L ucia Olteanu

V I A Ţ A CA O GLUMĂ
Tehnoredactare computerizată şi copertă: Anca Ivan

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Olteanu, Lucia
Viaţa ca o glumă / Lucia Olteanu ; il.: Livia Rusz. –
Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011
ISBN 978-606-8337-12-8
I. Rusz, Livia (il.)
821.135.1-93-34
 Lucia Olteanu

_
V , A C A O G LU M A
IA T

Ilustraţii de Livia Rusz

Editura Biblioteca Bucureştilor

Bucureşti – 2011
U N AMĂRÂT DE PUNCT

Atâta ciopor de lume strânsă la un loc? O fi luat undeva foc?

Maşinile oprite sunt numai claxoane. Căţel şi purcel au ieşit în
balcoane. O sirenă cu deosebire se vaită în gura mare: „Au, mă doare!“ A
sosit o Salvare.
Claie peste grămadă s‑au strâns cât mai în faţă, ca să vadă, oameni,
motociclete, maşini fel de fel.
Până şi turnul Eiffel, curios, şi‑a îndoit vârful în jos, mirat de nebuna
aglomeraţie, dar, parizian fiind, a făcut‑o cu graţie.
Dintr‑un elicopter, prompt, un fotoreporter prindea scena de sus –
în cadru lumina era excelent pusă –, soarele se pregătea de apus.
Iar jos, în grămada încleştată ca la rugbi, un ziarist intra ca un
burghiu, să ia un interviu.
În plină zi se comisese, putem spune, o catastrofă şi vinovatul
fusese prins ca‑n cofă.
Pierit de frică, un pui mai mic decât cel mai mic ou de turturică, un
cocoloş de puf auriu, îşi recunoscuse vina şi nu mai avea curajul să zică
nici piu.
Mic, mic, dar lumea adunată îl arăta cu degetul ca pe un ins de nimic.
Auzi dumneata, dacă este posibil aşa ceva? Distrat, abia ieşit din
ou, puiul ciugulise printre gustoasele seminţe de mac – risipite dintr‑un
sac – un punct. Cei strânşi voiau să‑l răzbune pe „defunct“.
Vă veţi întreba, ei şi ce e un amărât de punct? E drept, dintre semne
e cel mai mărunt. Nu‑l urmează nimeni, n‑are adjunct. Cât un purice, sau,
privit prin lupă, cât o minge de ping‑pong, punctul n‑are nici pe departe
prestanţa unui gong. Acesta, la teatru, sigur pe el – nu ca pistruiul mititel –
sună şi adună, şi‑i muştruluieşte pe spectatori: „Atenţie, începem, faceţi
linişte, doar nu vă aflaţi pe mirişte!“
Or, punctul, silenţios, după săptămâna de vorbe, ca o duminică,
aşterne tăcerea frumos.
Şi apoi între vagoane nu e întotdeauna un tampon? Între evenimente
nu rezistă până la strivire câte un om? Aşa e şi punctul  – vă spun o
realitate nu o ficţiune  – fereşte frazele să nu facă între ele, Doamne
păzeşte, o coliziune.

5
 Tot el, din prietenie, îi apără pe oameni de astenie: ca o foarfecă
taie şirul vorbelor de prisos. Şi ele, agresive, bâzâie pe afară, dară... gata,
s‑a‑nchis: punctul e fără tocmeală, precis.
Dacă n‑ar fi zăvorâtă de punct ca de o yală, fraza ar rămâne goală. I
s‑ar putea fura, da, da (şi ce scandal!) tocmai subiectul – eroul principal –
ca să nu mai vorbim de predicat sau de complement (fie el şi nedrept).
Aşa că, fără exagerare, vina puiului mic era cât se poate de mare.
Numai că pe o floare, încărcată cu stropi de rouă şi alte samare, o
coloană de furnici, ca un lănţişor cusut cu arnici, purta cu grijă o frunză
plină de bunătăţi: două, trei seminţe de susan şi tot atâtea de mac, iar
printre ele, rătăcit, punctul nostru cât vârful de ac.
Atunci, cu mic cu mare, ca adevăraţi oameni de onoare, toţi cei
adunaţi au cerut puiului scuzele de rigoare.
Dar ce te faci, frăţioare, că abia eliminată o eroare, s‑a născut şi o
nouă întrebare: unde să pună punctul, unde era nevoia mai mare?
O Salvare ţipa în gura mare să i se dea punctul: un omuleţ începuse
să vorbească şi... nenorocire!... nu putea să se mai oprească. Cine nu ştie
să ia aminte, există (şi sunt mortale) hemoragiile de cuvinte.
Un tânăr nefericit smulse punctul, voia să‑l pună la dragostea sa
(fata nu‑l mai iubea). Alţii doreau să ducă punctul în piaţă, să‑ncheie
cearta dintre două gospodine pentru o raţă.
Şi cine credeţi că a scos marea de oameni din încurcătură? Nişte
copii. Au luat punctul şi l‑au pus frumos pe i.

6
C AMERA POETULUI

Camera poetului prin comparaţie, e un fel de nod feroviar de circulaţie

(vers jucăuş, dă‑te la o parte, nu sta pe şine, intră în carte) sau e aeroport în
care clipă de clipă, bătând lin din aripă, gând sau dor, deşi fără pilot, decolează,
aterizează uşor, uşor.
Nu aş exagera defel dacă aş spune că, în odaia cât un pătrăţel,
Pământul, cât e de mare, încape şi el.
Ce mai, e aglomeraţie în această originală... sală de consultaţie,
unde se ascultă chiar şi a stelelor sau a ierbii respiraţie.
Bradul, ameţit de înălţime, dă la telefoane (dar nu unu‑două, o
mulţime). Şi poetul îi prescrie, pe un fulg de păpădie, o compresă cu un
nor, sau... un dans de veveriţe ca... masaj uşor.
Ei, dar cine intră pe uşă? E un dor. Strigă că‑l doare tare (o măsea
oare?). Şi poetul îi aduce alinare.
Din odaia mică nu pleacă nimeni fără un dar: nu cu biciclete sau cu
ciocolate, ci cu hohote de râs fistichiu împachetate, sau cu câte un leac
contra nepăsării (v‑aţi gândit că din lacrimi se adună apa mării?).
Broasca ţestoasă s‑a căţărat pe fereastră în casă şi poetul i‑a prins
bătrânei, uşor, aripi pentru zbor.
Patru gărgăriţe‑fetiţe au ascuns sub pelerine (conform modei, pline
cu buline) un basm început încet, lin, de poet şi îl trag departe peste
valurile de aer, cum ai trage un fir lung din caier.
Unii răi, auzind că la poeţi s‑ar găsi mult aur curat, au venit după
furat.
După ce în zori şi‑au încărcat geamantanele cu comori, au înţeles
cu stupoare că diamantele fine, transparente, strălucitoare erau doar
picuri de rouă pe boboci de floare. Ba... într‑o cutie de catifea au dat peste
alte „averi“: pleoape de sidef, cochilii de melci şi alte amintiri ale unei veri.
Cu visele şi cărţile, furii ce să facă? S‑au convins că odaia poetului
era săracă.
Pe masa lui plină de creioane, hârtie, file scrise, file şterse (o sută,
o mie), noapte de noapte e forfotă, se aud zgomote, şoapte. Personajele,
tiptil, ies din carte, se înfruntă, se împacă, mai stau la taifas o leacă.
Auzi un oftat: în inima cuiva a intrat un spin. Sar să i‑l scoată, din
paginile alăturate, vecini.

7
 Dar nici printre foile de hârtie, nu‑i cum s‑ar crede, armonie. Verbele
încărcate de energie se fugăresc, substantivele îşi vând propriile portrete,
iar adjectivele neastâmpărate, lipesc unde nu te aştepţi, etichete.
Într‑un colţ, necăjit, un şoricel, Gabriel, ce se doreşte poet şi el,
ronţăie noapte de noapte numai cărţi de poezie fel de fel. Auzindu‑l, visele
scrise şi nescrise, întregul teanc de manuscrise, încep să hohotească uşor
şi râsul, ca un microb, e molipsitor. Excepţie fac doar dicţionarele şi o
enciclopedie, râsul în hohote socotindu‑l „prea de periferie“.
Câteodată, în plină noapte, răzbate un strigăt: „Daţi‑vă la o parte!“
Cineva bate în carte. E un omuleţ supărat foc şi pară că poetul nu l‑a
băgat în poveste şi l‑a lăsat pur şi simplu pe dinafară (şi nu pentru prima
oară).
Dar luna acoperă zgomotele cu mătasea ei argintie şi încep pe pârtia
de lumină să vie saltimbanci şi pitici cu coifuri de flori, zglobii, atât de
aşteptaţi de copii.
În odaia poetului se adună tot ce ne bucură, ne mângâie sau ne
doare, ca‑ntr‑o inimă de om ce bate tare, tare.

8
C INEMA, CINEMA

Într‑o zi, am luat‑o aşa spre Planeta de cinema. Acolo, dimineaţa,

în loc de soare, răsar  – punctual  – reflectoare. Modeste, se aprind fără
muzici, fără cântat de cocoşi. Şi când te gândeşti că soarele meloman are
pretenţia asta din moşi‑strămoşi.
În schimb, apar fete cu trompete ce ocrotesc pe vedete şi invită
figuranţii să treacă în planul doi, sau să facă încă şi încă paşi înapoi,
până dispar – ies fără s‑o ştie din cadru afar’. Nu degeaba actorului mare
i se mai spune şi „stea“ (adică e o cale de ani‑lumină între tine şi ea).
Dacă nu te‑ar mânca din priviri aparatul de filmat, pe platou te‑ai
crede la scăldat.
În film actorii intră goi, ca într‑un râu. Îşi leapădă la mal firea lor
adevărată şi îmbracă viaţa altora, divers colorată. În fine, iau cuvintele de
la mine, de la tine şi trag cu ele, ca dintr‑o flintă, la ţintă. Alte muniţii?
Cântece, câte un semn de întrebare cât o viaţă, poate şi mai mare; dansuri,
un step, dar aşa, bine bătut, până scoţi din suflet unt! Şi întotdeauna
gluma, guma ce şterge uşor, fie supărare, fie dor.
În cinema, fiecare, artist din fire, se joacă pentru întreaga omenire,
arde cu flacără mare de la ambele capete, grăbită lumânare.
De‑a ce se joacă? De‑a viaţa. Dar nu rareori regizorul strigă: „Se
vede aţa, se vede aţa!“ Şi deodată, pe platoul de filmare, ca‑ntr‑o eprubetă,
începe totul să fiarbă, să dea colţul la iarbă, să încărunţească o barbă.
Şi o spun tuturor, cu atâta e mai mare un actor, cu cât adună‑n
el de zor nenumăraţi oameni, ciopor: un soldat, un filozof, un poet, un
croitor, chiar şi‑un comis‑voiajor.
Toate aceste personaje, vor, nu vor, „se fac comode“ în omul‑actor.
Unele cu diplome, cu educaţie aleasă, altele cu minus cei şapte ani de
acasă, discută aprins, ba, chiar se ceartă toată ziua între ele.
În loc de argumente îşi dau câte‑un picior (ce să faci, unele personaje
sunt mai din topor). Şi cu cât grupul ăsta e mai mare şi mai enervat, cu
atât artistul e mai talentat.
În Planeta de cinema, după ce i se dă unui vis citire, totul devine
numai pregătire: „Dumneata stai lângă dumneaei, tu în cuşca cu lei.
Nu te speria, eşti în cinema. Chiar dacă un leu gustă din tine cu adevărat,
fii liniştit, spectatorii rămân convinşi că totul a fost trucat“.

9
 Apoi „minunile“ vin în şuvoi. Un semn şi cad ninsori sau ploi.
Într‑o simplă cameră se ridică valuri uriaşe din ocean. Cineva suflă ca‑n
supa fierbinte şi plimbă norii pe tavan. Răsare soare, se aprind stele.
Vă‑nchipuiţi că‑i simplu ca la‑nşirat mărgele?
Şi acum să vă spun şi vouă ce‑am aflat de la cineva din Planeta de
cinema. Ca un făcut, cel mai comunicativ, se pare, continuă să rămână
filmul mut. Acolo, sinceritatea jocului te mişcă, nu numai clasicul platou
cu frişcă proiectat chiar în figură, celor ce prea aduc a murătură.
Şi dacă‑n viitor arheologii se vor lua după abţibildurile lăsate de
acest tip de cinema, vor considera (ha! ha!) că la începuturi oamenii nu
erau prea limbuţi, propriu‑zis erau muţi. Dar se vede că, tocmai din cauza
acestui frâu, ideile le veneau râu.
Da, da, e plină de surprize, Planeta asta de cinema!

10
L A PIAŢĂ

Duminică dimineaţă toată lumea merge la piaţă. Acolo oamenii

mai glumesc, dar mai ales se târguiesc. Întrebaţi orice precupeaţă, asta e
plăcerea în piaţă.
Cel care dă şi cel care ia, ca şi când ar trage de o frânghie, îmi
dovedesc mie şi ţie care‑i mai tare, cine are mai multă răbdare.
În faţa cocoşului mirat, vânzătorul şi cumpărătorul, târguindu‑se,
încep să se dea în balansoar, ca şi când ar fi aşezaţi pe talerele unui
cântar. Ba vânzătorul, ca să fie mai convingător, începe să sufle uşor în
penele galinaceelor. Ca să le facă răcoare? Oare?
În faţa unor asemenea nedelicate semne, pesemne, câte un cocoş
indignat se apucă de strigat. Sărăcuţul, n‑are studii şcolare, n‑a aflat
ce‑i o marfă şi nici că în aşa‑zisa vânzare suflatul în pene, lăudatul, sunt
simple scene, dar obligatorii, ca să convingă cumpărătorii.
Şi în timp ce preţurile continuă să se dea în balansoar, o raţă, care
nu are habar, în loc să stea cuminte şi să ia aminte la cumpărător, tot
ciupeşte un fir de pătrunjel mai mititel, care‑i „marfă“ şi el. Ba un curcan
supărat foc vroia s‑o ia din loc spre strugurii frumoşi, tămâioşi, dar îl
reţinea ceva... mai aprigă decât o colivie, îl supraveghea tuşa Mărie.
În piaţă nu se vorbeşte, se strigă în gura mare, e obligatoriu, o afli
de la intrare.
De fapt piaţa e şi un fel de completare la cărţile şcolare, o anexă
simpatică la zoologie şi la botanică.
Acolo copiii cei mai mititei se conving că o găină, din supa fină cu
tăieţei, a avut şi ea o înfăţişare, ca orice vieţuitoare, care merge pe picioare,
nu e ca o găluşcă sau o clătită care se naşte la gospodină pe plită.
Piaţa e şi laborator de cercetare, pentru cât e de mare vârsta guliei
sau a castravetelui, iar privirea gospodinei, ascuţită ca a eretelui, face
radiografie nu numai la ouăle de pe tipsie, dar şi gâscanului fără ambalaj,
adică fără penaj.
La piaţă, peste larma mare şi unde totul este de vânzare, doar
nebunatecele rândunele desenând pe cer linii fistichii, dau spectacole
gratuite anume pentru copii.

11
A FOST ODATĂ UN POM

Ce e cuierul? Un pom. Fiecare braţ a fost o ramură cu muguri,

cu frunze lucioase şi noi, iar ici, colo, aruncate ca pălăriile, purta cuiburi
de piţigoi. Noaptea avea agăţat, drept clopoţel, un ciripit din cine ştie ce
vis ivit.
Odată, clopoţelul a dat alarmă falsă, fără să vrea, de a trezit toată
pădurea.Ce a fost? În zăpăceală şi lupul s‑a suit în pom, de frică, să nu‑l
pape vreo bunică. Şi aşa treceau zilele şi frunzele, iar tulpina ca un catarg
purta pomul şi pământul în larg.
Ei, dar toamna a dat năvală, a scuturat pomul cu frunzele roşii
şi l‑a lăsat în pielea goală. Apoi iarna cu zăpezile ei dalbe a îmbrăcat
pădurea numai şi numai în paltoane albe. De fapt, fiecare fag, încălzit de
veveriţe şi spoit în alb, era un castel înalt, duios, înălţat de Făt‑Frumos.
Acum sălbaticul pom e cuier, un fel de pom stingher, în loc de
păsări, gătit cu tichii... V‑aţi gândit la asta, copii?
Cuierul tresare doar din când în când, omeneşte, când vreun
prichindel îşi agaţă pe braţele lui o haină, unde şi‑a ascuns în buzunar,
ca pe‑o taină, câteva frunze lucioase şi noi, sau un neauzit ciripit de
piţigoi.

12
G ENEZĂ POSIBILĂ

Pământul, negru, roditor, cu brazda ca untul, acoperit de haine

vegetale, cochet, multicolor cum e în primăvară orice grădină plină de flori,
era colindat zilnic de un dor. Dacă nu mai putea fi vorba de singurătate
(pe pământ, în aer şi în apă circulau ca în orele de trafic de vârf, vietate
lângă vietate) omul, ager şi blând care să ia în stăpânire această imensă
stea de pământ, se lăsa aşteptat, să apară, nici gând.
Se spune că, în acest mic răstimp, câteva miliarde de ani în timp, de
atâta dor şi oftat, natura s‑a astenizat şi, după cum aflăm din cărţile de
citire, pădurile şi celelalte vieţuitoare ar fi început să crească în neştire.
O şopârlă atâtica, cum am văzut noi în curte la bunica, se făcuse cât
un balaur şi‑şi zicea, sclifosit, „brontozaur“. Înţelegem de ce omul, cum a
apărut, s‑a apucat să scoată din natură „praful de crescut“. Cu răbdare,
a explicat la fiecare cum poţi fi cât un munte de mare, şi să n‑ai valoare
nici cât o scobitoare. Aşa a început în lume cursa de micşorare, a intrat în
namile frica şi au ieşit, în sfârşit, la iveală, firul de iarbă şi furnica.
Apoi apăru o nouă problemă care nu suporta amânare. Omul se
născuse, dar ca să mai fie, trebuia să‑şi facă rost de calorii în farfurie. Şi
tot consumând verdeţuri nepreparate (nu se inventase cartea de bucate), i
s‑a aplecat şi s‑a apucat de vânat. Doar că brontozaurul, cât un deal ceva
mai mititel, nu aflase încă de şeptel, nu înţelegea ce tot vrea omul de la el.
A răbdat să‑i dea târcoale şi să‑l tot spioneze, dar după o mie de ani,
a început şi el să se enerveze. Se pare că atunci s‑a născut propriu‑zis
maratonul, doar că se desfăşura după o regulă aparte, brontozaurul avea
o ţintă mobilă: omul. Iar strămoşul nostru îndepărtat, fiind descălţat,
nu dispunea pentru deplasare decât de bietele picioare. (Să te mai miri
că, în acele timpuri, cea mai grea lovitură n‑o primeai sub centură, ci pe
bătătură?)
Dar, ascultaţi la mine, orice rău e spre un bine. Când un brontozaur a
călcat omul pe bătătură, în istoria civilizaţiei s‑a produs o cotitură. Încălţată
cu sanda, omenirea a făcut un mare pas: în primul rând a ieşit din impas.
Alerga cu mai mult spor, iar melomană cum era, şi‑a pus şi muzici la picior:
„un scârţ“, uşor.
Între timp, câte un pom dornic de plimbare, s‑a făcut baston şi s‑a
aciuit pe lângă picioare.

13
 Abia în joc, omul a găsit picioarelor obosite leacul: observându‑i
pe copii, a descoperit că poţi înainta dându‑te de‑a berbeleacul. Aşa s‑a
născut roata, strănepoata bietelor picioare, sprintenă în alergare şi cu o
mare calitate: nu te doare.
Oamenii, ca să ţină partea acelor savanţi, ce susţineau că orice
fiinţă vie se mişcă, au început să se învârtească în jurul pământului ca o
morişcă. Şi‑au pus pe roţi şi casa şi patul, dar cu o condiţie: să le tragă
altul şi anume, calul, săracul.
Toate au fost posibile până într‑o zi: calul tresărind şi‑a amintit de
vremea sa de glorie, când pe câmpul de luptă era soldat şi făcea istorie,
sau galopând fără hamuri în câmpie, scria poezie.
Atunci s‑a răsculat şi şi‑a luat lumea‑n cap săracul, iar omul a
trebuit să‑şi bată capul şi să găsească o soluţie. Aşa, în civilizaţie, s‑a
produs o nouă revoluţie: omenirea, la picioare şi‑a ataşat motoare. Motor
apoi la maşină, motor la turbină, la râşnit cafea, la scos o măsea.
Dar omul modern, ca şi omul antic, continuă să rămână romantic,
se complace în iluzia că motoarele, aceste năzdrăvane cutii, ar fi trase tot
de herghelii. Şi cu gândul la cai, gingaşii alergători care fără cuvinte au
tras omenirea înainte, forţa motoarelor de metal continuă s‑o măsoare tot
cu puterea unui cal.
Oamenii îşi petrec acum mai tot timpul în mişcare: în sănii la pol,
cu trenuri pe perne (să nu le fie tare), cu submarine pe sub mare, iar, din
când în când, câte o escaladare – suie muntele ca să‑l coboare.
Ba dorul de ducă l‑a făcut pe om să‑i spioneze pe porumbei şi să‑şi
pună aripi să zboare ca ei. Acum vor să‑şi petreacă vacanţele pe Marte
sau şi mai departe.
Noroc că pe oameni, în dorinţa lor de zbor, mai tare decât gravitaţia,
altceva îi reţine, tocmai sentimentele cele mai gingaşe îi leagă de steaua
noastră de pământ, bine, bine.
Şi dacă te gândeşti înapoi în timp, totul ni se trage de la brontozaurul
care l‑a călcat pe om pe bătătură. De atunci a început întreaga tevatură.

14
F ERIŢI‑VĂ DE
ALUNECOŞII PEŞTI

Orice râu e din cale afară de alunecos. Vorbesc serios. Schiuri,

patine, rămân mai prejos faţă chiar de o mică plătică ce face slalomuri cu
tine sus, jos.
N‑o să mă credeţi oameni buni, dar nişte moruni m‑au luat pe
patine şi au dat cu mine... drept într‑un basm cu căpcăuni. Aceştia,
tocmai puneau la cale să‑l omoare pe Făt‑Frumos. Când m‑au văzut,
mi‑au servit o piatră şi m‑au poftit să stau jos.
Peste toţi, unul făcea larma cea mai mare. Sfarmă‑lemne striga cât
îl ţinea gura: „Au, mă doare!“ Îşi rupsese ultimul dinte într‑o scobitoare. Şi
când te gândeşti că în cărţile cu poveşti el are gura ca un gater, nu ca o biată
secure (numai la micul dejun  – se zice  – căpcăunul „serveşte“ o întreagă
pădure). Pentru că Sfarmă‑scobitoare era la strâmtoare, i‑am zis: „Stai,
frăţioare, ţi‑aduc un dentist vestit“. Desigur, la Făt‑Frumos m‑am gândit.
Zis şi făcut. Alerg la el şi îl aflu cum îl ştiam: înalt, frumuşel, numai
că ofta şi ofta. Oare Consânzeana nu‑l mai iubea?
Îi povestesc dintr‑o răsuflare cât era primejdia de mare, ce puneau
căpcăunii la cale. Aflând, credeam c‑o să uite de Cosânzeana. Când colo,
alta era rana. Şi rană grea. Eu îi spuneam de căpcăuni cum se antrenau
în lovituri stil karate, dar gândul lui Făt‑Frumos era în altă parte: echipa
preferată de fotbal nu intrase în campionate. Eu stăteam ca pe frigare şi
el, pe îndelete, mă asigura că şi luna plină ar fi o minge, „o lumânare“
trasă de Dobrin – nu din întâmplare. Boala, mă‑nţelegeţi, era grea. Cât
pe‑aci să mă contaminez şi eu de ea. Ataşaţi de balonul rotund, dar nu
aşa, strâns, ne‑am pornit pe‑un plâns...
Şi tocmai când socoteam câte carate conţin picioarele talentate şi
ce ghinion, ce soartă, să nu bagi un gol în poartă, oare cine ni se‑arată?
Calul năzdrăvan, singuratec, zburător, mâncător de jăratec, prietenul
lui Făt‑Frumos. Din obişnuinţă i‑am spus „stai jos!“ Şi, culmea, ca un
căţeluş dresat, „a făcut frumos“.
Fiind grăbit să plecăm la drum spre căpcăuni, m‑am apropiat de
calul năzdrăvan cu furaje potrivite, cu tăciuni. Dar, „roibul fermecat“ s‑a
speriat şi unde a început să necheze spre cer: „Pompieri, pompieri!“

15
 Oare îi era necaz că nu‑i servesc ceva modern, o flacără de aragaz?
Dar nu mi‑a dat răgaz şi m‑a întrebat: „Ce fel de om eşti? Nu cumva citeşti
poveşti?“
În sfârşit, cu chiu cu vai suim cu Făt‑Frumos pe roib (adică „pe
cai“) şi hai la drum spre căpcăuni. Numai că de zeci de ori roibul ne‑a
zvârlit în flori (avea „pană de motor“, reumatism la un picior). Indignarea
mi‑ajunsese pân’la os, am strigat la cal, n‑am mai fost politicos: „În cartea
de poveşti (ştii să citeşti?) la pagina 131, scrie clar (pune‑ţi ochelari) că ai
avea şi aripi pentru zbor, iar tu eşti şchiop de un picior?!“
Dar cum graba era mare am luat mârţoaga la spinare. Şi ne‑am târât
aşa „în zbor“ zi de vară până‑n seară (de zăduf plăpândul Făt‑Frumos
dădea să moară).
Când, în sfârşit, am ajuns, am strigat şi eu aşa, de ochii lumii, ca
să sperii căpcăunii: „Alelei!“ Dar i‑ai de unde nu‑s pe zmei. Cei pe care‑i
cunoscusem, am aflat‑o, erau nişte derbedei ce‑şi dădeau doar aere de
zmei.
După cum povesteau unii, nişte flăcăi de ispravă tocmiseră căpcăunii
(pe cei adevăraţi, nu copiaţi) şi în grabă îi puseseră la treabă. Astfel de
mai mare drag, îmblăneau munţii de piatră cu păduri de fag. Sau cu dinţii
lor de‑oţel, în urechea muntelui de piatră, făceau gaură pentru cercel (cel
de‑i zicem noi tunel şi trece trenul prin el).
Abia atunci am înţeles precum că acei moruni (un soi de peşti) mă
aruncaseră într‑o groapă cu minciuni, nu într‑o carte cu poveşti.
Ce eroare! Să‑l confund pe Făt‑Frumos c‑un oarecare! Cel adevărat
pe unde o fi oare? Sau e încă mititel şi citeşte la poveşti şi el?
Feriţi‑vă, oameni buni, de alunecoşii peşti, aţi văzut şi voi, pot strica
poveşti.

16
M ĂRGICA ALBASTRĂ

Într‑o noapte de vară, lină, clară, când cerul îşi scosese din
sipete toată zestrea pe afară, şi ploua cu stele peste ţară, la o fereastră, cu
ochii aţintiţi spre marea poartă albastră, privea un copil.
Luna, pentru el, se făcuse un turcesc cercel.
— Să‑l dăruim cui? întrebă copilul pe o iadă duioasă, ce rumega
flori de câmp lângă casă. (În semn că avea rude printre astre, iada purta
o steluţă în frunte, picată din poala nopţii albastre.)
— Ce ar fi, şopti după un timp ea, să dăm o raită prin cer, că doar
şi stelele vin pe la noi, iernile, cu Leru‑i Ler.
Toţi ai casei dormeau. Odaia se umpluse de somn până la ferestre şi
peste, până la plafon şi respira uşurel, aidoma unui om.
Casa mică, cuib de copii şi de rândunică, îşi desfăcu aripile pe rând
şi începu călătoria lopătând spre departe foarte.
De sus, de pe acoperiş, copilul lumina drumul blând, cu o floare a
soarelui, o candelă desprinsă de pe pământ.
Sub ei, din apele albastre, pui de balene, foci sau neastâmpărate
mrene, ca nişte nebunateci copii ce erau, săreau din somn, din patul lor
moale şi curgător, vrând să prindă din zbor, câte‑un nor.
Ca să‑i legene şi să‑i adoarmă, un cal alb, ridicat în două picioare,
rezemat de zare, cânta dintr‑un plop (singur în câmpie şi el) ca dintr‑un
violoncel.
Departe, în noapte, ca o chemare, luna de aur şi stelele mii din
cerescul tezaur.
În hăul negru, rămas în urmă, ca un miel mic, pierdut de turmă, un
punct mărunt, neînsemnata stea Pământ, acoperită cu altfel de odoare,
cu mări şi păsări şi cu lumea mare, cu bucurii şi lacrimi şi uitare.
Abia atunci îi trecu copilului prin gând ce neasemuită e steaua de
pământ: „Pământ, steaua mea, dulcele meu «acasă», în inima mea mică te
cuprind, stea de pământ frumoasă!“
Şi‑i bătu prin inimă micului pământean, ca un vânt mare, dorul ce
doare şi ar fi vrut să‑i fie în preajmă „de acasă“ chiar şi o pământeană
muscă mică, bâzâitoare.

17
 Înfăşurat în cerul senin şi‑n imensele oglinzi de apă, ce‑l acoperă
precum ochiul o pleoapă, Pământul privit din a Universului fereastră
părea, pierdută, din şiragul unei zâne, o mărgică albastră.
Spre el, se‑ntoarse casa‑porumbel purtând pe‑acoperiş un băieţel.
Blând, l‑atinse pe copil cu‑aripa un gând: „De‑aş putea să înfăşor ca‑ntr‑o
batistă mică, în linişte şi în senin, Pământul, mărgica albastră pe care
trăim!“

18
P LANETA DE AŢĂ

Hopa, cine credeţi că ne‑a apărut în faţă? Planeta de aţă.

E croşetată frumos, unul pe dos, unul pe faţă.
Aici, totul se ataşează, înaintează; ca un destin, croşeta croşetează.
Automobilul e un mosor. Îl desfăşori spre cine ţi‑e dor.
Acul, binevoitor, pe cei certaţi din fiece bagatelă, îi împacă şi‑i adună
în aceeaşi dantelă.
Sare la tine un tigru, urmat de alţii la fel de fioroşi? Cum se apropie,
tragi de aţă şi‑i descoşi.
Lupta în planeta de aţă e tare glumeaţă, nu se mai dă pentru
foloase, ci care pe care‑l descoase. Nimeni nu se mai miră când unul pe
altul deşiră.
Pe tema asta câte drame, câte glume, unele triste, altele bune.
Dacă‑ţi descoase, pe când zbori cu el un avion, în cel mai fericit caz
rămâi în pom.
Un elefant îndrăgostit, falnic, un mastodont, poate rămâne dintr‑o
glumă ca asta, chiar în faţa iubitei, fără trompă, bont.
De altfel chiar sentimentele sunt legate cu aţă (Aţă, aţă, dar să ţină
o viaţă).
Marii cărturari explică, să‑nţeleagă şi‑o furnică, ce mare rol în viaţă
joacă micul fir de aţă (în loc să‑i spui de‑a dreptul „te iubesc“ cuiva, i te
adresezi mai nu ştiu cum: „mă trage aţa spre mata“).
După orice ploaie, fie trecătoare, fie mare, începe în Planeta de aţă,
cura de micşorare. Aşa se face că, dacă vrei să‑i tragi unuia o clapă, îl
bagi la apă.
E de ajuns ca un brontozaur croşetat să treacă o gârlă, că iese pe
malul celălalt doar cât o şopârlă.
Plouă torenţial pe un „zgârie nori“, gata, l‑ai nenorocit pe proprietar,
i‑a scăzut căsuţa până la‑nălţimea unei flori.
Un lup deschide, spre un iepuraş, o gură mare, iar tu‑i trânteşti în
cap, plină ochi, o căldare şi cât ai zice unu, doi, fiara s‑a micşorat cât un
pisoi, care nici nu mai deschide gura, pentru că tu i‑ai deşirat dantura.
Iar în privinţa caracterelor, se ştie, face faţă cine‑i de aţă, subţirel
alunecos şi care, la o adică, se strecoară pe dos. Lucrul ăsta e frumos?
Încolo, pare şugubeaţă Planeta asta de aţă.

19
P OŞTAŞUL

V‑aţi gândit vreodată câţi paşi face un poştaş într‑o viaţă? Hai să‑i
desfăşurăm drumul ca de pe mosor, o aţă!
El, alergătorul modest, poartă ştafete de la nord la sud, de la vest la
est. Un maraton anonim, fără urale, cu praf mult în sandale.
Face doar câte un scurt popas la ceas de ziuă sau de seară – iarnă,
vară – şi lasă la fiecare casă o solie, o scrisoare, ca o făclie.
Acolo cu mic cu mare iau lumină de la scrisoare, ca de la o lumânare.
Casa se face mai mare. Pereţii ei se lărgesc până hât la hotare, sau dincolo
de marea cea mare.
Din plic sare întâi un munte – se scutură de veveriţe‑fetiţe – că a
amorţit un pic. Ditamai muntele a stat chitic într‑un cornet de hârtie atât
de mic!
Apoi în casă începe să miroasă a mure, a pădure, după care auzim
gândurile ca un izvor, şopotind uşor.
Chiar cei mai mici ghicim că‑i o scrisoare de la unchiul nostru,
pădurar – scrie tare frumos, dar prea rar.
Nu ne‑ar mira să iasă din plic şi doi cerbi, sau, ştiu eu, să crească
pe masă, pe scaune, zmeură sau brânduşe ascunse în ierbi.
Unchiul ne spune, printre glume, şi cum s‑a pripăşit în preajma
curţii lui o căţea, doar că a descoperit că era lupoaică şi avea patru pui,
amărâta de ea. Întrebarea ce ne‑o punea moş Leonte, om blând, era grea:
Să‑i fie milă de lupoaică? Numai că...
Ieri, poştaşul ne‑a adus un plic albastru, gros şi cam îngâmfat. A
călătorit! Niţel! Avea zece timbre lipite pe el.
Când curioşi ne‑am apropiat de scrisoare, am simţit miros de melci,
de vapoare. Venea de pe mare! Dar aşa uscată?! Fără apă, fără sare? De
mirare!
Era plină‑n schimb de soare.
Când am desfăcut plicul umflat, ne‑am speriat puţin. Putea să sară
din el – nu‑i aşa? – o balenă, un rechin.
Dar înăuntru, nu erau fleacuri dintr‑astea, ci glume. Multe şi bune.
Trimise de Nelu, vecinul nostru, marinar. Ne miram chiar, cum de hohotele
de râs, veselia, n‑au rupt hârtia. Dar, o dată scăpate din strânsoare, au
sărit din scrisoare şi au pus până şi scaunele şi farfuriile în mişcare.

20
 O‑ho, ho, cum mai râdea o oală cu capac: clap, clap! Iar un cozonac
a ieşit din tavă şi râdea de‑i săreau stafidele. Doar murăturile au rămas
serioase. Şi aguridele.
Câtă veselie a revărsat în casă plicul poznaş adus de poştaş!
Şi ca să fim drepţi, vestitul Moş Crăciun e un moş bun, dar vine
rar, poştaşul vine‑n fiecare zi c‑un dar. Şi hainele nu‑i sunt măiastre, ci
simple, din pânză, albastre.
Se spune că poştaşul merge şi merge şi, de atâta mers, se şterge
câte un pic, se face tot mai mic şi mai mic, până nu se mai vede nimic.
Doar nu‑i un lucru uşor să cari o viaţă gândurile, dorurile tuturor!

21
T ATA

Într‑o zi, am căzut bolnav, grav, de atâta strigat şi vorbit urât, mă

durea în gât. Până la venirea doctorului, tata mi‑a ţinut de urât.
Mama ne lăsase cuminţi pe divan, dar n‑apucase să‑nchidă bine
uşa, că noi şi zburam pe tavan. Ceaşca de cafea a tatei devenise aeroplan.
Toarta îi ţinea loc de volan.
De altfel tot cerul era plin de ceşti de cafea fără farfurioare;
strănepoatele covoarelor zburătoare. (Ele evoluau cu graţie, purtând în
mica lor cupă, doar părinţi cu imaginaţie.) Cafelei, acestui combustibil,
mama ca o zână bună îi prevăzuse o frână de mână: o linguriţă cu năut –
şi prudent, şi plăcut.
Ne‑am suit în ceaşcă precum într‑un ascensor şi am apăsat pe
butonul spre cel mai înalt nor, apoi ne‑a venit ideea să ne jucăm cu cercul
ce trece pe la Ecuator. Ne‑am legănat prinşi de liane şi ne‑am servit,
din bananier, banane. Am făcut cunoştinţă c‑un profesor papagal. Pe
„Diploma pentru papagaliceală“ mi‑a scris cu gheara: „Genial!“
Apoi ne‑am plimbat cu un vehicul fără carburanţi şi cu siguranţă
fără egal, cu un elefant cât un deal. Şi de lângă o asemenea făptură
dezvoltată peste măsură, ne‑a ciripit o picătură (chiar mama natură se
miră, cum de i‑a ieşit din degete o minune ca pasărea Lyră).
Am luat‑o apoi, înapoi, pe urmele unui fir de lână şi ne‑am dus aşa
până... în Australia, unde cangurii, ca să‑şi menţină talia, sar şi sar, dar
au asupra lor şi greutăţi: copii, nepoţi şi alte bunătăţi, adică poartă în
buzunare obiecte de valoare.
Exemplele rele se molipsesc, se iau ca pojarul sau scarlatina,
cangurii poartă vina, c‑am sărit în buzunarul tatii de la palton. Acum,
priveam lumea din balcon. Tata, în loc să‑i dea bidiviului câte un bici,
lua din cafea sorbituri mici, mărind acceleraţia şi solicitând la maximum
imaginaţia.
A fost de ajuns să soarbă din cafea încă un pic şi am amerizat în
Pacific, lângă un rechin îndrăgostit de‑o ambrcaţiune, plină de lume. O
mânca din ochi, nu‑i fie de deochi.
Şi pentru că în odaie mama făcuse cald (ca vara), tatei i‑a venit o
idee, m‑a invitat într‑o călătorie în Sahara. Pe o cămilă. Am şi sărit pe

23
umerii lui (îi dădeam şi pinteni, dar cu milă). Şi tocmai când căutam
o oază să ne adăpostim de arşiţa infernală (în viteza‑cămilei am vărsat
şi‑o sticlă cu cerneală) ceva ne‑a făcut un duş mai grozav decât o ploaie
torenţială: din cadrul uşii ne priveau mama şi doctorul de copii. Adio
„călătorii“.
Aşa că am aterizat forţat în loc de oază, direct la bază, adică în pat
(v‑am spus de la început că eram gripat).
Şi acum la încheiere, în loc de la revedere o spun la fiecare (dar nu
alergaţi în piaţă s‑o strigaţi în gura mare): oricât ar vrea un tată să pară
de sever, în sufletul lui e tot un băieţel – nu uitaţi să vă jucaţi din când
în când cu el. Şi apoi (am aflat‑o de la un piţigoi) chiar când se încruntă
rămâne duios. Vă spun sigur, sigur, e frate cu Făt‑Frumos.

24
S UNĂ GHIOCEALUL

Ghioceii sună şi ne‑adună pe afară: „Gata, e Primăvară!“

Deşi precum freziile de fragilă, fină, Primăvara e şi gospodină. Ea
scutură de pe trotuare, ca de pe covoare, toate categoriile de patinoare şi
în schimb desenează cu creta nişte semne de circulaţie ciudate, inventate
pentru copilul pieton: trasează şotron lângă şotron.
Cum le văd, copiii, în mod obligatoriu, nu mai merg ca orice muritor,
ei sar într‑un picior (să nu‑i confundaţi cu iezii pe dumnealor).
Pisoilor, plictisiţi de cât au stat toată iarna lângă calorifer, le e dor
de cer şi de zbenguială cum le e caselor dor de spoială, şi apoi aşteaptă
cu emoţie şoriceii din noua promoţie. De fapt, fiecare zi, în mod curent,
aduce câte‑un mare eveniment.
Culorile apar pe toate cele, cineva distrat pune unde nu te aştepţi
vopsele.
Deci, după ce iarna a aşternut pe pământ o foaie albă curată,
curată, ca perna proaspăt înfăţată, vine primăvara şi începe să picteze, să
încondeieze. O face noaptea, cu storurile de întuneric trase şi v‑o spun eu,
copiază visele noastre, cele mai frumoase.

25
M UNŢII ŞI MAREA

Fruntea de munte proptită până mai ieri în soare este acum

fund de mare. Ce să‑i faci, pământul şi viaţa fac inele pe mosor, ca aţa.
Fiecare cântec buciumat dulce, de pe un deal, acum s‑a făcut val.
Dar valul plin de dantele la suprafaţă suferă zilnic să‑l bălăcească o raţă.
Aici în castelul de apă, la fund, printre peşti, amintirile au devenit
poveşti. Războaiele, cu maşinile lor de tocat şi împachetat oameni în lut,
au tăcut.
Ce or fi fost înainte scoica, perla? Aţi ghicit: râsul unei veveriţe
curat, plin de zăpadă şi etanş împachetat.
Lupul după atâta jefuit a trecut în lumea de sub apă la postit.
Acum, ca peşte sub prund, are de ce să fie cărunt. Zilnic serveşte numai
şi numai nisip mărunt.
Vulpile cu coadă roşie‑foc au devenit pomişori de mărgean, ca să
mai stea la un loc.
Urşii au peşti la dispoziţie cu grămada, fără să li se mai ceară, în
schimb, coada. Dar numai peşte, nu le prieşte. Le e dor de iarnă şi de
zăpadă, de dulcea blocadă şi de copii, colindătorii dalbi. De atâta dor,
urşii au devenit albi.
Dar totul urcă şi coboară ca marionetele trase de sfoară.
Fundul de mare zvâcneşte spre soare şi, într‑o bună dimineaţă
nouă, plină de rouă, e iar frunte de munte. Iar vulturul ce ia în cioc un
asemenea bob de rouă, nouă, un mărgăritar, nu are habar că s‑a sfinţit
cu o picătură din marea cea mare. Doar peste genuni au rămas agăţate
vapoare, albite de sare, suite acolo, parcă, de nebuni. Decoratorul lumii,
conştiincios, a lăsat chiar la prora unui vapor un pirat, ca un mic mărţişor
şi ca un semn că tot ce pare, odată a fost cu adevărat fund de mare.

26
I NIMĂ DE COPIL

Inima ce te leagă de lume cu mii de fire, fiecare nevăzut de subţire,

doldora de iubire, cum ai putea s‑o aşezi celorlalţi sub privire?
Eu totuşi încerc. Întâi, îi trag un contur delicat, uşor (liniile subţiri
nu rănesc, nu dor). Apoi vă adun acolo, cu mic cu mare, pe toţi cei pe care
vă iubesc tare. Nu vă fie frică, inima mea nu‑i o închisoare. Cu voi sunt
plin de trandafiri şi portocale din creştet până‑n sandale.
Întâi o desenez pe mama, frumoasă, frumoasă, cu ochii ca frunzele
verzi. Ea e în tot locul (ce bine e, în lume n‑ai cum să te pierzi).
Tata să nu fie invidios, în primul rând nu‑i stă frumos. Şi nici nu e
cuminte: bea cafea ibric după ibric, dar să‑l iertăm că‑i şi el mic (ascunde
ţigara de bunic).
Nu numai că‑i place, dar tata ştie grozav să se joace. Se face vapor
şi, la rugămintea unor peştişori, îi fugărim pe rechini. Ca un făcut,
totdeauna peştii (muţi din fire) strigă: „ura!“ când cu tata reuşim să le
coasem rechinilor bine, bine gura. Altă dată mânăm pe tavan herghelii de
mânji năzdrăvani ce zboară cu viteze de rachetă (dacă nu mă credeţi mă
jur pe ce vreţi, de exemplu pe beretă).
Acum, ca să fiu sigur că tata va sta cuminte în desen, l‑aşez aşa,
lângă cineva de care ştie frica: lângă bunica. Să nu uit s‑o fac în uniformă.
Care‑i uniforma de bunici? O cunosc şi copiii cei mai mici: un coş mare,
plin de să‑l ridici nu poţi, numai cu daruri pentru nepoţi. Azi în coş, buna
a adus căpşuni, dar cam buclucaşe, oameni buni. Nu vreau să pârăsc pe
nimeni, nu‑i frumos, dar am un curcan (Costache) prea din cale‑afară
conştiincios. Întrebându‑l ce părere are de căpşunile aduse‑n dar de
maica mare, le‑a‑ncercat (mâncat) pe toate pe nerăsuflate, ca un vrednic
controlor de calitate.
Am salvat dintre căpşuni doar una, ca s‑o desenez în coş la buna. Şi
lângă ea cine ar merita să stea? Un om de încredere. Cine să fie? Prietenul
meu, Ilie. Mama nu prea mă lasă să‑l aduc în casă, deşi e primul din
clasă: la scamatorii. Bunăoară a făcut să dispară un scatiu de la „colţul
viu“. Oare acum de când are o surioară, pe Viorica, şi e cineva – e „frate“ –
are să mai vrea să fie prieten cu mine? Ce dacă numai la ciripit sau la
miorlăit învaţă bine?

27
 Staţi un pic. Am uitat de pisic. De Vintilă. E jucăuş şi mic. Îl poţi
ascunde şi‑ntr‑un plic. Dar în privinţa unui şoricel, Gabriel, s‑a dovedit
a fi un ins de nimic, un mişel. De aşa prieten mi‑e şi silă. Din inima mea,
marş afară, Vintilă!
În schimb o păstrez pe oaia Adela. La citire sau la aritmetică e cum
s‑ar spune prostuţă tun. În schimb are suflet bun.
Lângă hăinuţa ei am să‑l prind ca pe o broşe pe ariciul Simion. Vă e
frică de ţepii lui? Cine se dă înapoi în faţa trandafirului?
Ariciul Simion cu pelerina de ace moi, seamănă cu Pământul cel
mare, acoperit primăvara cu fire de iarbă lucioase şi noi. Pământul veţi
zice, are şi flori. Ei şi ce, ariciul Simion nu duce şi el, câte un fir rătăcit
de muşeţel?
Acum în primăvară l‑am aşteptat în poartă – pentru a câta oară? –
pe Viorel, calul alb al bunicilor. Era bătrân, nu mai vedea să mănânce nici
fân. Bunicul şi buna chiar, nu m‑au lăsat să‑i pun ochelari. Într‑o seară
de vară, bunicul a luat calul şi‑a plecat cu el. S‑a întors acasă trist niţel
şi fără Viorel. Ţinea în mână doar hamurile. Mi‑a explicat că Viorel nu le
mai suferea pe el. De acum, buna spunea, Viorel aleargă pe undeva prin
cer, liber, fără ham, fără şa. Eu îl desenez în inima mea. Are loc să alerge
cât vrea. Dar stau şi mă gândesc aşa, cum de încăpeţi toţi iubiţii mei –
Pământul cel mare şi chiar un pisic – în inima unui copil atât de mic?

29
M OŞ FLOREL

Moşul apare pe strada noastră doar din când în când, ca un

fulg de păpădie adus de vânt. Poate iese dintr‑o carte şi se‑ndreaptă spre
departe, foarte?
Ne spune întâmplări din cele patru zări, cântece şi ne încântă cu te
miri ce – un fir de busuioc sau un covrig, scoase din coşniţa lui fermecată,
de papură. Cine‑l ascultă pe moş Florel nu se mai satură.
Celor mai mici ne povesteşte uneori întâmplări cu urzici sau cu
ciulini – sunt şi ele flori – nedreptăţite de prea multe ori.
Când noaptea se apropie albastră, frumoasă, moşul se duce, ne
lasă. Câmpul cel verde e pentru el acasă. Cergă – cerul înstelat. Vegheat
de Luna catifelată, buna, moşul şi‑aşază alături, totdeauna, pantofii rupţi
şi osteniţi. Plini de iarbă, bieţii de ei se tot miră ce barbă parfumată are
Pământul (ce‑s florile, nu‑i duce gândul).
Pe picioarele goale, în semn de alint, Luna îi aşază lui moş Florel
bănuţi de argint. În ei tot bate un greier mic din mirişte, exasperat de
multa linişte.
Pe moş Florel ce‑i singur, singurel îl poftesc în inima mea. E loc
berechet. Şi apoi aici poate rămâne cât vrea.

30
S Ă DĂM CUVINTELE LA SPĂLAT

Când tuşa Anica a strigat la bunica de pe un deal pe altul de a

răsunat înaltul, fără să aştepte tonul, s‑a născut, cum s‑ar spune,
pretelefonul.
Dacă ţăranul îşi îmboldeşte calul dezmierdându‑l, înjurându‑l, nu‑i
telefonie, sunt ele cuvinte trimise în călătorie, dar fără fir, fără cutie, e
cum s‑ar spune o convorbire fără prestanţă, pentru că nu e dusă de la
distanţă. Se ştie, când îi vorbeşti la telefon, nu îl ai lângă tine pe Ion; el e
departe, câteodată foarte.
Cuvintele, în telefonie, sar într‑un fel de pâlnie, după care se înşiră
ca mărgelele pe aţă, sau ca rufele pe frânghie, până peste munte drept în
casă la tuşa Mărie, sau în taxi la vărul Ilie.
Deci prin telefon cuvintele circulă ca vagoanele pe şine între mine şi
tine. De fapt nu sunt şine, ci sunt fire, pentru că vorba omului e subţire.
Când pe şosea vedeţi aliniate păsărelele pe fire, e limpede, sunt cuvinte
ieşite la aerisire.
Azi, orice om şi un strănut îl comunică prin telefon, chiar şi un căţel
ca vai de el, nu numai de rasă, grifon, latră la pisică prin telefon. De altfel
de la telefon primeşte ton orice afon.
Cine are poftă de scandal, tot talentul vocal şi‑l exprimă  – contra
plată – pe acest canal.

* * *
Mai nou, omul a devenit discret: nu‑şi mai strigă înjurăturile nici
măcar prin telefon, ci pe internet.
Progresează! Logic! Vă daţi seama? E şi ecologic. Reduce decibelii
serios: e silenţios.
Acum, profesorii ne îndeamnă să facem încă un pas ca aerul să
devină şi mai curat: să începem cu... cuvintele (murdare) şi să le dăm la
spălat.

31
C INE A GĂSIT VISE FRUMOASE

S‑a gândit cineva, oare, că mintea unui copil lucrează zi şi noapte

fără încetare?
Fabricăm atâtea poveşti şi gânduri bune că nu mai avem unde le
pune.
Dimineaţa, din ureche, visele colorate, nepereche, ne zboară prin
casă. (Neînveselit nici un colţ nu îl lasă, din odaie în odaie, prin dulapuri
până‑n ultima tigaie.) Unele vise de ale noastre, caraghioase, trăsnite rău,
escaladează şi biblioteca, parcă ar fi pe muntele Rarău. Şi culmea, nu se
opresc la cărţile pentru copii, merg spre rafturi mai înalte, la enciclopedii.
Acolo încep spectacolul şi atmosfera într‑atâta se‑ncălzeşte, că până şi
dicţionarele, atât de serioase şi reţinute, încep să râdă, dar aşa, mânzeşte.
Sufletul nostru n‑are secrete, stă tot cu ferestrele deschise. Am aflat
că pe acolo s‑ar strecura nişte hoţi de vise. Le convine dumnealor, copilul
munceşte din noapte în zori şi furii o şterg cu geamantanele doldora de
comori. Or, chiar ieri m‑a chemat în ajutor o prietenă de a mea, o fetică
atâtica, Veronica. Ce păţise? Cineva‑i furase un buchet de vise. Urgent,
am dat anunţ într‑un „ziar“ citit de cei mai mici copii (l‑am desenat cu
creta pe trotuar): „Cine a găsit vise frumoase e rugat respectuos să ni le
aducă înapoi! Aşteptăm până joi!“
Am tocmit şi detectivi şi nu unu, doi.
Şi acum, vise, vise, dar trebuie descrise.
Vă arăt şi vouă filmul lor. E color. Uite, casa bunicilor a pornit‑o
uşurel în zbor. Poartă o coroană de turturele şi fanfară cu trompete, sute
de zorele. Dar circulaţia prin cer vedeţi cine o încurcă? Un măgăruş.
Urcă aşa ca pe un portativ, pe curcubeu şi se duce teleleu, jucăuşă notă
muzicală. Cântă mititelul cu foc, dar fără noroc  – ureche muzicală ioc.
Ascultându‑i compoziţia „hi‑ha!“ stai şi te gândeşti aşa: oare, pentru
că i‑au crescut urechile atât de lungi, fără socoteală, nu i‑a mai rămas
material pentru o cât de micuţă ureche muzicală?
Aveţi grijă să nu vă loviţi de pomişor. Umblă! Are şi flori dumnealui.
O, năzdrăvanul e bastonul bunicului. Înţeleg. Apără pe aceste gărgăriţe
fetiţe. Sunt şcolăriţe. Poartă pelerine cu multe buline şi merg la pension
(într‑o floare de tarhon).

32
 Ciudat, în buchetul de vise descrise de Veronica s‑au rătăcit şi vise
de ale mele. Pesemne s‑au amestecat între ele. Mi‑a sărit în faţă chiar un
vis de‑al meu. Îmi revine noapte de noapte mereu.
Potriviţi‑vă inimile ca pe nişte ace de busolă, spre cer, spre marea
cupolă. Vedeţi? Merge un clovn, aşa hai‑hui. Centura lui de siguranţă? Un
strop de speranţă. Pare un mărţişor prins de cămaşa unui nor. Aclamat
de copiii de jos, clovnul caraghios de frumos şi‑a întrerupt gândul care‑l
susţinea şi era s‑o ia aşa, în derivă până... i‑am întins o mână.
Ce ziceţi ce vise ni s‑au furat? Recunoaşteţi şi voi, erau aur curat.
Acum, aproape m‑am convins că visele noastre pot umple pământul
cu minuni (şi pe oameni îi pot face mai buni). De aceea scriu nu numai pe
trotuare, dar şi strig în gura mre, anunţ şi prin toate trompetele de zorele:
„Cine a găsit vise frumoase, e rugat respectuos să se bucure de ele!“

33
P ĂCALĂ, PĂCALĂ,
DAR ÎN PIELEA GOALĂ?

Se spune că demult, demult, ar fi căzut pe gânduri Păcală: leii, tigrii

şi chiar iepuraşii purtau mantouri de blană, în timp ce el era „costumat“
în pielea goală. După ce se sfătui cu Tândală, ajunse la concluzia că nu‑i
cine ştie ce scofală să porţi pe tine o ţoală. Uite, până şi gâsca are o rochie
de pene, iar ariciul Ene s‑a gătit cu o pelerină... de ace. Aşa se face că în
concluzie, Păcală, în loc de altă vestimentaţie, şi‑a tras pe cap o oală.
Mersese vestea de nărod în lumea mare, de veneau toate vietăţile să‑l
vadă, plăteau şi taxă de intrare. Dar unii, în frunte cu păunii, târându‑şi
alene mantoul de pene, au cerut sfatul unei broaşte ţestoase bătrâne şi
înţelepte, cum ar putea pe prost să‑l îndrepte, că poartă pe cap o oală
şi‑l văd copiii în pielea goală. Ba au trimis la el un reprezentant educat şi
elegant, zebra, care simţită se jena, şi‑şi făcea şi baie îmbrăcată‑n pijama.
Dar, totul a fost în zadar. Păcală în loc de oală şi‑a tras pe cap o
tigvă goală de dovleac. De hac, i‑a venit o albină cu minusculul ei ac şi
care l‑a făcut să priceapă că şi o ceapă se îmbracă şi nu cu o cămaşă,
două, ci cu nouă.
Dar Păcală, care în tot ce făcea nu avea măsură, şi‑a împletit din
coroana unor copaci o cămeşoaie, care, de fapt, era o odaie. Uşa – gura
cămăşii pe care‑şi scotea capu iar mâinile pe ferestre, săracu.
Însă între ramuri rămăsese şi‑un cuc, care spunându‑şi cântarea
după orar, a devenit, fără să ştie, primul ceas de buzunar.
Când ieşea la plimbare, Păcală, exact ca melcul, îşi târa casa‑n
spinare.
Şi pentru că tigrul îl batjocorea în gura mare şi se fălea cu haina sa
de blană autentică, nu sintetică, Păcală s‑a enervat şi l‑a dezbrăcat. Apoi
s‑a acoperit cu materialul necroit.
Fiind puternic, frumuşel şi cam oltean, Păcală şi‑a zis Tarzan, un
nume mai aşa, bun şi pentru cinema.
Tarzan şi‑a câştigat faima nu numai băgând în jivine spaima, dar
mai ales, prin blana aruncată pe umăr într‑o doară, devenise primul
manechin ce lansa moda vestimentară.

34
 Blana naturală a cucerit gusturile toate, deşi cerea preţuri piperate –
fiarele sălbatice nu se lăsau uşor dezbrăcate.
Ba a apărut ciobanul cu cojocul său pe umeri care, privit din
depărtare, părea o oaie foarte mare.
Un fotoreporter extraterestru, văzând lumea acoperită cu blană
(haina scurtă pân‑la burtă, palton sau jachetă Alain Delon), n‑ar crede ce
vede: animalele sălbatice devenite bipede, au rămas iabraşe, dar trăiesc
în oraşe, continuă să mănânce găini, dar conduc maşini. Nu mai e de
mirare să vezi ieşind la plimbare un tigru cu o vulpe argintie sau o oaie
de prin Astrahan zbenguindu‑se pe patine, cu alte două feline. Săracul
extraterestru nu ştie că‑s oameni, vezi bine.
Dar Păcală, original în tot ce face, s‑a săturat între timp de cojoace
şi s‑a îmbrăcat în haine uşoare numai din floare. Au început să‑i fie pe
plac doar cămăşile din cânepă, in sau bumbac.
Iarna a acceptat să‑şi facă haine mai groase din lână de la mioare,
dar asta numai pentru că tunsul nu doare.
Acum, mai nou, se‑mbracă din chimicale. Hainele din fibre sintetice
nu le coşi, ci le lipeşti la cald petice. Cu timpul o să‑ţi facă o garderobă
de buzunar. Vrea Păcală să‑şi schimbe costumul, şi‑l prepară în pahar.
Şi uite aşa, povestindu‑vă toate întâmplările astea într‑o doară,
v‑am spus istoria modei pe dinafară.

35
D OR DE ALB

Să nu mă daţi de gol, dar omul de zăpadă eu l‑am ascuns la Pol.

Era jenat. În primăvară se trezise gol şi apoi la Pol este un oarecare ger
cum e la noi în frigider. Omului de zăpadă frigul îi prinde bine, îl menţine.
Să vă mai spun un secret: frigul de acolo are spor, pentru că
eschimoşii au uitat să‑i monteze contor. Am căutat în zadar să descopăr
măcar o priză. Rezultatul: un pui de focă confundându‑mă cu un detectiv,
m‑a azvârlit de pe banchiză. Aşa că la Pol gerul are tărie pe veresie. Îţi
doreşti un munte de gheaţă? Pluteşte singur spre tine, îl trage o aţă.
Pe acolo, focile, urşii albi canotează (nu merg), fiecare instalat
frumos pe câte un aisberg. Traficul e cum s‑ar spune rezolvat prin plutit
sau alunecat.
La Polul Nord în promoroacă, toată lumea are chef de joacă. Unii
se trag cu săniile, alţii mai pehlivani se joacă de‑a v‑aţi ascunselea şi se
închid în gheaţă pentru o mie de ani.
În nesfârşirea albă de la Pol s‑au pripăşit prea mulţi vânători, pretind
că ar fi doctori, dar în loc să‑i administreze vreun leac, îi stau bietului
Pământ pe cap. Din cauza lor Pământul a ajuns bolnav şi buimac, altfel
de ce şi‑ar fi pus o calotă de gheaţă pe cap?
În Labrador munţii albi se sacrifică şi formează în permanenţă un
decor, pentru turişti, în special pentru cei foarte trişti, care toate zilele
unui an le văd negre‑catran. Dar ca ambianţa albă să nu devină prin
monotonie banală, răsare şi azvârle câte un braţ de splendori, Aurora
boreală. Acolo urşii sunt şi ei albi, de zăpadă, dar prin compensaţie, au
inima foarte caldă. Şi, ca să nu topească gheaţa cu ea, pleacă din când în
când aiurea, adică încep să colinde lumea. Se pare că le place să voiajeze
şi pentru că în iarna prea lungă se plictisesc să tot hiberneze. Şi, ca un
făcut, în fiecare călătorie, de dorul Polului cad în melancolie şi fiind în
fiecare zi trişti, cei de la circ îi conving să se facă artişti (se ştie doar,
cu cât cei de pe scenă suferă, oftează, spectatorii se tăvălesc de râs, se
distrează). Ursul polar face tumbe sau valsează, doar din când în când, la
un acord muzical, amintirea zăpezilor pure îl izbeşte în inimă ca un val.
De dor se va întoarce precum Fram la Polul natal.

36
 Ascultaţi la mine, la Pol apa s‑a întrecut pe sine, e şi apă‑apă, plină
de peşti, dar şi palat de gheaţă doldora de poveşti.
În sticle transparente de gheaţă săpate în munte, ca nişte chilii,
cineva a ascuns jucării: pui de urs alb, somnoroşi, legănaţi de mama lor
şi de duiosul cântec ursesc: „mor‑mor“. Totdeauna foca sau ursoaica albă
încep, cu puii ce‑au crescut, jocul prin zăpadă. Ele ştiu de la început că
n‑au să se mai vadă.
Banchizele plutitoare le vor duce copiii departe, spre alţi gheţari, să
se descurce, doar au crescut mari.
Dar chiar dacă părinţi şi copii vor fi despărţiţi de gheţari, dorul şi
celelalte sentimente se vor dovedi mai tari. Gheţarii se mai întâmplă să se
topească şi drag cu drag să se întâlnească.
La Pol e curat, curat. Să nu murdărim zăpada, că ar fi păcat. Doar
unii vânători pun cu pete de sânge culoare, steaguri mici întinse pentru
fiecare pui de focă ce moare.
Şi acum, cât aş număra până la doi, alergaţi cu toţii la Polul Nord,
acolo‑i de noi. Ne suim în sănii multe, agăţate una de alta, ca vagoanele
unui tren, doar că‑i tras de pomişori umblători, adică de reni.
Chiar şi unui prostişor, de albul de la Pol tot i se face dor.
Acolo, tot anu‑i o zi, una şi bună, în care luminează şi Soare şi
Lună. Totu‑i la Pol pe faţă, fără ascunzişuri, fără ceaţă. Şi dacă nu mai
sunt nopţi, adio somn, adio dormitoare. Ne putem da cu săniile cât îi
ziulica asta de mare.

37
C ASELE NOASTRE

Casa‑i puşculiţă oare? Ce întrebare! N‑adună pe mic şi mare cu

gânduri şi cu samare?
În odaia mică, furnică, am aşternut uşor, fără număr comori, cât să
umple un „zgârie nori“.
Toate acele minuni le‑am cărat, oameni buni, într‑un cornet plin
ochi, fără fund, doar cu gând peste gând. Vă spun şi vouă, celor ce vă
mutaţi în casă nouă: nu răsturnaţi cornetul deodată. Scoateţi din el puţin
câte puţin, ca să nu‑i faceţi invidioşi pe vecini. Între cei patru pereţi încap
bucurii şi zăpăceli câte vreţi.
Sub streaşina mică  – o ştie orice furnică  – aşezaţi un cuib de
rândunică. Chiriaşele rândunici fie mari, fie mici, toată ziua ciripesc şi,
simţitori cum suntem, ne încălzesc.
Problema temperaturii în familie o mai reglaţi copii şi voi, când
aduceţi, de la şcoală, anumite note: un patru, un doi...
Dacă faceţi pentru casă un proiect, asta o ştie şi un copil, nu numai
un arhitect, trebuie să respectaţi un tipic, nu poate fi concepută o locuinţă
în care să nu se prevadă şi un loc pentru pisic. Dar pe crocodili, girafe sau
elefanţi, nu‑i puteţi aduce plocon, nu încap în balcon, nici în baie, nici
chiar în odaie. Nu e cazul să invitaţi aici, sub pretextul că sunt mici, un
lănţişor de furnici. În casă se îndeasă: ibric şi pisic; un şifonier din lemn
de pădure (au mai rămas agăţate de el câteva mure); pentru vise frumoase
busuioc; pentru şotii un cât de modest loc; nu uitaţi, sentimentele calde
nu se ţin în frigider, ci în altă parte şi apoi în casă puteţi aduce, cât de
mulţi vreţi, cai verzi pe pereţi. Pot fi şi violeţi sau roz, dar aruncaţi‑le câte
o mână de orz. Merită, în lipsa unui aeroplan, vă mai plimbaţi cu ei pe
tavan.
În casă, puteţi instala şi câte ecrane vreţi, ca să proiectaţi filmele
din gândul vostru socotite de unii „sticleţi“. Fiţi atenţi la vedetele jucăuşe,
care sar din filme ba pe lampă, ba pe uşă, ba pe pălăria cu panglici
agăţată‑n cuier de‑o mătuşă.
Dar iată, neştiut, ca un dar, rândunicile au tras uşor eşarfa nopţii
albastre peste casele noastre.
Acum, copii, fiţi buni şi intraţi cât mai repede în puşculiţele astea
pline de minuni.

38
C ERUL ALBASTRU
NU E MAREA CEA MARE

M‑aţi întrebat ce e râul. Răspunsul e prea uşor: un covor umblător.

Cine‑l pune în mişcare? După cum spun unii, morunii. Dar nu
numai aceşti, ci şi alte soiuri de peşti. În cârduri argintii, peştii mari şi
mici vin şi vin, iar peste ei apa alunecă lin.
Cum de nu se duce râul cu totul? În primul rând îl ajută înotul; şi
apoi racii, săracii, să ştiţi şi voi, îl aduc înapoi.
Ei, şi pe râuri sau pe mare, alunecă vapoare. Grozavă descoperirea
asta a lui Arhimede, nu prea se mai ştie, dar se vede. Tu sau vaporul te
arunci în apa cea mare şi ea, în loc să te dea la fund, te duce în spinare.
De altfel vaporul da, da, e şi cinema. Stai pe punte şi, sub ochii tăi,
iarna, vara, trec filme, trece ţara.
A fi marinar, o spun tuturor, înseamnă a fi şi un pic croitor: toată
viaţa căutând ceva, pe cineva, marinarul coase o zare cu alta.
Să le suflăm marinarilor: cerul albastru nu e marea cea mare, ci
zare. Să nu o taie aşa, spre cine ştie ce stea.

39
C RED CĂ M‑AM PICTAT DESTUL

Bunica mă ţine prizonier în casă dar... lasă, am să evadez. Cum?

Simplu: mă desenez. Se ştie, prin poarta deschisă de desen, ieşi mai uşor
decât prin uşa de lemn.
Când am pornit pe hârtie primul semn (cu creionul simţitor) am
început cu capul (nu mi‑o fi de lemn?).
Aş putea în locul capului să desenez un simplu rotogol, gol, iar
gândurile în stol, să‑i dea, precum luna pământului, ocol?
De fapt, capul meu e aeroport: unele gânduri îmi vin şi altele‑mi
zboară. Pe cele rămase pe dinafară, dispecerul le aduce înapoi la baza lor,
cum ai trage cu aţa un puişor.
Gândurilor nu le place singurătatea. Cum sunt de diferite soiuri
se adună şi zboară în roiuri, un fel de râuri zburătoare, cu indicatoare.
Exemplu? Secţia de zbor. Aici se lucrează fără aparate, fără aviatori.
Gândurile mele fac curse regulate între mine şi dud, zi şi noapte. (Oare
cum s‑o fi desenând gustul dudei coapte?)
Secţia de născociri am s‑o pictez cu acuarele. Aici gândurile cele mai
trăsnite îmi înfloresc dimineaţa, parcă ar fi zorele. Secţia asta frumoasă e
cea mai neînţeleasă.
Dacă spui că ai văzut un cal alb singuratic ce muşca din lună ca
din jăratec, nimeni nu te crede că ai văzut un lucru atât de frumos şi te
socotesc mincinos.
Într‑o noapte, la fereastră mi‑a poposit o pasăre măiastră  – avea
drept trenă, întreaga noapte înstelată, albastră. Am botezat‑o „Pasărea
ce nu e“. Ea suie şi îşi face cuib ca într‑un pom, în gândul meu când nu
am somn. Pomii de la ea cred că primesc lecţii de zbor de‑şi desfac un cer
verde cu mii de aripi, frunzele lor.
Dar... totul este în zadar.
„Mai degrabă tai apa cu un cuţit sau scoţi cu macaraua soarele din
asfinţit, decât să lecuieşti copilul ăsta de minţit“, se vaită întruna bunica.
Dânsa nu ştie, mititica, cu cât efort mut eu hotarul lucrurilor adevărate,
mai departe. Toată ziua îmi bat capul, cum dai bice murgului, săracul.

40
 Cred că m‑am pictat destul. Acum să pun punct. Dar unul luminos.
Închei cu un gând frumos. Casei celor doi bunici îi agăţ cercei, cuiburi de
rândunici, iar alături peste curtea lor, ocrotitoare, cu petale albastre, le
desfac o floare.

41
G ENERALUL FURNICILOR

Când s‑a născut elefantul sau balena, câte emoţii printre

animale, câtă tevatură, trebuia găsit un echilibru în natură. Fizicul lor
cam lăbărţat provocase un adevărat scandal, se consumase prea mult
material. Şi soluţia a adus‑o tocmai această făptură, mai bine zis picătură
mică, numită furnică. Mică, mică, dar cu reputaţie mare, are tot felul de
tablouri prin cărţile şcolare. Portretul ei e punctul fără de care nu se poate
încheia nici o cuvântare.
E harnică şi gospodină, dar din cămara veşnic plină, nu‑ţi dă să
guşti nici atâtica. Cine n‑a citit Greierele şi furnica?
Dar o iertăm, că‑i muncitoare: cât îi ziulica de mare, coase pe
pământ lănţişoare.
Dacă o superi, îşi întrerupe cusătura şi, cu un minuscul ac, îţi vine
de hac.
Numai trântorii o bârfesc... Ba că furnica este numai atâtica, ba că‑i
un bob de mac pieton, cu o idee fixă: cară şi cară la amidon.
Azi, un lănţişor transporta o firimitură (chiar dacă eşti furnică, tot
trebuie să dai copilului ceva în gură). Şi echipa mică, furnică, de cărăuşi,
a ajuns la o apă mare, în care s‑ar fi putut îneca. Era o lacrimă de‑a
mea! Repede am acoperit „lacul“ cu o petală, doar şi furnicii îi poate intra
apa în sandală. Puntea era albastră şi mirosea a viorea şi pentru fapta
mea, furnică lângă furnică, de mână cu copii, cu nepoţi, cu Furnicel sau
Furnişor, m‑au ales generalul lor. Iar eu, bucuros, am strigat vestea
cea mare. Primii au auzit‑o vecinii. Eram cineva, mi se făcuse o onoare,
fusesem ales general al celor mai mici lucrătoare, ale căror familii se
numesc Lănţişoare.

42
C ÂTE MAI TREC PRIN MINTEA
FRUNZELOR ŞI A COPIILOR
(Însemnări din carnetul unui băiat)

Ariciul Simion a păţit o mare ruşine, a rămas repetent. Ei bine,

am explicat tuturor (n‑a fost deloc uşor) cum poţi repeta o clasă nu de
altceva, ci pentru că ţi‑a plăcut mult de ea. A repeta o îngheţată ori un gol
în poartă, ori o prăjitură‑două, ca să fie, e semn de prostie?
Câţiva prieteni au căzut cu mine de acord. Mă întreb însă dacă
ariciul Simion va bate un record şi în continuare îi va mai fi drag de clasa
a doua, dar nu aşa, tare, tare, de câte ori ar putea rămâne repetent?
Evident, o asemenea întrebare e cu încuietoare.

* * *
Toţi mă critică şi nimeni nu pricepe, o problemă simplă de fizică.
Dacă Marea, cât e ea de mare, poate fi atrasă ca de un magnet, de Lună,
de ce un băieţel ca mine n‑ar fi atras – peste puterile lui – dintr‑un pom
de o prună?... fie ea şi crudă, verde? Nimeni nu te crede.

* * *
Azi pe fluturele Jac, cel ce zboară în zig‑zag, l‑am păcălit iar: a
gustat „nectar“ dintr‑o floare... desenată pe ziar.

* * *
Of, m‑am întors de la joacă plin de cucuie. Mama s‑a supărat. N‑are
cine să‑i spuie: „Când îi iese băiatului un cucui, nu s‑a lovit la cap, ci doar
vor să‑şi scoată nasul pe‑afară vreunele din ideile lui“.

* * *

43
 Ura! Sunt arhitect! Am făcut un proiect. Am dinţi frumoşi, să fie
clar, dar am desenat un cabinet dentar. Pentru cine? Nu aveţi habar.
Pentru vulpi şi lupii haini, hoţi de miei şi de găini. Pe ei îi roagă dentistul
să deschidă gura mare, mare. Îi mai şi plesneşte şi cât ai zice peşte, le
extrage din gură tot ce se găseşte.
Aşa îi scapă de dureri de colţi, dar mai ales îi ajută să nu mai fie
hoţi.
Şi am mai proiectat ceva în acelaşi cartier: un atelier de bijutier.
Acolo, meşterul repară glezna fină a unei furnici sau aprinde lămpaşul
defect al oricărui licurici.
Hei, câţi arhitecţi au astfel de idei?

44
S CRISOARE DE MULŢUMIRE
CĂTRE ALBINĂ

În grădină, sub o ramură de cais, albină cu albină şi‑au făurit un

paradis. În lumea otrăvită de fiere, au ridicat din dulceaţă şi ceară un
fagure de miere. Minusculele aviatoare, chimiste şi compozitoare, dar
mai ales arhitecte perfecte, au creat pentru fiecare pui o pleoapă, din
ceară şi din mireasmă, iar deasupra stupului, au aşezat cerul însorit,
catapeteasmă.
Florile şi pădurile, stejarul înalt, au fost semănate de ele, micile
lucrătoare, cu praful de aur ce‑l duc pe picioare.

45
O MĂNUŞĂ CARE FACE „MIAU“

Cu un creion, simţitor ca un om, vrăjitorul desenează pe rând tot

ce‑i trece prin gând.
O mănuşă care face: „miau“; o puşculiţă plină numai cu „au“; două
boabe de fasole îndrăgostite ascultând un concert pe capacul oalei care dă
în fiert; un elefant zburând uşor, elegant, din floare în floare, luat ucenic
de‑o albină, pentru polenizare (urgent, trebuie împădurit un continent).
Şi ca la un carnaval, personajele se trag unele pe altele, val după val,
doar că sala de spectacol e o simplă foaie de hârtie, vie, în care pătrunzi
fără bilet de intrare, foaia e „lumea mare“.
Atenţie, a intrat în scenă un om fără pretenţie, un clovn care, ca să
uite de zilele triste, îşi schimbă ca pe batiste capul bun de socotit, cu cel
pus pe şotii şi pe glumit, sau cu cel uituc şi distrat, iar în dreptul inimii
poartă afişul: „De închiriat“.
Dar creionul arde la degete omul. Ca şi când ar fi băgat în priză, el
aruncă pe foaie surpriză după surpriză: sare spre noi o minge doldora de
nervi, ca un lup ţinut în cuşcă, dacă o atingi, te muşcă. Norocul nostru,
lângă creatura asta incomodă a apărut o miriapodă, invidioasă pe fotbalişti
şi ca şi ei concentrându‑şi întreaga valoare în picioare. E o omidă harnică
nevoie mare, toată ziua bate step cu cele zece perechi de picioare.
Pierdut în reţeaua asta de‑ntâmplări, pâlpâie un punct, un om
mărunt, care‑ntr‑o legăturică duce în spinare pământul cel mare (în loc
de toiag se sprijină de o floare).
Toate născocirile astea sar de pe foaia de hârtie drept în cutia cu
acuarele, precum în capul blond al copiilor, puii de rândunele, apoi pline
de culori ca o brezaie, încep călătoria prin odaie.
Desenatorul, pe neastâmpăraţii abia născuţi din gând, începe să‑i
dojenească blând. Dar ei să se cuminţească nici gând. Ba fac horă şi i se
adună deasupra capului – coroană de scorneli tandre şi caraghioase, ca‑n
visele frumoase. Omul caută să se apere cu mâinile dar n‑are scăpare.
Încearcă să le sperie cu o glumă, cu o uitare, dar ele, pui alintaţi, i se
ascund prin sprâncene, prin buzunare, după o manşetă, după un rever şi
aşa iese la iveală că desenatorul este chiar Guliver.

46
 De fapt el, purtând pe cap şi pe braţe atâtea năzdrăvănii, e şi pom
al lui Moş Crăciun, doldora de jucării, nu de cumpărat, ci de visat, şi nu
numai pentru copiii cuminţi, dar şi pentru părinţi. Privindu‑l chiar şi
decembrie devine april şi din orice om, fie cât de bătrân, ne face semne
un copil.
Desenatorul se trezeşte din joacă şi din visare şi suflă uşurel spre
roiul de omuleţi să se ducă spre lumea mare, aşa cum sufli în puful de
păpădii, ca să‑i înveseleşti pe copii.
Dar picurii de viaţă desenaţi sunt sfioşi, cu degetul încearcă
depărtarea aşa cum încercaţi voi, gâdilaţi de răceala apei, marea.
Cu fiecare nouă treaptă sau viraj, ei prind curaj.
Apoi urmează încolonarea în şiruri lungi indiene după cum povestesc
întâmplări de fiecare zi, sau basme cu Cosânzene.
Întâmplările se adună pe vârste, pe nuanţe, pe sentimente şi
formează un fel de buchete, mai bine zis continente, cu etichete bune
pentru copii, bune pentru furnici, pentru bunici, pentru gâdilat, contra
fumat şi, în sfârşit, câteva scornite ca să încurce lumea şi faţă de care,
întâmplările adevărate din viaţă par basme cusute cu aţă.
Aceste trenuri doldora de spiriduşi, totdeauna prea scurte, cu un
număr limitat de vagoane, zboară prin faţa noastră sub formă de filme, pe
ecrane. Aveţi grjă copii, ca această scurtă întâlnire, clipa trecerii pe ecran,
să nu fie o dezamăgire pentru omuleţii desenaţi, staţi cuminţi, să nu‑i
speriaţi. Ei scapără vise din nimic, pentru oamenii de pe Pământul şi el
mic, chiar foarte, foarte mic.

47
N APOLITANA

A fost odată o fetiţă frumoasă, frumoasă, dar mai ales curioasă.

Încălecând şaua vântului, vâj... cu viteza gândului, fata a ajuns pe
o planetă nemaivăzută şi cam... misterioasă. Închipuiţi‑vă, în Cosmos, o
napolitană imensă şi, după toate aparenţele, tare gustoasă.
Şi cum fetiţa noastră era nu numai frumoasă, frumoasă, dar şi
pofticioasă, a început să dea târcoale şi, la fiecare tură, haţ! din prăjitură.
Văzând‑o, astronomii de pe Pământ, indignaţi, scuturându‑şi albele
plete, au dat deoparte microscoape, lunete şi au strigat: „Asta‑i bună!
Când primul om a păşit pe Lună, ce ar fi fost să se creadă la picnic şi din
«zâna palidă a nopţii» să guste un pic? E drept, s‑au luat poze, mostre de
laborator, o temperatură, dar cum să‑i dea lui Nell Armstrong prin gând
să guste din prăjitură?“
Şi cât ai clipi, fata cu dinţişorii ei albi, ascuţiţi şi mărunţi, ronţi‑ronţi
a dat gata din Planeta de napolitană, câţiva munţi. Dar spre Planetă se mai
îndreaptă în viteză nu o cometă, ci o mandolină plină cu copii: cântecele
le erau şi carburanţi şi bidivii.
Cosmonauţii mici din nava muzicală, zărind Planeta din napolitană,
au hotărât să facă o escală.
După ce au înotat un pic în oceanul stelar, s‑a prins fiecare, de
marginile Planetei dulci, ca de o plută în mare. Pe toţi îi rodea aceeaşi
întrebare: „Ce fel de sol o fi având Planeta asta oare?“ După care copiii
veneau în picaj şi ronţăiau din marginile Planetei ca la traforaj. Fiecare cu
plăcere dădea câte o părere, ce formă să aibă Planeta (de carte, de vioară,
de om, de pom, de barcă, de pisoi  – dar să toarcă) şi pe loc îşi puneau
gândul în aplicare: ajustau un pic ba din partea cu vanilie, ba din partea
cu fistic.
Acel zumzet, ronţi‑ronţi mărunt, cântat cu dinţii mici şi pofticioşi,
se spune că i‑ar fi făcut pe toţi din cosmos curioşi. S‑ar fi aflat astfel că
nişte băieţi şi fete pot fi croitori de Planete.
Cosmonauţii noştri, zburând pe poiana albastră, în frunte cu fata
noastră, n‑au renunţat la ce‑şi puseseră‑n gând.
Ronţăiau pe rând ba o poiană, ba o vale, ba o fâşie de câmpie, că
napolitană era să tot fie.

48
 Până la urmă Planeta plană, din napolitană, a rămas atât de mică
încât fata frumoasă, frumoasă şi din cale afară de pofticioasă, îşi mai
putea sprijini pe ea doar un picior. Aşa că, în mare zor s‑a întors copilul
pe Pământ în zbor.
Toate câte le‑am povestit le‑am aflat de la fata frumoasă, frumoasă...
O fi existat Planeta din napolitană, gustoasă, sau fata o fi şi un pic
mincinoasă?

49
N OAPTE ÎNSTELATĂ

Cine nu e curios când creşte cozonacul?

De pe oala care fierbe, n‑aţi ridicat niciodată capacul?
Hai să ridicăm un colţişor din noaptea asta deasă, ca să vedem, mai
repede, ziua de mâine, frumoasă.
Ce minuni o ascunde cortina asta de stele, prin care zboară ca
fluturii şi vise de ale mele?
Băieţi, veniţi cu cât mai multe găleţi să golim noaptea, mare albastră,
nu vă lăsaţi păcăliţi, chiar dacă vă pune stele în fereastră.
Hai să o dăm la o parte, cât mai departe, dar umblaţi cu fereală că‑i
mai periculoasă decât o sticlă cu cerneală.
Ce aţi făcut, copii, aţi şi devenit albăstrii? Aţi observat că noaptea
are talent la desen: a schiţat Carul Mic, Carul Mare. Dar mai ales ştie să
pună culoare: din invidie, trage cu negru pe soare.
Cum să te lupţi cu noaptea, când te fură şi somnul, chiar dacă‑i
doar un puişor, sau te colindă, prin întuneric, un dor?
Am rugat câteva rândunele – nu ciori că‑i e frică şi nopţii de ele – să
o adune într‑o plasă sau să o ridice de colţuri ca pe o faţă de masă, să o
tragă încetişor, şi de pe mine, dar şi de pe Azor.
Dar noaptea e prea lungă, de unde atâtea rândunele ca să ajungă?
Dacă mă gândesc mai bine, noaptea‑i un fel de şerbet, în cantităţi
berechet, ca să ne lipească, adică să ne facă prizonieri pe toţi, şi bunici şi
nepoţi.
Să vă spun drept, îmi este cam frică, locuiesc lângă grădina zoologică
şi şerbetul ăsta negru ne‑a lipit, adică ne‑a băgat în acelaşi borcan copii,
urşi, vulpi, pelicani.
Noaptea, da, da, măcar dacă s‑ar purta ca un şerbet–şerbet, violet
şi dulce, să alunece în gură la mine, la dumneata, să se poată mânca, dar
cine a mai auzit: „Daţi‑mi câteva linguriţe de noapte, amestecate nu cu
lapte, ci cu apă la gheaţă, ca să se facă mai repede dimineaţă“?
Noapte întunecoasă, ne e frică, suntem mici, fugi de‑aici! Şi apoi,
marama ta deasă ne ascunde ziua de mâine, frumoasă.

50
D E LA O VREME

Copiii nerăbdători să crească înalţi, mari, toată ziua sar. Atraşi ca

de‑un magnet ba de stele, ba de iarbă, bieţii copii încep să fiarbă.
Iezii, rândunelele şi chiar păpădiile par să‑i înţeleagă.
Oricâte frâne le‑ai pune dumnealor, copiii continuă să sară de zor.
De la o vreme, năzdrăvanii mici se mai domolesc. Cresc. Vine timpul
când îi atrage doar iarba, pesemne pentru că îmbătrânesc şi‑i împiedică
la zburat barba.

51
C uprins

UN AMĂRÂT DE PUNCT 5
CAMERA POETULUI 7
CINEMA, CINEMA 9
LA PIAŢĂ 11
A FOST ODATĂ UN POM 12
GENEZĂ POSIBILĂ 13
FERIŢI‑VĂ DE ALUNECOŞII PEŞTI 15
MĂRGICA ALBASTRĂ 17
PLANETA DE AŢĂ 19
POŞTAŞUL 20
TATA 23
SUNĂ GHIOCEALUL 25
MUNŢII ŞI MAREA 26
INIMĂ DE COPIL 27
MOŞ FLOREL 30
SĂ DĂM CUVINTELE LA SPĂLAT 31
CINE A GĂSIT VISE FRUMOASE 32
PĂCALĂ, PĂCALĂ, DAR ÎN PIELEA GOALĂ? 34
DOR DE ALB 36
CASELE NOASTRE 38

53
CERUL ALBASTRU NU E MAREA CEA MARE 39
CRED CĂ M‑AM PICTAT DESTUL 40
GENERALUL FURNICILOR 42
CÂTE MAI TREC PRIN MINTEA FRUNZELOR ŞI
A COPIILOR (Însemnări din carnetul unui
băiat) 43
SCRISOARE DE MULŢUMIRE CĂTRE ALBINĂ 45
O MĂNUŞĂ CARE FACE „MIAU“ 46
NAPOLITANA 48
NOAPTE ÎNSTELATĂ 50
DE LA O VREME 51

54