Sunteți pe pagina 1din 7

Educațiaincluzivă – o șansă

pentrufiecareelev
Introducere
După anul 1990, în România au început demersurile privind acordarea
dreptului la educație egală și adaptată tuturor copiilor, indiferent de condiția lor
materială, fizică, psihică, etnică. Treptat, școlile de masă au fost nevoite să
accepte copiii cu cerințe educative speciale, cadrele didactice au fost nevoite să
se adapteze nevoilor acestora, iar familiile copiilor au primit pentru prima oară
șansa înlăturării stigmatizării și izolării școlare și sociale.
          În prezent, incluziunea în învățământul de masă a devenit un deziderat la
nivel național dar și internațional, promovată legislativ și mediatic. În acest
context, aparent fericit, ne întrebăm în ce măsură realitatea corespunde
așteptărilor și dacă școlile de masă sunt pregătite să primească și să răspundă
nevoilor copiilor cu cerințe educative speciale. În același timp, ne întrebăm dacă
cadrele didactice, actorii principali ai implementării incluziunii, sunt pregătite
să accepte și să realizeze schimbarea în modul lor de a-și exercita profesia.
 

Integrarea școlară și incluziunea școlară – o diferență de nuanță.


Dacă am chestiona mai multe persoane în legătură cu ce cred ele despre
locul unde pot fi mai bine educaţi şi sprijiniţi copiii cu dizabilităţi CES,
răspunsurile lor, indiferent de statutul lor socio-cultural, ar fi cam în acelaşi
registru: în forme speciale de educaţie, pentru că acolo pot să fie mai
uşorajutaţişi se vor simți mai în siguranţă.
Dacă vom întreba însă mai mulţipărinţi sau persoane obișnuite care au
printre rude copii cu dizabilităţi, care ar fi poziția lor despre
această  problemă,vom vedea  că  răspunsul  lor  este  altul,
diferit :  copiii  cu  dizabilităţi au nevoie de ceilalţi copii şi locul lor este
împreună cu ei,alături de ei,în forme de școlarizare comună. La rândul lor,
copiii care  sunt consideraţi drept „normali”, tipici, pot învăţa să trăiască
împreună la școală, în societate numai dacă interacţioneazăşi sprijină pe
semenii lor cu probleme, indiferent de natura problemei pe care o are copilul
cu cerințe educative speciale.
Anii 70 ai secolului trecut, amprentați puternic prin căutări pedagogice
multiple  la nivelul strategiilor şi metodelor utilizate, au impus o profundă
preocupare la nivel mondial pentru  a sprijini  şcolarizarea,într-o
formă tot  mai adecvată a copiilor cu probleme de dezvoltare,deneurodezvoltar
e şi de   învăţare. Deşi principala formă de şcolarizare a copiilor consideraţişi/
sau certificaţi ca având cerinţe speciale CES, era cea în cadrul unor şcoli
separate, speciale/specializate, s-a ridicat tot mai mult problema deloc
confortabilă a evitării discriminărilor şi accesibilizării sistemului educaţional
pentru a primi în  şcolileobişnuite copiii cu cerinţe speciale. Această mişcare
mondială a fost denumită și percepută ca una de integrare şi tot mai mult s-a
opus politicilor şi practicilor exclusiviste.
Această mişcare a câştigat tot mai mult teren în cursul ultimelor decenii
până când a devenit  metoda preferată pentru a răspunde nevoilor educative a
tuturor elevilor şcolilorşi claselor obişnuite. Lucru laudabil, de altfel, deși
realitatea din teren adesea a demonstrat că în multe situații, cel puțin în
România, integrarea a fost doar una la nivel declarativ, într-o teorie frumos
ambalată în vorbe mari, elevul fiind acceptat, tolerat mai curând decât real
integrat.
Diferenţa  dintre integrare şi incluziune
Dacă din perspectiva viziunii procesului de integrare, copilul este plasat
în centrul preocupărilor şi este văzut ca o problemă, în viziunea/ abordarea
educaţiei incluzive, sistemul este cel care trebuie să răspundă la nevoile
mai mult sau mai puţin speciale ale copilului.
Prin integrare copilul este pus în situaţia de a se adapta la
situaţiileeducaţionale, iar în educaţia incluzivă, procesul educaţional se
ajustează şi se flexibilizează pentru fiecare copil în parte.
 Focalizarea în procesul integrării este pe copil, care este abordat în cadrul
acestui proces ca o  problemă, plasat fiind aici deoarece :
  este diferit  cumva de ceilalţi,
  nu răspunde şi nu poate învăţa în stilul şi ritmul celorlalţi copii,
  are nevoie speciale,
  are nevoie de echipamente speciale,
  nu poate merge la şcoală ca ceilalţi,
  are nevoie de un mediu educațional special,
  are nevoie de profesori cu perspective și abordări speciale.
   În perspectiva incluziunii, sistemului îi revine întreaga responsabilitate
pentru a asigura dreptul  la educaţie:
  copilul este diferit de ceilalţi, dar diferenţeleşi diversitatea
stilurilor de dezvoltare şiînvăţare sunt surse de îmbogăţire
a experienţelor în colectiv ,
  orice copil poate învăţaşi se poate dezvolta,cu o stimulare şi un
sprijin adecvate,
  echipamentele speciale pot fi utilizate de toţi copiii şi pot fi sursă de
noi experienţe chiar și pentru copiii tipici,
  şcoalaprimeştetoţi copiii şi curriculum şcolar este flexibilizat
şi adaptat pentru a răspunde nevoilor individuale,
  şcoalaobişnuită/normală(de masă) este mediul cel mai favorabil
unde copiii pot colabora şi unde învăţa cu și despre
diversitatea umană,
  profesorii speciali (profesori logopezi, cadre didactice de sprijin,
consilieri şcolari, etc.) pot interveni ca sprijin pentru a acoperi
nevoile speciale ale unor copii şi colaborează cu profesorii de la
clasă pentru orice alt copil care are nevoie,
  sprijinul este pentru toţi copii, inclusiv pentru profesori, care
colaborează şi promovează învăţarea continuă.
   Educaţia prin perspectiva incluziunii schimbă astfel centrarea de la copilul
văzut ca problemă la sistem educaţional văzut ca problemă. (UNESCO, 2005,
p.27).
Iniţiativele în plan internaţional luate de Naţiunile Unite, UNICEF,
UNESCO,  Banca Mondială şi alte organizaţii neguvernamentale au
determinat cumva următoarele concluzii/ opinii:
 Toţi copiii au dreptul de a fi educaţi împreună, oricare ar fi dizabilitatea /
handicapul sau dificultăţile de învăţare ale unora dintre ei;
 Educaţia integrată este un drept în respectarea căruia vorbim deja de
acces la  educaţie de bună calitate  şi de bun simţ la nivel social.
    Încă din  anul   1986,  UNESCO, urmare unui studiu efectuat pe populația
școlară din 14 ţări,  preciza nevoia imperioasă de a
reconsidera  modul  de  şcolarizare
a  elevilor  cu  diferite  probleme de  învăţare,propunând astfel ca axe prioritare
în politicile tuturor sistemelor de învăţământ următoarele:
1.      Precizarea obligativității educaţiei  pentru toţi copiii unei populaţii.
2.      Integrarea copiilor cu dizabilităţi în şcolile obligatorii/
obişnuite/normale(de masă).
3.      Organizarea unui sistem de pregătire iniţialăşi continuă pentru
profesori/cadre didactice asociate pentru a face faţă primelor
două priorităţi.
   Principiile care stau la baza acestei schimbări majore de gândire,
legislaţieşi practici au pornit de la principiul asigurării drepturilor egale la
educaţieşi al egalizării şanselor tuturor, adăugând și principiile:
  nondiscriminării
  accesibilităţii
  intervenţiei timpurii
  asigurării cadrului serviciilor individualizate şi al
intervenţiei individualizate şi personalizate.
  cooperării şi parteneriatului.
     Integrarea este abordată astfel ca un proces complex de şcolarizare a
copiilor şi presupune trecerea, transferul unei persoane,dintr-un mediu
educațional mai mult sau mai puţin separat , segregat, într-un mediu de
instruire  educativă obişnuit. Baza sa teoretică este derivată din principiul
normalizării, principiu care defineşte nevoia oricărei persoane de a trăi şi
participa la viaţă activ, alături de ceilalţi (într-un mod de existență normal).
  Procesul integrării presupune anumite trepte sau forme de integrare, care se
întrepătrund cu sens, cuprinzând noțiuni ca:
  Integrare fizică – prezenţa copiilor împreună,
reducerea distanţei fizice dintre ei;
  Integrarea funcţională – sau pedagogică, semnificând
participarea la un proces comun în care şi copilul cu dizabilităţi
are și el contribuţia sa;
  Integrarea socială – includerea copilului cu dizabilităţi în toate
activităţi comune din viaţaşcolii. Se stabilesc relaţii de acceptare şi
participare relativ egală la viaţă grupului şcolar;
  Integrarea societală – persoana integrată dobândeşte sentimentul de
apartenenţă şi participare deplină la viaţa grupului /comunității din
care provine.
Încercând punctarea aspectelor care ar putea defini coerent  integrarea, se
poate vorbi despre:
  Educarea tuturor copiilor cu dizabilităţi în şcoli, indiferent
de dizabilitate;
  Asigurarea unor servicii speciale în cadrul şcolilor de masă;
  Sprijin pentru profesori şi pentru directorii acestor şcoli;
  Copiii cu dizabilităţi urmează un program educațional apropiat de cel
al colegilor lor;
  Participarea copiilor cu dizabilităţi la cât mai multe
activităţişcolareşi extraşcolare comune;
  Posibilitatea şi accesul la activităţile culturale din cadrul şcolilor de
masă;
  Încurajarea relaţiilor și interacțiunilor sociale;
  Asigurarea educaţieişcolareşi încadrarea într-o activitate de muncă
acolo unde sunt îndeplinite condiţiile necesare;
  Educarea tuturor copiilor pentru a înţelegeşi accepta
diferenţele  umane.
  Implicarea și conștientizarea familiilor;
  Adaptarea prin individualizare şi personalizare a programei/curriculei
de studiu.
   Nu trebuie însă confundată prezenţa fizică a unui elev cu dizabilităţi în
mijlocul unui grup educațional normal,cu integrarea acestuia.
Din această perspectivă privite lucrurile, integrarea NU ESTE:
  Plasarea copiilor cu dizabilităţi în şcoli sau medii sociale obişnuite fără
o pregătire prealabilă,formală și informală ;
  Localizarea claselor speciale în exteriorul şcoliiobişnuite sau la
marginea acesteia;
  Gruparea elevilor foarte diferiţi ca cerinţe educative în acelaşi program
de studiu ;
  Ignorarea nevoilor/ cerinţelor individuale ale tuturor copiilor ;
  Expunerea copiilor la riscuri inutile;
  Plasarea unor solicitări exagerate asupra profesorilor sau a directorilor
școlilor;
  Ignorarea preocupărilor şineliniştilor părinţilor,atât ale copilului cu
CES,cât și a celorlalți părinți;
  Izolarea copiilor cu dizabilităţi CES  în şcoala obişnuită;
  Plasarea copiilor cu dizabilităţi în şcoli unde copiii au vârste mai mari sau
mai mici.
Educaţia incluzivă – o șansă pentru fiecare copil

        
”Este  de  o  importanţă  crucială  ca  toţi  copiii  şi  tinerii  să  aibă  acces  la  edu
caţie.Cu  toate  acestea,  este  la  fel  de
important  ca  ei  să  fie  capabili  să  participe  deplin  la  viaţa  şcolară  şi  să  aj
ungă  la  rezultatele  dorite  din/și  prin propriile lor experienţeeducaţionale.

 În timp ce performanţa teoretică pe discipline de studiu este  adesea


folosită  ca  un  indicator  al  rezultatelor  învăţării ,"realizarea  învăţării",
trebuie  să  fie  concepută  mai  larg,  ca achiziţionare de valori, atitudini,
cunoştinţeleşi deprinderi necesare pentru a face faţă provocărilor  societăţilor
contemporane.” ( UNESCO, 2009, p.9)
           La începutul anilor 90, toate studiile au
constat că discriminarea continuă să fie problema cea mai importanta a
educaţieişi a școlii. Discriminarea se referă la diferenţele care nedreptăţesc,
etichetează şi marginalizează, chiar exclud pe unii oamenii/copii în favoarea
altora.
Este vorba despre diminuarea sau eliminarea şanselor unor copii în
favoarea  altora,  considerarea  unor  indivizi  sau  a  unor  grupuri  mai  importan
ţi/ importante  sau  mai necesari/ necesare în societate decât alţii/ altele. Pe
scurt, discriminarea este o tratare atât diferită cât  şi  părtinitoare care lezează –
ca practică şi atitudine - atât pe cei implicaţi direct cât şi pe ceilalţi membrii  ai
societăţii.
       
Înţelegerea orientării incluzive poate veni prin filtrarea propriei experienţe de v
iaţă care arată clar că oamenii cresc şi se formează între oameni.
Pe termen lung, nimeni nu poate creşte izolat pentru a se integra, ci dimpotriv
ă se poate izola chiar dacă a crescut integrat. Este aproape imposibil să trăieşti
izolat şi apoi să te integrezi perfect  mediului tău de naştere.
Cum să răspunzi unor cerinţe pe care nu le cunoşti, cum să înţelegi un lucru care
îţi este străin ?
    A înţelege ce înseamnă educaţia incluzivă se poate obţine printr-o reflecţie
profundă asupra scopurilor educaţieişi asupra nevoii de a exprima valoarea
fiecărui om şi a diversităţii în general.
Educaţia pentru toţi a fost definită la Salamanca (1994) ca acces la
educaţie  şi calitate  a  acesteia  pentru  toţi  copiii. S-au  identificat  atunci,
cele două  obiective  generale pentru afirmarea educaţiei incluzive:
1.     Asigurarea posibilităţilor participării la educaţie a tuturor copiilor,
indiferent de cât de diferiţi  sunt  ei  şi
se  abat  prin  modelul  personal  de  dezvoltare  de  la  ceea  ce  societatea  a 
denumit normal. Participarea presupune în primul rând acces şi mai
apoi găsirea căilor ca fiecare să fie  integrat în structurile care facilitează
învăţarea socială şi individuală, să-şi aducă contribuţiaşi să se simtă parte
activă a procesului educativ. Accesul are în vedere posibilitatea copiilor
de a ajunge fizic la influenţele  educative
ale  unei  societăţi  (familie, școală,  comunitate),
de  a se  integra în  şcoalăşi  de  a răspunde favorabil solicitărilor acesteia.
2.     Calitatea educaţiei se referă la a identifica acele dimensiuni ale
procesului, ale conţinuturilorînvăţăriişicalităţi ale agenţiloreducaţionali
care să sprijine învăţarea tuturor, să asigure succesul,  să determine
sistemul la deschidere, flexibilitate,eficiență.
        Educaţia incluzivă înseamnă respectul faţă de fiinţa umană în general şi
faţă de copil    în special.Ea înseamnă acceptarea diversităţiişi considerarea
acesteia ca o sursă a dezvoltării. Ea presupune  că
oamenii trăiesc  împreună prin chiar  definiţia  de  umanitate  şi
că  este  firesc să dorim ca  şi copiii să crească împreună.
         
În afară de aceasta, educaţia incluzivă dă valoare fiecărei fiinţe umane şi fiecă
rui om în parte. Societatea are nevoie de toţi membrii ei, de aceea fiecare este
important,în felul lui şi trebuie înţeles ca atare. Valoarea
oamenilor  vine  din  chiar  esenţa  lor  umană  şi  de  aceea  societatea  trebuie  să  a
ccepte  şi să  cunoască nevoile fiecăruia ca fiind  fireşti.
         Educaţia incluzivă asigură educaţie pentru toţişi reprezintă o adevărată
provocare pentru şcoală dar şi pentru educaţie în general. Educaţia incluzivă
este un drept uman. Este educaţie bună, de calitate,  care dă o orientare pozitivă,
democratică tendinţelor dezvoltării practicilor educative