuns. Iar eu în

gândul meu spuneam „În sfârșit un profesor onest în școala asta”.

El continua „Ce credeți că e filosofia?”

După un moment de ezitare un student răspunde „e încercarea de a răspunde la

întrebările vieții?”
Alta adaugă „nuștiu.. e o masturbare mintală a unor oameni antici?”

Clasa a râs incomod câteva secunde.

Eu am continuat „E o curiozitate perpetuă despre viață?”

După care alți studenți au parafrazat gînduri similare. Profesorul apreciase

inițiativa noastră și acuratețea relativă a răspunsurilor.

El luase o pauză și spuse „Filosofia nu-ți coace pâine și nu-ți construiește un

oraș, să fiu onest cu voi filosofia nu-i prea capabilă să răspundă la multe
întrebări, ci mai degrabă creează întrebări mai deștepte.”

„Dar să știți că totuși e foarte interesantă... adică, da, nu vă recomand să o

studiați pentru a o transforma într-o carieră pentru că o să muriți de foame...eu
personal am studiat economia și literatura.. acum predau limba engleză și filosofia
în colegiu. Dar nimic nu-mi aduce așa satisfacție ca atunci când predau filosofia
și nimic nu-mi încordează mintea atât de mult până astăzi.”

„Hai să luăm un caz teoretic. Imaginați-vă așa scenariu: Sunteți într-o barcă cu 3
oameni în mijlocul oceanului. Toți sunt flămânzi și toți vor să supraviețuiască. Un
om foarte bătrân, o femeie gravidă, și un bărbat foarte gras. Realistic vorbind
unica metodă de a supraviețui e să recurgeți la canibalism. Acum o întrebare: Cine
trebuie mâncat primul?”

La această întrebare chiar și studenții care stăteau pe jumătate adormiți s-au

trezit brusc „din somnul cel de moarte” și au holbat ochii la profesor. Nimic nu
trezește curiozitatea în om mai mult decât canibalismul menționat cazual într-o
conversație.

Lumea a început să vorbească, glasurile lor haotice amestecându-se în conversații.

„Cel gras, evident! Are mai multă carne și calorii.”

Altul îi răspunse „Da dar carnea ceea are prea multă grăsime, nu-i prea calitativă”

Profesorul zâmbea năstrușnic. Eu mă alăturam la acel sentiment și observam

declarațiile din împrejur.

Altă studentă exclama „Ce-i cu voi?! Cel bătrân! El deja și-a trăit viața și
obiectiv vorbind ceilalți doi au mai multe de pierdut”
Profesorul a reproșat, după cum mi s-a părut, cu o doză de sarcasm „De ce nu acea
gravidă? Totuși copilul născut nu va putea supraviețui oricum”

Unii erau de acord, alții erau puțin șocați la așa sugestie.

„Cel gras uăi oamenilor!”

„Cel bătrân!”

Eu tăceam și mă râdeam înăuntru, totuși teoretizând că posibil l-aș fi mâncat pe

cel gras primul.

Profesorul a așteptat până ce toți s-au oprit să răspundă, și a menționat,

„Da de ce în genere trebuie să mâncați pe cineva? De ce să nu muriți de foame?”

Toți au închis gurile pe câteva secunde, parcă reflectând asupra ciudățeniei și

răului care ieșise din mintea lor recent. Eu metaforic vorbind stăteam cu gura
căscată, „Wow, noi chiar suntem niște animale hahaha”

„Blin, dacă asta-i filosofie, atunci sign me up!” m-am gândit eu.

În următoarele 3 luni eu m-am îndrăgostit de filosofie.

Profesorul începuse de la René Descartes, apoi au urmat grecii antici: Socrate,

Platon, și Aristotel.
Am vorbit despre natura conștiinței, natura cunoașterii, despre etică, estetică, și
despre deontologism versus utilitarism (intenția vs consecințele), am vorbit și
despre Existențialism, și multe altele.

Cam la fiecare lecție el spunea „uite, jur, acest filosof e favoritul meu”, după
care în următoarea săptămână el spunea „uite acesta precis îi favoritul meu,
uitați-vă ce spune...”. De fiecare dată zâmbeam și mă molipseam de entuziasmul lui.
Niciodată n-am văzut un profesor atât de entuziasmat să lectureze, și de fapt,
lecturile lui erau interactive, adică noi participam, discutam, nu pur și simplu
ascultam lectura lui. El se asigura că noi nu ne pierdeam interesul pe parcurs, mai
introducând câte o glumă, fiind mai jucăuș cu ideile mai complexe. Se vedea de la o
distanță că avea o plăcere imensă atunci când vedea în ochii studentului o
revelație, o conștientizare care ar putea să-i schimbe percepția întreagă a vieții.
Eu eram unul dintre ei, eram foarte activ, alegeam cele mai complicate teme la
eseuri și nu puteam să mă satur de lecturile lui de 3 ore, mereu era spațiu mai
mult de discutat o idee cu acel profesor.

Am finisat colegiul, și acum lucrez în domeniul IT. Mai exact, mă ocup cu

administrarea și infrastructura rețelelor de calculatoare într-o organizație non-
profit ce difuzează filme din toată lumea și organizează anual unul din cele mai
mari festivale de filme din lume. E un lucru coborât la realitate, e foarte exact
și practic. Calculatoarele n-au timp să filosofeze, ele ori lucrează ori nu. Iar eu
filosofez (cu o doză sănătoasă de ironie), și îmi place s-o fac în timpul liber.

Cu acest scop am creat podcastul Meditații, ca să nu-mi pierd „mușchiul” de

filosof, să abordez idei complexe, să-mi provoc mintea la o gândire mai profundă și
să-mi organizez însușirile în ceva tangibil. Iar dacă voi avea o audiență căreia îi
va fi interesant ce am de spus, cu atât mai bine!

Viziunea mea, preluată de la acel profesor, e că filosofia nu trebuie să fie

plictisitoare, și nu-i mereu doar o „masturbare mintală”. Ea are tangențe cu lumea
reală și dacă e abordată cu o doză de umor și ironie, poate fi foarte utilă pentru
fiecare dintre noi, ori cel puțin ea e capabilă să creeze întrebări mai deștepte
despre viață—și asta uneori e de ajuns.

“
Filosofia este ştiinţa care are în vedere adevărul
— Aristotel

INSPIRAȚIA E SUPRAAPRECIATĂ
UN FEL DE SELF-HELP
danielle-macinnes-222441-unsplash.jpg

Așteptarea inspirației, paradoxal, reduce șansele s-o găsești

Ca să trec direct la temă, noțiunea inspirației în DEX sună așa:

—Entuziasm creator

—Complex de idei creatoare.

—Idee, soluție apărută pe neașteptate în conștiință.

Conform neuroștiinței și psihologiei, ideile și entuziasmul apar în urma acțiunii

consistente și a reușitelor în urma acestor acțiuni. Originea acestor idei încă nu
e destul de clară deoarece noi încă nu înțelegem natura conștiinței pe deplin, dar
asta e altă temă.

Reușitele apar doar din încercări mai multe, în urma eșecurilor și succesurilor.
Pentru a avea încercări mai multe avem nevoie de disciplină. Cu asta sunt de acord
Stoicii antici la fel ca și psihoterapeuții contemporani.