Cine știe carte are patru ochi de Anton Pann

Un țăran tot auzind

Pe unii, alții vorbind:
Cîți știu carte și citesc
Cu patru ochi să numesc,
A plecat la tîrg și el.
În desagă cu un miel.
Vîndu mielu, luă bani
Și merse prin lipscani
De ochi de om întrebînd
La ce negustori să vând,
Cu care poate citi,
A scrie ș-a socoti.
Un boltaș l-a auzit
Și după ce l-a poftit,
I-a dat niște ochelari
Ca să vază toate mari.
El dacă i-au așezat
Ș-ntr-o carte s-a uitat,
A zis: – Apoi mă căznesc
Ș-uite, nu poci să citesc.
Neguțătorul, ș-alți avînd,
I le arătă zicînd:
– Vezi, ăștia sînt boierești,
Doar vei putea să citești.
El prin ei cum s-a uitat
A zis: -Geabă mi le-ai dat,
Că nu poci citi de loc;
Să vede că n-am noroc.
Boltașul, privind la el,
I-a zis: – Eu mai am un fel
Și crez c-o să poți cu ei,
Dar sînt prea scumpi și nu iei.
El zise: – Adu-i încoci,
F’e scumpi numai să poci.
Dacă i-a dat, a zis iar:
– Și cu acești în zădar,
Că, uite, ochii-mi bleojdesc
Și tot nu poci să citesc.
Of! și ce poftă aveam,
Acasă cînd mă gîndeam!
Vînzătorui l-a-ntrebat:
– Cum te văz, n-ai învățat,
Și acum te căznesti
Pentru întîi să citești?”
– Vezi bine a răspuns el,
D-aceea venii c-un miel,
Că d-aș ști eu să citesc,
De aștea ce-mi trebuiesc?
 Mierla şi bufniţa de Grigore Alexandrescu

Într-o pădure deasă, de cetăţi depărtată,

Mierla se-ntâlni seara cu bufniţa umflată.
„Prietenă – îi zise – ţi-aş face o-ntrebare,
Dac- a mea-ndrăzneală n-aduce supărare.
Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ţi e plăcută,
De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută?
Nu cunoşti, cum se vede, razele dimineții,
Dulceaţa primăverii, plăcerile vieții.
Poate eşti ruşinoasă, şi crezi că nu cânţi bine:
Dar eu şi alte păsări mai vrednici decât mine
Îţi vom da-nvăţătură, şi vom pune silinţă
Să-ţi mai subțiem glasul cât va fi prin putinţă.
Vino mâine la mine să mergem la plimbare,
Ca să faci cunoştinţă cu o privighitoare.”
Bufniţa îi răspunse: „Îţi mulţumesc, iubită,
Eu cu soarele vostru nu sunt obișnuită;
Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază,
Însă, când m-oi deprinde cu a luminii rază.
Mulţi zic că neamul nostru nu este încă-n stare,
Ca altele, să facă ncercări de-naintare,
Că-nvăţătur-adâncă, idei, filosofie
Sunt prea vătămătoare l-a lui copilărie,
Declamaţia-aceasta, pompoasă, îngâmfată
De vreţi, poate să fie despoţilor iertată:
Numai lor le e bună a unui neam orbire,
Căci nu-l lasă să-şi vază a sa nenorocire:
Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară,
Sau e o nerozie, sau este o ocară.
Noi le-am putea răspunde puţinele cuvinte
Bufniţei adresate de mierla cea cuminte:
„Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină,
Dacă măcar cercare tu nu faci vreodată
Să scoţi cel puţin capu din noaptea-ntunecată,
Apoi cum te-ai deprinde cu soare, cu lumină?”
 Câinele și măgarul de Grigore Alexandrescu

Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare

Câinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare.
După îndestul umblet, iată că-l întâlneşte
Un măgar, şi-l opreşte:
„Unde te duci? îi zise,
Ce rău ţi s-a-ntâmplat? Ştii, parcă te-a plouat,
Aşa stai de mâhnit.”
– „Dar, sunt nemulţumit.
La împăratul Leu în slujbă m-am aflat:
Însă purtarea lui,
De e slobod s-o spui,
M-a silit în sfârşit să fug, să-l părăsesc,
Acum caut alt stăpân; bun unde să-l găsesc?”
– „Numai d-atât te plângi? măgarul îl întrebă;
Stăpânul l-ai găsit, îl vezi, de faţă stă.
Vino numaidecât la mine să te bagi:
Eu îţi făgăduiesc
Nu rău să te hrănesc;
Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi.”
La propunerea sa, câinele i-a răspuns:
„Ascultă-mă să-ţi spui: e rău a fi supus
La oricare tiran; dar slugă la măgar
E mai umilitor, şi încă mai amar.”
 Boul şi viţelul de Grigore Alexandrescu

Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,

În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decât toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.

– Un bou în post mare? – Drept, cam ciudat vine,

Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Şa ai totdeauna un dram de noroc.

Aşa d-a vie?ii veselă schimbare,

Cum şi de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toţi mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

Viţelul atuncea, plin de bucurie,

Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
„Mă duc – zise-ndată – niţel fân să-i cer.”

Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,

Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o slugă vine şi-l opreşte:
„Acum doarme – zice – nu-l poci supăra.”

– „Acum doarme? ce fel! pentru-ntâia dată

După-prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ăst somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.”

– „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănânci trânteală;

S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Primit în casă daca vrei să fii.”
La o mojicie atâta de mare,
Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiu se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.

Cu mâhnire toate băiatul le vede,

Însă socoteşte că unchiu-a orbit;
Căci fără-ndoială nu putea a crede
Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,

Să-l găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

„Boierule – zise – aşteaptă afară

Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.”
– „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
N-am astfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.”
 Teiul şi stejarii de Alecu Donici

Un teişor crescut sub deal, în depărtare,

Odată blestema norocul de uitare,
Aşa zicând:
– Ce fericiţi stejarii sunt!
Din fire înzestraţi,
Puternici ei şi nalţi,
Văd lumea cea frumoasă,
Aproape stau de soare;
Iar eu, o! soartă ticăloasă!
Aici în depărtare
Viaţa-mi am urât.
El bine n-au sfârşit
Şi s-au stârnit furtună, vânt
Şi cerul s-au întunecat
Şi fulgerul au scăpărat.
Prin nouri tunetul se răsturna, trăsnind,
Şi risipind
Acei mai mari
Stejari!
Iar teiul de sub deal era nevătămat.
Atunci el s-au trezit că este vinovat
Şi mulţumind, au zis aşa către noroc:
– Apărătorul meu! Eu de acum te rog
Ca parte liniştii să dăruieşti tu mie
Şi traiul depărtat, drept pravilă să-mi fie,
Pentru că am văzut prea bine
Că cei ce stau la înălţime,
Măcar de sunt şi mari
Şi tari,
Dar pică la pământ
De vânt.
 Doi raci de Alecu Donici
– Ei, vezi, mă rog, ce nătărău!
Tot înapoi se dă.
Aşa un rac pe fiul său
Odată ocără.

– O, bunul meu părinte!

Răspunse racul fiu –
Cum mergi tu înainte?
Mă iartă că nu ştiu.

Şi dar, te rog, mă-nvaţă;

Dă-mi pildă drept povaţă,
Şi-apoi, eu după tine
Voi merge foarte bine.

E grea pretenţia fără exemple bune,

Să fie cineva desăvârşit în lume.
 Bivolul şi coţofana de George Topârceanu

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,

Se plimba o coţofană
Când în sus şi când în jos.
Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:
– Ah, ce mare dobitoc!
Nu-l credeam aşa de prost
Să ia-n spate pe oricine…
Ia stai, frate, că e rost
Să mă plimbe şi pe mine!

Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt,

Se piteşte la pământ
Şi de-odată – zdup! – îi sare
Bivolului în spinare…

Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.

Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi
Să-l răstoarne,
Să-l ia-n coarne
Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.

– Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?

Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni
Şi de alte spurcăciuni…
Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci?
Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci,
Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate,
Să te port degeaba-n spate?…
 Corbul şi vulpea de Gheorghe Asachi

Peste ramul unui sorb

S-aşezase domnul corb,
Ţiind în plisc o bucată
De caş, ce-o avea furată.

Vulpea, cum l-au mirosit,

Sub acel sorb au venit
Şi-n sus căutând, îi zice:
Buna ziua, venetice!
Cât eşti mândru şi frumos!
Dacă viersul cel duios
Ţi-i c-a penilor odoare,
Tu-ntreci pe privighitoare.

De mândrie îngâmfat,
Corbul pliscul au căscat,
Şi vrând viersul să înceapă,
Caşul pe pământ îl scapă.

Atunci vulpea brânza apucă

După ce o şi îmbucă,
Către corb, spre mângâiere,

Zice: E, ascultă, vere,

Cel ce ştie linguşeala
Să îndoapă-n socoteala
Celuia care-l ascultă.
Astă daună nu-i prea multă
Pentru-un adevăr curat.
Atunci corbul ruşinat
Jură că minciuni c-acele
Alte dăţi n-or să-l înşele.