CAPITOLUL X

SERVICIILE DE PROTECŢIA PLANTELOR ÎN

AGRICULTURĂ

10.1. ROLUL SERVICIILOR DE PROTECŢIA PLANTELOR

ÎMPOTRIVA DĂUNĂTORILOR, ÎN DEZVOLTAREA PRODUCŢIEI
AGRICOLE

Prin însuşi caracterul său de ramură biologică, creşterea şi dezvoltarea plantelor şi

animalelor, în medii de producţie naturale sau artificializate, este o problemă mult mai
complexă decât oricare ramură a producţiei agricole, constituie o operaţie deosebit de
complicată şi în special diferenţiată, în raport cu zona de producţie unde se petrece
procesul agricol. Faptul că atât plantele cât şi animalele se dezvoltă şi cresc, în raport cu
caracterul zonal al solului, prin care înţelegem aspectele diferenţiate al pământului,
climei, hidrologiei, orografiei, etc., cu toate aspectele lor complexe, face ca însuşi
procesul tehnologic al producţiei agricole, să fie deosebit de complex şi diferenţiat în
raport cu zonalitatea dezvoltării sale.
Odată cu ridicarea nivelului producţiei la hectar, aspectele de complexitate ale
producţiei agricole se complică, apar noi relaţii şi intercondiţionări, care modifică
formele de conexiune a factorilor, îi imprimă un caracter distinct de agro-ecosistem.
În dezvoltarea producţiei agricole, contribuie un număr deosebit de mare de factori,
a căror componenţă şi structură, variază de la un produs la altul, sau de la o zonă la alta.
Numărul mare de plante, care se cultivă în cadrul producţiei agricole, caracterul lui
diferit, sub aspectul perenităţii, nevoilor de fotosinteză, al perioadei în care se realizează
acest proces, etc., partea din plantă pentru care se cultivă, în corelaţie cu cerinţele diferite
ale plantelor, faţă de mediul înconjurător, determină procesele tehnologice să se modifice
în raport cu aceşti factori şi, în acelaşi timp, să rămână specifici atât fiecărei plante şi
fiecare agro-ecosistem, cât şi nivelului de producţie pe care dorim să-l realizăm. În felul
acesta, procesul tehnologic capătă un caracter particular, determinat de mai mulţi factori
care acţionează interdependent.

Planta Agro-ecosistem

Conţinutul
procesului
tehnologic

Nivel de
producţie

Fig. 10.1. – Raportul între conţinutul procesului tehnologic şi factorii de influenţă

Astfel, în procesul de dezvoltare tehnologică apar corelaţii directe între factorii
amintiţi, care dau un caracter local tehnologiei ce trebuie adoptată, şi în special o
individualizează. Cu cât nivelul de producţie medie la hectar creşte, procesul tehnologic
devine mai sensibil, nu permite dereglări de la fluxul necesar şi nici nerealizarea unor
verigi a tehnologiei prestabilite, sau, în ultimul timp, a tehnologiei dirijate, optimizate cu
ajutorul modelării economico-matematice şi tehnicii electronice de calcul, când datorită
anumitor senzori calculatorul ne indică ce intervenţie tehnologică se impune şi când
trebuie să fie realizată.
În procesul de producţie agricol acţionează în felul acesta o multitudine de factori
de producţie, diferenţiaţi, aşa cum am arătat, în raport cu planta, mediul natural şi nivelul
de producţie mediu la hectar pe care dorim să-l realizăm. În felul acesta, procesul de
producţie agricolă. În special concretizarea fluxului tehnologic, este multiplu şi complex
influenţat.
Energia solară Apa canalizată

Clima Corectarea caracteristicilor

negative ale solului

Factori Factori
Solul naturali economici Chimizarea

Hidrologia
Mecanizarea

Biologia planetei
Energia

Inginerie
tetehnologică Combaterea bolilor şi
dăunătorilor
BIOCENOZA

Construcţiile
Factori de
influenţă
a procesului
tehnologic Sistemul de transport

Cointeresarea
producătorilor
Structura sistemică a
relaţiilor
Cunoştinţele ştiinţifice

Forţa de muncă
Factori
sociali Cunoştinţele tehnologice

Sistemul de conducere

Tradiţia

Sistematizarea şi
omogenizarea
teritoriului Riscul natural şi
economic

Fig 10.2. – Factorii de influenţă ai proceselor tehnologice

 Trebuie precizat faptul că realizarea unor producţii medii la hectar mari nu se
poate face decât dacă acţionează simultan şi asociat toţi factorii de producţie. Sub acest
aspect, de obicei, atunci când se vorbeşte despre factorii economici de producţie se
accentuează asupra irigaţiilor, chimizării, mecanizării agriculturii. În acest context însă,
aşa cum au arătat ştiinţa şi practica agricolă, un factor important în dezvoltarea producţiei
agricole, o verigă importantă a procesului economic, o constituie combaterea bolilor şi
dăunătorilor.
În cele ce urmează, vom încerca să demonstrăm necesitatea repunerii în drepturi a
întregului ansamblu de servicii, care contribuie la combaterea bolilor şi dăunătorilor, ca
mijloc de producţie în agricultură.
În ţara noastră, ca de altfel în toate ţările, într-o formă sau alta, evidenţierea
pagubelor produse de boli sau dăunători se face organizat. În ţara noastră pentru o bună
organizare a serviciilor de protecţia plantelor, dintre formele de evidenţă primară, privind
pagubele produse de boli şi dăunători, înscrişi sistematic şi coordonaţi la nivel naţional,
printr-un sistem de organizare special privind protecţia plantelor, pot să fie menţionate:
- Harta fitosanitară a culturilor;
- Stabilirea gradului de atac şi nivelul pagubelor de recolta;
- Determinarea pragului economic de dăunare, la principalele culturi;
- Organizarea de acţiuni generale şi speciale de combatere integrată a bolilor şi
dăunătorilor.
Având informaţia necesară asupra procesului de apariţie şi combatere a bolilor şi
dăunătorilor, pentru diferite plante şi agro-ecosisteme, se pot face studii aprofundate,
privind efectul acestui mijloc de producţie, combaterea bolilor şi dăunătorilor, care
devine de fapt un economic de producţie în procesul de organizarea a producţiei agricole,
fără de care nu se poate realiza un proces de optimizare a tehnologiilor diferitelor plante,
pe agro-ecosisteme de producţie.
În acest fel economia protecţiei plantelor constituie o problemă deosebit de
importantă atât ca studiu, cât şi ca efect practic. Economia protecţiei plantelor îşi
conturează un conţinut tot mai precis şi se încadrează tot mai mult în ansamblul de
măsuri luate pentru sporirea producţiei. Analiza economică a acestui proces are o
deosebită importanţă faţă de înmulţirea bolilor şi dăunătorilor, în raport cu soiul şi
hibridul folosit, precum şi a metodelor şi substanţelor ce se folosesc. Pe de o parte,
necombaterea agenţilor patogeni duce la reducerea nivelului mediu al producţiei la
hectar, iar pe de altă parte, procesul de combatere, necesită anumite cheltuieli
sulimentare, necesare procurării substanţelor de combatere, păstrării şi efectuării
lucrărilor de combatere propriu-zise.
Iese în evidenţă faptul că aprecierea serviciilor privind protecţia plantelor, prin
prisma economică, apare ca o necesitate obiectivă.
Apare în acelaşi timp, datorită multitudinii bolilor şi dăunătorilor şi a manifestării
lor aleatorii, precum şi datorită numărului mare de plante atacate, un grad sporit al
dificultăţii de calcul al eficienţei economice, în cadrul serviciilor de protecţie a plantelor.
Cu atât mai mult, datorită acestor mari dificultăţi şi aspecte specifice, este necesar să
facem calcule de eficienţă economică a serviciilor de protecţie a plantelor, folosind
metodele cele mai adecvate, care să exprime fenomenele analizate cât mai fidel. Aceste
metode trebuie să fie bine judecate, cunoscute şi aplicate diferit, în funcţie de atac, de
procesul chimic folosit, de tehnologie, de maşinile sau aparatele folosite pentru tratament,
de cultura tratată, condiţii pedoclimatice, efecte secundare, etc. eficienţa economică este
specifică fiecărei acţiuni de combatere, este diferită, în raport cu agentul fitopatogen, cu
planta, tratamentul şi agro-ecosistemul în cauză.
La o atentă studiere a literaturii de specialitate, se poate trage concluzia că
eficienţa economică a protecţiei plantelor este deosebit de mare în diferite ţări. Exemple:
în S.U.A. eficienţa economică este de 1:82 dolari, în Franţa 1:48 franci, în Spania 1:28
pesetas, etc. La noi în ţară, calcule economice, nu destul de aprofundate, arată că eficienţa
economică a serviciilor de protecţie a plantelor asigură un raport de până la 1:25 lei, şi
chiar 1:42, şi chiar 1:42, sau la 55 lei, în unele zone şi la unele culturi.
În ciuda tuturor speranţelor, omenirea contemporană trăieşte concomitent epoci
diferite, chiar foarte diferite. În această epocă în care zborurile cosmice au devenit fapte
banale, în era atomului, când ştiinţa şi tehnica modernă au revoluţionat modul de a fi, de
a gândi, de a munci, obişnuit al omului, persistă, totuşi, mari contraste, se adâncesc
deosebirile. Unul dintre marile contraste contemporane îl reprezintă nivelul protecţiei
plantelor, care în unele ţări este înălţat în vârful piramidei ştiinţelor naturii, iar în altele a
rămas deoparte, undeva în paleozoic, în perioada copilăriei omului.
 Este bine cunoscut şi acceptat, în general, rolul ştiinţei în evoluţia societăţii.
Exemplul multor ţări, inclusiv al ţării noastre, este edificator din acest punct de vedere.
Cu toate acestea, serviciilor care se adresează combaterii bolilor şi dăunătorilor, nu li s-a
acordat peste tot atenţia cuvenită. Acesta face ca în prezent în lume să se înregistreze
pierderi imense din producţia agricolă, care au înrâurire nefavorabilă asupra consumului
uman.
În contextul atâtor contraste, problema alimentării oamenilor rămâne deschisă, ea
trebuie să preocupe mai mult omenirea contemporană. O rezervă impresionantă de hrană
o reprezintă produsele agricole salvate de prada bolilor şi dăunătorilor. Estimarea globală
a pierderilor, stabilite de organisme specializate O.N.U., arată că acestea se ridică la circa
30-40% din producţia agricolă mondială. Aceste pierderi reprezintă valoric circa 350-450
miliarde dolari anual. În felul acesta, este evident faptul că merită să se facă anumite
eforturi pentru a dobândi, a recupera, aceste bogăţii.
În ţara noastră, pagubele provocate de boli şi dăunători oscilează foarte mult.
Estimate valoric, pagubele provocate de boli şi dăunători, anual, depăşesc 250-350-550
miliarde lei.
În prezent, este de neconceput o agricultură modernă şi economică fără
respectarea, punerea la punct şi reorganizarea practică a serviciilor care asigură eficienţa
factorului fitosanitar. În practica organizării procesului de producţie, ponderea acestui
factor în activitatea de producţie a fermierilor. Este de 28-32% în cultura mare, 45-55%
în fermele horticole, iar în culturile horticole reprezintă 70-75%.
Dintre principalele preocupări de perspectivă în domeniul serviciilor, care asigură
funcţionalitate şi randament factorului fitosanitar, menţionăm:
- Cercetarea ecologică a bolilor şi dăunătorilor plantelor;
- Crearea de soiuri şi hibrizi rezistenţi la boli şi dăunători;
- Elaborarea unor noi tehnologii de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor
plantelor;
- Studiul fiziologiei plantelor bolnave, a prevenirii şi combaterii fiziopatiilor;
- Organizarea, prin utilizarea calculatoarelor şi a metodelor matematice, a unui
program de prognoză şi avertizare a apariţiei bolilor şi dăunătorilor;
 - Folosirea sateliţilor artificiali pentru depistarea apariţiei şi migraţiei diferitelor
boli şi dăunători;
- Dezvoltarea şi diversificarea învăţământului, care are ca obiect de studiu
combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor;
- Sporirea eficienţei economice a acţiunilor de protecţia plantelor; dezvoltarea
ştiinţei despre economia plantelor.
După date ale Organizaţiei pentru Alimentaţie şi Agricultură (F.A.O.) şi după
unele evaluări, anual se pierd 30-40% din recolta posibilă. Dacă încercăm să defalcăm
aceste pierderi, revin agenţilor fitopatogeni circa 10-12% din recoltă, dăunătorilor circa
12-15%, din recolta posibil realizabilă, iar buruienilor circa 10-13%.
După cum se poate observa din datele de mai jos, plantele nu sunt atacate de boli
şi dăunători în aceeaşi măsură, ele au o anumită imunitate la boli şi dăunători, altele sunt
mai rezistente, sau mai puţin rezistente, etc. În acest sens este de remarcat faptul că cele
mai puternice atacuri se produc la culturile a căror pondere în hrana oamenilor este mare,
ca grâul, porumbul, orezul, cartoful, legumele, fructele, etc. Cifrele prezentate sunt
elocvente, pentru a scoate în evidenţă influenţa pe care o au asupra producţiei agricole
serviciile de protecţie a plantelor.
Trebuie să recunoaştem însă, că dezvoltarea unei strategii complexe de luptă
împotriva bolilor şi dăunătorilor, care atacă plantele, cu efecte inimaginabile, uneori,
asupra diminuării producţiei, pus la punct, în practică. Asigurarea unor specialişti la toate
nivelele, pe măsura importanţei acestor probleme, a substanţelor necesare, a unui sistem
modern de supraveghere, de prevenire şi intervenţie rapidă, eficientă presupune , desigur,
cheltuieli importante , pe care, producătorii, cu o pregătire slabă în domeniu, de obicei, le
evită.
 Tabel
10.1.
CULTURA Producţia % pierderi Pierderi Dolari
mondială din recolta milioane tone miliarde
milioane posibilă
tone
Grâu 491.085 24,8 121,8 13,6
Secară 30.997 15,2 4,7 0,4
Orz 166.075 21,2 35,2 3,5
Ovăz 45.866 28,1 12,9 1,2
Orez 4.433.690 46,5 206,3 67,5
Mei 29.075 38,6 11,2 1,0
Porumb 438.218 35,8 158,3 18,5
Soia 90.174 31,2 27,2 5,5
Floarea soarelui 16.320 23,6 3,9 0,7
In/ulei 2.506 20,8 0,5 0,1
Sfeclă de zahăr 284.043 25,3 71,9 9,,5
Cartofi 282.344 33,6 94,9 10,3
Legume 380.262 28,0 106,5 13,1
Tutun 6.319 31,7 2,2 8,0
Fructe 300.661 23,9 71,9 65,1
Struguri 64.378 37,2 24,0 27,4
Alte plante - - - 130,0
TOTAL - - 500,0

În ţările subdezvoltate, din zonele cu climă caldă, aceste daune sunt mari,
datorită condiţiilor foarte favorabile de înmulţire a bolilor şi dăunătorilor, cât şi a
lipsei de posibilităţi, pentru a interveni spre salvarea recoltei.

Tabel 10.2.
Continentul % pierderi din recolta posibilă
Europa 21-26
America de Nord şi Centrală 23-30
Asia de sud 30-34
 Continentul % pierderi din recolta posibilă
Africa 39-42
Asia 43-44

În ţara noastră, datorită unui sistem de servicii pentru protecţia plantelor

încă nepus la punct, efectul bolilor şi dăunătorilor este destul de mare.
Tabel 10.3.
% pierderi din producţia potenţială realizabilă
Boli Dăunători Total
Grâu 13 11 24
Ovăz 13 9 22
Orz 12 7 19
Porumb 14 16 30
Leguminoase boabe 18 12 30
Cartofi 23 15 38
Sfeclă de zahăr 14 10 24
Legume 16 11 27
Fructe 21 22 23
Struguri 27 11 38
Tutun 18 11 30
Floarea soarelui 12 11 23
Pl. furajere 8 12 20
In/ulei 9 8 17

Dacă facem un calcul cu privire la pagubele ce s-au înregistrat, în raport cu

producţia agricolă obţinută la principalele culturi agricole, în medie pe cinci ani
(1981-1985), rezultă următoarele:

Pierderi de recoltă la diferite culturi în România (1981-1985) datorită bolilor

şi dăunătorilor
Tabel 10.4.
Cultura Producţia % Pierderi Estimat în:
Mii tone pierderi mii tone Mii lei Mil. dolari
din
recolta
posibilă
Ovăz 86 22 19 22 2
Porumb 13001 30 3900 6084 452
Leguminoase 224 30 67 189 14
Fl. Soarelui 784 22 172 442 25
In/ulei 35 17 6 36 1
Sfeclă de zahăr 6074 24 1458 510 31
Cartofi 5870 38 2231 2231 243
Legume 5103 27 1378 1655 169
Fructe 1914 23 440 1575 398
Struguri 1665 38 633 3633 722
Alte plante - - - 2878 224
TOTAL - - - 22122 2500

Făcând o comparaţie cu pierderile pe plan mondial, ţara noastră se situează

la nivel mediu, faţă de ţările din Europa, unde serviciile privind măsurile de
combatere a bolilor şi dăunătorilor se aplică în mod corespunzător.
Toate datele prezentate la nivel mondial, pe continente şi la nivel naţional,
evidenţiază necesitatea şi rolul serviciilor de protecţie pentru sporirea producţiei
agricole.

10.2. ORGANIZAREA SERVICIILOR DE PROTECŢIA

PLANTELOR ÎN ROMÂNIA

Problema organizării serviciilor de protecţia plantelor în România, ţine pe de o

parte de dezvoltarea acesteia, ca ştiinţă distinctă, iar pe de altă parte de sistemul
economico-social în care ne aflăm şi spre care tindem, şi care cere dezvoltarea unor astfel
de servicii.

Istoricul dezvoltării activităţii serviciilor de protecţie a plantelor din România

Istoria ştiinţelor despre bolile şi dăunătorii plantelor agricole, evoluţia acestora,

reflectă şi în ţara noastră dezvoltarea unor ştiinţe biologice şi tehnice, pe care se bazează
şi cu care colaborează.
 Pot fi sesizate trei etape de dezvoltare: empirică, medie şi contemporană.
Fitopatologia şi entomologia, care reprezintă ramuri ale ştiinţei privind protecţia
plantelor, s-au dezvoltat în ţara noastră ca ştiinţe independente, având fiecare un istoric
captivant, realizări şi perspective specifice. Considerăm semnificative câteva momente
din istoria acestora.
Prin înfiinţarea în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice din România
(I.C.A.R.), în anul 1927, a secţiei de fitopatologie şi entomologie şi în cadrul Ministerului
Agriculturii a Direcţiei de Protecţia Plantelor, se creează cadrul propice desfăşurării în
ţara noastră a unei activităţi de protecţia plantelor, în primul rând, a dezvoltării unor
cercetări, care să ducă la obţinerea unor informaţii necesare combaterii bolilor şi
dăunătorilor. În acest sens, se cercetează şi se editează lucrări de fitopatologie
monumentale. În 1962 se înfiinţează Institutul de Cercetări pentru Protecţia Plantelor
(I.C.P.P.), iar ulterior în cadrul institutelor Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice
(A.S.A.S.), se dezvoltă concomitent cu I.C.C.P. laboratoare de protecţia plantelor în
cadrul staţiunilor agricole, repartizate pe teritoriul ţării.
În domeniul entomologiei, deşi primele însemnări asupra insectelor dăunătoare le
întâlnim din secolul al XV-lea, la cronicari, cercetări în acest domeniu se fac abia în
secolul al XIX-lea.
În cadrul secţiei de entomologie (I.C.A.R.), începând cu 1992, se desfăşoară o
activitate de cercetare corelată cu interesele producţiei agricole.
Privitor la învăţământul de protecţia plantelor în România, se cuvin relevate
următoarele aspecte. Entomologia agricolă s-a introdus şi predat în Şcoala Superioară de
Agricultură Herăstrău, Bucureşti, începând din 1910, iar fitopatologia, începând din anul
1920. Ulterior, au fost introduse şi în celelalte institute de învăţământ agronomic
superior, precum şi la facultăţile de biologie ale universităţilor. După reforma
învăţământului din 1948, o perioadă îndelungată au funcţionat licee de protecţia
plantelor, care ulterior au fost desfiinţate.

Sistemul de organizare a protecţiei plantelor în România

 Primele date care atestă începutul organizării serviciilor de protecţie a plantelor
sunt evidenţiate în anul 1927, când, de fapt, are loc începutul lucrărilor de prognoză şi
avertizarea a tratamentelor pe baze ştiinţifice, marcate de primele staţii de avertizare,
organizate împotriva manei la viţa de vie de profesorul Traian Săvulescu. În lucrările
sale, T. Săvulescu s-a inspirat din activitatea primelor staţii de avertizare din Franţa,
organizate de Cezeau, Capus şi Ravaz, precum şi lucrările lui M<ler, din Germania, care
dezvoltă primul criteriu biologic, recomandând tratamente împotriva manei la viţa de vie,
după curba de incubaţie a ciupercii Plasmopara viticola.
Bazat pe rezultatele primelor staţii de avertizare a tratamentelor împotriva manei
la viţa de vie de la Piteşti şi Pietroasele, T. Săvulescu organizează noi staţii la Odobeşti,
Drăgăşani şi alte podgorii de la care generalizează datele în lucrarea sa monografică
“Mana viţei de vie”, apărută în anul 1940, în care pune la dispoziţia practicienilor, pentru
prima dată în ţara noastră, un grafic de avertizare, în care sunt luate în considerare
criteriile biologice, fenologice şi ecologice.
În anii 1932-1940, Juncu a înfiinţat şi a condus Şcoala de Viticultură Miniş
(judeţul Arad) o staţie centrală de avertizare a manei viţei de vie, care a funcţionat pe
baza datelor furnizate de nouă staţii de avertizare.
Lucrările de prognoză şi avertizare se extind mult după anii 1948-1950, când
raţionalizarea combaterii devine un imperativ de ordin economic şi social. În 1957
existau, numai pentru mana viţei de vie, mai mult de 40 de staţii de avertizare.
Din 1957, prin înfiinţarea Institutului de Cercetări Vinicole, Răfăilă şi Săvescu fac
cercetări de amploare, elaborându-se an de an, metodici de prognoză şi avertizare, care
sunt introduse ca îndreptar de lucru în reţeaua de servicii operative pentru protecţia
plantelor. Paralel sunt abordate şi lucrări de prognoză, la cartof, sfeclă de zahăr, la cereale
şi plante tehnice, atât la boli cât şi la dăunători. Din anul 1960, în cadrul Ministerului
Agriculturii se înfiinţează un sector de “Evidenţă Dinamică, Avertizare”(E.D.A.), care şi-
a desfăşurat activitatea pe lângă Laboratorul Central de Carantină Fitosanitară. La acea
dată, reţeaua operativă a serviciilor de combatere a bolilor şi dăunătorilor se compunea
din nouă staţii de prognoză şi avertizare, pentru boli şi dăunători din pomicultură şi
viticultură, precum şi 50 de staţii şi 130 de puncte de sprijin pentru avertizarea
tratamentelor împotriva manei la viţa de vie.
 În anul 1963, reţeaua serviciilor de prognoză şi avertizare se organizează pe întreg
teritoriul ţării şi la toate felurile de culturi, fiind compusă din 16 centre regionale de
prognoză, 69 de staţii de avertizare pentru dăunători, boli şi 101 puncte de sprijin,
numărul unităţilor până în anul 1969 la 123 staţii de avertizare şi 173 puncte de sprijin.
Îndrumarea metodologică din această perioadă a revenit Laboratorului de
Prognoză şi Avertizare de Fitopatologie din cadrul secţiei Centrale de Protecţia Plantelor
din I.C.C.A., iar în 1967, Secţiei de Prognoză şi Combatere din I.C.C.P., prin Alice
Săvescu şi C. Rafailă, apariţia unor noi metodici de prognoză şi avertizare, în cadrul
serviciilor de protecţie a plantelor, ca urmare a aprofundării cercetărilor, a atras după sine
şi înfiinţarea de noi staţii şi puncte de avertizare, fapt ce a determinat lărgirea continuă a
reţelei, precum şi apariţia de noi staţii şi implicit a unui sector de coordonare a activităţii,
pe plan organizatoric şi tehnic. Astfel, din anul 1967, acest sector, organizat în cadrul
Laboratorului de Carantină Fitosanitară, preia îndrumarea tehnico-organizatorică.
Din anul 1971 apar reglementări noi, reţeaua este alipită administrativ
inspectoratelor judeţene de protecţia plantelor, staţiile capătă caracter complex, în sensul
că trebuie să emită avertizări pentru un număr mai mare de boli şi dăunători. Staţiile de
avertizare, în marea lor majoritate, sunt grupate în cadrul judeţelor, pe lângă centrele de
combatere, inginerul şef de centru devenind şi şeful staţiei de prognoză şi avertizare.
Trecerea la judeţe a activităţii de prognoză şi avertizare reprezintă un salt calitativ, în
sensul că apare o coordonare permanentă pe plan local. Astfel, în cadrul inspectoratelor
judeţene de protecţie a plantelor se încadrează specialişti ingineri sau biologi-în ale căror
atribuţii stau, în primul rând, lucrările de prognoză şi avertizare, precum şi lucrările de
diagnoză.
Se poate deci afirma că acest domeniu este în prezent bine conturat, cu
problematică de sine stătătoare şi cu tendinţă de continuă perfecţionare, spre a putea
răspunde noilor imperative pe care le impun tehnologiile fiecărei culturi agricole.
Astfel, din punct de vedere organizatoric, în prezent activitatea serviciilor de
prognoză şi avertizare din cadrul acţiunilor de protecţie a plantelor se desfăşoară după
cum urmează:
Pe plan central:
- Prin Laboratorul de carantină fitosanitară de pe lângă serviciul de protecţie a
plantelor din M.A.A., având ca verigă de lucru un sector de prognoză şi
avertizare, care exercită funcţia de organizare şi coordonare tehnoco-
administrativă a întregii reţele din ţară, formată din 176 staţii.
- Prin Institutul de cercetări pentru protecţia plantelor, care are un laborator de
prognoză şi avertizare la boli şi dăunători cu pondere economică importantă.

Teritorial – la judeţe:

- Prin Inspectoratele judeţene de protecţia de protecţia plantelor, pe lângă care

funcţionează un sector de prognoză, avertizare şi diagnoză, condus de un
inginer sau biolog, acesta fiind şeful secţiei pe judeţ, pentru prognoză şi
avertizare. În fiecare judeţ sunt 3-7 centre de combatere. Pe lângă fiecare
centru de combatere, precum şi în staţiuni experimentale, sunt organizate staţii
de prognoză şi avertizare, conduse de ingineri şefi de centre de combatere şi
de cercetători cu protecţia plantelor din staţiuni.

Dotarea reţelei de prognoză

Fiecare staţie de prognoză şi avertizare este dotată cu:

a) Staţie meteorologică de gradul II, cu o platformă 26/26 sau 26/16 m cu o
dotaţie completă.
b) Platformă pentru material biologic, în care sunt amplasate microculturi de
plante pentru crearea de focare artificiale de infecţii, cuşti pentru conservarea
şi creşterea dăunătorilor şi agenţilor patogeni, etc.
c) Lot demonstrativ, în care sunt amplasate culturile reprezentative din zona
respectivă, unde se fac tratamente recomandate, se urmăresc rezultatele care
servesc drept etalon şi loc de instruire a personalului tehnic din unităţi.
d) Laborator de protecţia plantelor, înzestrat cu aparatură şi instrumente pentru
diagnoză expeditivă şi urmărirea ciclului biologic al agenţilor patogeni şi
dăunătorilor.
 Metodologia de lucru

Pe plan central, se planifică activitatea pe timp de un an, privind serviciile de

combatere a bolilor şi dăunătorilor, în care este inclusă şi activitatea de prognoză şi
avertizare. Conform cu specificul zonei şi planul de culturi, fiecare staţie primeşte o listă
a testelor pentru care se face prognoza apariţiei în masă, respectiv dinamica populaţiilor
şi avertizarea tratamentelor. În acest sens, se întocmesc grafice pentru efectuarea
sondajelor, culegerea şi conservarea materialului biologic.
Pe baza datelor meteorologice, a elementelor din biologia testelor urmărite, a
fenologiei plantelor gazdă, şi, conformitate cu metodica de prognoză şi avertizare,
personalul de la staţii stabileşte oportunitatea aplicării măsurilor de combatere, în fiecare
caz.
De îndată ce s-a stabilit necesitatea aplicării tratamentului împotriva unui dăunător
sau împotriva unei boli, la o cultură, se emite buletinul de avertizare, care trebuie să
cuprindă pe scurt condiţiile în care s-a declanşat atacul, termenul sau perioada în care
trebuie să se aplice tratamentul, măsuri speciale pentru prevenirea intoxicaţiilor sau altor
accidente, măsuri de protejare a faunei utile, inclusiv albinele, eventualele preveniri
asupra fitotoxicităţii şi remanenţei produselor recomandate, precum şi modul de urmărire
a eficacităţii tratamentului.