CAPITOLUL VI

SERVICIILE DE APROVIZIONARE TEHNICO – MATERIALĂ ÎN

AGRICULTURĂ

Principala direcţie de acţiune pentru formarea noii structuri agrare şi a unui sistem
funcţional al relaţiilor dintre exploataţia agricolă şi sectorul terţiar o constitute privatizarea şi
elaborarea unor matrici moderne, viabile a activităţii serviciilor.
Toate schimbările din structura economiei rurale au consecinţe morfologice şi funcţionale
asupra sectorului terţiar. O abordare globală a serviciilor rurale, în mod special a serviciilor destinate
producătorilor agricoli, trebuie să identifice nu numai evoloţiile şi tendinţele fiecărui tip de serviciu,
ci şi punctele de suprapunere, de acoperire a necesităţilor economice şi sociale ale exploataţiilor
agricole de către acest sector.
Necesitatea perfecţionării sistemului de aprovizionare în actuala etapă de restructurare a
agriculturii a impus ca, la nivel teritorial, în cadrul fiecărui judeţ, să existe agenţi economici punter
activităţile de aprovizionare tehnico – materială, organizaţi ca societăţi comerciale pe acţiuni,
specializate în aprovizionarea producătorilor agricoli.

6.1 CONCEPTUL DE MANAGEMENT AL APROVIZIONĂRII

TEHNICO – MATERIALE ÎN ACTUALA ETAPĂ

Forma circulaţiei mărfurilor, care încadrează şi aprovizionare tehnico – materială are rolul să
asigure ritmic şi la timp necesarul de mijloace de producţie punter producătorii agricoli.
Acţiunea de aprovizionare în sensul cel mai larg, înseamnă orice achiziţie de bunuri sau
servicii efectuate de consumatorii care presupun existenţa unui cumpărător, a unui vânzător şi a unui
preţ considerat satisfăcător de ambele părţi. La nivelul societăţilor comerciale, sau a unei regii
autonome acţiunea de aprovizionare tehnico – materială reprezintă activitatea de aprovizionare
tehnico – materială (prelucrat după Petrescu, I., 1991), care include următoarele:
- determinarea necesarului de mijloace de producţie sub aspect cantitativ, calitativ şi
sortimental, punter asigurarea derulării normale procesului de producţie;
- încheierea contractelor economice;
-stabilirae măsurilor de utulizare raţională şi eficientă a mijloacelor de producţie, prin
aplivcarea normelor progresive de consum şi menţinerea stocurilor în limitele strict necesare;
- organizarea activităţii de recepţie cantitativă şi calitativă a resurselor materiale;
- organizarea depozitului de resurse materiale prin folosirea celor Mai avansate sisteme şi
metode de depozitare ;
- organizarea aprovizionării subunităţilor de producţie, întrţinere şi a locurilor de muncă cu
mijloace de producţie necesare;
- asigurarea sistemului informaţional al aprovizionării tehnico – materiale a societăţii
comerciale sau a regiei autonomi.
Conceptul de management al aprovizionării tehnico – materiale include, într-o abordare
sistematică, sarcinile şi funcţiile procesului respectiv.
Sarcinile sistemului de aprovizionare tehnico – materială a societăţii comerciale sau a regiei
autonome sunt structurate în: sarcini de ansamblu şi sarcini de proces.

1
 Sarcinile de ansamblu pot fi: a) aprovizionarea cu bunuri şi servicii de natura şi calitatea
corespunzătoare necesităţilor, în cantităţile economice necesare, de la furnizorul cel Mai bun, în
momentul cel Mai potrivit, la punctul de utilizare sau de depozitare necesar şi la preţul cel Mai
favorabil; b)elaborarea documentaţiei privind fluxul materialelor aprovizionate în interiorul unităţii.
În concordanţă cu sarcinile de ansamblumanagerul defineşte politica de achiziţie,
componenţele şi împuternicirile, precum şi modul de comportare a personalului de achiziţie faţă de
furnizori.
Sarcinile de proces sunt generate din sarcinile de ansamblu, acesate putând fi structurate
astfel:
a) sarcini în afara procesului de achiziţie propriu – zis, care cuprinde:
- cercetarea şi observarea pieţei, procurarea de informaţii;
- planificarea aprovizionării ethnic – materiale;
- evidenţa statistică;
- legătura cu producţia, cu compartimentul financiar – contabil şi cu compartimentul de
desfacere;
- analiza nivelului calitativ – valoric al produselor achiziţionate;
- cheltuieli de achiziţie.
a) sarcini în cadrul procesului de achiziţie, printre care se pot enumera:
- colaborarea la determinarea necesarului de materiale şi la repartizarea lor;
- cunoaşterea ofertelor;
- negocierile preliminare cu furnizorii;
- compararea ofertelor şi stabilirea unui acord în cadrul unităţii, cu privire la alegerea
furnizorului;
- negocierile finale şi încheierea contractelor cu furnizorii;
- asigurarea respectării termenelor;
- efectuarea livrării;
- întocmirea deconturilor.
b)sarcini în legătură cu gospodărirea stocurilor, care pot fi redate după cum urmează:
- transportul şi ambalarea materialelor în condiţii optime;
- recepţia şi manipularea materialelor;
- stabilirea locurilor de depozitare;
- evidenţa rezervelor materiale aflate în stoc;
- inventarul stocurilor;
- controlul cheltuielilor de depozitare.

Conceptul de management al aprovizionării tehnico – materiale consideră fluxul şi controlul

materialelor ca o funcţie integrată în scopul obţinerii unui profit maxim de pe urma capitalului
folosit. Această cerinţă devine şi Mai imperativă în societăţile economice sau regiile autonome care
achiziţioneză materie primă, materiale şi alte articole cu pondere mare în costul produselor (ne
referim la situaţiile în care preţurile de piaţă înregistrează fluctuaţii mari, precum şi în situaţiile în
care calitatea materialelor care intră în componenţa produsului finit au o pondere însemnată în costul
producţiei).
Ca atare, organizarea managementului aprovizionării tehnico – materiale include
determinarea obiectului de activitate şi a scopurilor, stabilirea domeniilor de responsabilitate,
precizarea procedurilor de asigurare cu materii prime şi materiale, conceperea structurii
organizatorice şi a relaţiilor reciproce ce se desfăşoară la diverse nivele de activitate.
În cadrul societăţilor comerciale sau în regiile autonome, aprvizionarea tehnico – materială
se poate organiza după mai multe sisteme:

2
 a) sistemul funcţional de organizare a aprovizionării tehnico – materiale, care presupune ca
cele trei funcţii de bază ale aprovizionării tehnico – materiale (planificarea aprovizionării,
aprovizionarea operativă propriu – zisă şi depozitarea materialelor) să fie îndeplinite de organe
diferite (compartimentul funcţional de planificare, depozitele de materiale etc.);
b) sistemul de organizare pe grupe sau nuclee de aprovizionare – depozitare, potrivit căreia
fiecare dintre soluţiile sau nucleele de aprovizionare şi de depozitare trebuie să se ocupe de
materialele pe care le gestionează coordonând aceste activităţi cu realizarea tuturor operaţiilor de
aprovizionare şi depozitare;
c) sistemul de organizare în funcţie de destinaţia de consum a resurselor materiale, în
situaţia în care materialele ce se consumă într-o anumită subunitate de producţie sunt specifice
numai subunităţii respective;
d) sistemul mixt de organizare, care se bazează pe combinarea sistemelor menţionate
anterior.

6.2 STRUCTURA, POLITICA ŞI STRATEGIA DE PIAŢĂ PENTRU

APROVIZIONAREA TEHNICO – MATERIALĂ A AGRICULTURII

Dacă anii cincizeci au consacrat funcţia de marketing în întreprindere, anii optzeci funcţia
financiară, anii nouăzeci demonstrează importanţa activităţilor de cumpărare şi aprovizionare. După
unii specialişti ele pot constitui o funcţie distinctă datorită ponderii ridicate a cheltuielilor pe care le
reclamă în cifra de afaceri şi punter faptul că în condiţiile de concurenţă ridicată şi de mondializare,
se apreciază că este mai uşor a ameliora profitul întreprinderii optimizând cumpărările decât a
câştiga elemente de piaţă punter creşterea cifrei de afaceri.
Buna desfăşurare a activităţilor unei unităţi agricole reclamă asigurarea ei cu materii prime
(sămânţă), animale la populare, materiale, consumabile (îngrăşăminte, furaje, erbicide, insecticide,
material seminal, medicamente), piese de schimb, apă punter irigaţii, mijloace de condiţionare,
investiţii, ambalaje, energie, servicii (tranport, tratamente tehnologice). Punter fiecare dintre aceste
elemente interesează cantităţile, calitatea, termenele de procurare, preţuri cât mai scăzute, având
vedere şi posibilităţile financiare ale întreprinderii.
Ponderea cheltuielilor pentru cumpărarea şi aprovizionareacu cele necesare este între 28–42
% în producţia vegetală, de circa 30–31 % la vaci, de 85-88 % la păsări şi porci în comlexe.
Scăderea cu 1 %a acestor cheltuieli determină o creştere a profitului cu 5-7 %. (88).

6.2.1 Strategia şi politica privind cumpărarea şi aprovizionarea producătorului agricol

Având în vedere toate aceste aspecte, elaborarea unei strategii de cumpărare şi
aprovizionare, integrată în strategia de ansamblu a unităţii agricole, reprezintă o problemă deosebit
de importantă în etapa actuală. Strategia şi politica privind cumpărarea şi aprovizionarea cu cele
necesare, trebuie să cuprindă următoarele probleme sau etape:
1. Organizarea unui compartiment specializat.
2. Definirea nomenclatorului cumpărărilor şi identificarea nevoilor interne.
3. Cercetarea pieţei furnizorilor, alegerea furnizorilor şi negocierea cu aceştia.
4. Gestionarea stocurilor.
5 Organizarea aprovizionării.
6 Organizarea circulaţiei interne a produselor cumpărate.
7 Controlul şi evaluarea activităţilor de cumpărare şi aprovizionare.

3
 1.Organizarea unui compartiment specializat sau a unui serviciu de cumpărări este
recomandat punter unităţile mari şi va fi subordonat directorului comercial. Acest compartiment
efectuează studiul pieţei şi al furnizorilor, stabileşte necesarul, gestionează stocurile şi asigură
aprovizionarea. În unităţile mai mici se pot repartiza aceste sarcini la 1-2 persoaneîn cadrul
compartimentului comercial. În fermele familiale aceste activităţi sunt realizate de capul familiei,
pentru cunoaştere pieţei furnizorilor se poate apela la un serviciu specializat din afara fermei.
2.Definirea nomenclatorului înglobează activităţile de clasificare după anumite criterii
(funcţionale, natura produselor), a cumpărărilor şi de definire a lorprin coduri alfabetice, numerice,
mixte sau barate. Aceste activităţi permit utilizarea calculatorului şi uşurează identificarea articolelor
cumpărate şi gestionarea lor.
Identificarea nevoilor interne impune precizarea foarte clară pentru fiecare articol (sau
serviciu) de cumpărat pe lângă cantitate, a unor informaţii care vor fi transmise furnizorilor şi care
sunt prezentate în schema următoare (fig. 6.1)

Denumirea Cerinţele de Tehnologia de

calitate obţinere

Legi, Articol de Cantitate

reglementări, cumpărat
norme

Condiţii Termenul şi Ambalajul şi

financiare locul de livrare tipul
transportului

Fig. 6.1.- Elementele unui articol ce va fi cumparat

3. Cercetarea pieţei furnizorilor, alegerea furnizorilor şi negocierea

Analiza pieţelor pentru serviciile care trebuiesc cumpărate are în vedere cunoaşterea tipurilor
de pieţe interne şi externe (monopolistă, oligopolistă, fragmentată etc.) şi aputerii de negociere a
unităţii agricole cu furnizorii în funcţie de nivelul cumpărărilor sau de renumele său. Acest studiu de
piaţă din amontele producţiei agricole trebuie completat cu studierea furnizorilor de produse şi
servicii în vederea alegerii celor cu care unitatea va intra în negocieri şi va încheia contractele. O
atenţie deosebită trebuie acordată în această etapă, calităţii produselor oferite de furnizori,
promtitudinii în ceea ce priveşte termenele de livrare, costul, condiţii de plată. De asemenea este util
a se avea în vedere în alegerea furnizorilor organizarea lor comercială, tehnicitatea, stabilitatea,
capacitatea financiară, valoarea lor umană. În general se recomandă restrângerea numărului
furnizorilor, acest lucru permiţând o mai bună repartiţie a comenzilor şi reducerea riscului de
dependenţă.
În deciziile privind furnizorii de la care se vor cumpăra cele necesare, untăţile şi producătorii
agricoli trebuie să aibă în vedere şi formele de risc care pot afecta eficienţa acţiunilor de cumpărare
şi aprovizionare.
4
 În acest sens se apreciază că se pot manifesta următoarele forme de risc(30):
- Riscul tehnologic – determinat de calitatea produselor cumpărate, perceperea utilizării lor,
stabilirea normelor de consum, compatibilitatea cu producţiile programate;
- Riscul legat de furnizori prin: accesul la informaţii, disponibilitatea stocurilor, rapiditatea
executării comenzilor, punctualitate în livrare, accesul la noutăţi;
- Riscul financiar – datorat costului total de cumpărare, problemelor de schimb, situaţiilor de
instabilitate a preţurilor etc.;
- Riscul legat de piaţă – unde pot avea loc fenomene ca: modificarea cererilor, modificarea
concurenţei, apariţia şi dezvoltarea produselor de substituţie;
- Riscul legat de serviciile care pot reclama asistenţă tehnică specială, personal calificat,
efectuarea de probe, promtitudine etc.
În cazul cumpărării din afara ţării pot apare şi manifestări de risc legate de fluctuaţia ratelor
de schimb, riscurile politice, riscurile de ruptură a relaţiilor etc. .
Matricea concepută de Mc Kinsey (43) permite realizarea unei viziuni legate de cumpărare,
având în vedere acţiunea acestor factori de risc în corelaţie cu cheltuielile anuale ocazionate de
cumpărpri, pe baza unor punctaje acordate. În urma însumării punctelor în funcţie de cele două
criterii, cumpărările de produse şi serviciile se diferenţiază în: cumpărări cu cheltuieli şi risc mediu
(seminţe, substanţe fitosanitare), cumpărări realizate cu cheltuieşli ridicate şi risc mai mic (energia,
apa de irigat, animale), cumpărări cu risc, dar cu cheltuieli reduse (medicamentele), cumpărări
strategice realizate cu risc mare şi cheltuieli mai mari (maşini, instalaţii).
În activitatea de negociere cu furnizorii, unităţile agricole şi producătorii particulari trebuie
să acorde o atenţie sporită pe lângă calităţii produselor ce se vor cumpăra şi obţinerii unor preţuri
mai reduse, codiţii de plată avantajoase, termene de livrare corespunzătoare tehnologiilor de
cultivare a plantelor şi de creştere a animalelor.
În urma alegerii furnizorilor şi a negocierilor, pentru garanţia cumpărărilor, este necesar
încheierea de contracte cu aceştia.
Contractele cu furnizorii trebuie să stipuleze următoarele aspecte: cantitatea comandată,
condiţiile de calitate, preţul, termenul de livrare, condiţiile de transport, condiţiile de plată, adresa
livrării şi a facturării, alte clauze.
4. Gestiunea stocurilor de produse include următoarele activităţi care se intercondiţionează:
a) alegerea locurilor de depozitare; b) determinarea nivelului stocurilor; c) controlul stocurilor. În
alegerea locurilor de depozitare a ceea ce se va cumpăra trebuie să se aibă în vedere: costul,
asigurarea condiţiilor opime de stocare (temperatură, umiditate, ventilaţie etc.), facilitatea utilizării
lor (furajele în apropierea adăposturilor de animale), evitarea accidentelor de diverse forme
(mecanice în manipulare, intoxicaţii în cazul mediacmentelor, îngrăşămintelor, erbicidelor etc.).
determinarea nivelului stocurilor trebuie să aibă în vedere varianta cea Mai economică
punter unitate în funcţie de : consumul curent, evoluţia ofertei şi a preţului produselor şi serviciilor,
resursele financiare proprii, costul în condiţiile de depozitatre, momentul obţinerii unor produse sau
al utilizării optime.
Robert Wilson a propus o formulă care permite de afixa numărul (N) optim al comenzilor punter un
an, şi o mai bună stăpânire a costurilor (43). Această formulă este:
În care: C – consumul annual în expresie valorică; t – ponderea costului mediu al stocajului din
valoarea stocului mediu; b – costul legat de comenzi punter întocmirea documentelor, pentru munca
cu serviciile de cumpărare etc

5
 6.2.2. SOCIETAŢILE COMERCIALE PE ACŢIUNI, PENTRU APROVIZIONAREA
TEHNICO-MATERIALĂ A AGRICULTURII
Aceste unităţi existente în cadrul fiecărei judeţ, cu personalitate juridică, au ca scop
comercializarea de utilaje şi piese de schimb, specifice agriculturii, produse industriale de consum,
necesare producătorilor agricoli, produse chimice din ţara şi din import. În prezent, aceste societăţi
comerciale sunt de interes republican, deoarece efectuează aprovizionări de la furnizori din întreaga
ţară şi din import, livrând utilaje şi diferite produse la beneficiarii din întreaga ţară.
Obiectivul de activitate al societăţilor comerciale de aprovizionare tehnico-materială poate fi
redat prin următoarele activităţi specifice:
- Realizarea activităţii de aprovizionare şi desfacere pentru utilaje agricole, de transport, de atelier
de producţie şi de uz gospodăresc;
- Realizarea activităţii de aprovizionare şi desfacere pentru piese de schimb şi alte produse
industriale finite, inclusiv cele de consum şi alimentare necesare producătorilor agricoli,
indiferent de forma de proprietate;
- Realizarea activităţii de aprovizionare şi desfacere pentru piese de schimb şi alte produse
industriale finite, inclusiv cele de consum şi alimentare necesare unităţilor industriale, care
aparţin altor ministere cu care aceste unităţi specializate în aprovizionarea producătorilor
agricoli intră in relaţii de comerţ;
- Realizarea activităţii de aprovizionare şi desfacere pentru produse industriale de import
necesare producătorilor agricoli cum sunt: utilaje, piese de schimb, materiale si produse
chimice, de fertilizare şi combatere a bolilor si dăunătorilor culturilor;
- Executarea de lucrări privind transportul rutier;
- Prestarea de servicii de tip “service” la utilaje agricole, de transport şi uz gospodăresc.
În structura acestor societăţi comerciale se organizează sucursale, filiale, depozite, gestiuni,
magazine, secţii, puncte fixe, puncte volante de desfacere cu produse noi şi refolosibile, ateliere
proprii de întreţinere oficii şi staţii de calcul, prognoză şi cercetarea pieţei, laboratoare de control,
analize, recepţie, prestări servicii, precum şi alte compartimente funcţional economice.
Sucursalele, se organizează în oraşele şi centrele săteşti din judeţul respectiv, unde produsele
societăţii sunt necesare, iar preţurile sunt competitive.
Magazinele se organizează în centrele sau comunele puternice din punt de vedere agricol,
dar şi în pieţele şi târgurile orăşeneşti sau zonale.
Filiala se organizează în zonele de influenţă comercială şi optimă de transport, din jurul
sucursalelor unde vor exista depozite de redistribuire a mărfurilor.
Agenţiile, ca formă de organizare, au ca obiective principale aprovizionarea societăţii, alături
de menţinerea relaţiilor de aprovizionare şi schimb economic cu furnizorii. Deci agenţiile se pot
organiza în marile centre sau zone comerciale ale ţării, din care societăţile comerciale specializate în
aprovizionarea tehnico-materială a agriculturii îşi asigura produsele supuse comercializării.
În viitor aceste societăţi comerciale pot trece şi la organizarea uneia sau mai multor agenţii
de comerţ exterior în deplină conformitate cu prevederile legale.
Desigur, capacitatea managerială, vocaţia comercială, puterea organizatorică, o informare la
zi, cu cele mai noi date în domeniu, a tuturor celor ce lucrează în această reţea complexă, pot
determina şi alte forme de activitate cerute de o realitate economică în continuă şi rapidă
transformare.
Structura de conducere a societăţi comerciale pe acţiuni pentru aprovizionarea producătorilor
agricoli
Structura de conducere a acestor tipuri de societăţi comerciale este formată din organe de
conducere (adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie, comisia de cenzori) şi
posturi de conducere (director, şefi de filiale, gestiuni, depozite şi şefii compartimentelor
funcţionale).
6
 Adunarea generala a acţionarilor, ca organ suprem de conducere, are următoarele atribuţii:
- Aprobă structura organizatorică a societăţii, respectiv constituirea compartimentelor funcţionale
şi de producţie, precum şi numărul de posturi;
- Numeşte şi revocă membrii consiliului de administraţie şi pe ai comisiei de cenzori, directorii şi
adjuncţii acestora, stabilind totodată şi remunerarea lor;
- Stabileşte competenţele şi răspunderile consiliului de administraţie şi al comisiei de cenzori;
- Aprobă şi modifică programele de activitate şi bugetul de venituri şi cheltuieli ale societăţii,
hotărând, totodată, asupra contractării împrumuturilor bancare şi acordării de garanţii;
- Examinează, aprobă sau modifică bilanţul sau contul de profit şi pierderi, după analizarea
rapoartelor consiliului de administraţie, comisiei de cenzori sau expertului de gestiune, după
caz, aprobă repartizarea profitului între acţionari;
- Hotărăşte cu privire la înfiinţarea şi desfiinţarea de sucursale, filiale sau agenţii;
- Hotărăşte cu privire la mărimea sau reducerea capitalului social, la modificarea numărului de
acţiuni, sau a valorii nominale a acestora, precum şi la cesiunea acţiunilor;
- Hotărăşte cu privire la adaptarea sau modificarea statutului, precum şi la transformarea formei
juridice a societăţii;
- Hotărăşte cu privire la comasarea , divizarea sau dizolvarea şi lichidarea societăţii, precum şi
asupra prelungirii duratei de funcţionare a societaţii;
- Hotărăşte cu privire la executarea de reparaţii capitale şi realizării de investiţii noi;
- Hotărăşte cu privire la acţionarea în justiţie a membrilor consiliului de administraţie,
directorilor, adjuncţilor acestora şi cenzorilor, pentru paguba pricinuită societăţii.
Consiliul de administraţie este format din 7 administratori numiţi de adunarea generală, pe o
perioadă de 4 ani. Membrii consiliului de administraţie pot avea calitatea de acţionari, unul dintre
aceştia este preşedinte şi, de regulă, îndeplineşte şi funcţia de director general, sau director.
Consiliul de administraţie poate delega o parte din sarcinile sale unui comitet de direcţie, compus
din membrii aleşi dintre administratori, fixându-le în acelaşi timp şi salariile.
Membrii consiliului de administraţie sunt răspunzători, faţă de societatea pe care o
reprezintă, pentru prejudiciile rezultate din infracţiuni sau abateri de la dispoziţiile legale.
Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:
- Angajează şi concediază personalul operativ al societăţii, stabilind în acelaşi timp drepturile şi
obligaţiile acestuia;
- Stabileşte îndatoririle şi responsabilităţile personalului societăţii, pe compartimente;
- Aprobă operaţiile de încasări şi plăţi, precum şi operaţiile de vânzare-cumpărare de bunuri, care
depăşesc plafonul prevăzut de lege;
- Aprobă încheierea de contracte de închiriere, precum şi de închirierea sau rezilierea altor
contracte a căror valoare depăşeşte suma prevăzută de lege;
- Stabileşte strategia şi tactica de marketing a societăţii;
- Supune anual adunării generale a acţionarilor, raportat cu privire la activitatea societăţii, bilanţul
şi contul de profit şi pierderi, pe anul precedent, precum şi proiectul de program de activitate şi
proiectul de buget al societăţii pe anul următor;
- Rezolvă problemele stabilite de adunarea generală a acţionarilor.
Comisia de cenzori este numită de adunarea generală a acţionarilor, pe o perioadă de trei ani.
Este formată din trei membrii, care nu pot avea nici o altă funcţie în cadrul societăţii comerciale din
care face parte. Comisia de cenzori adoptă decizii în unanimitate de voturi. Aceasta comisie poate
convoca adunarea generală a acţionarilor în cazul în care capitalul social s-a diminuat cu mai mult
de 10% timp de 2 ani consecutiv, sau ori de câte ori este necesar pentru alte situaţii urgente.
Comisia de cenzori are ca principale atribuţii următoarele:
- În cursul exerciţiului financiar verifică gospodărirea fondurilor fixe şi a mijloacelor circulante,
registrele de evidenţă, etc., prezentând consiliului de administraţie rapoarte de activitate;
7
- La încheierea exerciţiului financiar se controlează exactitatea inventarului, a documentelor, a
informărilor consiliului de administraţie, asupra bilanţului şi conturilor societăţii, prezentând
adunării generale a acţionarilor un raport scris, prin care propune aprobarea spre modificare a
bilanţului şi a contului de profit şi pierderi;
- Prezintă adunării generale a acţionarilor punctul său de vedere privind modificarea statutului şi
a obiectului societăţii.
Conducerea operativă a societăţii este reprezintă prin directorul general, directorii adjuncţi,
contabilul şef, şefii compartimentelor producţie şi funcţionale.

6.2.2.1. Societăţile comerciale pe acţiuni specializate în aprovizionarea producătorilor agricoli cu

utilaje, piese de schimb şi substanţe chimice

Aceste unităţi existente în cadrul fiecărui judeţ, cu personalitate juridică, au ca scop

comercializarea de utilaje şi piese de schimb specifice agriculturii, produse industriale de consum
necesare producătorilor agricoli, produse chimice din ţară şi import. În prezent, există societăţi
comerciale de interes republican, cu atribuţii de a efectua aprovizionări de la furnizorii din întreaga
ţară, livrând utilaje şi produse la beneficiarii din întreaga ţară.
Pentru aceasta, obiectul de activitate al societăţilor poate fi redat prin următoarele:
- realizarea activităţilor de aprovizionare şi desfacere pentru utilaje agricole, de transport, de
atelier de producţie şi uz gospodăresc;
- realizarea activităţilor de aprovizionare şi desfacere pentru piese de schimb şi alte produse
industriale finite inclusiv cele de consum şi alimentare necesare producătorilor agricoli,
indiferent de forma de proprietate;
- realizarea activităţii de aprovizionare şi desfacere pentru piese de schimb şi alte produse
industriale finite, inclusiv cele de consum şi alimentare necesare unităţilor industriale, care
aparţin altor ministere cu care aceste unităţi specializate în aprovizionarea producătorilor
agricoli intră în relaţii de comerţ;
- realizarea activităţii de aprovizionare şi desfacere pentru produsele industriale de import
necesare producătorilor agricoli (cum sunt: utilaje, piese de schimb, materiale şi produse
chimice, de fertilizare şi combatere a bolilor şi dăunătorilor culturilor);
- executarea de lucrări privind transportul rutier;
- prestarea de servicii în domeniul service pentru utilaje agricole, de transport şi uz gospodăresc.

În structura acestui tip de societăţi comerciale se organizează filiale, depozite, gestiuni, magazii,
secţii, puncte fixe şi volante de desfacere cu produse noi şi refolosibile, ateliere proprii de
întreţinere, oficii şi staţii de calcul, prognoză şi cercetare a pieţei, laboratoare de control, analize,
recepţie, prestări de servicii, precum şi alte compartimente funcţionale economice.
Sucursalele sunt în mod frecvent organizate în oraşele sau centrele săteşti din judeţul respectiv,
unde există o cerere pentru produsele societăţii, iar preţurilesunt competitive.
Filialele se vor organiza în zona de influenţă comercială şi optimă de transport, în jurul
sucursalelor acolo unde există depozite pentru redistribuirea mărfurilor.
Magazinele se vor înfiinţa în centrele sau comunele puternice din punct de vedere agricol,
dar şi în pieţele şi târgurile orăşeneşti sau zonale.
Agenţiile ca formă de organizare au ca obiective principale, aprovizionarea societăţii, alături
de menţinerea relaţiilor de aprovizionare şi schimb economic cu furnizorii.
Aceste agenţii se pot organiza în marile centre sau zone comerciale ale ţării, din care
societăţile comerciale specializate în aprovizionarea tehnico-materială a agriculturii, îşi asigură
produsele necesare comercializării. În perspectivă aceste societăţi comerciale pot trece şi la

8
organizarea uneia sau mai multor agenţii de comerţ exterior în deplină conformitate cu prevederile
legale.
Structura de conducere a acestor tipuri de societăţi comerciale include: organele de
conducere (adunarea generală a acţionarilor, consiliul de administraţie, comisia de cenzori) şi
posturi de conducere (director, şefi de filiale, gestiuni, depozite şi şefii compartimentelor
funcţionale).
Adunarea generală a acţionarilor, ca organ suprem de conducere are următoarele atribuţii:

- aprobă structura organizatorică a societăţii, respectiv constituirea compartimentelor funcţionale

şi de producţie, precum şi numărul de posturi;
- numeşte şi revocă membrii consiliului de administraţie şi pe ai comisiei de cenzori, directorii şi
adjuncţii acestora, stabilind totodată şi salarizarea lor;
- stabileşte competenţele şi răspunderile consiliului de administraţie şi al comisiei de cenzori;
- aprobă şi modifică programele de activitate şi bugetul de venituri şi cheltuieli ale societăţii,
hotărând, totodată, asupra contractării împrumuturilor bancare şi acordării de garanţii;
- examinează, aprobă sau modifică bilanţul sau contul de profit şi pierderi, după analizarea
rapoartelor consiliului de administraţie, comisiei de cenzori sau expertului de gestiune, după
caz, aprobă repartizarea profitului între acţionari;
- hotărăşte cu privire la înfiinţarea şi desfiinţarea de sucursale, filiale sau agenţii;
- hotărăşte cu privire la mărimea sau reducerea capitalului social, la modificarea numărului de
acţiuni, sau a valorii nominale a acestora, precum şi la cesiunea acţiunilor;
- hotărăşte cu privire la adaptarea sau modificarea statutului, precum şi la transformarea formei
juridice a societăţii;
- hotărăşte cu privire la comasarea , divizarea sau dizolvarea şi lichidarea societăţii, precum şi
asupra prelungirii duratei de funcţionare a societăţii;
- hotărăşte cu privire la executarea de reparaţii capitale şi realizării de investiţii noi;
- hotărăşte cu privire la acţionarea în justiţie a membrilor consiliului de administraţie, directorilor,
adjuncţilor acestora şi cenzorilor, pentru paguba pricinuită societăţii.
Consiliul de administraţie este format din 7 administratori numiţi de adunarea generală, pe o
perioadă de 4 ani. Membrii consiliului de administraţie pot avea calitatea de acţionari, unul dintre
aceştia este preşedinte şi, de regulă, îndeplineşte şi funcţia de director general, sau director.
Consiliul de administraţie poate delega o parte din sarcinile sale unui comitet de direcţie, compus
din membrii aleşi dintre administratori, fixându-le în acelaşi timp şi salariile.
Membrii consiliului de administraţie sunt răspunzători, faţă de societatea pe care o
reprezintă, pentru prejudiciile rezultate din infracţiuni sau abateri de la dispoziţiile legale.
Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:
- angajează şi concediază personalul operativ al societăţii, stabilind în acelaşi timp drepturile şi
obligaţiile acestuia;
- stabileşte îndatoririle şi responsabilităţile personalului societăţii, pe compartimente;
- aprobă operaţiile de încasări şi plăţi, precum şi operaţiile de vânzare-cumpărare de bunuri, care
depăşesc plafonul prevăzut de lege;
- aprobă încheierea de contracte de închiriere, precum şi de închirierea sau rezilierea altor
contracte a căror valoare depăşeşte suma prevăzută de lege;
- stabileşte strategia şi tactica de marketing a societăţii;
- supune anual adunării generale a acţionarilor, raportat cu privire la activitatea societăţii, bilanţul
şi contul de profit şi pierderi, pe anul precedent, precum şi proiectul de program de activitate şi
proiectul de buget al societăţii pe anul următor;
- rezolvă problemele stabilite de adunarea generală a acţionarilor.

9
 Comisia de cenzori este numită de adunarea generală a acţionarilor, pe o perioadă de trei ani.
Este formată din trei membrii, care nu pot avea nici o altă funcţie în cadrul societăţii comerciale din
care face parte. Comisia de cenzori adoptă decizii în unanimitate de voturi. Aceasta comisie poate
convoca adunarea generală a acţionarilor în cazul în care capitalul social s-a diminuat cu mai mult
de 10% timp de 2 ani consecutiv, sau ori de câte ori este necesar pentru alte situaţii urgente.
Comisia de cenzori are ca principale atribuţii următoarele:
- în cursul exerciţiului financiar verifică gospodărirea fondurilor fixe şi a mijloacelor circulante,
registrele de evidenţă, etc., prezentând consiliului de administraţie rapoarte de activitate;
- la încheierea exerciţiului financiar se controlează exactitatea inventarului, a documentelor, a
informărilor consiliului de administraţie, asupra bilanţului şi conturilor societăţii, prezentând
adunării generale a acţionarilor un raport scris, prin care propune aprobarea spre modificare a
bilanţului şi a contului de profit şi pierderi;
- la lichidarea societăţii controlează operaţiile de lichidare;
- prezintă adunării generale a acţionarilor punctul său de vedere privind modificarea statutului şi
a obiectului societăţii.
Conducerea operativă a societăţii este reprezintă prin directorul general, directorii adjuncţi,
contabilul şef, şefii compartimentelor producţie şi funcţionale.
Pentru perioada actuală în care statul este încă acţionar unic, al unora dintre societăţi,
funcţionează ca organ Consiliul împuterniciţilor statului, având următoarele atribuţii:
 aprobă structura organizatorică a societăţii şi numărul de posturi;
 numeşte şi verifică membri consiliului de administraţie, comisiei de cenzori, stabilindu-se
competenţele şi răspunderile;
 numeşte şi revocă directorii generali şi adjuncţii acestora;
 aprobă şi modifică programul de activitate şi bugetul societăţii;
 hotărăşte cu privire la contractarea împrumuturilor bancare şi acordarea de garanţii;
 examinează, aprobă sau modifică bilanţul şi contul de profit şi pierderi după analizarea
rapoartelor consiliului de administraţie, al comisiei de cenzori sau al expertului în gestiune; după
caz, aprobă repartizarea profitului între acţionari;
 hotărăşte cu privire la înfiinţarea şi desfiinţarea de sucursale şi agenţii, precum şi comasarea,
divizarea, divizarea şi lichidarea societăţii;
 hotărăşte cu privire la mărirea sau reducerea capitalului social, la modificarea numărului de
acţiuni sau a valorii nominale, a acestora, precum şi la cesiunea acţiunilor;
 hotărăşte cu privire la modificarea statutului, precum şi la transformarea formei juridice a
societăţii;
 hotărăşte cu privire la executarea de reparaţii capitale şi realizarea de investiţii noi;
 hotărăşte cu privire la acţionarea în justiţie a membrilor consiliului de administraţie, ai comisiei
de cenzori a directorilor, contabililor şefi etc., pentru paguba pricinuită societăţii.

6.2.2.2. Serviciile de asigurare a seminţelor şi materialului săditor, a materialului biologic pentru

producţia animalieră şi sanitar-veterinară

Cerinţele privind o nouă dezvoltare a agriculturii impun o reconsiderare a structurii soiurilor,

hibrizilor şi raselor de animale existente, folosirea seminţelor şi a materialului biologic cu valoare
ridicată, precum şi modernizarea actualelor tehnologii de cultură a plantelor şi de creştere a
animalelor.
În producţia agricolă, potenţialul biologic al noilor soiuri, hibrizi si rase de animale,
constituie o premisă şi garantează, în condiţiile aplicării unor tehnologii intensive, sporuri de
producţie şi de calitate de până la 50%, faţă de vechile soiuri şi rase de animale.

10
 Cele mai directe forme de introducere a progresului tehnic şi a rentabilităţii în agricultură
sunt soiul şi sămânţa, materialul biologic cu calităţi agroproductive superioare şi rezistenţă sporită la
boli şi dăunători, precum şi la condiţii nefavorabile agropedoclimatice.

Servicii de asigurare a seminţelor şi materialului săditor

Importanţa deosebită a cerealelor, plantelor tehnice şi furajere pentru economia naţională a

determinat concentrarea eforturilor în vederea creării unor soiuri şi hibrizi cu o capacitate productivă
sporită şi indici calitativi superiori, adaptaţi la condiţiile specifice ale tării.
Cercetare ştiinţifică românească a pus la dispoziţia producţiei, în decurs de 33 de ani, 213
soiuri şi hibrizi noi cu performanţe superioare soiurilor străine, care au fost treptat înlocuite.

Soiuri şi hibrizi de cereale, plante tehnice

şi furajere create la I.C.C.P.T. Fundulea
şi în reţeaua de staţiuni pentru cercetări agricole Tabel 6.1

Perioada Cereale Porumb Legumi Plante Plante Plante Total

păioase noase oleagino textile furajere
alimenta ase
re
1957- 1 4 2 4 1 3 15
1964 62 64 20 21 6 40 213
1965-
1993

Total 63 68 22 25 7 43 228

O dată cu obţinerea unor soiuri şi hibrizi înalt productivi, cu potenţial satisfăcător, se

impune, ca măsură de asigurare a difuzării acestora pentru unităţile de producţie, o activitate
riguroasă de prestare de servicii în ceea ce priveşte păstrarea purităţii biologice a seminţelor, a
înmulţirii acestora, a recoltării, condiţionării şi livrării către beneficiari.
În prezent, în ţara noastră, producerea seminţelor şi a materialului săditor are loc în unităţi
agricole şi ferme specializate. Această activitate este coordonată teritorial (judeţean) de către
centrele de condiţionare, prelucrare şi păstrare a seminţelor din fondul de stat, SEMROM, şi din
punct de vedere al calităţii, de către Inspectoratele judeţene pentru controlul calităţii seminţelor şi a
materialului săditor. Direcţiile generale judeţene pentru agricultură concură la organizarea acestei
activităţi.
Pe plan central, pentru cheltuielile de câmp, acţiunea este coordonată de Societatea
comercială pe acţiuni, “SEMROM”, fiind subordonată M.A.A.
Obiectul de activitate al societăţii comerciale pe acţiuni “SEMROM” S.A. îl reprezintă:
 Constituirea fondului de seminţe necesar producătorilor agricoli;
 Transportul, depozitarea, condiţionarea seminţelor;
 Asigurarea şi controlul stocurilor de rezervă;
 Comercializarea la intern şi la export a seminţelor;
Societatea este un agent economic independent, având obligaţia de a asigura aprovizionarea
producţiei cu categorii biologice superioare de seminţe, prin relaţiile pe care le are cu unităţile
agricole de producţie şi de cercetare.

11
 Serviciile de asigurare cu seminţe, efectuate în cadrul societăţii, cuprind prelucrarea
seminţelor, pregătirea seminţelor prin baza tehnico-materială proprie complexelor, staţiilor şi
depozitelor de seminţe, sau în caz de necesitate se poate apela la terţi, în scopul realizării
programului de condiţionare.
Ca structură organizatorică, “SEMROM” S.A., pentru prestare serviciilor privind
aprovizionarea cu seminţe a producătorilor, are în componenţă complexele de seminţe existente la
nivel teritorial în fiecare judeţ. Complexele de seminţe îşi desfăşoară activitatea prin: staţii de
seminţe, depozite, laboratoare de control, magazine de desfacere, ateliere de întreţinere şi reparaţii,
compartimente funcţionale, etc. Asigurarea necesarului de seminţe se realizează prin contracte
încheiate între complexele de seminţe teritoriale şi producătorii agricoli. Complexele au activitate
efectivă axată pe prelucrarea, depozitarea, condiţionarea şi comercializarea seminţelor.
Serviciile de asigurare a seminţelor de legume, flori şi cartofi, precum şi a materialului
săditor viti-pomicol sunt efectuate de către o reţea specializată de unităţi economice de profil,
reunite în S.C. “Unisem” S.A. cu câte o filială în fiecare judeţ.
În câteva judeţe filialele au în structura lor organizatorică şi ferme de producţie specializate
în producerea de seminţe de legume, flori şi material săditor, totalizând o suprafaţă de 53 000
hectare. Atribuţiile unităţilor “Unisem” S.A., precum şi organizarea şi funcţionarea acestora sunt
similare cu cele ale unităţilor “Semrom” S.A.
Această unitate, cu atribuţii în domeniul aprovizionării cu seminţe a producătorilor agricoli,
este organizată la nivel central, fiind subordonată la nivel MAA.
Obiectul de activitate al societăţii comerciale pe acţiuni SEMROM S.A. îl reprezintă:
constituirea fondului de seminţe necesar producătorilor agricoli, transportul, depozitarea şi
condiţionarea seminţelor, asigurarea şi controlul stocurilor de rezervă, comercializarea la intern şi
export a seminţelor.
Societatea este un agent independent, având obligaţia de a asigura aprovizionarea pe
categorii biologice superioare de seminţe, prin relaţiile pe care le au unităţile agricole de producţie şi
cercetare.
Întrucât în cadrul societăţii se face preluarea seminţelor, tot aici are loc pregătirea seminţelor
prin baza tehnico-materială proprie complexelor, staţiilor şi depozitelor de seminţe, sau în caz de
necesitate, se poate apela la terţi, în scopul realizării programului de condiţionare.
Structura organizatorică a “SEMROM” S.A., include complexele de seminţe existente la
nivel teritorial. Complexele de seminţe îşi desfăşoară activitatea prin: staţii de seminţe, depozite,
laboratoare de control, magazine de desfacere, ateliere de întreţinere şi reparaţii, compartimente
funcţionale etc.
Asigurarea necesarului de seminţe se realizează prin contracte încheiate între complexele de
seminţe teritoriale şi producătorii agricoli. Complexele au activitatea efectivă axată pe preluarea,
depozitarea, condiţionarea şi comercializarea seminţelor. Pentru obţinerea de venituri suplimentare,
prin comercializare, complexele de seminţe pot organiza şi activităţi anexe de valorificare a
seminţelor necorespunzătoare calitativ, al subproduselor etc., prin:
 organizarea unor microferme zootehnice;
 producerea de făină furajeră;
 producerea de nutreţuri combinate;
 producerea de mălai şi făină.
Structura de conducere a societăţii “SEMROM” S.A. include aceleaşi organe şi posturi de
conducere existente şi în celelalte societăţi comerciale.
Structura de conducere a complexului de seminţe include:
Consiliul de conducere(format din 3-5 membri, numiţi de consiliul de administraţie al
societăţii), director, inginer şef, contabil şef, şef depozit, şef staţii de seminţe, şefi ai

12
compartimentelor funcţionale (contractare, prelucrare, preluare, comercial, control tehnic de calitate,
aprovizionare, financiar-contabilitate, organizare, salarizare-normare etc.).
Conducerea operativă a activităţii staţiilor de seminţe este asigurată de către şeful staţiei,
contabilul şef al acesteia şi personalul operativ necesar.
Mijloacele de producţie de natură agricolă care fac obiectul aprovizionării tehnico-materiale
(animale de reproducţie, furaje, material săditor etc.) intră în competenţa unităţilor agricole de
producţie, a unităţilor agricole experimentale etc.
Poate fi semnalată existenţa şi a altor unităţi care include în obiectul de activitate de
intermediere a diferitelor forme de aprovizionare a producătorilor agricoli. În această categorie se
poate exemplifica S.C. HOLDINFG S.A. existentă la nivelul teritorial, şi formată din capitalul social
a mai multor unităţi agricole. În obiectivul de activitate se pot delimita şi activităţi privind:
acordarea de sprijin în vederea negocierii şi încheierii tranzacţiilor de import-export; contractarea
materiilor prime, a materialelor şi pieselor de schimb din import etc. Structura organizatorică şi
managerială este formată din compartimentele funcţionale necesare desfăşurării activităţii alături de
organele şi posturile specifice unei societăţi comerciale.
În mod sintetic, se poate spune că structura organizatorică a fiecărei societăţi comerciale pe
acţiuni specializată în aprovizionarea tehnico-materială a agriculturii, este stabilită diferenţiat în
funcţie de tipul şi volumul activităţilor, structura produselor care constituie obiectul activităţilor de
schimb, arealul teritorial al aprovizionărilor şi livrărilor de produse etc.

Serviciile de asigurare a materialului biologic pentru producţia animalieră şi sanitar-

veterinară

Importanţa deosebită a asigurării cu material biologic a producţiei animaliere rezidă din

calităţile productive ale acestui material, din faptul că aduce o contribuţie substanţială la obţinerea
unor produse animaliere în cantităţi sporite. Progresul deosebit înregistrat în genetică şi ameliorare,
utilizarea tehnicilor de vârf, cum ar fi ADN recombinat, şi metodele de asociere cu hibridarea şi alte
tehnici genetice, revoluţia generală în biologie au adus această problemă în actualitate, pe un plan
calitativ superior. Astfel s-au pus la punct hibrizi de animale care utilizând tehnica modificării unor
gene, realizează calităţi productive deosebite şi randamente superioare de conversie a furajelor.
Pe această bază, a progresului ştiinţific, activitatea de servicii de reproducţie şi de selecţie
capătă un caracter mai important în înmulţirea, difuzarea materialului biologic şi în menţinerea şi
creşterea calităţii acestui material.
În prezent, în ţara noastră, reproducţia şi selecţia - care reprezintă o activitate bio-tehnologică
firească în producţia animalieră – se urmăreşte cu precădere în fermele de ameliorare şi selecţie, şi
este organizată ca serviciu la nivelul judeţelor de oficiile judeţene de reproducţie şi selecţie din
cadrul direcţiilor generale de agricultură şi alimentaţie. La nivel naţional, Centrul republican de
producţie şi selecţie, din subordinea MAIA, coordonează aceste activităţi.
Serviciile sanitar veterinare sunt asigurate în cadrul dispensarelor sanitar-veterinare şi ale
circumscripţiilor veterinare şi de către medicii veterinari din unităţile de producţie. Ca unităţi
specializate funcţionează circumscripţiile şi staţiunile pentru control sanitar-veterinar al produselor
alimentare de origine animală, precum şi inspectoratele de control sanitar veterinar.

13
 Serviciile de asigurare a materialului biologic pentru producţia animalieră şi sanitar-
veterinară

Importanţă deosebită a asigurării cu material biologic a producţiei animaliere rezidă din

calităţile productive ale acestui material, din faptul că aduce o contribuţie substanţială la obţinerea
unor produse animaliere în cantităţi sporite. Progresul deosebit înregistrat în genetică şi ameliorare,
utilizarea tehnicilor de vârf, cum ar fi ADN recombinat, şi metodele de asociere cu hibridarea şi alte
tehnici genetice, revoluţia generală în biologie au adus această păroblemă în actualitate, pe un plan
calitativ superior. Astfel, s-au pus la punct hibrizi de animale care, utilizând tehnica modificării unor
gene, realizează calităţi productive deosebite şi randamente superioare de conversie a furajelor.
Pe această bază, a progresului ştiinţific, activitatea de servicii de reproducţie şi de selecţie
capată un caracter mai important în înmulţirea, difuzarea materialului biologic şi în menţinerea şi
creşterea calităţii acestui material.
În prezent, în ţara noastră, reproducţia şi selecţia - care reprezintă o activitate bio-tehnologică
firească în producţia animalieră – se urmăreşte cu prcădere în fermele de ameliorare şi selecţie, şi
este organizată ca serviciu la nivelul judeţelor de oficiile judeţene

Activitatea de cercetare şi experimentare se desfăţoară în cadrul staţiunilor de cercetări şi

institutelor specializate coordonate de Institutul de cercetări veterinare şi biopreparate “Pasteur”.
La nivel central, subordonată M.A.A., prin Direcţia generală a aprovizionării tehnico-
materiale, este organizată S.C. pe acţiuni “Farmavet”, care are ca obiect de activitate: aprovizionarea
cu produse farmaceutice, biologice, instrumente de uz veterinar, aparatură de laborator şi alte
produse specifice acestei activităţi necesare tuturor crescătorilor de animale şi uniutăţilor de
cercetare şi de învăţământ cu profil veterinar. Aceasta se realizează prin livrarea produselor, de la
depozitele proprii la sediul, sucursalele, farmaciile veterianare şi punctele farmaceutice veterianare,
la nivel teritorial.
Societatea îşi constituie, prin activităţi de comercializare, fonduri de produse farmaceutice,
biologice şi alte produse. Aceste produse sunt achiziţionate într-o structură cantitativă şi
sortimentală care să acopere nevoile pieţei.
Structura organizatorică a “Farmavet ” are în componenţă:
- sucursale teritoriale, pe grupe de judeţe, în număr de 17;
- depzite aferente “Farmavet S.A.”.
Sucursala teritorială îşi desfăşoară activitatea prin:
- farmacii veterinare existente în judeţul unde îşi are sediul sucursala;
- depozite centrale ale sucursalei existente în judeţul unde îşi are sediul sucursala;
- puncte de aprovizioanare judeţene existente în judeţele deservite de sucursală;
- puncte farmaceutice veterinare, existente în judeţele deservite de sucursală.
Sucursala nu are personalitate juridică şi se aprovizionează astfel:
- de la “Farmavet S.A.” numai cu:produse provenite din import, produse bilogice, aparatură
şi instrumente de uz zooveterinar;
- prin contractele proprii pentru medicamentele necesare, aparatură şi instrumentar
zooveterinar. Contractele se fac prin împuternicire dată de directorul general. Structura de conducere
a S.C. “Farmavet S.A.”include organele şi posturile de conducere cu atribuţii similare, cu ale altor
societăţi comerciale specializate în aprovizionarea tehnico-materială.

14
 Societatea comercială pe acţiuni “Farmavet S.A.”şi structurile teritoriale în domeniul
aprovizionării

Această unitate este organizată la nivel central fiind subordonată M.A.aA prin Direcţia
generală a aprovizionării tehnico-materiale.
Obiectul de activitate al S.C. “Farmavet S.A.”, îl constituie aprovizionarea cu
produse farmaceutice, biologice, instrumente de uz veterinar, apratură de laborator şi alte produse
specifice acestei activităţi necesare tuturor crescătorilor de animale şi unităţilor de crcetare şi de
învăţământ cu profil veterinar. Aceasta se realizeză prin livrarea produselor, de la depozitele proprii
la sediu, sucursalele, farmaciile veterinare sucursalele, farmaciile veterianare şi punctele
farmaceutice veterianare, la nivel teritorial.
Societatea îşi constituie, prin activităţi de comercializare, fonduri de produse farmaceutice,
biologice şi alte produse. Aceste produse sunt achiziţionate într-o structură cantitativă şi
sortimentală care să acopere nevoile pieţei.
Structura organizatorică a “Farmavet ” are în componenţă:
- sucursale teritoriale, pe grupe de judeţe, în număr de 17;
- depzite aferente “Farmavet S.A.”.
Sucursala teritorială îşi desfăşoară activitatea prin:
- farmacii veterinare existente în judeţul unde îşi are sediul sucursala;
- depozite centrale ale sucursalei existente în judeţul unde îşi are sediul sucursala;
- puncte de aprovizioanare judeţene existente în judeţele deservite de sucursală;
- puncte farmaceutice veterinare, existente în judeţele deservite de sucursală.
Sucursala nu are personalitate juridică şi se aprovizionează astfel:
- de la “Farmavet S.A.” numai cu: produse provenite din import, produse bilogice, aparatură
şi instrumente de uz zooveterinar;
- prin contractele proprii pentru medicamentele necesare, aparatură şi instrumentar
zooveterinar. Contractele se fac prin împuternicire dată de directorul general.
Structura de conducere a S.C. “Farmavet S.A.”include organele şi posturile de conducere
(adunarea generală a acţionarilor, consiliul de admistraţie, comisia de cenzori, directori, şefi de
compartimente etc.), cu atribuţii similare ale altor societăţi comerciale specializate în aprovizionarea
tehnico-materială a agriculturii.
Organele, posturile şi atribuţiile acestora, de la nivelul sucursalelor sunt de asemenea
asemănătoare cu ale “Farmavet S.A., dar într-un cadru limitat teritorial.

6.3 RECEPŢIA RESURSELOR MATERIALE APROVIZIONATE

În procesul aprovozionării-livrării este necesară asigurarea recepţiei integrale a

materiilor,materialelor, utilajelor etc.

6.3.1 Caracteristici privind recepţia resurslor materiale aprovizionate

Recepţia produselor reprezintă acţiunea (operaţia) de preliuare a mărfurilor odată cu
verificarea cantitativă a acestora, potrivit normelor în vigoare. Astfel, se prevăd norme pentru
recepţia mărfurilor, care implicit determină obligaţiile şi răspunderile furnizorului expeditor,
cărăuşului şi beneficiarului destinatar. Prin noţiunea de cărăuş, regulamentul are în vedere
organizarea de sine stătătoare şi personalitate juridică, profilată pe actvitatea de tranport şi, ca atare,
dotată cu mijloace necesare realizării scopului în vederea căruia a fost creată.

15
 În concluzie, recepţia resurselor materiale aprovizioanate poate fi cantitativă şi calitativă şi
cantitativă.
Recepţia cantitativă reprezintă operaţiile scriptice şi contabile care privesc cantitatea
resurselor aprovizionate, recepţionate, materializate prin bonuri de recepţie. Această recepţie se face
prin cântărire, măsurare, numărare etc. .
Recepţia calitattivă este o opearşie de stabilire a indicilor de calitate pentru fiecare produs în
parte, prin examinarea acestuia din punct de vedere al proprietăţilor fizice, chimice, al fiabilităţii lor
etc. . Efectuarea unei recepţii corespunzătoare este condiţionată de cunoaşterea atât a condiţiilor
contractuale (termene de livrare, sortiment, caracteristici tehnice etc.), cât şi proprietăţilor resurselor
materiale aprovizionate, indicilor de calitate, precum şi a metodicii şi tehnicii de recepţie, pe baza
standardelor şi normelor interne existente.
Există standarde de stat care stabilesc terminologia şi clasificarea principalelor deficienţe a
produselor, ca şi procedura de urmat în situaţia constatării acestora. În asfel de situaţii se stabilesc
unele caracteristici proprii produsului, prin cunoaşterea pragului de calitate al caestuia, denumire
utilzată în practica activităţii de recepţionare. Referitor la momentul efectuării recepţiei, se poate
arăta că acesta trebuie să corespundă, în general, cu termenul indicat în contractul pentru livrarea
produselor, cu excepţia unor împrejurări în care recepţia se poate efectua şi înaintea termenului
stabilit pentru livrare.
În concluzie, recepţia cuprinde o verificare cantitativă şiu una calitativă a resurselor
materiale aprovizionate care formează obiectul contractului de furnizare. În mod frecvent, ambele
verificări se realizează deodată, la acelaşi termen şi la acelaşi loc, deşi fiecare este supusă unor
reguli diferite.
Realizarea unor recepţii obiective necesită însă, mai ales pentru maşinile şi utilajele agricole,
cunoaşterea şi luarea în considerare a unor măsuri de protecţia muncii în exploatarea ulteriaoră a
aestora.
Aceasta presupune ca organele de recepţie să fie dotate cu aparatura necesară acestui scop,
dar şi cu standarde care precizează metode de încercare şi stabilire a datelor obligatorii privind
întocmirea unui buletin de încercări.
În scopul desfăşurării în bune condiţii a recepţiei, trebuie să se asigure:
- spaţiul corespunzător, încăpător, cu lumină suficientă şi mobilier potrivit scopului;
- utilajul necesar, care poate fi reprezentat prin: aparate de măsurat, cântărit, aparate pentru
determinarea tuturor indicilor de calitate adecvată resurselor materiale aprovizionate;
- documentaţia tehnică necesară (standarde, norme interne, buletine de analiză, mostre sau
cataloage mostre omologate, contracte şi anexe la contract etc.);
- personalul calificat care să cunoască bine atât produsele sub toate aspectele, cât şi modul de
verificare a calităţii lor.

6.3.2.Organizarea şi atribuţiile comisiilor de recepţie verificare

Agenţii economici care exprdiază, transportă şi primesc mărfuri sunt obligaţi fiecare în
sectorul lor propriu de activitate, sa ia toate măsurile organizatorice în vederea unei corecte
desfăşurări a operaţiilor privind recepţia, expediţia, transportul şi primirea mărfurilor din momentul
scoaterii destinatarului. Ca atare, întreprinderile furnizoare şi beneficiare în funcţie de volumul
produselor şi de numarul punctelor de primire şi expediere este necesar să organizeze la unităţile
furnizoare, una sau mai multe comisii de recepţie (autorecepţie) cu atribuţii în problemele de
recepţie (autorecepţie) ,cu atribuţii în problemele de recepţionare; la unităţile beneficiare se
constituie în mod asemănător comisii de verificare primară.

16
 Comisia de recepţie (autorecepţie), cât şi cele de verificare au în componenţa lor 3-4 membri
şi funcţionează pe bază de decizie a conducătorului unităţii respective.
Componenţa comisiei este următoarea:
- conducătorul unităţii sau delagatul său;
- şeful compartimentului comercial;
- gestionarul care primeşte sau gestineză produsele;
- persoana asociată cu expediţia sau primirea produselor.
În acest ansamblu funcţional, comisiile de recepţie-verificare au următoarele atribuţii:
- identificare calitativă şi cantitativă a resurselor materiale expediate sau primite, care trebuie
să corespundă specificaţiei din documentele însoţitoare transportului;
- stabilirea eventualelor diferenţe calitative şi cantitative;
- confruntarea şi verificarea calitativă a evenimentelor sau stării în care se află produsele,
care ar putea crea probleme privind securitatea muncii în funcţionare, respectiv utilizarea resurselor
materiale aprovizionate;
- încheierea proceselor-verbale de verificare şi recepţie a probelor, solicitându-se,atunci când
este necesar, sprijinul organelor neutre;
- clasificarea calităţii produselor recepţionate în funcţie de specificul lor, la altă categorie
decât cea facturată de furnizor, în cazul când, în prezenţa organelor neutre, se constată asemenea
situaţii, sau oprirea livrării sau punerii în funcţiune a produselor necorespunzătoare calitativ.
În mod asemănător, agenţii economici ce efectuează lucrări de transport alături de
principalele atribuţii pe care le au privind transportul mărfurilor, au şi următoarele obligaţii privind:
- cântărirea mărfurilor odată cu primirea lor pentru produsele destinate exportului, a
mărfurilor importante, a mărfurilor transportate pe cale aeriană, a mărfurilor ce se prezintă spre
transport cu expediţii de coletărie, mesagerii sau expediţii de vagoane pe liniile publice ale staţiilor
de cale ferată;
- dotarea cu cântare poduri-basculante la toate punctele de încărcare şi descărcare a
mărfurilor;
- avizul numirii, perfecţionării şi înlocuirii personalului calificat privind efectuarea
operaţiilor menţionate anterior etc.
La recepţie trebuie să participe întreaga comisie, inclusiv organul neutru, când este cazul,
comisia râspunzând de verificarea în termen legal a produsului. Ca atare, destinatarul va proceda,
prin comisia de primire, la verificarea cantitativă şi calitativă a mărfurilor, dacă acestă operaţie nu a
fost făcută în întrgime la locul de descărcare. Furnizorul însă va purta răspunderea mărfurilor până
în momentul predării lor efective către beneficiar.
Autorecepţia, considerată ca o procedură de excepţie, prin care furnizorul este obligat ca prin
propriile sale mijloace, deci fără reprezentaţii părţii beneficiare, să determine calitatea şi cantitatea
produselor livrate. Ceea ce este caracteristic în autorecepţie o constituie faptul că se ţine seama de
finalitatea obligaţiei de livrare şi anume de îndeplinirea planului unităţii beneficiare, de realizarea la
timp a sarcinilor acesteia, situaie în care unitatea beneficiară nu a trimis delegaţi pentru recepţie.

Transportul şi recepţia resurselor materiale aprovizionate constituie elementele de legătură în

procesul de aprovizionare. Pentru acest motiv, organizarea judicioasă a transportului şi recepţiei
impune cunoaşterea tuturor problemelor specifice activităţilor de aprovizionare.

Caracteristici ale activităţii transporturilor în

aprovizionarea tehnico-materială din agricultură

Ca domeniu important în sfera de aprovizionare-desfacere, transporturile prezintă unele

particularităţi în comparaţie cu alte activităţi ale producţiei din economie şi anume:
17
 procesul de producţie al transporturilor îl constituie deplasarea în spaţiu a materiilor,
materialelor, utilajelor etc.;
 transporturile de materii, materiale, utilaje constituie o activitate economică ce se desfăşoară în
sfera producţiei sau circulaţiei. Sub acest aspect există transporturi în cadrul unităţii economice
şi transporturi comerciale de la o întreprindere la alta, asigurând continuitatea consumului
productiv;
 transportul produselor care fac obiectul aprovizionării şi desfacerii constituie un proces de
producţie suplimentar, mijlocit de procesul de circulaţie al acestor produse. Deci, pentru
realizarea interdependenţei dintre sferele producţiei, intervine activitatea de transport;
 legat de cunoaşterea caracteristicii anterioare, se poate arăta că, în activitatea de transport nu se
creează bunuri materiale, ci efecte utile;
 în activitatea de transport al produselor, valoarea de întrebuinţare constă în efectul util al
deplasării spaţiale al produselor;
 circulaţia şi rotaţia fondurilor au sfera transporturilor anumite însuşiri specifice, întrucât nu
există stadiu de marfă, iar activitatea (procesul de producţie) este neîntreruptă.
Ţinând seama de toate aceste caracteristici, organizarea activităţii de transporturi este
condiţionată în domeniul aprovizionării-desfacerii, de tipul mijloacelor de transport, itinerarul pe
care acesta urmează să se deplaseze şi produsele care constituie obiectul deplasării.
Mijlocul de transport folosit trebuie să fie adaptat locului şi scopului pentru care se
efectuează transportul.
Indiferent de categoria drumului, mijlocul de transport influenţează asupra rezultatelor
transportului prin parametrii tehnici şi funcţionali, putându-se enumera: capacitatea de încărcare,
viteza de transport, starea tehnică etc. Referitor la tipul transportului, se poate menţiona că pentru
aprovizionarea tehnico-materială din agricultură – dat fiind dispersarea teritorială a unităţilor
agricole – predomina transportul cu mijloace auto obişnuite. Se mai poate întâlni şi utilizarea
mijloacelor de transport feroviare pentru cantităţi vagonabile.
Durata transportului este, de asemenea, limitată de caracteristicile produsului ce se
transportă, modul ambalării şi condiţiile asigurate în timpul transportului. Prelungirea duratei de
transport peste limita de timp în care produsele îşi pierd calitatea, duce la pierderi.
Starea drumului influenţează viteza de transport, durata şi intensitatea şocurilor la care sunt
supuse produsele transportate. Rolul drumurilor în operaţiile de transport se manifestă prin
diversitatea reţelei care permite efectuarea transporturilor între punctele de încărcare şi de
descărcare, cât şi prin efectele calităţii drumurilor asupra stării autovehiculelor şi asupra produselor.
În transporturile cu mijloacele auto, se aleg rutele cele mai scurte, pe cât posibil şosele modernizate
şi autostrăzi. Acest aspect influenţează nemijlocit eficienţa transporturilor auto, în sensul obţinerii de
economii la carburanţi şi piese de schimb, alături de reducerea cheltuielilor pentru întreţinere şi
reparaţii. Caracteristică pentru agricultură este existenţa drumurilor de tip inferior (de pământ), de
tip intermediar (pietruite) şi de tip superior (perfecţionate sau moderne, care pot fi betonate şi
asfaltate).
Ambalajul folosit şi modul de ambalare a produselor ce se pot transporta au un rol deosebit
în transport, întrucât ambalajul trebuie să asigure o bună protecţie a produsului transportat.
Calitatea ambalajelor în ceea ce priveşte materialul din care sunt confecţionate, dimensiunile
acestuia, modul de ambalare determină o raţională aranjare în mijlocul de transport.

18
 Organizarea transportului în aprovizionarea
tehnico-materială în agricultură

Organizarea transportului şi în sfera de activitate a aprovizionării tehnico-materiale include

ansamblul de reguli, principii şi metode menite să conducă la folosirea raţională a caracteristicilor
tehnico-economice în utilizarea mijloacelor de transport, în condiţiile deservirii optime a
beneficiarilor, dar şi realizarea unor cheltuieli minime pentru exploatarea şi repararea acestora.
Mijloacele de transport auto deţin o pondere însemnată în satisfacerea cerinţelor agriculturii
ţinând seama de caracteristicile modului de transport şi de particularităţile producţiei agricole.
Ca o primă referire, se poate menţiona că în aprovizionarea tehnico-materială, pot exista
două tipuri de transporturi:
 un tip de transport ce are rolul de a deplasa materialele, utilajele etc., ce fac obiectul
aprovizionării tehnico-materiale din agricultură de la locul de producţie al furnizorului la
depozitul unităţii de recepţie sau unitatea agricolă direct, respectiv la beneficiar; un asemenea
transport pe distanţe lungi şi medii, pentru cantităţi mari de produse, este efectuat pe calea ferată
şi cu mijloace de transport auto;
 un alt tip de transport are ca obiect de a prelua produsul de la depozitul unităţii de aprovizionare
sau al altei întreprinderi şi de a-l deplasa la producătorul agricol, care este consumator şi
beneficiar; acest tip de transport denumit şi “camionaj”, are un caracter mai ales rural, întrucât
locurile de depozitare ale producătorilor agricoli sunt în majoritatea cazurilor în afara centrelor
urbane.
În ambele cazuri, transportul auto, prezintă o importanţă deosebită fiind cel mai mult folosit,
şi se compune din una sau mai multe curse ce se pot efectua pe durata ciclului respectiv.
Principalele probleme în organizarea acestor transporturi, se referă la: organizarea
manipulării mărfurilor, calculul volumului total de transport, stabilirea necesarului şi structurii
mijlocului de transport, optimizarea fluxurilor de transport etc.
Organizarea manipulării mărfurilor la locul de încărcare şi de descărcare este importantă în
reducerea timpului aferent acestor operaţii, respectiv a cheltuielilor de transport. Modalitatea de
încărcare a mijloacelor de transport trebuie să nu afecteze cu nimic calitatea şi cantitatea produselor
de transportat. Prin această formă de organizare a manipulărilor se tinde spre scurtare timpului de
încărcare, reducerea volumului de muncă manuală, prin folosirea, mijloacelor mecanice de
încărcare-descărcare a produselor. În cazul existenţei unor rampe de încărcare-descărcare poate fi
posibilă organizarea cu mult mai bine a acestor operaţii, existând posibilitatea ca mijloacele de
transport auto să fie aşezate în diferite poziţii faţă de frontul de încărcare (perpendicular, paralel sau
în diagonală).
Sporirea ritmului acestor procese de manipulare, pentru produsele cu care se aprovizionează
agricultura, depinde şi de tehnologiile de transport în staţiile de depozitare. Existenta unor elemente
de modernizare a acestor operaţii, cum sunt: paletizarea, containeizarea etc., constituie tehnologii de
manipulare care şi la organizare mai raţională a manipulării mărfurilor la locul de încărcare şi
descărcare.
Volumul total de transport se determină diferenţiat pe feluri de produse, inclusiv ambalajul şi
celelalte materiale necesare pregătirii mărfurilor pentru livrare.
Pentru manipularea şi transportul produselor pot fi adoptate diferite tipuri de metode de
ambalare, în funcţie de caracteristicile produsului sau grupei de produse.
Un rol important revine şi aranjării ambalajelor în mijlocul de transport, lucrare ce se execută
în raport de dimensiunile acestora, în aşa fel ca spaţiile libere să fie pe cât posibil evitate, iar
capacitatea de încărcare acoperită în întregime.

19
 În cazul determinării volumului de transport cu mijloace auto, calculul are la bază
capacitatea de transport auto, care în mod frecvent este exprimată în tone/km şi reprezintă volumul
de transport ce poate fi realizat cu aceste mijloace.
Capacitatea de transport CTp se determină prin următoarea relaţie:

CPt = A·q·CUP·CUC·mz·zc,
în care: A reprezintă, numărul de mijloace de transport;
q - ,capacitate medie a unui mijloc de transport;
CUP- ,coeficientul de utilizare în timp a parcului de mijloace de
transport:
CUC - ,coeficientul de utilizare a capacităţii de transport;
mz - ,parcul mediu zilnic;
zc - ,zilele calendaristice în perioada respectivă.

Repartizarea volumului de transport anual, pe trimestre, luni, decade, se face în raport de

graficele de eşalonare a aprovizionărilor şi respectiv a livrărilor.
Stabilirea necesarului total de mijloace de transport în activitatea de aprovizionare trebuie să
ţină seama de o serie de elemente, unele dintre ele putând fi precis comensurate, precum şi alţi
factori care au un caracter probabilistic.
Referitor la aceasta, stabilirea necesarului de mijloace de transport N are la bază utiliuarea
următoarelor formule:

N=

în care:
q reprezintă, capacitatea normală (medie) a unui mijloc de
transport în tone;
CUT - ,coeficientul de utilizare a tonajului;
nc - ,numărul de curse;
V - ,volumul de produse ce trebuie transportat.

În stabilirea tipurilor mijloacelor de transport existente se au în vedere produsele ce

trebuie transportate în diferite perioade di activitatea unităţilor de aprovizionare-desfacere. În
această situaţie este necesară calcularea unui număr de mijloace de transport pentru perioadele
stabilite (anual, lunar, zilnic), precum şi un necesar de mijloace pentru transportul fără întrerupere.
Calcularea necesarului anual de mijloace de transport are la bază numărul de curse ce poate
fi efectuat, cu mijlocul de transport respectiv. Cursa, însă implică cunoaşterea traseului mediu.
Dar pentru definitivarea numărului total de mijloace de transport, în agricultură, trebuie să se
ţină seama şi de următoarele considerente: în anumite perioade ale anului transportul cu mijloacele
auto nu se poate face datorită condiţiilor climatice ce nu permit accesul pe drumurile rurale unde
sunt situate unele unităţi sau alţi producători agricoli; existenţa şi urmărirea nivelului coeficientului
de imobilizare tehnică a autovehiculelor, care conform calculelor, are mărimi cuprinse între 0,85-
0,90 (o parte dintre autocamioane şi remorci pot fi în reparaţie, sau în perioada îngrijirilor tehnice).
Stabilirea necesarului zilnic de transport care se impune a se determina mai ales în
perioadele campaniilor de recoltare, în care mijloacele de transport trebuie să servească agregatele
de recoltat.
În acest caz se utilizează formula:

N=
20
 în care:
N reprezintă, numărul mijloacelor de transport necesare zilnic;
Rc - , randamentul orar al agregatului de recoltat, in tone
t - ,timpul necesar pentru un ciclu de transport (timpul
pentru încărcat, descărcat şi deplasarea dus-întors),
în minute;
Nc - ,numărul agregatelor de recoltat care lucrează
zilnic;
C - ,numărul de curse efectuate zilnic cu mijlocul de
transport.

În situaţia în care se folosesc mijloace de transport cu capacităţi şi viteze diferite se

calculează numărul acestora în mod separat. Pentru determinarea necesarului de mijloace de
transport pentru transporturile ce se execută fără întrerupere, calculele au la bază atât capacitatea
vehiculului respectiv, cât şi timpul de încărcare al acestora.
Ca regulă generală capacitatea vehiculelor nu trebuie să limiteze randamentul de încărcare
posibil iar transportul trebuie astfel organizat ca efectuarea lui să fie realizabilă cu cât mai puţine
cheltuieli.
Optimizarea structurii mijloacelor de transport. Condiţiile concrete de desfăşurare a
proceselor de transport trebuie să fie adecvate beneficiarului, respectiv unităţii de aprovizionare
tehnico-materială şi producătorilor agricoli. Dacă la aceasta se mai adaugă diversitatea produselor cu
care se aprovizionează agricultura sesizăm necesitatea realizării traficului de mărfuri, cu participarea
mai multor tipuri de mijloace de transport, care pot fi, după caz, încadrate într-un trafic combinat.
La determinarea structurii optime a mijloacelor de transport, de un real folos este utilizarea
programării liniare.
Având la bază modelul economico-matematic pentru soluţionarea problemei structurii
mijloacelor de transport, se iau în considerare următoarele elemente:
 minimizarea cheltuielilor anuale (ctij) ocazionate de exploatarea mijloacelor de transport (xtij)
necesar pentru executarea integrală a tuturor lucrărilor de transport în cele mai bune condiţii,
prin următoarea funcţie obiectiv:

M inf(x)=
Ca restricţii pot fi conturate următoarele:
 executarea integrală a volumului (V) de lucrări de transport i, în perioada t, conform capacităţii
mijloacelor de transport (W) ce poate fi folosite la preluarea şi livrarea produselor în fiecare
perioadă:

 necesarul de mijloace de transport(N) de tipul j, impus de executarea tuturor lucrărilor de

transport, în perioada t, pe care mijlocul de transport respectiv le poate executa, acesta trebuind
să nu depăşească posibilităţile totale de asigurare a mijloacelor de transport (xtij) care lucrează în
perioada respectivă t, precum şi toate celelalte perioade de lucru:

În aplicare modelului este necesar să fie cunoscute şi o serie de date preliminare, cum sunt:
precizarea tipului de transport ce urmează a se executa; produsele sau grupele de produse, ce vor
trebui transportate; randamentul autovehiculelor de transport; cheltuielile pe schimbul de lucru(sau
21
pe tonă/kg) al mijloacelor de transport pe timp de transport sau lucrare; volumul anual pe fiecare
lucrare şi eşalonarea lui pe perioade; perioadele de executare a fiecărei lucrări de transport.
În optimizarea itinerariilor de transport un rol important îl are distanţa de transport, aceasta
fiind considerată ca unul din factorii determinanţii ai capacităţii zilnice a mijloacelor de transport şi
a nivelului cheltuielilor de transport. Multitudinea metodelor de optimizare ai itinerariilor de
transport încadrează şi metodele obţinerii unor soluţii iniţiale de bază (metoda colţului Nord-Vest,
metoda colţului Sud-Vest, metoda elementului minim pe linie, metoda elementului minim pe
coloana).Prin algoritmele folosite acestea constituie metode rapide de calcul necesare în luarea unor
decizii operative, logice. De asemenea, pot fi utilizate şi metode care încadrează utilizarea
programării liniare pentru problemele specifice de transport, ce constă în stabilirea unui plan optim
pe baza căruia să se repartizeze un produs sau grupe de produse de la anumite locuri de expediere la
anumite locuri de depozitare sau consum.

6.4 Tendinţele actuale în aprovizionarea producătorilor agricoli

Pentru agricultură, sfera marketingului trebuie cunoscută prin prisma activităţilor de

aprovizionare tehnico-materială cu mijloace de producţie, dar alături de valorificarea producţiei
agricole.
În situaţia actuală a pluralismului proprietăţii în agricultură marketingul aprovizionării
tehnico-materiale reprezintă procesul de preluare în condiţiile pieţei a mijloacelor de producţie din
cadrul diferitelor ramuri economice în concordanţă cu nevoile reale ale producătorului agricol.
Deplasarea acestora prin mecanismele pieţei de la producător la consumator la consumatorul
beneficiar în mod direct sau prin existenţa unor agenţi economici intermediari, în conformitate cu
cerinţele legilor economice obiective ce acţioneză în economia de piaţă, constituie un circuit specific
producţiei agricole.
Ca atare, cererea pentru mijloacele de producţie necesare agriculturii poate fi privită prin altă
optică, atunci când este vorba de un comportament al producătorului agricol orientat pe principiul
profitului. De aici reiese necesitatea cunoaşterii cauzelor care generează nivelul cantitativ şi calitativ
al cererii de mijloace de producţie pentru agricultură.
Cele mai importante pot fi considerate următoarele:
- nivelul preţului produsului agricol;
- preţul respectivului mijloc de producţie achizişionat de producăzorul agricol;
- preţurile la mijloacele de producţie de substituire, utilizate în agricultură;
- stadiul aplicării tehnico-agricole pentru o anumită perioadă;
- deprinderile şi aptitudinile producătorului agricol în ceea ce priveşte utilizarea anumitor mijloace
de producţie.
Concomitent cu determinarea direcţiei optimale a producţiei şi a cantităţii prducţiei agricole
realizate, pentru producătorul agricol se nmanifestă necesitatea cunoaşterii structurii stocurilor de
producţie şi implicit a cheltuielilor pentru mijloace de producţie necesare obţinerii produselor dorite.
Aflându-se însă în cadrul unei economii de piaţă, formarea şi folosirea raţională a acestor stocuri
constituie o problemă importantă a tuturor producătorilor agricoli, prin acesasta asigurându-se
desfăşurarea normală a procesului de producţie. De aici reiese necesitatea cunoaşterii cu exactitate a
nivelului stocurilor de materii prime, materiale, semifabricate şi combustibili, care să ţină seama de
particularităţile procesului de producţie, cu referire mai ales la necesarul de aprovizionat, sursele de
aprovizionare, cantităţile şi preţurile de aprovizionare. Astfel, pentru a avea un echilibru economico-
financiar al exploataţiei, producătorul agricol va trebui să cunoască o delimitare cât mai exactă a
tuturor stocurilor care în conmdiţiile de piaţă sunt influenţate de: natura şi consumul real (zilnic sau
22
sezonier) de resursele materiale; destinaţia stocurilor în cadrul sectoarelor de producţie agricolă şi
periodicitatea consumului, exprimat mai ales prion intervalul mediu dintre două aprovizionări
succesive; volumul stocurilor şi frecvenţa acestora; fluctuaţia sezonieră a preţului materialelor
aprovizionate, generate de legea cererii şi ofertei etc. . Totodată în condiţiile tranziţiei la economia
de piaţă este necesar a se ţine seama de moduşl de aprovizionare al producătorilor agricoli cu unele
materiale sau produse deficitare, a căror disponibilitate internă în anumite perioade considerate de
consum intens în agricultură, nu poate acoperi întregul necesar solicitat de producătorii agricoli.
Conform principiilor liberei concurenţe ar trebui să intervină ca element regulator preţul; vor putea
plăti un preţ mai ridicat întreprinderile care sunt mai eficiente, cu o rentabilitate mai mare şi care
dispun de resurse băneşti importante.
Dar, prin creşterea prţurilor la materialele sau produsele aprovizionate cresc şi cposturile
produselor agricole proprii, ceea ce duce la diminuarea beneficiilor şi rentabilităţii acestor
întreprinderi. Aceasta înseamnă că scade eficienţa şi în aceste întreprinderi, în condiţiile în care
preţul produselor nu creşte în mod corespunzător.
Tot în cadrul politicii de preţ existente pe piaţă, întrprinderile cu o eficienţă mai mică nu pot
plăti preţuri mari şi deci, nu se pot aproviziona cu aceste materiale sau subansamble, afectând asfel
activitatea întreprinderilor pe care le aprovizionează cu bunuri de consum.
De aici reiese necesitatea cunoaşterii domeniului de activitate a marketingului aprovizionării
tehnico-materiale pentru agricultură ce trebuie gândit şi aplicat diferenţiat în etapa actuală a
tranziţiei spre o economie de piaţă. Acesta este motivul pentru care producătorii agricoli au , de cele
mai multe ori, o organizare diversificată a producţiei, cultiovatorii neputând determina cu exactitate
costurile totale, medii sau marginale pentru fiecare din activităţile de producţie. Din acesată cauză
aceşti producători agricoli individuali obiţnuiesc să se conducă în parte pe principii mai simple şi să
se gospodărescă în limitele disponibilităţilor lor băneşti “lichide”, adică în funcţie de capitalul
circulant de care dispun în fiecare moment.
Atunci când ei realizează venituri mai mari din vânzări, ca urmare a unor recolte bune sau a
unei conjuncturi favorabile a prţurilor, pot fi înregistrate cereri sporite pentru mijloacele de
producţie şi invers. Deci, în anii agricoli favorabili se cumpără tractoare, maşini agricole, şi alte
mijloace de exploatare, chiar dacă adeseori la unităţile prea mici unele din mijloacele tehnice
achiziţionate nu pot fi folosite în aşa măsură încât să ducă la o reducere a costului. În anii agricoli
defavorabili se renunţă în parte chiar la cheltuieli raţionale, cum ar fi cumpărarea de îngrăşăminte
chimice, situaţie datorată venitului bănesc agricol, care este insuficient pentru asemenea achiziţii.
De aici, concluzia că în actuala etapă, cheltuielile pe care le fac agricultorii pentru mijloacele
de producţie depind în mare măsură de veniturile lor rămase disponibile, ceea ce constituie un factor
esenţial pentru cererea la diverse mijloace de producţie destinate agriculturii. Dar o premisă
esenţială pentru micţorarea acestor cheltieli în actualele condiţii a liberalizării preţurilor o constituie
existenţa unor norme de consum reale şi fundamentate tehnico-economic. Norma de consum
tehnolgic va trebui să reiasă din actualele condiţii ale aplicării tehnologiei de producătorul agricol,
necesare pentru producerea unor cantităţi de produs finit; atât în norma de consum tehnologic, cât şi
în norma de aprovizionare variază în funcţie de sistemele agricole de producţie şi de tipurile de
exploataţii aferente producătorilor. Ca atare, în condiţiile economiei de piaţă, producătorul agricol
îşi va fundamenta norma de consum în funcţie de condiţiile proprii de intensitate şi capacitate de
producţie.
Legat de aceste probleme, o mare importanţă o au studiile privind evoluţia şi cauzele
oscilaţiilor tipice ale preţurilor diverselor sectoare ale producţiei şi posibilităţile de a se ajunge să
cunoască variaţiile de perspectivă, ciclice şi de sezon ale preţurilor produselor cu care se
aprovizionază, elemente ce pot fundamenta economic asupra proprie lor activităţi de producţie.
De asemenea, în studiul marketingului o mare importanţă o are studierea evoluţiei ofertei şi a
cererii de mijloace de producţie necesare agriculturii. Pentru a nu se ajunge la aprecieri eronate, este
23
necesar ca diversele ipoteze să fie exprimate cu multă atenţie, în acest fel putându-se stabili acele
soluţii încadrate în limitele eliminării riscurilor. Aceasta pe considerentul că ştiinţa marketingului nu
poate prevedea exact evoluţia de viitor a fenomenelor pentru o anumită piaţă. Tot ce poate face
această ştiinţă este să încerce să descopere şi să prezinte tendinţele de dezvoltare în economie. De
aici, concluzia că sistemul de alocare a resurselor trebuie să aibă la bază mecanismul pieţei libere de
comunicare între vânzătorii şi cumpărătorii bunurilor şi serviciilor.
Astfel, libertatea de acţiune a agenţilor economici trebuie să vizeze şi să consolideze în
continuare acţiuni şi relaţii, cum sunt: înfiinţarea firmelor, negocierea preţurilor, intrarea în relaţii
contractuale cu alte firme în mod direct, drepturi nerestrictive de a emite, cumpăra şi vinde acţiuni,
de a folosi mâna de lucru şi de a negocia mărimea salariilor, de a acumula şi investi, de a intra în
relaţii directe de import-export şi de cooperare cu firmele străine etc. .
Aceasta presupune elaborarea în continuare a unor hotărâri legiferate cu caracter permanent,
care să contribuie la:
- adaptarea organizatorică conform cerinţei pieţei şi a reţelei actuale de depozitare;
- redimensionarea reţelei de întreprinderilor comerciale de aprovizionare, valorificare şi
implicit a depozitelor şi filialelor, în funcţie de volumul materialelor care fac obiectul
depozitării, având în vedere caracteristicile specifice ale materialelor ce se pot pastra şi
livra consumatorilor;
- realizarea unui flux raţional dar elastic intre întreprinderile producătoare şi producătorii
agricoli, referindu-se mai ales la necesitatea unor aprovizionari operative şi ceea ce este
important reducerea cheltuielilor de transport, depozitare, manipulare.

Dar în condiţiile pluralismului proprietaţii din agricultură realizarea acestor obiective

presupune în continuare cunoaşterea unor elemente privind: modul de depozitare, ridicarea gradului
de operativitate a activităţilor ce se desfăşoară în cadrul depozitelor, îmbunătăţirea evidenţei
materialelor, întărirea pazei, ordinii, şi securităţii depozitelor, pregatirea cadrelor , dar şi de
particularităţile specifice agriculturii.

24