ostoyevsky ne oferă o alternativă a provenienței acestui nihilism în nuvela sa

Frații Karamazov, scrisă în 1879, care găsește cauza nihilismului nu ca moartea lui
Dumnezeu, ci în înțelegerea omului de Dumnezeu în relație cu răul. Departe de
reprezentarea Dumnezeului lui Nietzsche ca o ficțiune explodată, în nuvela lui
Dostoyevsky însuși Dumnezeu e implicat ca sursa primară a conflictului între
suferința trăită de omenire, și deficitul în motivele acestei suferințe, dacă
Dumnezeu e just și binevoitor, atunci de ce omul în genere a fost pus să sufere?

Teoria “Voinței de Putere” a lui Nietzsche (care servește ca antidot al

nihilismului), stă ca o provocare la axioma prevenitoare a lui Dostoyevsky,

“
Dacă nu există Dumnezeu, atunci totul e permis
— Fyodor Dostoyevsky
Voința de Putere e simultan răspunsul atotcuprinzător al misterelor psihologiei
umane, răspunsul la cum unul ar trebui să trăiască. Prin inversarea consecinței
revendicării lui Dostoyevsky că absența lui Dumnezeu presupune absența oricărei
restricții asupra comportamentului uman, Nietzsche învârte prezicerile și
speranțele pentru viitorul omenirii care rezultă din “permisiunea” nelimitată ce
apare după nihilism. Nietzsche spune că absența lui Dumnezeu NU duce la degradarea
absolută morală și socială a omului; din contra, în materia fără formă a
nihilismului putem găsi mijloacele pentru a construi răscumpărarea omului fără
Dumnezeu, eliberarea lui de la toate dihotomiile ca binele și răul, adevărat și
fals, subiect și obiect, cauză și efect, și posibilitatea de a cunoaște din nou
potențialul total al voinței care a rămas să doarmă cam de la sfârșitul Imperiului
Roman.

Nietzsche spune că “caracterul existenței” este în mod inerent brutal, și oamenii

nu posesează o calitate specială de a se diferenția de animale brute, în afara
talentului de autodecepție—oamenii visează despre ei înșiși ca fiind niște creaturi
pe o treaptă mai joasă decât îngerii, pe când în realitate ei sunt niște animale
înfometate de putere ca orice animală tipică—chiar și cea mai scurtă examinare a
obiceiurilor omului confirmă acest fapt. Dostoyevsky vorbește despre o natură umană
similară în nuvela Frații Karamazov, dar cu implicarea adițională că acțiunile
barbarice ale omului sunt un rezultat al distanței mari ce stă între om și Dumnezeu
—ultimul fiind perfect și complet, iar primul fiind imperfect și deficient în
capacitățile și facultățile sale mintale.

batman-joker-heath-ledger.jpg
În lumea ficțiunii, un exemplu perfect al nihilistului dus în extremă este Joker
din filmul The Dark Knight. El întruchipează haosul și vanitatea umană, cauzată mai
degrabă de o cunoaștere prea adâncă a brutalității și ipocriziei naturei umane—fapt
care și-l face pe acest personaj atât de complex și intrigant. Comentariile lui
despre ipocrizia noastră sunt oglinzirea gândurilor noastre cele mai intime și
extreme pe care rareori îndrăznim să le rostim în public:

“
Moralitatea lor, codul lor; e o glumă proastă. Îl aruncă la primul semn de pericol.
Oamenii sunt doar la fel de buni cum lumea le permite să fie. O să vezi—Îți voi
arăta. Când totul se destramă, acești...oameni civilizați? Se vor mânca unul pe
altul. Vezi, eu nu-s un monstru, eu îs doar înaintea curbei.
— Joker
Însă această cunoaștere a depravării umane, în cazul lui Joker neavând un compas
moral, devine o uneltă de distrugere și violență extremă. Acțiunile și intențiile
lui Joker sunt pur și simplu direcționate pentru a cauza haos în oraș.

Rachel-with-harvey.jpg
El îl forțează pe Batman să-și pună întrebări față de simbolul și mesajul lui prin
a răpi pe ambii, Rachel Dawes—dragostea lui, și Harvey Dent—politicianul care ar
putea salva orașul Gotham. El îl face pe Bruce Wayne să aleagă între el ca om și
ceea ce el promovează fiind Batman. Intenția lui Joker e să pună la îndoială
moralitatea lui Batman și să aducă un sentiment de nihilism, adică o lume lipsită
de orice valoare.

Dostoyevsky argumentează că deoarece slăbiciunea și corupția e comună pentru natura

umană, e numai o chestiune de timp înainte ca oamenii să devină canibali și ucigași
fără autoritatea și providența lui Dumnezeu pentru ai restrânge să acționeze asupra
impulsurilor sale cele mai rele. Asta e pricina din care nu poți vedea o înflorire
a culturii și artei în concluzia nuvelelor lui Dostoyevsky despre oameni nebuni
produși de nihilism. În Frații Karamazov, societatea fictivă construită pe
principii totalitare a Marelui Inchizitor e spălată de sângele oamenilor, tortura
fiind arta sa principală.

O concluzie comună în nuvelele lui Dostoyevsky e că omul în primul rând e o ființă

morală—el are o conștiință care îl servește ca un ghid la comportamentul său moral.
Și totuși această conștiință, dacă să admitem că Dumnezeu nu există, nu are altă
funcție decât un obstacol de care poți scăpa prin deprindere deoarece categoriile
binelui și răului nu au o existență obiectivă; după cum un nihilist „activ” ar
spune, atunci când remușcarea conștiinței e redusă la tăcere, senzația de sporire a
puterii care urmează „presupune o depășire a rezistenței”.

Dacă conștiința care-l previne pe om să facă orice i-ar veni în cap e amuțită, și
acțiunile sale, indiferent de cât de extreme sunt, nu conțin alte consecințe decât
cele impuse de legea scrisă, atunci el nu are nimic mai presus de care să-i fie
frică în afară de pedeapsa autorității civile. Dacă Dumnezeu nu ne privește, atunci
omenirea, în acest caz, nu are un îndemn moral care i-ar preveni decadența în
brutalitate și canibalism.

GOD.jpg
Ambii Dostoyevsky și Nietzsche sunt obsedați de Dumnezeu. Existența ori lipsa lui e
o întrebare care-i turmentează pe ambii. Cea mai interesantă parte nu-i unde ei
sunt de accord, ci unde au diferențe în opinie. Citindu-i îți dai seama că ei de
fapt erau profund de acord cu majoritatea diagnozelor nihilismului modern. Însă
unde ei încep să devieze unul de la altul e la fel de irevocabil ca și o răscruce
de pe calea ferată: trenul nu poate întoarce înapoi: și deci Dostoyevsky alege să
creadă în Dumnezeu, în timp ce Nietzsche rejectează orice legitimație a credinței.

O întrebare la locul ei ar fi acum: care-i sensul să citim diagnozele acestor

scriitori din secolul 19? Mai există ceva relevant în lucrările lor?

Răspunsul este da, lucrările lor sunt probabil și mai relevante acum decât la
momentul când le-au scris, deoarece ambii ne avertizau de un nihilism care va avea
loc în următoarele secole. Ambii scriau despre cele mai fundamentale aspecte ale
naturii umane decenii înainte de Freud și popularizarea psihoterapiei în secolul
20.

Nihilismul e o problemă majoră în societatea contemporană. Rata de depresie și

suicid e mai înaltă ca niciodată. Tehnologia și globalizarea a șters granițele și a
omogenizat totul ce-i important pentru om din punct de vedere cultural și
spiritual.

Nietzsche și Dostoyevsky au remedii diferite pentru nihilism. Ei identifică aceeași

problemă, dar ajung la concluzii diferite. Sunt argumente că soluția lui Nietzsche
a fost încercată, dar a fost înțeleasă greșit și utilizată în scopuri meschine:
aproprierile Naziștilor a „Voinței de Putere” a lui Nietzsche ori „radicalismul
aristocratic” sunt exemple de eșuări de a pune în practică idealul lui Nietzsche că
individul poate depăși turma ori majoritatea mediocră cu eforturi solitare și
degajate.
Pe de altă parte, putem presupune că soluția lui Dostoyevsky n-a fost nici
încercată nici înțeleasă ca lumea, deoarece o poți găsi în ultima lui nuvelă Frații
Karamazov—o metodă de a depăși lumea iubind-o, „să uzi Pământul cu lacrimile tale”,
cum un personaj din nuvelă a spus—o implicare că idealul Creștin încă n-a fost
încercat pe deplin: imitația cu adevărat imensă a lui Hristos în masă încă nu a
avut loc.

Un lucru e cert: deoarece lumea contemporană e inundată de apatie, să-i citești pe

Dostoyevsky și Nietzsche merită anume din cauza că ei erau orice în afară de
apatici. Lor le păsa adânc și erau pasionați despre ceea ce scriau, și asta la
sigur e un motiv din care până astăzi sunt studiați de numeroși cititori generații
după moartea lor.

Începutul filosofiei e definit de dialog. În Dostoyevsky și Nietzsche noi avem doi

din cei mai buni psihologi ai secolului 19 lucrările cărora sunt relevante și
populare și astăzi, și ei merită să fie citiți unul lângă altul deoarece ei deseori
complementează vocile și amplifică punctele fiecăruia.

Nietzsche l-a descoperit pe Dostoyevsky mai târziu în viață, atunci cînd deja își
formase gândul său filosofic, conform unor menționări din jurnalul său cam prin
1887. (Nietzsche s-a născut în 1844)

Și destul de rapid el a devenit un admirator a lui Dostoyevsky, ceea ce e un

fenomen rar în cazul lui Nietzsche, să admire pe cineva din contemporanii săi. În
cartea sa Amurgul Idolilor, Nietzsche îl numește pe Dostoyevsky “unicul psiholog de
la care am ce învăța”.

Dezbaterea între ei poate și nu avut loc atunci când ei trăiau, însă ea poate avea
loc astăzi în cercul cititorilor.

Indiferent de ce parte sunteți, cea a lui Nietzsche, sau cea a lui Dostoyevsky,
ambele argumente merită să fie discutate în cadrul căutării noastre veșnice a unui
sistem moral mai bun.

Tu ce crezi? Ești de acord cu Nietzsche? Suntem noi capabili să creăm valori noi
din “nimic” și în același timp să fim siguri că le vom respecta prin intermediul
instituțiilor civile, fără vreo autoritate sau zeitate externă? Sau ești mai
degrabă de acord cu Dostoyevsky și crezi că natura umană e prea coruptă și e numai
o chestiune de timp înainte ca oamenii să devină canibali și ucigași fără
autoritatea și providența lui Dumnezeu pentru ai restrânge să acționeze asupra
impulsurilor sale cele mai rele?

*În Episodul 8, în prima parte a ”Morții lui Dumnezeu”, l-am introdus pe Nietzsche.
În episodul 9 voi continua această temă și îi voi juxtapune pe Nietzsche și
Dostoyevsky, comparând în mai multe detalii ideile lor centrale despre moralitate
și Dumnezeu.
 DOSTOYEVSKY ȘI HOUSE M.D. — URA ȘI MINCIUNA FAȚĂ DE SINE
EXISTENȚIALISM
Dostoevsky House FINAL.jpg

“
Să ne minţim pe noi înşine ne este mai adânc înrădăcinat decât să-i minţim pe
ceilalţi
— Fyodor Dostoyevsky
Dacă ai privit serialul “House M.D.”, o să-ți amintești de fraza deseori repetată
de actorul principal, Hugh Laurie: “Everybody Lies” (Toți mint).

În contextul acelui serial se avea în vedere că pacienții lui des mințeau despre
istoria vieții lor și simptomele pe care le aveau, deoarece simțeau o jenă ori
voiau să manipuleze impresia altor oameni despre sine, chiar dacă deseori mergea
vorba de moartea și viața lor. Doctor House se lupta cu acest fapt prin sarcasm și
o viziune extrem de cinică asupra naturei umane.

Iată câteva fraze spuse de el:

“Eu nu întreb de ce pacienții mint, eu doar îmi asum că ei mint.”

“E un adevăr de bază a condiției umane că toți mint. Unica variabilă e despre ce.”

“Eu am înțeles că atunci când vrei să afli un adevăr despre cineva, acel cineva e
probabil ultima persoană pe care trebuie s-o întrebi”

“Oamenii care sunt pe cale de moarte la fel mint, spun că și-ar fi dorit să fi fost
lucrat mai puțin, să fi fost mai buni, să fi fost deschis un orfelinat pentru
pisicuțe. Dacă tu într-adevăr vrei să faci ceva, tu o faci. Dar n-o salvezi pentru
un moment de glorie la sfârșitul vieții.”

Această calitate a lui îl făcea să judece rațional și să facă diagnoze foarte

precise la boli complicate, însă paradoxal, aceeași calitate îl făcea să sufere,
deoarece acea frază “toți mint” se referea și la el însuși, și mai precis, la
faptul că el se mințea pe sine însuși și în același timp era conștient de asta.

În special, minciuna cea mai dureroasă față de sine era că “n-avea nevoie de alți
oameni”, însă după cum desfășurarea serialului a arătat, el ducea o lipsă acută de
o conexiune autentică umană, și își astupa acel gol prin atitudinea sa exagerat de
cinică și sarcastică asupra emoțiilor umane și își crease o lume imaginară unde el
era “detașat” de acele emoții—faptul care ironic, îl făcea să sufere și mai mult,
încercând să se rănească pe sine însuși din cauza urii pe care o simțea.

Prietenul cel mai bun, și probabil, unicul prieten adevărat a lui House e Doctor
Wilson—un om care-i aproape în totalmente opusul lui House.

house wilson 1.jpg

Într-o scenă ei aveau un dialog care dezvăluie esența lui House și tipajul lui de
om:

House: ( îi spune lui Wilson) “Tu îi iubești pe toți. Asta-i patologia ta. Tu ești
cel responsabil.”
Wilson: “Tu știi de ce oamenii sunt buni cu alți oameni?”
House: „O eu știu asta. Pentru că oamenii sunt buni, decenți și grijulii. E asta,
ori oamenii sunt niște lași. Dacă sunt meschin cu tine, tu vei fi meschin cu mine.
O asigurare a distrugerii reciproce.”
Wilson: „Exact...”
House: „O să ajungi odată la punctul tău?”
Wilson: „Tu ai nevoie ca oamenii să te placă.”
House: „Nu-mi pasă dacă oamenii mă plac.”
Wilson: „Da, dar tu ai nevoie ca oamenii să te placă deoarece tu ai nevoie de
oameni.”

Probabil atitudinea extrem de cinică a lui House îi oferea confortul de care avea
nevoie, confortul gândului că era mai presus ca emoțiile și relațiile umane. Acest
fapt l-a făcut un maestru al diagnosticării patalogiei corpului și minții umane,
însă l-a orbit față de patologia proprie—că nu era capabil să întrețină relații
sănătoase cu alți oameni și că era înstrăinat de preocupațiile “mondene” din
împrejur. Însă credința că el n-avea nevoie de oameni era o minciună pe care mintea
sa a creat-o pentru a funcționa, chiar dacă acea minciună îl făcea să sufere.

Eu aș putea face aceeași analogie și cu relația lui Sherlock Holmes cu Dr. Watson.
Sherlock avea talente și patologii similare lui House, probabil deoarece arhetipul
caracterului lui House a fost inspirat de la Sherlock Holmes. (House și Wilson =
Holmes și Watson?)

sherlock.jpg
Deci putem fi siguri că oamenii mint alți oameni, asta e știut, dar totuși o
minciună mai dureroasă și nu atât de discutată este minciuna față de sine. De ce ea
ar fi atât de importantă, și de ce trebuie studiat mai mult acest fenomen?

Există câteva motive.

În primul rând, să ne mințim pe noi înșine, după cum spunea Dostoyevsky în citatul
de mai sus, e “mult mai adânc înrădăcinat decât să-i mințim pe ceilalți”. Ce o fi
avut oare el în vedere prin asta?

Dacă l-ați citit măcar un pic pe Dostoyevsky, atunci cunoașteți stilul lui de a
scrie și motivele principale în nuvelele lui. De obicei protagonistul e un om
tulburat emoțional, cu dureri sufletești, contradicții, paradoxuri în comportament,
și o înstrăinare în primul rând față de sine, fapt care eventual îl face să fie
înstrăinat și față de alți oameni.

De ce un om ar fi alienat față de sine? Deseori, după cum ne sugerează Dostoyevsky,

asta vine din cauza auto-decepției. Însă de ce noi ne mințim pe noi înșine?
Deoarece să ne confruntăm cu realitatea condiției noastre umane, e deseori o
experiență extrem de dureroasă. Să admitem că noi nu suntem atât de buni și onești
cum ne imaginăm, e să admitem că suntem într-un sens ființe jalnice, paradoxale,
capabile să-și imagineze o lume idealizată și rațională, dar în același timp să fim
trași în jos de chemările primitive și animalice ale naturii noastre condiționate
de evoluție.

În al doilea rând, noi ne mințim pe noi înșine cu scopul de a scăpa de anxietate.

soren-kierkegaard.jpg
Kierkegaard, un scriitor din secolul 19, spuse, “Anxietatea este amețeala
libertății”, probabil referindu-se la tendința specific umană de a simți o
anxietate de la prea multe posibilități și alegeri. Atunci când suntem inundați de
aceste opțiuni în viață, noi deseori în loc să ne entuziasmăm și să ne învigorăm că
avem această libertate, noi din contra ne inhibăm și ne ascundem în sine și în
auto-decepție, paralizați de numărul posibilităților și de conștientizarea că
suntem niște ființe care știm că vom muri, care înțelegem greutatea reală a unor
decizii. Această anxietate stă la baza existenței umane. (Despre acest fenomen am
început a vorbi în episodul 7 al podcastului, și voi continua în episodul 8 și 9)

În al treilea rând, dacă citești despre studiile psihologice, neuroștiințifice, și

psihoterapeutice, vei găsi o sumedenie de referințe la așa-zisul “creier de
șopârlă”—care e doar un termen simplificat al unor procese ale creierului care își
au originea sute de mii de ani în urmă, atunci când homo sapiens era o ființă
primitivă, care lupta să supraviețuiască în fiecare zi în lumea preistorică în care
pericolul era iminent și foarte real.

Acele pericole, ca prădătorii, lipsa de adăpost stabil, condițiile climaterice

extreme, și alte triburi inamice care erau în competiție pentru a supraviețui—în
timp de sute de mii de ani—au format niște mecanisme inconștiente în creierul
nostru, care conform evoluției, ne-au permis să supraviețuim în pofida altor
specii, ca Neanderthalii de exemplu. (un lucru curios aici: un studiu arată că în
majoritatea Europenilor și Asiaticilor încă există 2% de genom de Neanderthal în
DNA-ul lor)

Dar în același timp, conform descoperirilor arheologice care arată modificarea și

mărirea craniului care și-a atins apogeul vreo 30.000 de ani în urmă, creierul
nostru a crescut în mărime, posibil deoarece regiunile care răspund de activitățile
cognitive, emoționale, imaginație și creativitate au fost exersate mai mult în
ultimii zeci de mii de ani.

Și astfel noi acum trăim un fel de paradox:

Pe de o parte noi avem sistemul limbic, sau creierul de șopârlă, care-i cea mai
primitivă parte a creierului nostru, care a fost descrisă de neuroanatomiști în
anul 1954. El e numit “creier de șopârlă” deoarece reprezintă toate funcțiile de
care are nevoie creierul unei șopârle pentru a supraviețui: instinctul de a lupta
ori a fugi, de a se hrăni, de a simți frica, de a îngheța pe loc, și de a se
reproduce. Acest sistem limbic al creierului e în mare parte inconștient, și
respectiv noi nu avem un control direct asupra lui.

Pe de altă parte noi avem creierul paleomamalian, sau “creierul vechi mamal”, care
include hipotalamusul, hipocampusul, amigdala, și Girusul cingular. Creierul vechi
mamal răspunde pentru motivație, emoție, memorie, și comportamente caracteristice
unui părinte, ca îngrijirea și asigurarea supraviețuirii copilului.

Și nu în ultimul rând, noi avem regiunea dezvoltată cel mai recent în evoluția
creierului nostru—creierul neomamalian, sau neocortexul, sau “creierul nou mamal”.
Neocortexul e responsabil de capacitatea noastră lingvistică, de abstracție,
raționament, și planificare.

Regiunea asta, posibil, și ne cauzează această anxietate, acest paradox—

conștientizarea inteligenței, imaginației noastre, tuturor posibilităților și
ambițiilor... și în același timp, conștientizarea decadenței și morții noastre,
primitivității noastre de care parcă nicidecum nu putem scăpa, și probabil, nu vom
putea scăpa niciodată.

Acest paradox uman, între infinitatea posibilității minții noastre și a limitării

corpului nostru animalic, ne face să ne mințim pe noi înșine, ne face să vrem să
scăpăm de anxietate, să ne creăm o lume iluzorie în care evităm responsabilitatea
și greutatea deciziilor care ne urmărește în viață.

Acest paradox stă la baza “agoniei existențiale”, descrisă de Kierkegaard și de

Existențialiștii secolului 20. Această agonie nu-i condiționată de un prădător sau
de vreun pericol direct ca în timpurile preistorice, ci apare din conștientizările
și anxietatea omului din lumea modernă.

Astfel, într-un mod jalnic, noi trăim profeția creată de noi înșine: profeția că
merităm să ne simțim prost și să ne urâm pe noi înșine. Noi devenim alienați față
de sine și față de alți oameni, pătrunzând tot mai adânc în psihoza minții noastre.

În lucrarea sa scurtă, Însemnări din Subterană, Dostoyevsky descrie exact un

asemenea protagonist. Un om măcinat de mintea lui, de auto-decepție și de auto-
înstrăinare.

În unele momente, protagonistul dă dovadă de o analiză pătrunzătoare în psihicul

uman:

“
Omul are o asemenea predilecţie pentru sisteme şi deducţii abstracte încât e
capabil să distorsioneze intenţionat adevărul, să nege evidenţa propriilor simţuri
doar ca să-şi justifice logica.

Am ajuns până acolo încât adevărata “viață vie” o considerăm aproape ca o muncă,
aproape ca pe o slujbă, şi suntem cu toţii de acord în sinea noastră că e mai bună
viaţa din carte. Şi de ce ne tot frământăm uneori, ce ne tot prostim, ce tot cerem?
Nici noi nu ştim ce.
În alte momente el descrie ura sa față de omenire:

“
Doar omul e prost, fenomenal de prost. Adică, deşi nu e prost deloc, e, în schimb,
atât de nerecunoscător că, dacă ai căuta, tot n-ai găsi pe cineva mai rău decât el.

Eu ştiu numai să mă joc cu vorbele, să visez aşa în mintea mea, dar în realitate
îmi trebuie... linişte. Şi pentru ca să nu fiu deranjat, aş vinde toată lumea acum
pe o copeică.
Și poate cel mai jalnic și dezgustător sentiment e superioritatea vag simțită de
protagonist care-l face să-i disprețuiască pe cei din împrejur, în același timp
simțindu-se ca o victimă:

“
Sunt o muscă în faţa acestei societăţi, o muscă scârboasă, inutilă, mai deşteaptă
decât ei toţi, mai cultă decât ei toţi, mai nobilă decât ei toţi, dar o muscă mereu
cedându-le calea, umilită de toţi și jignită de toţi.
Și în final, el ajunge să fie un nihilist, un om lipsit de moralitate, de ambiție.
Un om care nu-i capabil să facă diferență între rău și bine. Un om care a încetat
să fie un om.

“
Simţi până şi tu că ai ajuns chiar în ultimul hal, că asta este mizerabil, dar că
altfel nici nu are cum să fie, că deja nu mai ai nicio ieşire şi că niciodată nu o
să mai ajungi un altfel de om, că şi dacă ai mai fi avut încă timp şi credinţă
pentru a fi altceva, atunci probabil, nu ai fi dorit nici chiar tu să te schimbi,
iar dacă ai fi dorit, oricum nu ai fi făcut nimic, pentru că în realitate, poate că
nici nu ştii în ce să te transformi.

Nu numai că nu sunt rău, dar chiar nu am reuşit să ajung nicicum: nici rău, nici
bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici o gâză.
Însemnări din Subterană e o lucrare care te surprinde, te amuză, te face mai
curios, te dezgustă, te face să te regăsești în ea, te apropie și te înstrăinează
în același timp de la natura umană. E considerată una din cele mai pătrunzătoare
lucrări în psihicul și nevroza umană. Nu-i o lucrare distractivă, asta-i la sigur.
E greoaie din punct de vedere emoțional, pentru că e foarte tăioasă, intimă, și
nefiltrată. Dar e o lucrare importantă în literatura universală, și dacă vreți să
știți mai multe despre fenomenul uman al urii și minciunii față de sine, și cum să
te ferești de aceste tendințe, vă recomand totuși s-o citiți. Pentru că doar având
alături inamicul, îl vei înțelege mai bine și vei fi capabil să-l câștigi.

*Despre Dostoyevsky voi vorbi mai extensiv în episodul 9 al podcastului Meditații.