ANTROPOLOGIE IUDEO-CREȘTINĂ – student Andreea ANCUȚA - Master Patrimoniu

Creștin Euopean – Anul I

Dignitatis humanae: Declaraţie privind libertatea religioasă în Conciliul

Vatican II

Secolul XXI. Tehnologie, încălzire globală, luptă economică, inovație, poluare, virus,
pandemie, concediu pe Marte, termen limită… și multe alte cuvinte care pot descrie realitatea
socială a secolului XXI. Și om. Omul care aleargă, se zbate, lovește cu coatele, se luptă din
răsputeri să răzbată … să cucerească vârful piramidei sale sociale. Acesta se dezvoltă în cadrul
unei societăți care îl învață că trebuie să câștige mai mult, să obțină puterea, să impună respect,
să devină vizibil, să i se recunoască merite și calități obținute prin orice mijloace… Societatea
și omul se își duc existența asemeni unui angrenaj forțat să circule în viteza a șasea. Unicul
element care îi amintește omului ca încă nu se poate autointitula robot este sufletul. Credința,
trăirile interioare, conștiința existenței a ceea ce ramâne invizibil ochiului omenesc sunt cele
care opresc uneori angrenajul și oferă răgaz omului să simtă. Dezvoltarea intelectuală,
emoțională, socială și economică a omului secolului XXI a condus la acceptarea cu greutate a
constângerilor de orice natură. Componenta spirituală s-a transformat într-un organ
indispensabil omului, reprezentând astfel cea mai intimă, personală și sinceră calitate a sa.
Astfel, libertatea credinței, a comuniunii cu divinitatea, a apartenenței la o comunitate cu
aceleași trăiri spirituale, a devenit una din libertățile vitale omului. Și asta pentru că, asemeni
evreilor care își acoperă capul în semn de recunoaștere a supremației lui Dumnezeu, majoritatea
oamenilor recunosc, într-un fel sau altul, existența unei divinități supreme care le guvernează
existența și le îndrumă pașii.

În religia romano-catolică, libertatea religioasă a fost consacrată în Declarația

”Dignitatis Humanae” semnată la 7 decembrie 1965 în cadrul Conciliului Vatican II.1

Conciliul Vatican II s-a desfășurat în perioada războiului rece. În anul premergător

conciliului a fost construit Zidul Berlinului, iar în perioada primei sesiuni, datorită crizei din
Cuba, omenirea s-a aflat pe marginea prăpastiei războiului atomic. Spre deosebire de Conciliile
precedente, Conciliul Vatican II nu a fost convocat pentru a elimina doctrine eretice sau pentru
a reface o schismă; nu a proclamat nici o dogmă oficială şi nu a făcut nici măcar deliberări

1
https://www.magisteriu.ro/dignitatis-humanae-1965https://www.magisteriu.ro/dignitatis-humanae-1965
disciplinare exprese. Papa Ioan al XXIII-lea avea o perspectivă mai amplă. A văzut profilându-
se o epocă nouă, căreia i-a ieşit în întâmpinare cu optimism, cu încrederea neclintită în
Dumnezeu. A vorbit despre un obiectiv pastoral al Conciliului, înţelegând prin aceasta o
actualizare, un „a deveni astăzi” al Bisericii. Nu era vorba de o adaptare banală la spiritul
timpurilor, ci de apelul la a face să vorbească credinţa transmisă în ziua de astăzi. Marea
majoritate a părinţilor conciliari au acceptat ideea. Au dorit să adune cererile mişcărilor de
reînnoire biblică, liturgică, patristică, pastorală şi ecumenică, apărute între cele două războaie
mondiale; să înceapă o nouă pagină a istoriei cu ebraismul, încărcată de poveri, şi să intre în
dialog cu cultura modernă. A fost proiectul unei modernizări care nu dorea şi nici nu putea să
fie modernism.

Conciliul a conceput Biserica drept communio, adică participare la comuniunea

trinitară, şi drept unitate în diversitate. Desigur, unitatea în ministeriul petrin este un bine înalt
şi un adevărat dar al Domnului oferit Bisericii Sale; o recădere în mentalitatea de Biserică
naţională ar fi, în lumea noastră globalizată, complet incapabilă să indice drumul spre viitor.
Însă a accepta un centru nu înseamnă a accepta un centralism debordant. Deja în 1963, Joseph
Ratzinger a atras atenţia asupra faptului că unitatea în ministeriul petrin nu trebuie să fie
înţeleasă în mod necesar ca unitate administrativă, ci lasă spaţiu unei diversităţi de forme
administrative, disciplinare şi liturgice. Papa Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Ut unum
sint (1995), a solicitat să se mediteze asupra unor noi forme de exercitare a primatului. Papa
Benedict al XVI-lea a reluat această frază cel puţin de două ori. De aceea, a fost foarte
semnificativ faptul că Papa Francisc a făcut referire la Episcopul de Roma care prezidează în
caritate, cunoscută afirmaţie a lui Ignaţiu de Antiohia. Ea este de importanţă fundamentală nu
numai pentru continuarea dialogului ecumenic mai ales cu Bisericile Ortodoxe, ci şi pentru
Biserica Catolică însăşi.2

Primul capitol al Declarației privind libertatea religioasă se deschide cu mențiunea

fermă că ”persoana umană are dreptul la libertatea religioasă. Această libertate constă în faptul
că toți oamenii trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor
sociale și a oricărei puteri omenești astfel încât, în materie religioasă, nimeni să nu fie constrâns
să acționeze împotriva conștiinței sale și nimeni să nu fie împiedicat să acționeze conform
conștiinței sale, în particular și în public, atât singur cât și asociat cu alții, între limitele

2
http://lumea.catholica.ro/2013/04/interpretarea-si-receptarea-conciliului-vatican-ii/
cuvenite.” 3 . Conciliul Vatican II declară, de asemenea că ”dreptul la libertatea religioasă este
realmente întemeiat pe însăși demnitatea persoanei umane, așa cum este cunoscută din cuvântul
lui Dumnezeu revelat și pe calea rațiunii. Acest drept al persoanei umane la libertatea religioasă
trebuie în așa fel recunoscut în organizarea juridică a societății, încât să devină un drept civil.”
Așadar, în cadrul Conciliului Vatican II se recunoaște cu prisosință importanța libertății
religioase ca și condiție a integrității demnității umane, și chiar a necesității de a se constitui,
din punct de vedere juridic, în drept civil în cadrul societății.
Ținând seama de atributele ființei umane (rațiune, voință liberă, responsabilitate
personală) Conciliul consideră că toți oamenii au obligația morală de a căuta adevărul privind
religia și de a îmbrățișa credința considerată și cunoscută ca fiind adevărată. Acest fapt nu poate
fi realizat decât în condițiile unei libertăți psihologice depline, libertate care respectă însă ”o
dreaptă ordine publică”4
În ceea ce privește relația om – Dumnezeu – ”norma supremă a vieții omenești este
legea divină însăși, eternă, obiectivă și universală, prin care Dumnezeu, după planul
înțelepciunii și iubirii sale, orânduiește, conduce și cârmuiește lumea întreagă și căile
comunității umane. Dumnezeu îl face pe om părtaș la această lege a sa în așa fel încât omul,
sub călăuzirea blândă a providenței divine, poate cunoaște tot mai bine adevărul care este mereu
același. De aceea, fiecare om are îndatorirea și, deci, și dreptul de a căuta adevărul în materie
de religie pentru a-și forma cu prudență judecăți de conștiință drepte și adevărate, folosind
mijloace potrivite.”5
Conciliul Vatican II consideră că adevărul trebuie căutat în maniere distincte, autentice
și cu ajutorul instrumentelor aflate la îndemâna fiecăruia, în funcție de demnitatea personală și
condiția socială a individului. Conștiința este considerată punctul de plecare în ceea ce priveste
aflarea adevărului, respectarea legii divine, astfel încât omul nu trebuie îngrădit în a acționa
conform conștiinței sale. ”Într-adevăr, practicarea religiei constă, prin însăși natura sa, în primul
rând în acte interioare voluntare și libere prin care omul se îndreaptă direct spre Dumnezeu:
astfel de acte nu pot fi nici impuse nici interzise de vreo putere pur omenească. Dar însăși natura
socială a omului cere ca acesta să-și exprime în exterior actele interioare de religie, să comunice
cu alții în materie de religie, să-și mărturisească religia în mod comunitar.”6 Prin urmare, este

3
https://www.magisteriu.ro/dignitatis-humanae-1965https://www.magisteriu.ro/dignitatis-humanae-1965
4
Ibidem
5
Ibidem
6
Ibidem
considerată nedreptate a i se refuza omului dreptul la libertate religioasă în societate atâta vreme
cât exercitarea acestui drept respectă ordinea publică.
În cadrul Declarației privind libertatea religioasă se recunoaște libertatea religioasă la
nivel comunitar – cu toate credințele, practicile și principiile sale – cu condiția respectării
normelor de ordine publică. ”Comunitățile religioase au și dreptul de a nu fi împiedicate să-și
propovăduiască și să-și mărturisească public credința, oral și în scris. Însă în răspândirea
credinței religioase și în introducerea unor practici, ele trebuie să se abțină întotdeauna de la
orice fel de acțiune care ar aduce a constrângere sau a atragere necinstită ori incorectă, mai ales
când e vorba de persoane lipsite de cultură sau de resurse. Un astfel de mod de a acționa trebuie
considerat ca abuzare de dreptul propriu și lezare a dreptului altora.”7
În ceea ce privește familia, Conciliul Vatican II afirmă dreptul părinților de a alege
pentru copiii lor cursuri școlare care nu aduc atingere convingerilor religioase și, deci, nu
alterează în vreun fel credința acestora.
Pentru garantarea dreptului la libertate religioasă, în Declarație se stipulează obligația
autorităților statale de a iniția măsuri pentru protecția și respectarea acestui drept.”Apărarea și
promovarea drepturilor inviolabile ale omului este o îndatorire esențială a oricărei puteri de stat.
Așadar, puterea de stat trebuie ca, prin legi drepte și prin alte mijloace adecvate, să-și asume în
mod eficient apărarea libertății religioase a tuturor cetățenilor și să creeze condiții favorabile
pentru practicarea religiei, astfel încât cetățenii să-și poată realmente exercita drepturile și
îndeplini îndatoririle religioase, iar societatea să se bucure de bunurile dreptății și păcii care
provin din fidelitatea oamenilor față de Dumnezeu și față de sfânta lui voință.”8
Luând în considerare caracterul moral al libertății religioase, Conciliul subliniază
obligația grupurilor sociale de a respecta drepturile celorlalți și de a menține binele comun al
societății. ”Pe lângă aceasta, de vreme ce societatea civilă are dreptul să se apere împotriva
abuzurilor care ar putea apărea sub pretextul libertății religioase, sarcina de a asigura această
protecție îi revine, în primul rând, puterii de stat; acest lucru însă nu trebuie să se facă în mod
arbitrar sau favorizând pe nedrept o parte sau alta, ci după normele juridice conforme cu ordinea
morală obiectivă, norme cerute de ocrotirea eficientă a drepturilor tuturor cetățenilor și de
armonizarea lor pașnică, de o grijă corespunzătoare pentru acea autentică pace publică ce constă
într-o conviețuire orânduită în adevărată dreptate, precum și de cuvenita ocrotire a moralității
publice. Toate acestea constituie o parte fundamentală a binelui comun și intră în noțiunea de
ordine publică. De altfel, în societate trebuie respectat obiceiul ocrotirii unei libertăți integrale,

7
Ibidem
8
Ibidem
conform căruia omului trebuie să i se recunoască libertatea cea mai largă cu putință, iar
libertatea nu trebuie limitată decât atunci când și în măsura în care acest lucru este necesar.”9
Conciliul Vatican II declară că rădăcinile învățăturii despre libertatea religioasă se
regăsesc în revelație. ”(…) această doctrină despre libertate își are rădăcinile în revelația divină
și de aceea trebuie cu atât mai mult să fie respectată cu sfințenie de creștini. Într-adevăr, deși
revelația nu afirmă în mod explicit dreptul la imunitatea față de orice constrângere externă în
materie de religie, totuși ea dezvăluie demnitatea persoanei umane în toată amploarea ei, arată
respectul lui Cristos față de libertatea omului în îndeplinirea datoriei de a crede în cuvântul lui
Dumnezeu și ne învață spiritul pe care ucenicii unui astfel de Învățător trebuie să-l recunoască
și să-l urmeze în toate. Prin toate acestea sunt reliefate principiile generale pe care se întemeiază
învățătura acestei declarații despre libertatea religioasă. Mai ales libertatea religioasă în
societate este în acord total cu libertatea actului de credință creștină.”10
Se amintește în Declarație că omul își asumă credința în Dumnezeu în mod voluntar,
fiind astfel pe deplin răspunzător de alegerea și apartenența sa. ”Prin urmare, principiul libertății
religioase contribuie mult la favorizarea unei stări de lucruri în care oamenii pot fi chemați fără
piedici la credința creștină, o pot îmbrățișa din toată inima și o pot mărturisi activ prin întreaga
lor viață.”11
Nu în ultimul rând, se consemneză libertatea Bisericii, ”în concordanță cu acea libertate
religioasă care trebuie recunoscută ca un drept pentru toți oamenii și toate comunitățile și
trebuie reglementată prin organizarea juridică.”12

Drumul început de Conciliu nu s-a încheiat. Moştenirea bogată pe care cei doi Papi Ioan
al XXIII-lea şi Paul al VI-lea ne-au lăsat-o încă nu s-a epuizat. Trebuie să îl parcurgem, cu
răbdare dar şi cu hotărâre şi curaj şi, în pofida a toate, cu hilaritas, bucurie interioară. Aşa cum
a spus profetul: „Bucuria Domnului va fi puterea voastră” (Neemia 8,10). Conciliul a trezit
bucuria pentru Dumnezeu, pentru credinţă, pentru Biserică. Înainte de toate trebuie să o
aprindem din nou în noi, pentru ca să poată să îi entuziasmeze şi pe ceilalţi. Bucuria este
contagioasă. Desigur, fiecare dintre noi este numai o lumină mică. Şi mişcarea de reînnoire
preconciliară a început cu indivizi şi cu grupuri mici. În reînnoirea postconciliară nu va fi altfel.
Însă dacă nu lăsăm să ni se stingă bucuria, atunci, într-o zi, ea va putea să treacă la ceilalţi.

9
Ibidem
10
Ibidem
11
Ibidem
12
Ibidem
Poate contribui la a face astfel încât Biserica, într-o lumea care se schimbă cu rapiditate şi este
profund nesigură, să devină, în mod nou, busolă şi semn de încurajare.13

13
http://lumea.catholica.ro/2013/04/interpretarea-si-receptarea-conciliului-vatican-ii/