https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2020/01/22/evocarile-de-miercuri-chisinaul-distrus-de-
bolsevici/

Trec pe strada Alexandru cel Bun; această stradă impresionant de largă, pe care poate face șarjă un
escadron de cavalerie, cum spunea odată domnul colonel Brătescu, este acum străjuită de o parte și de
alta numai de ruine. Casele acelea mari, spaţioase, care nu erau făcute din cărămidă, ci din piatră moale,
de calcar, care se tăia cu ferăstrăul în carierele de la marginea oraşului, au fost transformate în vetre
pustii de scrum și de cenuşă.

https://orasulmeuchisinau.wordpress.com/2015/05/13/arhitectura-sovietica-a-chisinaului/

Centrul Chișinăului trebuia să devină centrul lumii pentru locuitorii lui și ai întregii RSS Moldoveneşti
proaspăt formată. Strada principală rămînea în continuare пр/ Ленин, azi bd. Ştefan cel Mare, de la care
au și început lucrările de renovare. Aici a fost planificată apariţia principalelor clădiri de stat, comerţ,
cultură, cele mai bune locuinţe, probabil pentru cei mai buni oameni. Chişinăul a devenit astfel exemplu
de oraş în care „centrul-centrului” este strada şi nu o piață, astfel încît mișcarea și deplasarea erau
stimulate în detrimentul comunicării şi al contemplării. Această tendinţă a persistat în cartierele sau
oraşele care au urmat să apară. Aceasta a fost perioada realismului sovietic, revenirii la valorile clasice,
valori testate și apreciate de școlile de arhitectură ale timpului şi locului (pentru spaţiul sovietic). Chiar
primul plan general de după război a fost executat avînd niște elemente de urbanism culturalist-
nostalgice. Se păstrau străzile, se dorea apariţia bulevardelor, scuarurilor, curdonierelor, toate cu un aer
„clasic”

Totul însă, se vede, a căzut în momentul cînd prin inima oraşului vechi, format ca structuri urbane timp
de seсоlе, cu biserici, pieţe, şcoli, fîntîni, străzi pitorești, a început să-ţi croiescă loc maşinăria de
construcţie sovietică, despărțindu-l exact în două jumătăţi prin intermediul bulevardului Tineretului
(iniţial cu denumirea Центральный Луч) și azi bulevardul Grigore Vieru. Câte monumente au dispărut,
nu se ştie. Şi nu se va şti, azi ne interesează mai mult denumirea istoriei decît istoria în sine. Dar cu
siguranţă se poate spune ci au fost demolaţi pilonii identităţii naţionale, istoriei și culturii Chișinăului. Nu
mai există Soborul Sf. Gheorghe, Sf. Ilie, pieţele urbane, fîntînile ce aprovizionau orașul cu apă timp de
secole și care constituie locul de origine al Chișinăului și multe altele. Spaţiul public nu are menirea să
unească societatea în una prietenească şi mulţumită. Spaţiul public domina omul, îl separă și îl impune
să se ascundă în celula sa. Orașul nu stimulează creșterea și dezvoltarea individuală și colectivă decît în
direcţiile strict stabilite de doctrină. La fel și identitatea devine una colectivă.